Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CUPRINS
PREFAŢĂ / 4
V. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ / 57
1. Comunicarea interumană, intraorganizaţională şi interorganizaţională
2. Comunicarea nonverbală
Note
Trimiteri bibliografice
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ / 99
CAPITOLUL I
INTRODUCERE: CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ
ŞI CUNOAŞTERE COMUNĂ; CRITICA SIMŢULUI COMUN
Pentru cei care se iniţiază în cunoaşterea teoretică este necesară abordarea raportului dintre
cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. Metodologia cercetării, indiferent de domeniu, a
apărut şi s-a dezvoltat în perimetrul cercetării ştiinţifice - mai precis, al cercetării medicale, căci
primul tratat de metodologie a fost elaborat de un medic (Claude Bernard). De altfel, iniţierea
într-un domeniu specializat al cunoaşterii nici nu este de conceput fără o critică prealabilă a
simţului comun; saltul de la “alchimie” la “chimie”, adică saltul de la opinie (doxa) la cunoştinţă
(epistema), de la cunoaşterea speculativă la cunoaşterea pozitivă nu este posibil fără depăşirea
iluziilor şi prejudecăţilor proprii simţului comun. Instruirea nu este doar un proces cantitativ, de
acumulare a cunoştinţelor, ci în primul rând unul calitativ, de restructurare a gândirii, de
schimbare a abordării sau, cum ar spune Thomas Kuhn, de schimbare a paradigmei. “Când se
prezintă în faţa instrucţiei ştiinţifice, spunea Gaston Bachelard, tânărul este mai degrabă bătrân
decât tânăr: el are vârsta prejudecâţilor sale”. În acest sens, instruirea ştiinţifică poate fi văzută
ca un proces de întinerire, de trans-formare a gândirii, de trecere de la o gândire închisă la una
deschisă, capabilă de revizuiri, de evoluţie permanentă1.
e. Psihologia aferentă. Cunoaşterea comună oferă convingeri care nu sunt decât opinii (doxa).
Pot exista coincidenţe între opinii şi adevăruri ştiinţifice, dar ele sunt întâmplătoare; la punctul de
întâlnire se ajunge pe drumuri diferite şi din direcţii opuse5. Fiind animată de pragmatism,
cunoaşterea comună determină o “falsă plecare” (Bachelard), o falsă cale de problematizare şi
înstăpânire a realităţii. Adeziunea nemijlocită la un adevăr concret sesizat ca “bun” şi utilizat ca
o valoare angajează prea concret fiinţa umană sensibilă. Aceasta adeziune oferă, în cel mai bun
caz, satisfacţie intimă, dar nu o evidenţă raţională. Faptul că adeseori subiectul e tentat să-şi ia
satisfacţia drept evidenţă (sentimentul drept cunoştinţă şi dorinţa drept realitate) se explică prin
mecanisme psihomentale gândirii deziderative, la care ne-am referit deja.
Cunoaşterea ştiinţifică este, dimpotrivă, rezultatul unui şir lung de rectificări succesive.
Obiectivitatea ei este un produs al gândirii ştiinţifice, a cărei armătură este dată de o metodologie
şi un instrumentar aparte. Obiectivitatea cunoaşterii ştiinţifice este o cunoaştere conştientă de
sine, care îşi aplică autocenzura spiritului critic, reuşind să se construiască şi să se reconstruiască
continuu.
Din argumentele pe care Bachelard le aduce în favoarea discontinuităţii nu se poate trage
concluzia că între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică nu ar exista nici un fel de 5
continuitate. Chiar şi la nivelul cunoaşterii comune, oamenii au un anume discernământ care îi
ajută să disocieze, în anumite condiţii, falsul de adevăr, ficţiunea de realitate. Acest discernîmânt
se numeşte bun simţ (el este un element al simţului comun, dar nu se substituie acestuia 6). Bunul
simţ este un instrument preţios pentru oamenii lipsiţi de instrucţie specială (ştiinţifică şi/sau
filosofică), ajutându-i să aplice un criteriu de adevăr experienţei lor nemijlocite. După cum spune
un epistemolog român, “exercitarea bunului simţ constituie o condiţie necesară pentru claritatea
gândirii şi eficacitatea acţiunii, asigurând inserţiunea omului în mediul său de viaţă” (4, p. 8).
Aşadar, şi cunoaşterea comună posedă o dimensiune critică, chiar dacă într-o formă mai
primitivă, chiar dacă limitată de automatismele obişnuinţei şi rutinei. De altfel, bunul simţ se
regăseşte - redimensionat şi reeducat - în structura psihologică a spiritului ştiinţific modern.
În concluzie, afirmarea continuităţii dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică este
necesară în măsura în care exagerarea unilaterală a discontinuităţii a dus deseori la teorii eronate
despre procesul cunoaşterii ştiinţifice, precum şi la ideologii aferente comunităţii ştiinţifice de
natură elitistă, cum a fost pozitivismul (ideologia care a guvernat ştiinţa modernă). Elitismul
propriu conştiinţei de sine a oamenilor de ştiinţă a obstrucţionat dialogul dintre spiritul ştiinţific
şi simţul comun. El a produs o reacţie contrară din partea “oamenilor comuni”, care şi-au
construit o “ideologie de răspuns”, la fel de unilaterală şi păguboasă: cultul experienţei
nemijlocite (“şcoala vieţii”) şi minimalizarea practicii teoretice (“Teoria ca teoria, dar practica
ne omoară!”).
6
NOTE
1. Celebrul scriitor american Saul Bellow scrie în romanul său Ravelstein, dedicat filosofului Allan Bloom
(1930-1992), că acesta, pe când era profesor de filosofie politică la University of Chicago, primul lucru pe care îl
făcea la deschiderea cursului era să le ceară studenţilor să uite totul despre familiile lor. Desigur, trebuia să uite
prejudecăţile şi iluziile mediului socio-cultural din care proveneau: “Le declara studenţilor că veniseră la
universitate ca să înveţe ceva şi pentru asta trebuia să se debaraseze de opiniile părinţilor lor. El avea să-i
călăuzească spre o viaţa mai înaltă, plină de varietate şi diversitate, guvernată de raţionalism - orice, dar nu genul
sec. Dacă aveau noroc, dacă erau inteligenţi şi animaţi de voinţă, Ravelstein avea să le ofere cel mai mare dar pe
care ar putea spera vreodată să-l primească (…)” (Saul Bellow, Ravelstein, Trad. Antoaneta Ralian, Postfaţă de
Sorin Antohi, Polirom, 2001, p. 34).
Idealul educaţional al lui Allan Bloom se apropia mult de cel al lui Gaston Bachelard: orice proces de instruire
într-un domeniu al cunoaşterii specializate echivalează, în acelaşi timp, cu o iniţiere şi cu o eliberare: emanciparea
de prejudecăţile şi iluziile ideologice ale simţului comun – implicit, de opiniile curente existente în mediul de
provenienţă.
2. Pentru marea majoritate a oamenilor, gândirea are funcţia de autoechilibrare psihică. Simţul comun este
dominat de comandamente psihologice, nu logice: logica este subordonată satisfacerii unor nevoi sufleteşti (de pildă,
nevoia de certitudine, derivată din nevoia primară de siguranţă emoţională). Un bun exemplu este aşa-numita
“gândire deziderativă”: prin gândirea de tip deziderativ se ajunge la concluziile dorite; principala sa funcţie este de a
fabrica justificări şi auto-justificări prin intermediul cărora subiectul îşi reduce “disonanţa cognitivă”, conflictul dintr
el şi lume sau conflictele sale interioare (surse ale nevrozei). Iată de ce în cunoaşterea comună adevărul este o
valoare subordonată (de fapt, simţul comun apelează la adevăr doar în ultimă instanţă, când toate celelalte soluţii s-
au dovedit ineficace). Acest lucru nu exclude faptul că oamenii folosesc frecvent cuvântul “adevăr”, dar prin el ei
desemnează, de regulă, ceea ce li se pare “convenabil” (convenabil pentru ei şi pe termen scurt).
3. Primul gânditor care a folosit experimentul mintal pentru a ajunge la un obiect ideal a fost Democrit, care
invoca celebrul “cuţit al raţiunii” pentru a diviza materia şi a ajunge la “atom”, ultima entitate materială, indivizibilă,
care stă la baza lumii. Din Evul Mediu ne-a rămas “briciul lui Occam”, cu ajutorul căruia celebrul logician “tăia”
lanţul “regresiei la infinit” al explicaţiei (de pildă: “Cine a făcut lumea? Dumnezeu! Dar pe Dumnezeu cine l-a
făcut?”. În epoca modernă, Galileo Galilei a introdus experimentul mintal în fizică, făcând saltul de la Filosofia
naturii la Fizică şi inaugurând, astfel, cunoaşterea ştiinţifică de tip modern. Distanţarea celor două tipuri de
cunoaştere a devenit o problemă şi mai critică odată cu dezvoltarea ştiinţei contemporane. Acum, cunoştinţele
obţinute în urma cunoaşterii ştiinţifice nu mai sunt doar surprinzătoare pentru simţul comun; ele devin
incompatibile cu intuiţiile acestuia.
4. Când spune că între Subiect şi Obiect “drumul cel mai scurt este drumul cel mai lung”, Bachelrad face mai
mult decât un frumos joc de cuvinte: el ne atrage atenţa asupra iluziei simţului comun, preluată de toate teoriile
empiriste ale cunoaşterii, conform căreia situarea subiectului cunoscător în apropierea obiectului de cunoscut ar
garanta obiectivitatea cunoaşterii. Dogma oricărui empirism se reduce, în fond, la credinţa că relaţia nemijlocită
dintre subiect şi obiect este o garanţie a obiectivităţii; altfel spus, cu cât această relaţie este mai nemijlocită, cu atât
cunoştinţele sunt mai veridice (teză promovată şi de aparatele de propagandă ale regimurilor comuniste şi folosită de
regimul ceauşst din România pentru întemeierea filosofică a antiintelectualismului). Bineînţeles că “realismul naiv”
al simţului comun se întemeiază pe această presupoziţie empitirstă (“Până nu văd, nu cred!”).
