Unitatea de învăţare 3.

Viața socială de la factori la condiții

Cuprins
3.1. Conștiința socială, fenomen omogen /eterogen
3.2. Tradiția și solidaritatea – factori de bază ai existenței societății
3.3. Autoritatea, rezultat al psihismului individual
3.4. Sociogeografia și fizionomia societății
3.5. Rasa umană – tipologizare și caracteristici calitative
3.6. Evaluare
3.7. Bibliografie

Introducere
Conştiinţa socială presupune o mulţime de psihisme individuale, deasupra
cărora ea se formează şi se ridică, încorporânduse în instituţii, pe care noi le găsim deja
în societate ca autorităţi obiective.
Din această perspectivă globală, se poate afirma că societatea, sub aspect
spiritual, apare ca produs al sintezei conştiinţelor individuale.
Un efect al sintezei care se produce în urma acţiunilor conştiinţelor individuale
şi diferite, este un alt fenomen, pe carel întâlnim oarecum sub formă de feedback
materializat în faptul că indivizii unui grup suportă influența grupului asupra propriilor
personalități.
După cum arată Durkheim, fiecare individ posedă două tipuri de conştiinţă:
 personală – reprezintă personalitatea individuală şi este alcătuită din
ansamblul stărilor şi fenomenelor care îl privesc în exclusivitate;
 colectivă – reprezintă conştiinţa socială şi înglobează fenomenele,
tradiţiile şi tot ceea ce se poate constitui în caracter comun în societatea în cadrul
căreia individul îşi consumă viaţa socială.
Conştiinţa personală se subordonează celei colective, în mod armonios sau
conflictual. Sub aspect autoritar, se poate constata că puterea autorității sociale crește
direct proporțional cu gradul de asimilare și dominare de către conștiința colectivă a
conștiințelor individuale.
Conştiinţa socială se manifestă puternic, durabil şi continuu în cadrul grupului
social organizat.
Invers, la modul slab, discontinuu şi puţin durabil, conştiinţa colectivă fiinţează
şi se manifestă în cadrul grupului social neorganizat, caracterizat prin aceea că se
formează spontan, fiind determinat de acţiunea unui fenomen trecător. Un asemenea
grup social este mulţimea.
Ordinea durabilă, continuitatea şi tradiţia sunt condiţii esenţiale ale fiinţării
unei societăţi.
După cum se ştie, la baza conformismului social se află tradiţiile, obiceiurile,
cutumele, din care mai târziu iau naştere normele sociale iar pe baza acestora regulile.
Din motive de conformitate la norme acceptăm obiceiuri nu numai din autoconvingere,
ci şi din constrângere. Aşa se explică printre altele caracterul constrângator al
1 obiceiurilor.
P. Andrei, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 280.
 Sub o anumită formă, obiceiul se aseamănă cu instinctul: se moşteneşte de la
înaintaşi iar în ceea ce priveşte scopul final poate fi necunoscut.
În sens psihologic „obiceiurile comune indivizilor dintrun grup social constituie
o puternică legătură între ei şi explică multe dintre acţiunile lor asemănătoare“1.
Individul suportă dea lungul vieţii o anumită presiune care vine din trecut şi
guvernează prezentul.
Tradiţia reprezintă un proces permanent şi continuu prin intermediul căruia se
realizează transmiterea ideilor, impulsiunilor şi a felului de a judeca lucrurile de la
înaintaşi către urmaşi.