Epistemologiile de tip Bachelard afirmă că, dimpotrivă, drumul spre adevăr reprezintă un ocol (în primul rând,
un ocol teoretic, dar în ultimă instanţă, este vorba de unul mai general: un ocol cultural). Aşadar, cunoştinţele sunt
cu atât mai obiective cu cât relaţia subiect-obiect este mai mijlocită (mijlocită de concepte şi teorii, de “armături
metodologice”, de tehnici şi procedee care asigură controlul critic al drumului de la opinie la cunoştinţă).
5. Spunem “opuse” pentru că o cunoţtinţă ştiinţifică este rezultatul unui proces psihologic de
dezantropomorfizare a realităţii, care vine împotriva “narcisismului” şi egocentrismului (Jean Piaget) oricărui
“subiect natural”, structuri pshologice generatoare de subiectivism, de false cunoştinţe.
6. Facem această precizare fiindcă am observat că vorbitorii de engleză fac confuzie între cei doi termeni;
presupunem că această confuzie este favorizată de faptul că în limba engleză există o singură expresie lingvistică
pentru cele două concepte: common sens.
7
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
8
CAPITOLUL II
NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE PSIHOLOGIE SOCIALĂ
a) În ceea ce priveşte obiectul, acesta există de când omenirea, deoarece geneza fenomenelor
de psihologie socială este concomitentă cu geneza omului cu naşterea lui atât ca ca fiinţă
conştientă, cât şi ca fiinţă socială (1. Antropogeneza nu poate fi concepută în afara relaţiilor
interindividuale:
prin intermediul acestor relaţii, individul îşi fixează scopuri, îşi motivează actele, îşi
modelează acţiunea;
relaţiile cu semenii sunt nu numai generatoare, dar şi însoţitoare; ele sunt prezente în
percepţii şi reprezentări, în gândire şi acţiune, scopuri şi fapte, în comunicare şi învăţare.
În concluzie, relaţia cu semenul este una dintre cele mai importante surse de socializare a
naturii umane, deci de umanizare a individului uman. Ea îndeplineşte mai multe funcţii: antidot
la izolare şi înstrăinare; factor de echilibrare neuro-psihică; mijloc de cunoaştere şi
autocunoaştere; cadru de comunicare a emoţiilor şi informaţiilor; instrument de acţiune asupra
naturii, societăţii şi sinelui.
De aceea, psihologia socială studiază nu numai relaţiile afective dintre oameni (cum se
consideră de obicei), ci şi procesele de cunoaştere, comunicare, socializare şi inculturaţie.
10
Comentariu
Una dintre premisele de la care porneşte orice abordare psiho-socială a fenomenului uman este
situarea “esenţei umane” în afara individului în sine, fetişizat, scos din ansamblul concret al vieţuirii
sale, considerat în opoziţie cu relaţiile sociale la care participă, pe care le produce şi le reproduce atât
în activitatea cotidiană, de-a lungul vieţii sale, cât şi în acţiunea socială, de-a lungul istoriei (2 .
Acest lucru a devenit evident abia în zorii epocii moderne, când revoluţia industrială, masificarea
muncii, socializarea proceselor productive, urbanizarea populaţiei, mondializarea progresivă a comerţului,
descoperirea unor noi culturi şi civilizaţii, precum şi mari evenimente istorice, cum a fost Revoluţia
Franceză, au scos din conul de umbră al cunoaşterii sociale tocmai relaţiile dintre indivizi şi dintre
grupuri, dintre economiile naţionale şi dintre culturi. Înlocuirea treptată a dezvoltării în plan local cu
dezvoltarea în plan universal a condus la o altă viziune asupra omului şi a lumii sale. Deşi în urmă cu
două mii de ani Aristotel definise omul ca zoon politikon, esenţa umană începe să fie gânditâ în contextul
relaţiei individului cu semenii săi abia o dată cu Hegel. In Fenomenologia spiritului” (B. IV. A, # 148),
acesta scria: “Conştiinţa-de-sine este în sine şi pentru sine atunci când şi pentru aceea că ea este în şi
pentru sine pentru altă conştinţă-de-sine; adică ea este doar ca ceva recunoscut (3, p. 107). Preluându-i
mesajul dar traducându-l în termenii realismului istoric, Marx avea să afirme în celebrele sale Teze despre
Feuerbach: “Esenţa umană nu este o abstracţie inerentă individului izolat; în realitatea ei, ea este
ansamblul relaţiilor sociale” (Teza 6).
Afirmaţiile de mai sus par astăzi indiscutabile unor oameni instruiţi; dar ele s-au impus ca adevăruri
ştiinţifice mult mai târziu decât formularea lor filosofică, abia o dată cu impunerea noii paradigme în
ştiinţele naturii(3.
Pentru a înţelege cât mai bine în ce constă obiectul de studiu al acestei ştiinţe sociale, vom
aborda trei aspecte-cadru:
a) Raportul societate – individ;
b) Raportul ideologie – psihologie socială;
c) Definiţia sintetică şi definiţia analitică a psihologiei sociale.
a) Raportul societate–individ. Punctul de vedere psihosocial asupra omului (cf. 6, cap. 1)
presupune acceptarea următoarelor presupoziţii:
1. nimic nu există în psihologia umană care să nu fie modelat social;
2. nimic nu există în societate care să nu aibă corespondenţă şi implicaţii psihologice.
Conform primei teze, socialul participă de la început la construcţia, funcţionarea şi
dezvoltarea proceselor psihice umane, constituind sursa umanizării, culturalizării şi integrării
individului în seturi de valori şi norme. Socializarea fondului biologic nu înseamnă, însă,
dispariţia acestuia. Fiecare individ este o sinteză bio-psiho-socială, o îmbinare organică de
variabile înnăscute şi dobândite, biologice şi sociale, individuale şi grupale. Ceea ce trebuie
precizat de fiecare dată este ponderea fiecărei variabile şi modul în care se ierarhizează şi
interacţionează ele în procesul umanizării. 12
Fiecare funcţie psihică general-umană a fost mai întâi o relaţie socială a doi oameni, după care
a devenit o funcţie internă. Reacţia individuală de tip general-uman nu este conţinută în individ
într-o formă definitivată (şi nici măcar embrionară), ci se naşte din formele vieţii colective, din
interiorizarea cooperării interpersonale. La construcţia psihologiei general-umane, socialul
participă încă din primele momente, revărsându-se în individ prin multiple canale ale învăţării.
Această psihologie este studiată de “psihologia generală” (ştiinţa general-umanului din psihicul
uman).
Dar dezvoltarea social-istorică a omului cuprinde şi planul particular-social, care este mult
mai bogat în conţinut, deoarece conţine determinările spaţio-temporale, culturale, ocupaţionale,
grupale ale vieţii indivizilor. Prin intersectarea lor cu datele individuale şi cu cele general-
umane, se nasc o serie de psihologii particular-umane (socio-culturale), în care se reflectă
particularităţile orizontului de viaţă (particularităţi de clasă, de cultură, de familie, de vârstă sau
de profesie)(4. Studiul acestor particularităţi este una dintre preocupările psihologiei sociale.
Modelarea socio-culturală apare nu numai la nivelurile superioare ale vieţii psihice (gândire,
memorie, sentimente), ci şi la nivelurile inferioare (senzaţii, percepţii). După cum se exprimă
tranşant psihologul Otto Klineberg, “percepţia a devenit în foarte mare măsură un fapt de
psihologie socială” (8, p. 229). Factorii care determină percepţia pot fi grupaţi în:
factori structurali (derivând din natura stimulilor sau din natura efectelor lor asupra
sistemului nervos central);
factori funcţionali (derivând din trebuinţe, dispoziţii, experienţa anterioară, memoria
subiectului).
Factorii funcţionali operează selectiv, ”tendenţios”, un rol important avându-l norma socială a
grupului, după cum au dovedit-o o serie de experimente:
experimentele Sherif: renunţi în grup, subiecţii tind să-şi centreze atenţia vizuală într-un
punct de vedere “colectiv”, oferind răspunsuri convergente (9);
experimentul Zilling: influenţa atitudinii sociale asupra a ceea ce se percepe (6, pp. 58-106);
testul Rorsharch: influenţa culturii asupra percepţiei (perceperea privilegiată a porţiunilor
albe se explică prin valoarea simbolică a albului; de aceea au fost obţinute răspunsuri
asemănătoare în comunităţile în care originalitatea era dispreţuită).
În ceea ce priveşte nivelul funcţiilor psihice “superioare”, o serie de repere familiale,
ocupaţionale şi culturale îi fac pe subiecţi să memoreze cu precizie unele date (şi nu altele), să
gândească anumite conţinuturi, să se emoţioneze la anumiţi stimuli (şi nu la alţii), să acţioneze
instituţionalizat (şi nu anarhic). Numeroase experimente şi cercetări etnologice au surprins:
conexiunea memoriei cu interesele, aptitudinile şi prejudecăţile subiectului (M. Zilling);
modificarea reproducerii unui mesaj (formă, conţinut, versiune) sub influenţa comunicării
interpersonale (W. Stern);
memorarea (parţială sau globală) în funcţie de caracterul (definit sau indefinit) al
raporturilor dintre zeităţile prezente în cultura subiecţilor (S.F. Nadel);
variabilitatea criteriilor inteligenţei în funcţie de cultura, situaţia şi sarcina subiectului.
Dacă avem în vedere condiţionările despre care am vorbit până acum (cele general–umane şi
cele particular–sociale), se naşte o întrebare legitimă: Cum se explică variabilitatea individuală a
personalităţilor, unicitatea insului uman ?
Specificul inductibil al fiecărui individ se explică prin modurile singulare în care a decurs
contactul acestuia cu sarcinile, semenii şi situaţiile sociale:
mai profund sau mai superficial, proporţie determinată de factorul genetic şi întîmplare;
selectiv (voluntar) sau întâmplător, proporţie determinată de factorul genetc şi
întâmplare;
mai frecvent sau mai rar, proporţie determinată de întâmplare; 13
mai larg sau mai restrâns, proporţie determinată de întâmplare;
mai lent sau mai rapid, proporţie determinată de factorul genetic;
tardiv sau la momentul oportun, proporţie determinată de întâmplare.