Obiectivele unităţii de învăţare

 Înţelegerea caracterului omogen și a celui eterogen al conștiinței sociale
 Înțelegerea specificului autorității sub principalele forme ale acesteia
 Identificarea factorilor sociogeografici care influențează societatea umană
 Înţelegerea motivelor care au condus la diferențierea raselor umane și influența
acestora asupra conștiinței sociale

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

3.1. Conștiința socială, fenomen omogen/eterogen

Conştiinţa socială este un fapt fundamental, indispensabil conceptului de

societate.
Agregarea unor cantităţi, a unor fiinţe vii nu este suficientă ca să se formeze
societatea, ci trebuie o conştiinţă comună. Societatea omenească este o unitate
2
Ibidem, p. 270.spirituală, iar fenomenele sociale sunt produse ale ei.
3
Ibidem, p. 273. Ştiinţa, morala, religia, regulile de drept, viaţa economică, toate sunt în esenţa lor
4
complexe
În anumite momente spirituale
marcante din viaţaşibiologică
trebuiesauprivite
socială ca atare. Instituţiile
a individului sociale
apar obiceiuri, redau
ritualuri, întotdeauna
acte tradiţionale
care nu ne facmentalitatea
plăcere, sau impun
vremiicosturi financiare
în care au apărutgreuşide suportat.ei,
cerinţele Cuîntrun
toate acestea
cuvânt,leconştiinţa
respectăm, socială.
de teama
criticilor care ar strica bunele relaţii cu semenii.
5 Una dintre formele tipice de manifestare a conştiinţei sociale este opinia publică.
P. Andrei, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 280.
6 Fiecare individ
G. Tarde, Les transformations du are conştiinţa
pouvoir, Ed. Puf, că aparţine
Paris, în acelaşi timp unui grup etnic, de care se
1909, (op.cit.).
7 simte legat
P. Andrei, Sociologie şi ale
generală. cărui împrejurări
Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p.de290.viaţă le trăieşte intens. Acest tip de conştiinţă
8
reprezintă
Bertrand de Jouvenal, conştiinţa
De pouvoir, naţională.
Hachette, Paris, 1972, p. 44.
9
Andrei, P., SociologieLa generală, Ed. Polirom,
Durkheim, Iaşi, 1999,
conştiinţa p. 296. produce faptele sociale. Materializarea în
socială
10
Mijloacele prin care se poate face astăzi această revocare sunt parlamentele, care organizează, impun, dar pot si să
această formă se datorează printre altele şi faptului că ea există mai întâi în colectivitate
schimbe sau să revoce diferite puteri şi moduri de acţiune ale autorităţii politice. Aceasta dovedeşte că autoritatea
şi apoi înînconştiinţa
politică este schimbătoare formele ei defiecărui individ. Conștiința socială nu vine dinspre individ spre
manifestare.
11
Ceaușescu I.,societate,
Mohan Gh.ea se regăsește
– Din în marilor
viața și opera indivizi, ca efect
biologi, al existenței
E.D.P. sale p.la187.
București, 1977, nivel de societate.
12
P. Andrei, Sociologie„Conştiinţa socială Iaşi,
generală, Ed. Polirom, presupune o mulţime de psihisme individuale, deasupra
1999, p. 313.
13
H. Ellis, Geschlecht und Gesellschaft, Würzburg, 1910, p. 211.
cărora ea se formează şi se ridică, încorporânduse în instituţii, pe care noi le găsim deja
în societate ca autorităţi obiective“2.
Din această perspectivă globală, se poate afirma că societatea, sub aspect
spiritual, apare ca produs al sintezei conştiinţelor individuale.
Un efect al sintezei care se produce în urma acţiunilor conştiinţelor individuale şi
diferite, este un alt fenomen, pe carel întâlnim oarecum sub formă de feedback
materializat în faptul că indivizii unui grup suportă influența grupului asupra propriilor
personalități.
După cum arată Durkheim, fiecare individ posedă două tipuri de conştiinţă:
 personală – reprezintă personalitatea individuală şi este alcătuită din
ansamblul stărilor şi fenomenelor care îl privesc în exclusivitate;
 colectivă – reprezintă conştiinţa socială şi înglobează fenomenele, tradiţiile şi
tot ceea ce se poate constitui în caracter comun în societatea în cadrul căreia
individul îşi consumă viaţa socială.
Conştiinţa personală se subordonează celei colective, în mod armonios sau
conflictual. Sub aspect autoritar, se poate constata că puterea autorității sociale crește
direct proporțional cu gradul de asimilare și dominare de către conștiința colectivă a
conștiințelor individuale.
Conştiinţa socială se manifestă puternic, durabil şi continuu în cadrul grupului
social organizat.
Invers, la modul slab, discontinuu şi puţin durabil, conştiinţa colectivă fiinţează
şi se manifestă în cadrul grupului social neorganizat, caracterizat prin aceea că se
formează spontan, fiind determinat de acţiunea unui fenomen trecător. Un asemenea
grup social este mulţimea.
Conştiinţa unei mulţimi nu se reduce la suma conştiinţelor indivizilor care o
compun. Aşa cum am mai arătat, ansamblul conştiinţelor individuale şi eterogene,
conduc la o formă specială, cu caractere noi, diferită de conştiinţele personale ale
indivizilor ce alcătuiesc mulţimea în cauză.
„Fenomenul caracteristic în procesul de formare a acestei conştiinţe este
constatarea că prin unirea mai multor cantităţi individuale se produc schimbări
calitative din punct de vedere psihologic. În viaţa socială, masa cantitativă are
puterea de a produce chiar schimbări calitative în sufletul indivizilor, căci
mulţimea are întotdeauna alte calităţi decât ale indivizilor care o compun“3.

3.2. Tradiția și solidaritatea – factori de bază ai existenței societății

Ordinea durabilă, continuitatea şi tradiţia sunt condiţii esenţiale ale fiinţării unei
societăţi.
După cum se ştie, la baza conformismului social se află tradiţiile, obiceiurile,
cutumele, din care mai târziu iau naştere normele sociale iar pe baza acestora regulile.
Din motive de conformitate la norme acceptăm obiceiuri nu numai din autoconvingere,
ci şi din constrângere. Aşa se explică printre altele caracterul constrângator al
obiceiurilor4.
Sub o anumită formă, obiceiul se aseamănă cu instinctul: se moşteneşte de la
înaintaşi iar în ceea ce priveşte scopul final poate fi necunoscut.
În sens psihologic „obiceiurile comune indivizilor dintrun grup social constituie o
puternică legătură între ei şi explică multe dintre acţiunile lor asemănătoare“5. Individul
suportă dea lungul vieţii o anumită presiune care vine din trecut şi guvernează
prezentul.
Tradiţia reprezintă un proces permanent şi continuu prin intermediul căruia se
realizează transmiterea ideilor, impulsiunilor şi a felului de a judeca lucrurile de la
înaintaşi către urmaşi.
Dacă judecăm faptele întrun anumit mod, gândim întrun anumit fel, acestea nu se
datorează doar imitaţiei faţă de semeni, ci şi moştenirii spirituale primite de la
înaintaşi.
Elementul care conferă forţă tradiţiei este reprezentat de o actualizare
permanentă a trecutului. Primim din trecut obiceiuri, tradiţii, ritualuri etc., le
internalizăm prin mecanismele gândirii ca pe ceva prezent, deci nu ca pe ceva ce a
fost, ci ca pe ceva ce este.
Una din trăsăturile cele mai importante ale tradiţiei constă în permanenta ei
existenţă în prezent.
Tradiţia este caracterizată în principal prin faptul că tipizează, adică produce
anumite calapoade, după care oamenii acţionează şi se manifestă. Ea asigură astfel
durata sau conservarea unei societăţi.
Există moduri de organizare socială, ca de exemplu triburile, unde conformismul
social se realizează în exclusivitate pe tradiţie.
Fiecare societate contribuie la îndeplinirea scopului social comun, dar pe căi
diferite şi specifice. În cadrul fiecărei societăţi există şi se manifestă o anumită legătură
între indivizi, numită solidaritate.
Când această legătură dispare dintre indivizii unui grup, acesta se dezintegrează.
În orice societate există indubitabil solidaritate de scop sau de interese.
Solidaritatea nu se identifică cu uniformitatea, ci respectă şi conservă trăsăturile
de identitate specifice individului, grupului, societăţii. De aici rezultă faptul că
solidaritatea este caracterizată prin divergenţă şi luptă.
Raportat la cauzalitate, solidaritatea suportă o tipologizare centrată pe elementul
definitoriu:
1. solidaritatea genetică sau familială – foarte puternică, de mare intensitate, dar
manifestă pe teren restrâns; are la bază legătura de sânge.
2. solidaritatea umană – psihologică, se bazează pe valori morale şi religioase,
are caracter umanitar iar în sens restrâns, putem vorbi aici de milă.
3. solidaritatea bazată pe interes: profesională, solidaritatea de sex (feminismul).
Aşa cum am mai menţionat, întro anumită măsură, conformismul se poate realiza
prin obiceiuri, credinţe, dar când apare necesară respectarea unei reguli este logic să
luăm în discuţie şi nerespectarea ei, sau transgresarea. Acesta este momentul care
reclamă existenţa unui factor reglator.
În societăţile organizate, acest factor reglator capabil să orienteze acţiunile
indivizilor spre realizarea scopurilor dezirabile ale societăţii este autoritatea
conducătoare.