Una dintre principalele preocupări ale psihologiei sociale este descoperirea unui determinism
sub ceea ce numim de obicei “întâmplare”. Cercetările din domeniu scot în evidenţă o serie de
condiţionări socio-culturale, de cauzalităţi şi legităţi sociale care diminuează mult dimensiunea
aleatoare din ceea ce numim “întâmplare”. Întâmplările prin care trece un individ de-a lungul
vieţii nu sunt nici atât de întâmplătoare cum cred cei care vorbesc de “noroc în viaţă”, dar nici
atât de pre-determinate, aşa cum cred fataliştii, care vorbesc de “soartă”, “destin” etc. Atât
întâmplarea absolută cât şi necesitatea implacabilă au fost infirmate. De altfel, simţul comun
conţine această idee, a împletirii dintre necesar şi întâmplător în biografia unui om: “Norocul şi-l
face omul cu mâna lui”. Grecii antici amendau fatalismul prin intermediul ideii că “Zeii ţin cu
cei curajoşi”.
Astfel de amendamente pot fi aduse de psihologe din perspectiva calităţilor psihice ale
individului (competenţă, perseverenţă, curaj etc.). Ştiinţele socio-umane (sociologia, psihologia
socială, antropologia culturală) aduc alte amendamente, din perspectiva condiţiilor sociale ale
vieţii individului (condiţiile economice, poziţia lui în structura grupală a societăţii şi în cadrul
grupului, tipul de cultură etc.).
Din efortul de a codofica ceea ce am numit “determinism” s-au născut o serie de explicaţii
unilaterale, care absolutizează unul sau altul dintre factorii socio-culturali (“clasa socială” la
Marx, “limba naturală” la Whorf şi Sapir etc.). Pentru a evita interpretările abuzive ale
determinismului socio-cultural, psihologia socială preferă să vorbească despre “împrejurări şi
situaţii istorice concrete”.
În concluzie: una dintre direcţiile cele mai importante ale cercetării psihosociale este
evidenţierea la nivel de individ a efectelor psihice provocate de împrejurările şi situaţiile
istorice concrete pe care le-a străbătut acesta până la un anumit stadiu al vieţii lui.
b) Raportul ideologie - psihologie socială. După cum se ştie, în viaţa socială orice legitate
acţionează prin intermediul conştiinţei oamenilor (în speţă, prin intermediul conştiinţei sociale).
Acest lucru îi conferă determinismului social un specific ireductibil în raport cu determinismul
natural: el este un determinism mediat şi tendenţial. Fenomenele psihologice nu sunt doar o
“sursă de informaţii” pentru generalizările teoretice, doar o “materie primă” pentru raţionalizarea
ideologică, şi nici o copie pasivă a ideologiei. Acestea sunt forme de viaţă de sine stătătoare, care
dispun de propriii lor mediatori (5 :
- sistemul de valori (conţinut în obiceiuri, deprinderi, tradiţii);
- relaţiile interpersonale şi de grup, care funcţionează ca un “ecran” mediator între individ şi
societate.
Pe de altă parte, şansa ideilor (ideologiilor) de a se impune în realitate, de a deveni “forţe
materiale”, este nulă dacă ele nu “cuprind masele”, adică dacă nu devin elemente de psihologie
socială. Oricât ar fi de “adevărată”, ”salvatoare” etc., orice intervenţie din afara psihologie
existente rămâne ineficace; pentru ca intervenţia să aibă succes trebuie să fie îndeplinite câteva
condiţii psihologice:
existenţa unor trebuinţe şi interese ale indivizilor concreţi;
sisteme de valori compatibile;
relaţii sociale permisive.
14
Concluzie: orice intervenţie de “sus în jos” (cultural-ştiinţifică, ideologică, educaţională,
propagandistică sau publicitară) trebuie să se întâlnească cu elemente ale experienţei
nemijlocite. Dacă nu se întâmplă astfel, ea nu devine fapt de comportament şi nu are efectele
sociale scontate. Eventual, prin alterare şi distorsiune, intervenţia poate avea efecte
neaşteptate sau chiar contrare.
Comentariu
Din perspectiva acestei clasificări/ierarhizări de manual, este limpede că activitatea de Relaţii Publice se
desfăşoară la nivelul al doilea, vizând percepţiile şi reprezentările grupului-ţintă, sentimentele, gusturile şi
preferinţele acestuia, precum şi mecanismele de identificare şi de proiecţie specifice indivizilor care formează un
astfel de grup. Dar lucrurile nu sunt aşa de simple, iar cantonarea într-o astfel de prejudecată academică ne-ar limita
nu numai obiectul muncii, dar şi eficacitatea şi eficienţa demersului. De pildă, ar însemna ca relaţioniştii să nu-şi
poată propune influenţarea judecăţilor de valoare împărtăşite de membrii unui grup (nivelul ideologic), ca ei să se
limiteze la influenţarea judecăţilor preferenţiale (nivelul psihologic). În publicitate, un astfel de obiectiv poate fi
suficient, dar într-o campanie de comunicare politică această limitare ar fi dezastruoasă. Ea s-a dovedit perdantă
chiar şi în cazul campaniilor electorale, considerate mai “conjuncturale” şi efemere (7.
În viziunea noastră, dihotomia ideologic-psihologic este o moştenire hegeliană (Hegel vorbea de raportul “spirit
obiectiv”-“spirit subiectiv”), iar la rigoare – o moştenire creştină (dihotomia spirit–suflet). De altfel, tot o moştenire
hegeliană, de tip speculativ, considerăm că este şi dihotomia conştiinţă socială – existenţă socială, preluată de
marxismul oficializat din scrierile de tinereţe ale lui Marx şi Engels (în special, Ideologia germană - 1845), când
aceştia încă nu se eliberaseră de moda intelectuală a epocii, hegelianismul. Un punct de vedere mai profitabil din
punct de vedere ştiinţific este cel al lui Lucien Goldmann, care vorbeşte de “conştiinţă reală” şi ”conştiinţa
posibilă” (14, pp. 39-47).
După opinia noastră, între cele două niveluri există mult mai multă continuitate decât discontinuitate,
continuitatea realizându-se prin intermediul referenţialelor culturale (15, cap. V, § 2). De asemenea, considerăm că
prin nivelul său “psihologic”, conştiinţa socială devine parte integrantă a existenţei sociale. De altfel, aşa cum am
mai spus, opoziţia “conştiinţă socială – existenţă socială” reprezintă o reminiscenţă de limbaj hegeliană,
speculativă şi neproductivă. Epigonii lui Marx au transformat-o, însă, în motiv teoretic care a susţinut numeroase
“teorii ad-hoc” (K. Popper), tocmai bune pentru justificarea pe cale “ştiinţifică” a insucceselor endemice ale
socialismului real (de pildă, teza ceauşistă a “rămânerii în urmă a conştiinţei sociale faţă de existenţa socială”, care
este o inepţie din punct de vedere analitic). 15
O panoramă a cercetărilor de psihosociologie referitoare la raportul dintre ideologic şi psihologic ne oferă Jean-
Pierre Deconchy (16), care trasează “jaloane pentru o definiţie psiho-socială a ideologiei (idem, pp. 235-249).
17
2. RAMURILE PSIHOLOGIEI SOCIALE
Dacă - aşa cum am arătat în primul capitol al cursului - nimic nu există în societate care să nu
aibă componente şi implicaţii psihologice, va trebui să admitem că în sectoarele vieţii sociale
vom găsi un ansamblu de fenomene psiho-sociale care le asigură funcţionarea.
Astfel, sistemul psihologiei sociale (ca ştiinţă) poate fi divizat în discipline de ramură, după
criteriul tipului de relaţii sociale pe care fenomenele psihice studiate le reflectă. Iată tabloul
acestor corespondenţe propus de psihlogul Pantelimon Golu (6):
- de producţie
- de schimb Psihologia socială a vieţii materiale
Relaţii materiale - de consum (industrială, agrară, comercială, cotidiană)
- ale vieţii cotidiene
- interpersonale
psiho-sociale - de grup Psihologia socială generală
- colective
Comentariu
Din schema de mai sus rezultă că se poate vorbi de existenţa unui nivel psihosocial al conştiinţei sociale. Asupra
lui îşi exercită influenţa nu numai relaţiile sociale (obiective, materiale), ci şi relaţiile ideologice (subiective,
spirituale). De aceea se poate vorbi de o latură ideologică a psihologiei sociale (impregnarea psihologiei oamenilor
cu idei politice, juridice, filozofice, etice, religioase etc.). Aceste relaţii nu sunt, însă, pur spirituale, nu sunt simple
fapte de conştiinţă, ci se împletesc nemijlocit cu activităţile materiale care asigură producerea schimbulului şi a
comunicării. Cercetarea legilor care guvernează aceste tipuri de relaţii, indiferent de sectorul de activitate în care se
manifestă, este de competenţa psihologiei sociale generale.
Fenomenele ideologice nu pot fi nici separate, nici suprapuse fenomenelor psihosociale. Ele sunt impregnate de
psihologia oamenilor, de aceea se poate vorbi de o “latură psihosocială a conştiinţei ideologice” (6). Ea este studiată
de o serie de ramuri ale psihologiei sociale.
18
Pentru a ne familiariza cu problematica pe care o vom aborda în continuare, să trecem în
revistă problematica fiecărei ramuri, conform clasificării propuse de Pantelimon Golu în lucrarea
citată.
Psihologia socială a vieţii politice(11 studiază:
- manifestările psihice legate de activitatea politică,
- caracteristicile conduitei oamenilor în situaţii politice,
- legile condiţionării sociale a atitudinii politice a maselor,
- locul şi rolul organizaţiilor politice în modelarea psihologiei sociale şi a concepţiei despre
lume a oamenilor,
- participarea oamenilor la viaţa politică, la conducerea statului, precum şi aspectele
psihologiei ale “jocului democratic”,
- formarea opiniei publice la diferite segmente ale populaţiei,
- influenţa îndoctrinării politice a maselor asupra structurii şi dinamicii vieţii sociale.
Psihologia socială juridică se ocupă de studierea următoarelor aspecte psihologice implicate
în raportul dintre legislaţie şi conduita oamenilor:
- conştientizarea şi internalizarea normelor social-juridice,
- cauzele şi consecinţele psihice ale abaterii de la norme,
- căile redresării conduitelor psihice ale abaterii de la norme,
- căile redresării conduitelor anomice, infracţionale,
- problemele delincvenţei juvenile.
Psihologia socială a moralei studiază rădăcinile socio-psihologice ale normelor etice şi ale
comportamentelor morale:
- baza psihologică a atitudinilor morale fundamentale,
- baza psihologică a influenţării morale a oamenilor,
- aspectele psihologice ale confruntării dintre sistemele de valori morale.
Psihologia socială a educaţiei studiază fenomenele ce se petrec în:
- microgrupuri şcolare ,
- relaţii interpersonale dintre elevi şi profesori, elevi şi conducătorii şcolii,
- munca instructiv-educativă,
- grupurile educaţionale şcolare şi extraşcolare (rolul liderului, influenţa educaţională a
grupurilor asupra persoanei etc.).
Psihologia socială a artei studiază problemele psihologice ale:
- genezei atitudinii estetice faţă de realitate,
- influenţei factorilor social-istorici asupra creaţiei artistice şi asupra receptării operei de artă,
- formării preferinţelor estetice şi a gustului pentru frumos,
- mecanismului transpunerii valorilor estetice în conduita reală a indivizilor şi grupurilor
umane.
Psihologia socială a ştiinţei cercetează:
- rădăcinile social-psihologice ale ştiinţei,
- influenţa atmosferei social-psihologice asupra stilului gândirii ştiinţifice şi asupra
caracterului cercetării,
- semnificaţia psihosocială a răspândirii cunoştiinţelor ştiinţifice în rândurile maselor.
Psihologia socială a filosofiei studiază:
- originea social-psihologică a unor teme filosofice sau chiar a unor probleme (vezi, de
pildă, aşa-numita “problemă fundamentală a filosofiei”, pe care Engels(12 o origina în trăirile
sufleteşti ale omului primitiv, legate îndeosebi de experienţa visului);
- influenţa unor particularităţi psiho-sociale (de ordin clasial, naţional etc.) asupra gândirii
filosofice. 19
Psihologia socială a religiei încearcă să cotribuie la:
- elucidarea mecanismului influenţelor religioase asupra conştiinţei omului,
- înţelegerea mecanismului de convertire religioasă,
- conduitele de grup şi de masă în cotextul fenomenului religios (ritualuri, acţiuni protestatare,
războaie religioase).
Psihologia socială industrială se ocupă de studierea:
- relaţiilor interpersonale (“om-om”) din întreprinderea industrială,
- relaţiile pe “axul vertical” al organizării întreprinderii, care include probleme de organizare;
decizie; comunicare; circulaţiaţa informaţiei; cooperarea între niveluri; selecţia şi promovarea
cadrelor;
- relaţiile de pe “axul orizontal” al întreprinderii, incluzând probleme cum sunt: relaţii
interpersonale din cadrul echipei; relaţii psihologice dintre echipe, ateliere, sectoare, secţii,
birouri; relaţiile cu alte întreprinderi; relaţii cu consumatorii;
- problemele social-psihologice ale colectivului de producţie;
- premisele unei bune structurări a colectivului;
- condiţiile unei distribuţii eficace a funcţiilor şi rolurilor între membrii colectivului;
- conturarea celui mai eficient stil de conducere.
Psihologia socială agrară studiează:
- efectele psihosociale ale mutaţiilor ce au loc în agricultură,
- implicaţiile psihologice ale relaţiei sat-oraş,
- consecinţele calificării (recalificării) forţei de muncă.
Psihologia socială comercială cercetează:
- momentele psihologice ale interacţiunii vânzător-cumpărător,
- particularităţile şi preferinţele publicului consumator,
- probleme ale acţiunii de prezentare şi desfacere,
- influenţa tradiţiei asupra conduitei consumatorilor.
Psihologia socială a vieţii cotidiene se ocupă de probleme ale modului de trai :
- sistemul deservirii şi autoservirii comunale cotidiene,
- relaţiile de familie, de rudenie, de vecinătate, de petrecere a timpului şi de organizare a
spaţiului,
- probleme psihosociale ale timpului liber (psihologia loisir-ului).
20
NOTE
1. Deşi mulţi autori nu mai sunt dispuşi s-o spună, trebuie să afirmăm răspicat că fără teoria marxiană despre
esenţa umană (ca ansamblu al relaţiilor sociale), despre natura societăţii (ca domeniu guvernat de legi obiective
care pot fi cunoscute) şi despre relaţia individ-societate (înţeleasă ca o unitate indestructibilă), psihologia socială nu
ar fi depăşit paradigmele reducţioniste. Nu se poate contesta meritul lui Marx de a fi înţeles pentru prima dată “ex-
centrarea” esenţei umane în raport cu “individul izolat”. Este drept, nici paradigma lui Marx, pe care am numi-o
clasială, nu este lipsită de reducţionism: el nu vede alt orizont de viaţă susceptibil de a participa la naşterea
pshismului individual decât clasa socială, pe care o absolutizează în calitate de “creuzet” al individualităţii. De aici,
şi speranţa lui legată de dispariţia claselor, ca o condiţie pentru dezalienarea completă a individului şi transformarea
acestuia într-o "personalitate multilateral dezvoltată" şi într-un “individ istoric-mondial”, adică într-un “om uman”.
Astăzi ştim că acelaşi rol de "creuzet" poate fi atribuit genului, grupurilor marginale sau minorităţilor (este exact
ceea ce fac teoriile postmoderne ale identităţii).
În paradigma lui Marx, Lenin a încercat să împingă preocupările, nici astăzi finalizate, spre înţelegerea
mecanismelor de fuziune a ideologicului cu psihologicul (a “teoriei” cu conduita “reală”). La Lenin, reducţionismul
clasial se adânceşte, căci el a absolutizat lupta de clasă în analiza raporturilor dintre aceste "mari grupuri sociale": dacă
la Marx clasele fundamentale ale unei orânduiri formau o "unitate a contrariilor" mediată de alte grupuri, Lenin pierde
din vedere ideea de "unitate", exacerbând-o pe aceea de "luptă". Totodată, el nu înţelege rolul de mediator al altor clase
şi pături sociale, pe care nu le poate concepe decât ca aliaţi ai uneia dintre clasele fundamentale (de pildă, ţărănimea -
aliat al clasei muncitoare, iar chiaburimea - aliat al burgheziei). Pe acest drum, Lenin ajunge în mod fatal la teoria sa
despre "dictatura proletariatului" şi la programul politic de desfiinţarea a chiaburimii - model preluat şi de comuniştii
români după instalarea lor la putere, când au trecut la “cooperativizarea agriculturii (1948-1962)).
2. Este vorba de a gândi esenţa umană în aceeaşi termeni în care fizicienii contemporani (post-relativişti) concep
esenţa unei entităţi fizice: ea nu se află în interiorul acesteia, ci în relaţia ei cu altă entitate. Ne aflăm în faţa unei
schimbări de paradigmă, în care entitatea centrală a universului de cunoscut nu mai este obiectul, ci relaţia. Nu se
mai pune problema de a “desface” obiectul în părţi componente, da a face lista acestora, de a le ierarhiza şi – în cel
mai bun caz – de a stabili relaţiile dintre părţi; sarcina subiectului cunoscător este de a contextualiza obiectul, de a-l
înţelege în intercaţiunile sale complexe cu alte obiecte, cu sistemul căruia îi aparţine, pentr ca – pe această bază – să-
i înţelegem şi alcătuirea internă. Astăzi, cercetătorii din ştiinţele naturii vorbesc despre abordarea “ecologică” sau
“organizaţională” a oricărei entităţi.
Insistăm asupra “infrastrucuturii epistemologice” a psihologiei sociale tocmai fiindcă acest principiu teoretico-
metodologic vine adeseori împotriva “evidenţelor” simţului comun. În multe sectoare ale acestuia, esenţa umană
este considerată inerentă individului izolat – fie în varianta dură a biologismului (“conţinutul” personalităţii este pre-
determinat de codul genetic), fie în varianta mai slabă a psihologismului (este recunoscută o anumită “influenţă a
mediului”, dar aceasta este raportată la un “individ pre-existent”, care este dotat cu toate datele esenţiale înainte de a
intra în câmpul relaţiilor sociale). Vom vedea, cu altă ocazie, că această concepţie nu este străină de poziţia pe care
adepţii ei o au în ansamblul relaţiilor sociale, de statutul lor socio-profesional sau de prestigiu: cei cu un statut înalt
vor fi tentaţi să-şi explice situaţia lor socială prin propriile “calităţi personale”, diminuând la maxim aportul
condiţiilor sociale; dimpotrivă, cei cu poziţii sociale marginale îşi vor explica “soarta” prin condiţiile sociale
“vitrege”, alunecând, de această dată, în eroarea polară – sociologismul. [Aceste probleme vor face obiectul unei
teme de seminar].
3. Nu vom face aici inventarul abordărilor relaţioniste ale universului uman, dar celor interesaţi până la capăt de
"ultima frontieră" a antropologiei filosofice le recomandăm meditaţiile filosofului român Vasile Tonoiu pe marginea
"antropologiei relaţionale" propuse de Francis Jacques, în Diférence et subjectivité. Antropologie d'un point de vu
relationnel (1982), în studiul Omul dialogal (5, cap. 10, pp. 294-355).
4. Într-o perspectivă actualizată nu trebuie trecut cu vederea factorul aleator (“întâmplarea”), care nu poate fi
codificat ştiinţific şi care este foarte rar conştientizat de către subiect. Profesorii lui Bethoven i-au pus în vedere, de
mai multe ori, să renunţe la muzică, fiindcă nu are nici o şansă. Walt Disney a fost concediat de la trei firme de
producţii animate, pe motiv că nu are talent şi imaginaţie. Profesorii lui Thomas Edison, inventatorul becului
electric, l-au propus pentru exmatriculare, considerându-l “un cretin incapabil să reţină şi să raţioneze”. Până la
vârsta de patru ani, pe Albert Einstein familia îl considera debil mintal, iar profesorii l-au lăsat repetent din cauza
matematicii. La vârsta de 14 ani, Michel Jordan, celebrul baschetbalist din NBA, a fost dat afară din echipa de
baschet a clasei, iar profesorul de sport scria în fişa psihologică a acestuia: “un tăntălău fără pic de talent”.