3.3. Autoritatea – rezultat al psihismului individual

Autoritatea a fost explicată psihologic, ca fiind produsul psihismului individual,
rezultatul unor instincte sau al unor sentimente ale sufletului omenesc foarte clar
conturate.
G. Tarde6: – Ne naştem şi ne menţinem cu o trebuinţă generală de subordonare şi
de supunere, aceasta având ca fundament autoritatea.
În psihicul fiecărui individ uman există „tendinţa de predominare, de afirmare a
personalităţii, nevoia de a extinde puterea sa şi asupra altora, precum există, pe de altă
parte, şi trebuinţa de siguranţă şi de protecţie din partea
altcuiva, a unei forţe superioare“7.
Conflictul dintre individ şi o forţă exterioară lui şi care se dovedeşte ai fi
superioară, duce la ideea de autoritate.
Superioritatea poate fi o cauză a autorităţii, dar nu autoritate propriu – zisă, care
după cum a fost menţionat, ia naştere din confruntarea forţelor sociale.
Sub aspect sistematic, autoritatea se caracterizează prin:
1. orice formă de autoritate apare ca o putere obiectivă şi ca o normă exterioară,
chiar suprapersonală;
2. autoritatea se întemeiază pe motive conştiente fiind în general produsul unor
judecăţi de valoare rezultate din confruntarea forţelor;
3. are un caracter normativ, atât în ceea ce priveşte acţiunea, cât şi gândirea
omului; obiceiul şi opinia publică au o acţiune recunoscută asupra acţiunii umane;
4. autoritatea implică indubitabil ierarhie şi dependenţă, indiferent cine deţine
autoritatea şi sub ce formă; contrariul autorităţii sau lipsa de autoritate implică anarhia,
distrugerea ordinei şi a ierarhiei.
În epoca societăţii tribale, autoritatea a fost personală, având bază religioasă,
supranaturală.
Evoluţia politică a societăţii a făcut loc unei transformări a autorităţii din
personală în instituţională.
La Tönies autoritatea personală se numeşte demnitate şi antrenează categorii ca
vârsta, forţa fizică, sau superioritatea spirituală. Când apar deosebiri în ceea ce
priveşte forţa fizică, avem dea face cu teama, vârsta în condiţii normale declanşează un
sentiment de respect, iar superioritatea spirituală poate fi o cauză a imitaţiei, a
aprecierii dar trezeşte şi instinctul de subordonare.
La Stein găsim următoarele speţe de autoritate: părintească, divină, clericală,
regală, politicomilitară, juridică, şcolară, ştiinţifică.
În ceea ce priveşte formele autorităţii, trei dintre ele sunt fundamentale:
autoritatea religioasă, autoritatea politică şi autoritatea ştiinţifică.
Autoritatea religioasă a avut anumite caracteristici în funcţie de organizarea
politică a societăţii. Astfel, trăsăturile autorităţii religioase proprii formelor primitive
ale vieţii politice nu mai pot fi întâlnite în prezent la nici o formă de autoritate. Ea era
nelimitată şi irevocabilă: puterea divină nu are limite în spațiu și timp. Extrapolând, s-
a dorit și s-a obținut același lucru pentru religie și cler.
În trecut, autoritatea religioasă a dominat net viaţa socială, îmbrăcând caracter
economic, politic, moral, juridic etc.