În toate aceste cazuri, ne putem întreba: ce a fost determinant în evoluţia persoanei, mediul socio-cultural, care
le-a stimulat aptitudinile native, sau întâmplarea? Bineînţeles că nu întâmplarea: persoanele nominalizate mai sus nu
au beneficiat de ceea ce numim "întâlnire astrală", adică de apariţia unui "om providenţial" în "locul potrivit" şi la
"momentul potrivit" (adică în acel punct al biografiei în care o astfel de întâlnire poate declanşa "reacţii în lanţ", un 21
şir de consecinţe benefice asupra evoluţiei individuale). Dimpotrivă, oamenii întâlniţi de aceste persoane le-au
excomunicat din domeniul în care se vor afirma ca personalităţi (ca inovatori, care au contribuit la dezvoltarea
domeniilor respective).
Pe de altă parte, istoria individului este întotdeauna afectată - influenţată sau chiar determinată - de o mulţime
de factori întâmplători. Aceştia pot fi vizibili pentru subiect sau pentru observatorii din jurul său, prin urmare fiind
conştientizaţi; limbajul comun i-a codificat în expresii precum "noroc", "şansa vieţii", "ultimul tren" etc. Dar ei pot
fi şi invizibili, deci neconştientizaţi, tocmai datorită caracterului discret al acţiunii lor asupra istoriei individuale;
numim aceşti factori întâmplători "componenta infinitezimală" a biografiei. Probabil că factorii "invizibili"
reprezintă majoritatea zdrobitoare a factorilor aleatori, care acţionează discret dar continuu, aproape cotidian.
Considerăm că tocmai absenţa conştientizării lor stă la baza erorii biologiste proprii simţului comun: explicaţia
succeselor şi eşecurilor în socializare, a performanţelor şi contraperformanţelor în activitate prin apelul la bagajul
ereditar al individului. În viziunea noastră, patrimoniul genetic considerat izolat, fetişizat, scos din context societal,
nu poate fi luat ca factor explicativ în sine: în ecuaţia personalităţii, el nu reprezintă o variabilă independentă. Astfel,
contrapunerea lui "mediului social" este eronată, iar vechea dilemă "Mediul sau ereditatea?" este o falsă problemă
(de altfel, ea nici nu este o problemă decidabilă: nu se poate imagina o soluţie bazată pe date experimentale - altfel
spus, nu poate fi imaginat un "experiment crucial" care să decidă odată pentru totdeauna în favoarea "mediului" sau
a "eredităţii"). De aceea, un răspuns la această dilemă nu poate fi decât unul speculativ.
Dacă lucrurile stau aşa cum credem noi, atunci cum se explică eroarea biologistă? Ca mai toate iluziile
ideologice, ea are la bază un mecanism epistemic, deci suportă o explicaţie epistemologică. În relaţia "mediu"
versus "ereditate", singurul factor vizibi este primul (unele dimensiuni ale acestui concept, denumite "condiţii de
viaţă", sunt chiar cuantificabile). Cel de-al doilea factor, fiind invizibil, este doar presupus; în plan epistemic, el
funcţionează ca un fel de "cutie neagră", în care sunt aruncaţi toţi factorii invizibili, neconştientizaţi, pe care îi
subtituie, oferindu-se astfel o "explicaţie" aparent raţională şi satisfăcătoare pentru gândirea necritică. Aşadar, tot
ceea ce nu putem explica punem pe seama "eredităţii". Dacă fiul unui mare compozitor va deveni tot compozitor,
vom spune "A moştenit talentul tatălui!"; dacă dimpotrivă, el nu ajunge compozitor, vom spune "Nu a moştenit
talentul tatălui!". Ultima afirmaţie este cu atât mai convingătoare cu cât cel de-al doilea factor al diadei, "mediul", e
considerat favorabil pentru a deveni compozitor. În paradigma noatră teoretică, ambele afirmaţii sunt hazardate,
pentru că nu pot fi testate. Nu vom şti niciodată dacă tânărul compozitor a devenit ceea ce este doar pentru că şi-a
moştenit tatăl (rolul "eredităţii") sau doar pentru că a copilărit într-un mediu muzical (rolul "mediului") ori,
dimpotrivă, pentru că un anumit eveniment infinitezmal al vieţii sale i-a direcţionat evoluţia spre valorificarea
zestrei ereditare. După cum nu putem şti dacă tânărul care a ajuns inginer electronist nu a devenit compozitor pentru
că nu şi-a moştenit tatăl sau, dimpotrivă, pentru că un eveniment infinitezmal i-a blocat posibilitatea de a valorifica
zestrea ereditară – şi asta, în ciuda "condiţiilor de mediu" favorabile.
Teza noastră este că în "condiţiile de mediu" intră întotdeauna şi componenta infinetizamlă a unei biografii;
aceasta nu ţine nici de "ereditate", nici de "noroc", dar ţine de aleator. Avem convingerea că ea poate ţine şi de
comunicarea eficientă. Iată de ce am insistat atât de mult asupra componentei infinitezilale: conştientizarea ei ne
poate ajuta decisiv în reducerea aleatorului, mai ales atunci când răspundem de socializarea unor semeni ai noştri.
Când Victor Hugo îl mântuieşte pe Jean Valjean (victimă a "mediului social"), o face prin intermediul unui factor
aleator: întâlnirea ocnaşului evadat cu episcopul din Digne, preotul Myriel. În momentul în care acesta decide să nu-
l dea pe mâna poliţiei, Jean Valjan devine pentru tot restul vieţii o fiinţă morală. Întregul proiect de emanipare
umană al iluminismului, bazat pe credinţa în "perfectibilitatea morală a individului", a vizat, de fapt, generalizarea
factorilor aleatori benefici, în detrimentul celor malefici. Sesizând că nu poate exista pentru fiecare Jean Valjean câte
un preot Myriel, care să mai şi apară "la momentul potrivit", marxismul a propus o schimbare globală şi radicală a
relaţiilor sociale, prin care trebuie să înţelegem atât "mediul" cât şi "individul", în dubla lui calitate de generator şi
de produs al mediului social. Principalul argument al lui Marx era că iluminismul împărţise societatea în două părţi -
educaţi şi educatori - şi uitase un fapt crucial: "educatorul însuşi trebuie să fie educat". Cine s-o facă? În concluzie,
"Coincidenţa dintre schimbarea împrejurărilor şi schimbarea activităţii omeneşti poate fi privită şi înţeleasă în mod
raţional numai ca practică revoluţionară" ("Teza a 3-a despre Feuerbach", 4, p. 373-374).
Astăzi ştim că o comunicare eficientă şi etică, aşa cum o gândeşte, de pildă, Habermas când construieşte
conceptul de competenţă comunicativă, poate înlocui în mare parte "practica revoluţionară" a lui Marx. O acţiune
comunicativă luată sub control (profesionalizată) poate conduce la emanciparea concomitentă a educatului şi
educatorului. Pentru cititorul atent este evident impactul acestui principiu asupra comunicării educaţionale (în
familie, în şcoală, în biserică sau în cadrul emisiunilor de televiziune, care au devenit o instanţă de socializare atât de
puternică încât concurează de la egal la egal familia şi şcoala, fiind pe cale să câştige partida). Ca părinte sau ca
profesor, a da vina pe "ereditate", pe "condiţiile de mediu" sau pe "ghinion" reprezintă o formă de iresponsabilitate.
Vom da un singur exemplu de "iresponsabilitate în masă". Aproape toate ziarele centrale din 19 iulie 2002 au
relatat despre contestarea repartizării în licee şi şcoli profesionale a absolvenţilor clasei a VIII-a din şcolile
bucureştene. Era vorba de sute de persoane, elevi şi părinţi, care dădeau vina pe operatorii care introduseseră datele
în calculator sau chiar pe... calculator. Cu excepţia câtorva situaţii (după verificările din prima zi, doar opt cazuri),
vina repartiţiilor aberante era împărţită între părinţi şi profesorii-diriginţi: nici unii nici alţii nu îşi făcuseră datoria 22
elementară de a supraveghea completarea fişelor de admitere de către elevi - nişte adolescenţi abia ieşiţi din
pubertate, care se confruntau pentru prima dată în viaţă cu formularistica instituţională. Intervievată de reporterul
cotidianului Azi, şefa Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti declara: "Dacă operatorul a fost neatent,
părintele avea obligaţia să-şi verifice fişa şi să facă, dacă era necesar, corectura de rigoare" ("Elevii şi părinţii sunt
nemulţumiţi de 'decizia' calculatorului", în Azi, 19 iulie 2002, p. 5). Dacă trecem peste faptul că inspectoarea-şefă a
uitat să spună că aceeaşi obligaţie le revenea şi profesorilor diriginţi, trebuie să acceptăm că ea avea dreptate.
Epilog: pe 27 iulie, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a organizat o nouă repartizare computerizată pentru candidaţii
respinşi la prima sesiune din cauza completării greşite sau neinspirate a fişelor de admitere. Era vorba de 4.563 de
elevi în întreaga ţară! (conf. Jurnalul Naţional din 22 iulie 2002, p. 2).
Lipsa de responsabilitate personală a unor educatori (părinţi, profesori sau preoţi) reprezintă un ingredient
masiv al socializării în societatea românească. Absentând când este nevoie de ei, tăcând atunci când trebuie să
vorbească, făcând ceea ce nu trebuie să facă, astfel de educatori apar în scenă când este prea târziu, spun lucruri
aberante şi fac gesturi disperate, care contravin şi normelor morale, şi legilor, şi regulilor de comportament
socialmente acceptate. Părinţii vor încerca să pună "pile", profesorii se vor lăsa mituiţi în diverse feluri sau îi vor
lăsa pe elevi să copieze la examenele de absolvire ş.a.m.d. Astfel, iresponsabilitatea personală se reproduce în timp
şi se multiplică în spaţiu, devinind un fenomen social. Cu alte cuvinte, mii şi mii de educatori se erijează în factori
infinitezimali malefici pentru viaţa celor de care răspund. Cum îşi reduc ei disonanţa cognitivă - altfel spus, cum îşi
salvează stima de sine? Prin apelul la scenarii oculte, la "ghinion", la "ereditate" sau la "mediu" (părinţii vor înţelege
prin "mediu" şcoala, iar profesorii - mediul familial).
În primul paragraf al Capitolului VI, dedicat re-socializării în România postcomunistă, vom vedea că o
comunicare etică şi eficientă, subordonată exigenţelor deontologice şi de excelenţă ale Relaţiilor Publice, poate face
minuni. Cu o singură condiţie: exercitarea şi dezvoltarea la scară socială a responsabilităţii, înţeleasă ca atitudine
morală ce se manifestă pe trei niveluri ale existenţei umane: acţiunea, comunicarea şi gândirea. Individul moral şi
totodată eficient (rar avis în actualul nostru peisaj socio-cultural) nu poate fi decât cel care se întreabă în
permanenţă: "Ce şi cum fac?", "Ce şi cum comunic?", "Ce şi cum gândesc?". El este acea persoană preocupată
deopotrivă de devenirea celuilalt şi de propria devenire.
Să fie clar: nu propunem aici o abordare moralizatoare a responsabilităţii, căci nu ne amăgim cu iluzia că
discursul moral poate responsabiliza pe cineva. Ştim că un orizont de viaţă nu poate fi schimbat din afara lui; în
ultimă instanţă, "toate uşile se deschid pe dinăuntru". Când facem apel la responsabilizarea indivizilor prin
intermediul comunicării ne referim la finalitatea intrinsecă a oricărui management performant - în cazul de faţă, la
produsul firesc şi necesar al managemntului comunicării sociale. În viziunea filosofului Francis Jacques, realizarea
competenţei comunicative încorporează o exigenţă deopotrivă etică şi teoretică; exerciţiul acestei competenţe
condiţionează "funcţia simbolică şi cunoaşterea în progresul său" şi presupune, în acelaşi timp, activarea
"responsabilităţii noastre esenţiale" (apud 6, p. 320). Unul dintre cei mai importanţi psihiatri contemporani, în
acelaşi timp moştenitor şi dizident al psihanalizei freudiene, Viktor Frankl, vede în responsabilitate nu doar o
valoare morală printre alte valori morale, ci "esenţa existenţei" (7, pp. 131-134). Interesantă este metoda propusă de
Frankl, întemeietorul logoterapiei, pentru responsabilizarea pacienţilor săi: "Trăieşte ca şi când ai trăi pentru a doua
oară şi ai grijă să nu mai faci geşelile pe care le-ai făcut în prima viaţă" (idem, p.132). Absenţa responsabilităţii este
una dintre sursele dereglărilor psihice, iar accesul la responsabilitate presupune o dublă de-centrare: decentrarea
individului faţă de sine însuşi (a ţine cont de consecinţele propriilor acte asupra celorlalţi) şi decentrarea faţă de hic
et nunc (a ţine cont de consecinţele în altă parte ale actelor de aici, precum şi de consecinţele în viitor ale actelor de
acum). Celebrul psiholog american Gordon W. Allport considera cartea din 1946 a lui Frankl "o introducere în cea
mai semnificativă mişcare psihologică a zilelor noastre".
5. În discuţia actuală despre “schimbarea mentalităţii” românilor există tendinţa de a se aluneca în iluminism
(Discursul Raţional!), tocmai datorită eludării acestor mediatori. Prea mulţi “specialişti” îşi închipuie că un popor
poate fi educat prin intermediul Discursului (moralizator, critic şi autocritic sau raţional). Eludarea mediatorilor
duce, pe de altă parte, la psihologizare (reducerea problemei la psihologia individuală), de unde şi o serie de
paradoxuri de genul “românii sunt nişte oameni extraordinari, dar societatea românească nu funcţionează” (când
valorizăm “românul” pozitiv, facem aprecieri în câmpul psihologiei individuale sau, cel mult, al psihologiei grupului
mic; când apreciem conduitele sociale ale românilor – corupţia, politicianismul etc. - sau funcţionarea instituţiilor,
ne situăm în planul psihologiei grupurilor mari şi al fenomenelor de masă (de pildă, al culturii), unde rolul
mediatorilor este mult mai important.
6. Termenul de ideologie a cunoscut atâtea definiţii şi utilizări, încât este necesară de fiecare dată precizarea
sensului în care este folosit. La sfârşitul secolului XVII, Destutt de Tracy, Cabanis, Daunou se ocupau de studiul
ideilor şi al originii lor. Pentru inventatorul termenului, ideologia era ştiinţa formării ideilor (Destutt de Tracy,
Élements d’idéologie, 1801). În ceea ce priveşte cariera accepţiunii negative, tonul a fost dat de Napoleon, care îi
numea pe gânditorii speculativi şi neproductivi cu un termen generic şi, totodată, peiorativ: ideologi.
La Marx (Ideologia germană, 1845), ideologia este definită ca falsă conştiinţă, în sensul că “în întreaga
ideologie oamenii şi relaţiile dintre ei apar cu capul în jos, ca într-o camera obscura”; el explică procesul prin 23
condiţiile de viaţă concret-istorice: “acest fenomen decurge în aceeaşi măsură din procesul istoric al vieţii lor, ca şi
răsturnarea obiectelor pe retină din procesul nemijlocit al vieţii lor” (10 p. 22).
Viziunea lui Marx este preluată de Louis Althusser (“Marxism şi umanism”, 1963), pentru care “Ideologia este
(...) expresia raportului oamenilor faţă de ‘lumea’ lor, adică unitatea (...) raportului lor real şi a raportului lor
imaginar faţă de condiţiile reale de existenţă. În ideologie raportul real este inclus în mod inevitabil în raportul
imaginar: raport care exprimă mai curând o voinţă (...), chiar o speranţă sau o nostalgie, decât descrie o realitate”
(11, pp. 59-60). Aşadar, în ideologie oamenii nu ar exprima raporturile reale cu condiţiile lor de existenţă, ci modul
în care trăiesc aceste raporturi; spre deosebire de ştiinţă, care descrie şi explică raporturi reale, ideologia exprimă
raporturi trăite (aici trebuie precizat că Althusser operează cu antinomia cunoaştere-trăire: fiind raţională,
cunoaşterea poate fi obiectivă, în timp ce trăirea este întotdeauna subiectivă). Acelaşi aspect, iraţional şi fără funcţie
cognitivă, este considerat esenţial şi de sociologi eminenţi care s-au ocupat de fenomen (Talcot Parsons, Raymond
Aron, Edward Shils). Ei văd în ideologie o formă de “religie seculară”: un amestec de fapte şi observaţii selecţionate
în numele unei “cauze” şi de judecăţi pasionale cu manifestări de fanatism, aflate la antipodul lucidităţii şi cunoaşterii
obiective. Tot în direcţia explicării prin iraţional se plasează şi modelul semiotic al mecanismelor de formare a ideologiilor
propus de Umberto Eco (12, pp. 366-378).
În prezentul capitol, termenul de ideologie este folosit în sesnsul său cel mai larg, cel de “ansamblu de idei şi
credinţe, valori şi simboluri, concepte şi coduri, stiluri mentale şi cognitive, reprezentări şi ritualuri prin
intermediul căruia membrii unei comunităţi percep lumea şi prelucrează informaţia, se recunosc între ei şi se
mobilizează în vederea acţiunii”. Totodată, împărtăşim distincţia lui Karl Manheim între “ideologiile particulare”
(specifice anumitor grupuri şi referitoare la un anumit domeniu al realităţii) şi “ideologiile totale” (specifice unei
culturi şi referitoare la lumea în ansamblu - Weltanschauungen).
7. Vezi, de pildă, campania de imagine realizată, în vara anului 2000, de Saacthi & Saatchi Adverttising, pentru
candidatul PNŢCD la funcţia de Primar General al Capitalei, Cătălin Chiriţă. Concepută ca o campanie de
publicitate, ea a promovat “produsul Cătălin Chiriţă” ca pe orice alt produs lansat pe piaţă (de pildă, un detergent).
Când a trebuit să apară în dezbaterile televizate alături de contracandidaţii săi, “detergentul” a început să vorbească;
din acest moment, candidatul a început să scadă în sondajele preelectorale progresiv şi ireversibil, până în ziua
primului tur de scrutin. Chiriţă nu a intrat în turul al II-lea.
Cei care îşi închipuie că o campanie electorală (specie a comunicării politice) se poate duce exact ca o campanie
publicitară ignoră diferenţa dintre nivelul “psihologic” şi cel “ideologic” al conştiinţei sociale.
8. Gradul de apropiere dintre psihologic şi ideologic poate fi analizat şi evaluat teoretic, fiind de mare importanţă
teoretic-explicativă şi chiar predictivă (de pildă, raportul dintre morala capitalistă şi etica protestantă). Dar pentru
această analiză este mult mai indicat cuplul noţional “conştiinţă reală” – “conştiinţă posibilă” (L. Goldmann) sau
cel folosit de Pierre Janet şi Jean Piaget: ”valori de finalitate” şi “valori de randament” (la care ne vom referi pe
larg în capitolul VII, paragraful 2).
9. Un exemplu de produs prin transformare este folclorul politic (cunoscutele “bancuri politice”); în planul
conştiinţei estetice, exemplul cel mai elocvent este kitsch-ul.
10. A se vedea conceptul absurd de maturizare ideologică a maselor, folosit de aparatele de propagandă
comuniste, care este tributar unei viziuni liniare asupra faptelor de conştiinţă. El implica presupoziţia că asimilarea
unei noi ideologii - în speţă, a celei comuniste - ar fi doar un proces de creştere, de evoluţie cantitativă. Este aceeaşi
presupoziţie care i-a făcut pe Enciclopedişti să creadă că simpla acumulare de cunoştinţe ştiinţifice va determina o
trecere în masă de la religiozitate la ateism (această iluzie iluministă a fost preluată şi de ideologia oficială a
regimurilor comuniste, care se declarau adversare ale ideologiei burgheze!). Din punct de vedere epistemologic, este
vorba de o presupozuiţie constitutivă paradigmei clasice a modernităţii (raţionalităţii liniare). La nivelul simţului
comun o întâlnim, de pildă, atunci când un părinte este convins că urmaşii lui au alte preferinţe, alte obiective,
aspiraţii şi idealuri pentru că nu au suficientă “experienţă de viaţă”. Un astfel de om crede că simpla acumulare de
cunoştinţe îi va face pe copiii lui să simtă şi să gândească “normal”, adică la fel ca el (“O să vă vină vouă mintea la
cap!”).