Al doilea tip de autoritate cu mare rol în organizarea socială este autoritatea
politică.
În trecut, aceasta a avut în special formă militară şi aristocrată.
Autoritatea politică reprezintă capacitatea de a face să crească posibilitatea unor
persoane sau instituţii de a obţine din partea membrilor unei comunităţi sociale, în
virtutea unor calităţi sau împuterniciri, respectul, supunerea sau ascultarea faţă de
acţiunile, măsurile sau directivele lor.
Autoritatea se prezintă ca rezultat al organizării sociale, deci logic, ca o ipostază
a puterii.
Prin autoritate se mai înţelege „dreptul de a îndeplini o acţiune, implicit de a face
legile, şi de a exercita celelalte drepturi ataşate funcţiei guvernamentale“8.
„Autoritatea politică, indiferent de cine este exercitată şi de felul regimului
politic, indiferent dacă este o persoană sau sunt mai multe, are caracteristici care o
deosebesc de cea religioasă şi prin care ea îşi poate îndeplini rolul său“9.
După Weber, autoritatea politică este de trei feluri:
a) autoritatea politică rezultată prin moştenirea tradiţiei;
b) autoritatea charismatică – dovedită prin calităţi politice deosebite (har);
c) autoritatea politică legitimă, dependentă de legitimitatea puterii politice.
Autoritatea politică se poate realiza fie prin convingere, fie prin constrângere.
Trăsăturile de bază ale autorităţii politice:
1. Autoritatea politică are puterea de constrângere exterioară, recurgând chiar la
mijloace brutale şi putând neglija cu totul concepţiile şi voinţa proprie a unui individ
atunci când sunt în joc interesele tuturor.
2. Autoritatea politică este limitată în întinderea ei, deoarece depăşind anumite
limite, poate provoca reacţiune din partea supuşilor, care o pot micşora sau chiar
răsturna.
3. O a treia trăsătură a autorităţii politice se referă la revocabilitatea acţiunilor ei
şi a organelor de execuţie10.
Forma cea mai înaltă de autoritate este autoritatea ştiinţifică, iar calitatea ei
definitorie apare concretizată ca rezultat al superiorităţii spiritului asupra materiei.
Autoritatea ştiinţifică prezintă anumite caracteristici care îi conturează
identitatea:
 are un caracter pur intern;
 nu apare sub nici o formă însoţită de sancţiune;
 metodele prin care acţionează autoritatea ştiinţifică au esenţă spirituală
proprie individului, mijlocul de bază prin care acesta se impune fiind
convingerea;
 afirmarea şi impunerea autorităţii ştiinţifice exclud din start orice metodă şi
mijloc de constrângere exterioară.
Autoritatea ştiinţifică are caracter colectiv. Cu toate acestea, dimensiunea
instituţională a autorităţii ştiinţifice se diferenţiază de a celorlalte tipuri de autoritate.
Datorită caracterului colectiv și permanent, ea reprezintă patrimoniul comun al
omenirii, de-a lungul devenirii acesteia.
 Orice tip de autoritate, pentru a nu declanşa conflicte, este necesar a se înscrie
întrun anumit cadru:
1 – să nu se manifeste abuziv;
2 – să nuşi depăşească teritoriul;
3 – să se manifeste echitabil şi universal, fără discriminări.