11. Preocupările de psihologie politică au început cu Aristotel, care a încercat o tratare psihologică a organizării
politice a societăţii. Lucrările lui Hobbes, Spinoza, Lock sau Rousseau consacrate teoriei contractului social conţin
multe elemente de psihosociologie a vieţii politice. În secolul XIX a predominat abordarea conceptuală a acesteia;
abia în secolul XX apar primele cercetări concrete – în special în domeniul opiniei publice şi în selectarea şi
pregătirea oamenilor politici. În zilele noastre, aportul psihologiei sociale constă şi în cunoaşterea particularităţilor
psihice naţionale, foarte importantă în relaţiile politice dintre state.
12. Iată cum explica Engels geneza psiho-socială a “problemei fundamentale a filosofiei” – problema raportului dintre
gândire şi existenţă: “Din timpurile cele mai îndepărtate, când oamenii, care nu ştiau încă nimic despre structura propriului
lor corp, au ajuns, sub impresia viselor, la reprezentarea că gândirea şi simţirea nu sunt o activitate a trupului lor, ci a unui
24
suflet deosebit de el, care sălăşuieşte în acest trup şi îl părăseşte la moarte; încă din acele timpuri ei au fost nevoiţi să se
întrebe care este raportul dintre acest suflet şi lumea exterioară (18, p. 342).
25
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
1. Septimiu Chelcea, Un secol de psihosociologie, ed.a II-a, Editura INI, Bucureşti, 1999
2. Ana Tucicov-Bogdan, Psihologia socială (Note de curs), Societatea Ateneul Român,
Universitatea Ecologică Bucureşti, 2000
3. G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, trad. Virgil Bogdan, Editura Academiei, Bucureşti, 1965
4. Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, vol. II, ed. a III-a, Editura Politică,
Bucureşti, 1967
5. Vasile Tonoiu, Omul dialogal, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995
6. Pantelimon Golu, Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
7. Viktor E. Frankl, Man's Search for Meaning, Washington Square Press, 1985
8. Otto Klineberg, Psychologie sociale, PUF, Paris, 1963
9. M. Sherif, The Psychology of Social Norms, New York, 1936
10. Karl Marx, Friedrich Engels, Ideologia germană, E.S.L.P., Bucureşti, 1956
11. Louis Althusser, Citindu-l pe Marx, Editura Politică, Bucureşti, 1970
12. Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
13. M. Zilling, “Eisstelung und Aussage”, în “Zeitschrift fűr Philosophie”, 1928
14. Lucien Goldmann, Sociologia literaturii, Editura Politică, Bucureşti, 1972
15. Dumitru Borţun, Semiotică. Limbaj şi comunicare, curs, Facultatea de Comunicare şi Relaţii
Publice “David Ogilvy”, SNSPA, Bucureşti, 2001
16. Jean-Pierre Deconchy, Psychologie sociale. Croyances et ideologies, Meridiens Klincksieck,
Paris, 1989
17. Mihai Ralea, Traian Herseni, Introducere în psihologia socială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1996
18. Friedrich Engels, “Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filosofiei clasice germane”, în Karl Marx,
Friedrch Engels, Opere alese în două volume, vol. II, Editura Politică, Bucureşti, 1967.
26
CAPITOLUL III
Termenul de persoană vine din latina clasică, unde “persona” însemna : masca pe care o
îmbrăca actorul (în sens de aparenţă exterioară); rolul interpretat de actor (în sensul de
manifestare pentru alţii); actorul care juca un rol (în sensul de agent, de purtător al convenţiei);
personaj cu valoare socială – economică, politică, juridică etc. (în sensul de îndeplinire a unor
atribuţii pe care individul le primeşte prin convenţie socială). Deşi în aparenţă aceste accepţii
originare fac abstracţie de “conţinutul intern” propriu fiecărui individ, ele sunt compatibile cu
actuala paradigmă a psihologiei sociale, deoarece atrag atenţia asupra laturii exterioare,
observabile, socializate a personalităţii. Ele ne sugerează că încă de la început, psihologia socială
a intuit un adevăr la care s-a ajuns cu greu pe cale experimentală: unitatea esenţială între
“interior” şi “exterior”, inexistenţa unei “personalităţi-în-sine”, abstrasă din contextul relaţional
şi indiferentă la influenţele sociale. Altfel spus, influenţa factorilor sociali asupra
comportamentului persoanei nu reprezintă o acţiune exterioară şi ulterioară constituirii
persoanei; ea reprezintă un factor constitutiv al personalităţii. 27
Dar înainte de a vedea în ce constă această “influenţă”, să vedem ce se poate înţelege prin
persoană ca sistem dinamic, ca organizare a subsistemelor psihofiziologice care, în cazul unui
anumit individ, îi permite dar îi şi limitează adaptarea la mediu. De unde vine originalitatea
ireductibilă a acestei adaptări? Psihologul american Gordon Allport (1, pg. 48) înţelege prin
conceptul de “persoană” următoarele:
ansamblul dispoziţiilor înnăscute sau dobândite de individ ;
organizarea ierarhică a dispoziţiilor individuale ;
organizarea structural-funcţională a dispoziţiilor ;
organizarea adaptată a acestora, rezultată în urma interacţiunilor cu mediul social (care
se caracterizează prin unicitate şi irepetabilitate).
După cum se poate vedea, Allport are o viziune funcţionalistă (antiesnţialistă) asupra
însuşirilor personale; acestea nu sunt considerate a fi a priori în raport cu relaţiile sociale ale
individului. Dar dacă acceptăm caracterul constitutiv al factorului “social”, aceasta nu înseamnă
să negăm un fapt elementar: independenţa relativă a proceselor psihice (dată de constantele
percepţiei, gândirii, afectivităţii), independenţă ce face ca persoana să nu se adapteze “la
nesfârşit” la situaţiile stimulative, ci să le şi selecteze, să le evite sau să le producă – altfel spus,
să se adapteze activ, punându-şi “amprenta” sa inconfundabilă asupra mediului social,
participând la producerea acestuia .
Componenta psihică a persoanei poate fi sistematizată astfel :
latura intelectuală (totalitatea proceselor cognitive);
latura dinamico-energetică (temperament, afectivitate, motivaţie);
latura proiectivă (aspiraţii, scopuri, idealuri) ;
latura relaţională (trăsăturile de caracter);
latura instrumentală (deprinderi, priceperi, capacităţi, aptitudini).
Definitoriu pentru persoană nu este atât cantitatea componentelor psihice, cât gradul de
armonizare şi integrare a acestora, adică sinteza lor. Pierre Janet scria, la timpul său, că
”persoana” se circumscrie unor noţiuni foarte generale: unitate, individualitate, distincţie (2,
p.6). Unificarea şi distincţia sunt tendinţe spontane (idem, p.9), încastrate în psihismul primar, în
timp ce individualitatea este stimulată (sau nu) de factorii socioculturali (1. Persoana funcţionează
ca un ansamblu de condiţii interne (stări, însuşiri, atitudini, montaje, predispoziţii) ale reflectării
psihice şi ale conduitei omului. Efectul psihologic al acestora (imaginea, atitudinea, reacţia) este
mediat şi condiţionat de particularităţile persoanei, care se prezintă ca o “prismă” cu multiple
faţete: gradul de “prezenţă” în situaţie; starea de oboseală / de odihnă; starea de boală / de
sănătate; istoria dezvoltării individuale.
Particularităţile menţionate mai sus formează un “filtru” pentru condiţionările exterioare
individului; datorită acestui “filtru”, ele se manifestă într-o “ecuaţie” unică, irepetabilă de la un
individ la altul. Pe de altă parte, combinarea lor limitează individualizarea, care nu ajunge
niciodată atât de departe încât între doi indivizi umani să nu existe nici o asemănare; ea creează
“spaţiul de joc” pentru afirmarea “spontaneităţii” persoanei în determinarea conduitei sale. Altfel
spus, nu vom întâlni niciodată o spontaneitate absolută, o conduită total nedeterminată şi
nepredictibilă. Apare, astfel, posibilitatea cunoaşterii şi anticipării comportamentului indivizilor
în împrejurări determinate. Conceptul de “persoană” ne permite să prevedem ce va face cineva
într-o situaţie dată.
Problemele pe care trebuie să ni le punem, din punctul de vedere al psihologiei sociale, sunt
următoarele: Cum se îmbină psihologicul cu socialul în comportamentul oamenilor? Cum devin
particularităţile psihice şi psihofiziologice ale persoanei suport al rolurilor ei sociale? Cum se
manifestă interacţiunea dintre acestea? 28
Pentru a răspunde la aceste întrebări va trebui să luăm în considerare următoarele date
obiective ale persoanei: i ) persoana este omul ca individ social; i) persoana este subiect al
acţiunii; iii) persoana nu este un sistem închis, suficient sieşi, ci un subsistem deschis la alte
subsisteme, precum şi la macro-sistemul integrator.
i) Ca purtător al anumitor roluri, funcţii şi relaţii, omul este şi obiect şi subiect al procesului
istoric; în această dublă calitate, el este produsul epocii, al ţării, al evenimentelor contemporane,
care conturează evoluţia istorică a societăţii, precum şi un produs al biografiei lui (al propriei
sale istorii). De aceea, studiul persoanei trebuie să abordeze condiţiile sociale ale devenirii ei:
epoca, ţara, organizarea socială, clasa, grupul de muncă, colaboratorii şi adversarii, familia (de
provenienţă şi de apartenenţă) etc. etc. Toate aceste condiţii constituie, prin intersectarea lor,
ceea ce B.G. Ananiev a numit generic “situaţii sociale ale dezvoltării persoanei” (3, cap.VII). În
tentativa noastră de a determina “spaţiul de joc” al dezvoltării personalităţii, care în urmă cu
două decenii era redus de marxismul oficializat la apartenenţa de clasă, mediul de provenienţă
(rural/urban), ocupaţie, nivel de instruire, vârstă şi sex, am elaborat un concept similar: orizontul
de viaţă (4).
Pe măsura dezvoltării persoanei, creşte gradul ei de activism şi de “subiectivitate”, ceea ce se
exprimă în conturarea poziţiilor proprii ale persoanei în interiorul unui statut social dat (2. Aceste
poziţii se construiesc în forma unui sistem ierarhic de relaţii sociale, privilegii, orientări, scopuri
şi valori care condiţionează prestigiul, reputaţia şi popularitatea persoanei. Prin aceasta, persoana
îşi depăşeşte propriul ei cadru individual şi devine un puternic “centru emiţător” de influenţe
psihosociale, provocând adesea efecte comportamentale neaşteptate(3.
ii) Omul nu înseamnă doar relaţii şi poziţii sociale, ci şi o totalitate de activităţi. Ele este nu doar
persoană, ci şi subiect. Coincidenţa dintre “persoană” şi “subiect” este o coincidenţă fericită, însă mai rară
decât contradicţia dintre ele şi se exprimă în exterior prin dăruirea socială a persoanei (principalul
indicator fiind abnegaţia, în sensul antic al termenului).