3.4. Sociogeografia și fizionomia societății

Orice societate, indiferent de spaţiu şi timp, a suportat şi suportă permanent
acţiunea factorilor geografici asupra fizionomiei ei. Dintre aceştia, teritoriul, clima,
fauna şi flora au atras atenţia cercetătorilor, datorită acţiunii pe care o manifestă asupra
organizării societăţii, comportamentului şi conştiinţei indivizilor.
Fiecare grup social are nevoie de un spaţiu geografic, de un teritoriu, pe care săşi
desfăşoare viaţa socială.
Teritoriul reprezintă un factor de echilibru sau dezechilibru în relaţiile
interumane, prin faptul că el creează apropiere sau depărtare între indivizi. Când
apropierea sau depărtarea între aceştia vine în contradicţie cu dorinţele şi nevoile lor
spirituale, se poate ajunge la conflict. Invers, când aceste elemente se află în consens
cu dorinţele şi nevoile indivizilor se poate vorbi despre echilibru interrelaţional: uneori
apropierea teritorială conduce la relaţii de întrajutorare.
Viaţa raselor umane este legată de climă. În zonele reci trăiesc numai anumite
rase de oameni, diferite de cele care pot trăi în zonele calde. Climatul modifică
structura anatomică a individului uman. Pigmentarea pielii diferă în funcţie de
latitudinea geografică. Spaţialitatea este şi ea dependentă de climă: în zonele calde
locuinţele sunt mai risipite, în zonele reci acestea sunt îngrămădite, strânse laolaltă.
Astfel, factorul natural al climei determină două mari forme de grupare după
sezon: cald sau rece. Viaţa capătă aspect sezonier. Nu numai sub aspectul locuinţelor
se poate vorbi de spaţialitate, ci şi sub cel al ocupaţiilor: în sezonul cald se practică mai
mult vânătoarea, pescuitul, muncile agricole, în sezonul rece oamenii se restrâng, se
grupează sub acelaşi acoperiş, familia se adună, mişcarea indivizilor după diverse
ocupaţii capătă o dimensiune redusă.
În ceea ce priveşte flora sau fauna are fiecare rolul său în separarea grupurilor
sociale pe categorii ocupaţionale, ca de exemplu: în zonele fertile a înflorit agricultura
şi toate activităţile legate de aceasta, ceea ce a condus la formarea unor populaţii de
agricultori, a căror îndeletnicire de bază era desigur cultivarea pământului; alte zone
geografice sunt propice creşterii animalelor; aşa au apărut păstorii, în general segmente
populaţionale care sau ocupat cu creşterea şi valorificarea animalelor, pentru ca apoi să
ia naştere de aici alte meserii ca cele legate de valorificarea pieilor de animale, ca
croitori, pantofari etc.
Varietatea tipurilor sociale este determinată de situaţia lor geografică şi drumul
parcurs în spaţiu.
 Primul tip este pastoral, aparţine stepei, organizarea familială este patriarhală, iar
economia este comunitară.
Al doilea tip social este produs de tundre şi savane, iar regimul familial şi cel
economic sunt cele de stepă.
Al treilea tip este cel indian şi negru, caracterizat ca ocupaţie de vânătoare,
pescuit şi cules de fructe sălbatice; deosebit de celelalte două, la acest tip social
numai vânătoarea este un domeniu comun, pe când căminul şi uneltele muncii capătă
caracter individual.
Un alt tip social este cel saharian, format pe un teritoriu aparte şi anume pustiul.
Acest tip social este organizat în triburi, se ocupă de transportul diferitelor mărfuri, de
comerţ, neputând nici să vâneze, nici să pescuiască. O trăsătură de bază a tipului
saharian este nomadismul.

3.5. Rasa umană – tipologizare și caracteristici calitative

Antropologia reprezintă concepţia conform căreia rasa şi comunitatea de sânge
sunt esenţiale în fundamentarea unei societăţi.
În timp, rasa umană a fost studiată sub trei mari aspecte diferite: biologic,
psihologicmoral şi sociologic.
Un prim criteriu după care a fost abordată problema raselor la constituit
diversitatea şi multiplicarea raselor în spaţiu.
O clasificare a raselor o face Linné11, descriind indivizii prin caracterele lor
sociale, geografice, fizice şi psihice:
1. homo americanus, cu pielea de culoare roşiatică, cu păr negru deschis, cu
nările largi, temperament coleric, libertini şi iubitori de tradiţie;
2. homo europaeus, cu pielea albă, păr galben, ochi albaştri, mobil, temperament
snguin, inteligent, inventiv, raţional;
3. homo asiaticus, cu piele galbenă, păr şi ochi negri, melancolic, superstiţios;
4. homo afer, cu pielea neagră şi sidefată, părul creţ şi negru, nas turtit, buze
mari, leneş, şiret, apatic.
Blumenbach a deosebit cinci rase umane: caucaziană, mongolică, etiopiană,
americană, malaeză.
Rasele au mai fost clasificate după culoarea pielii, a părului, a limbii vorbite.
O abordare deosebită a individului uman a realizato Retzius, care a analizat
forma craniului uman:
 rase dolihocefale – alcătuite din indivizii care au indicele cefalic sub 80, au
părul moale, negru şi capul lunguieţ;
 rase brahicefale – alcătuite din indivizii care au indicele cefalic peste 85, au
părul drept, ţepos şi capul rotund.
După părerea lui, aceste două rase, prin amestecul lor, au dat naştere la celelalte.
Nu este lipsit de importanţă faptul că indicele cefalic este un element variabil, aşa că
din acest punct de vedere, rasele sunt în schimbare.
 Topinard a deosebit trei mari rase, selectând indivizii după culoarea părului şi
forma nasului: rasa albă, neagră şi galbenă.
O altă modalitate de tipologizare a raselor o constituie constituţia sângelui. În
urma cercetărilor biologice, sa ajuns la concluzia că sângele are caractere ereditare.
Între grupele sanguine ale popoarelor şi caracteristicile lor antropologice există o
anumită legătură.
Un al doilea criteriu în abordarea problemei raselor sub aspect biologic face
apel la invariabilitatea rasei în timp şi puritatea ei.
Acest criteriu se bazează pe ideea de constanţă în ceea ce priveşte neamestecul
sângelui dintre rase. Este admisă ideea de inegalitate a raselor, fiecare situânduse pe o
anumită treaptă în ierarhia socială. „Partizanii invariabilităţii şi purităţii rasei fiind
nevoiţi să recunoască şi amestecul evident al raselor, recurg la o altă explicaţie,
susţinând că rasa nu poate fi considerată ca produsul final al unui proces de
diferenţiere, că prin selecţie şi printr-o lungă adaptare, dintro speţă oarecare se nasc
rase diferite“12. În timp, sa ajuns la concluzia că nu există rase fixe, neschimbătoare,
deoarece, aşa cum demonstrează Darwin, rasa nu este un dat, ci un rezultat al unor
variaţii transmise ereditar.
O a treia abordare de esenţă biologică reclamă inegalitatea raselor.
În explicarea acestei concepţii sa trecut la analiza sub aspect psihologic, astfel
încât Voegelin deosebeşte două tipuri de rase: tari şi slabe, iar Klemm le separă în
active şi pasive. Aceste deosebiri ale raselor se bazează pe instincte, comportament,
mod de manifestare a impulsurilor.
Doctrina biologică cuprinde în al patrulea rând aspectul legat de igiena rasei,
numit eugenie.
Conform concepţiei lui Galton13 eugenia este ştiinţa care are dea face cu acei
factori sociali care influenţează în mod fizic sau psihic însuşirile de rasă ale generaţiei
următoare.
Concepţia moralpsihologică a rasei nu renunţă la aportul biologic, pune accent
pe structura psihologică a raselor, pe deosebirile dintre ele sub acest aspect.
Rasa apare aici sub forma unei unităţi spirituale şi morale, iar dintre tipurile de
rasă, sunt apreciate rasa semită şi în vremea modernă cea ariană ca fiind superioare.
Dispariţia lumii vechi, a unor popoare de exemplu, este explicată ca o lipsă de
constanţă.
Sub aspect sociologic, problema raselor apare la fel de complicată ca şi până
acum. Factorii sociali au avut în fiecare societate, dea lungul evoluţiei umanităţii, un
rol determinant în schimbarea concepţiilor, a atitudinilor şi comportamentelor
indivizilor.

Exemple
-exemple de solidaritate profesionala cu ocazia manifestarilor de strada generate
de problemele sociale specifice fiecarui domeniu de activitate
-analiza manifestarilor de autoritate familiala, in functie de epoca, tipurile de
familie si de oranduire sociala

Să ne reamintim...
- constiinta sociala, colectiva, individuala
- traditie, solidaritate, autoritate
- putere sociala versus putere politica
- fiziologia societatii si rasa umana
3.6. Rezumat
Conştiinţa socială este un fapt fundamental, indispensabil conceptului de
societate. Agregarea unor cantităţi, a unor fiinţe vii nu este suficientă ca să se formeze
societatea, ci trebuie o conştiinţă comună. Societatea omenească este o unitate
spirituală, iar fenomenele sociale sunt produse ale ei. După cum se ştie, la baza
conformismului social se află tradiţiile, obiceiurile, cutumele, din care mai târziu iau
naştere normele sociale iar pe baza acestora regulile. Din motive de conformitate la
norme acceptăm obiceiuri nu numai din autoconvingere, ci şi din constrângere.
Autoritatea a fost explicată psihologic, ca fiind produsul psihismului individual,
rezultatul unor instincte sau al unor sentimente ale sufletului omenesc foarte clar
conturate. În epoca societăţii tribale, autoritatea a fost personală, având bază religioasă,
supranaturală. Evoluţia politică a societăţii a făcut loc unei transformări a autorităţii
din personală în instituţională.
Orice societate, indiferent de spaţiu şi timp, a suportat şi suportă permanent
acţiunea factorilor geografici asupra fizionomiei ei. Dintre aceştia, teritoriul, clima,
fauna şi flora au atras atenţia cercetătorilor, datorită acţiunii pe care o manifestă
asupra organizării societăţii, comportamentului şi conştiinţei indivizilor. Fiecare grup
social are nevoie de un spaţiu geografic, de un teritoriu, pe care săşi desfăşoare viaţa
socială.
Antropologia reprezintă concepţia conform căreia rasa şi comunitatea de sânge
sunt esenţiale în fundamentarea unei societăţi. În timp, rasa umană a fost studiată sub
trei mari aspecte diferite: biologic, psihologicmoral şi sociologic.

3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

 Care este raportul dintre conștiința individuală și cea colectivă, în concepția lui E.
Durkheim?
 Care este rolul tradiției în societatea umană?
 Cum se manifestă solidaritatea socială în grupurile mari/mici?
 Care este legătura dintre autoritate și psihismul individual?
 Prin ce se caracterizează formele de autoritate?
 Cum este tipologizată specia umană?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

 Raportul dintre tradiție și imitație.
Trăsături ale autorității în epoci istorice diferite.
Care este rolul solului și al climei asupra evoluției societății?
Tipuri sociale și societate monocromă.

3.8. Bibliografie
A. Zischka, La guerre secrète pour le pétrol, Paris, 1933
Barbu, N., Politologie, (o viziune sistemică), EUP, 2005
Bertrand de Jouvenal, De pouvoir, Hachette, Paris, 1972
Ceaușescu I., Mohan Gh. – Din viața și opera marilor biologi, E.D.P. București, 1977
G. Tarde, Les transformations du pouvoir, Ed. Puf, Paris, 1909
H. Ellis, Geschlecht und Gesellschaft, Würzburg, 1910
J. R. Oppenheimer, A Life, Ed. Oxford University Press, UK, 2006
P. Andrei, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Robert Bierstedt, The Social Order, Fourth Edition, New York, 1974