Cercetările experimentale arată că atunci când coincidenţa nu are loc, efectele psihosociale
sunt nefaste: destrămarea structurii persoanei, dedublarea acesteia (cazul fiind un fenomen de
masă în regimul totalitar din România) sau polarizarea funcţiilor în direcţia “persoane-lideri” /
“subiecţi-lideri” (grupuri scindate pe axa funcţional-oficial)(4.
iii) Omul nu este un sistem izolat, ci unul care se integrează cu alte sisteme: relaţii
interpersonale, grupuri, colective. Fiecare dintre aceste sisteme repartizează funcţii şi roluri
fiecărui membru. Prin intermediul acestor micromedii, persoana interacţionează cu macromediul
social. Modul în care persoana inteacţionează cu aceste micromedii şi cu macromediul determină
formarea modului de viaţă al individului. El poate fi mai mult sau mai puţin uniform în cadrul
unui “orizont de viaţă” (sau “situaţie socială” – după Ananiev), în funcţie de aportul original al
individului. Modul de viaţă poate deveni în asemenea grad “a doua natură” a omului, încât
individul poate să lupte pentru păstrarea lui la fel de acerb ca pentru supravieţuire. Se cunosc
numeroase cazuri în care indivizii au preferat să moară decât să-şi schimbe modul de viaţă (de
exemplu, epidemia de sinucideri în rândurile oamenilor de afaceri şi ale acţionarilor la
declanşarea crizei din 1929-1933).
În marea majoritate a cazurilor, persoana este un sistem mobil, ale cărui graniţe sunt relative: ele
se lărgesc sau se restrâng pe axa microsocial-macrosocial; se mută în funcţie de schimbarea
grupului şi a rolului. Întotdeauna există pericolul ca individul să nu poată trece uşor şi/sau complet
dintr-un rol în altul (de exemplu, trecerea de la rolul de “studentă” la cel de “mamă”); acest lucru
are ca efect ratarea unui comportament pentru care persoana are, totuşi, dispoziţiile necesare.
După cum vom vedea în punctul 2 al acestei teme, prin intermediul prescripţiilor, sancţiunilor şi
întăririlor sale, grupul creează persoanei anumite aşteptări pe linie de rol, din care decurge conduita
concretă a persoanei sub forma îndeplinirii funcţiilor sociale ce i-au fost atribuite (a “rolului”).
29
1.3. Statutul şi rolul
Una dintre concluziile abordării problematicii de până acum este că analiza psihologică a
persoanei trebuie completată (însoţită) de o analiză psihosocială, pentru a vedea modul în care
diferite forme sociologice (mijloace de comunicare în masă, ideologii sau tipuri de cultură) sunt
mediate de orientările, etaloanele şi stereotipurile persoanei, precum şi modul în care o serie de
fenomene psihosociale (imitaţia, sugestia, conformismul) acţionează asupra persoanei.
Analiza psihosocială caută corelatele socioculturale ale diferitelor procese psihice, iar cursul
nostru dă prioritate punctului de vedere situaţional (analizei concrete a relaţiei dintre persoană şi
situaţie). In cadrul acestui curs se va pune accent pe motivaţii, obişnuinţe, raportarea indivizilor
la valorile sociale; aceste aspecte de dinamică comportamentală, generate de raportul persoană–
situaţie, îşi găsesc expresia în două categorii fundamentale ale psihologiei sociale: “statutul” şi
“rolul” persoanei.
Conform autorului citat (7), dacă vrem să departajăm ceea ce este prescris şi ceea ce nu este
prescris într-un rol dintr-o societate dată, trebuie să obţinem pe un eşantion reprezentativ
următoarele informaţii:
- o listă amplă de comportamente care pot intra în prescripţia de rol (listă elaborată în urma
unei pre-anchete);
- proporţia persoanelor interesate care consideră fiecare comportament ca obligatoriu sau doar
permis (criteriul consacrat este ponderea de cel puţin 50%).
Prescripţia rolului va cuprinde toate comportamentele considerate de cel puţin 50% din
persoanele interesate ca fiind cerute de la toţi oamenii care îndeplinesc rolul respectiv. Se face,
apoi, lista comportamentelor cerute, a celor permise şi a celor interzise.
În zona “comportamentelor cerute” se conturează rolul prescris; în zona “comportamentelor
permise” se conturează rolul emergent; în zona “comportamentelor interzise” – rolul interzis.
Toate cele trei roluri sunt importante, iar cunoaşterea lor este esenţială în activitatea creatorilor
de imagine (de pildă, în campania de imagine a unui candidat la o funcţie politică sau
administrativă).
După cum am văzut în paragraful 1.3.1, statutul reprezintă poziţia socială a persoanei, iar rolul
– îndeplinirea statutului. După Ralph Linton (8, pp. 110-115), rolul reprezintă aspectul dinamic
al statutului. Dar el nu decurge doar din statut, ci depinde şi de calităţile psihice ale persoanei.
Astfel, rolul apare ca o sinteză între statutul şi comportamentul persoanei, fiind o verigă între
social şi psihologic.
O persoană poate îndeplini de-a lungul vieţii multe roluri, dar cu un succes mai mare sau mai
mic. Una dintre cauzele eşecului este, cum am mai spus, incapacitatea de a trece la timp dintr-un
rol în altul. O altă cauză este apartenenţa simultană la grupuri cu prescripţii diferite (familia,
grupul de joacă sau grupul şcolar – la copilul mic; familia şi grupul de vârstă – la adolescent). De
regulă, plasticitatea psihică a persoanei îl salvează pe individ, ajutându-l să evite comportamentul
deviant. De asemenea, atunci când diferenţele sunt mici sau în curs de micşorare, individul are
tendinţa de a se conforma prescripţiilor de statut din fiecare grup în parte. Schimbarea status-ului
antrenează schimbări în comportament. Un statut ce prescrie mai multă responsabilitate va duce
la responsabilizarea individului (mai ales la copii!). Esenţial în această dinamică a rolurilor este
nivelul de aspiraţii.
32
2. NEVOILE ŞI ASPIRAŢIILE
CA MOTIVAŢII ALE CONDUITEI ŞI ACTIVITĂŢII
Una dintre cele mai cunoscute metode de clasificare a motivării este Ierarhia lui Maslow.
Abraham Maslow propune o ierarhie de cinci nivele de nevoi (9):
1. Nevoile fiziologice stau la baza “piramidei lui Maslow” şi sunt direct legate de
supravieţuirea individului sau a speciei. Foamea, setea, oboseala (nevoia de odihnă) şi sexul se
încadrează în categoria acestor nevoi primordiale. Se poate observa cu uşurinţă, faptul că diferite
bunuri de larg consum pot satisface anumite nevoi din această categorie (pâinea, răcoritoarele,
energizantele sexuale etc.).
Concluzii importante pentru specialiştii în marketing şi comunicare, rezultate din teoria lui
Maslow:
1. Cunoaşterea nevoilor nesatisfãcute poate reprezenta un mijloc pentru identificarea
motivelor care determinã acţiunile oamenilor şi ceea ce îi intereseazã în situaţia prezentă, adică
motivele cumpărării;
2. Odatã satisfãcute, nevoile îşi pierd rolul de a motiva indivizii; apare fenomenul de
„saturaţie a nevoilor”;
3. Nevoile de ordin superior sunt tot mai puţin limitate; practic, nevoia de autorealizare este
nelimitată (a se vedea marii creatori din toate domeniile, care au murit “pe baricade”; pe acest
nivel al piramidei, nimeni nu-şi spune “Gata, îmi ajunge. Mă simt împlinit”).
33
Piramida nevoilor a lui Maslow
Caracterul deschis al sistemului care este persoana se exprimă prin existenţa dorinţelor,
speranţelor, aşteptărilor, aspiraţiilor, scopurilor şi idealurilor spre care aceasta tinde. A te adresa
acestor “vectori” ai motivaţiei reprezintă condiţia sine qua non a unei comunicări eficace (în
publicitatea comercială sau în campaniile electorale exact acest lucru se face – mai mult sau mai
puţin profesionist). Ei formează latura proiectivă a conştiinţei umane(1 şi exprimă specificul
motivaţional al conduitei omului (stimularea ei din perspectiva viitorului, reprodusă în plan
mintal prin imaginea anticipativă). Formulându-şi ipoteze şi scopuri, persoana se deplasează
comportamental de la un obiectiv la altul, de la un nivel de activitate la altul, de la un “partener”
la altul, de la un grup la alt grup. Astfel, ea se înconjoară de un veritabil câmp de interacţiune
prin care mecanismele proiective reglează contactele cu alte persoane, făcând posibilă
comunicarea, compararea şi cunoaşterea interpersonală.
Aspiraţiile şi aşteptările sunt implicate peste tot unde este vorba de viitorul profesional al
individului, de “mişcarea” sa în sistemul sarcinilor, funcţiilor şi poziţiilor sociale – altfel spus, în
desfăşurarea biografiei sale ocupaţionale, morale şi sociale. În literatura de specialitate, latura
proiectivă a persoanei este exprimată prin termenul nivel de aspiraţii, lansat de “şcoala
dinamistă” a lui Kurt Lewin. Nivelul de aspiraţii se alimentează din trei surse principale: 1)
interacţiunea subiect-sarcină; 2) interacţiunea persoană-semeni; 3) normele grupului.
35
2.1.1. Interacţiunea subiect-sarcină
Kurt Lewin (10, p.137) alege exemplul unei persoane care, trăgând la o ţintă al cărei centru
are valoarea de 10 puncte, realizează 6 puncte. La încercarea următoare se decide să realizeze 8
puncte şi realizează 5 puncte; este dezamăgită, dar pentru următoarea încercare se decide să
realizeze din nou 6 puncte. După Lewin, într-o asemenea secvenţă distingem şase elemente:
1 - performanţa anterioară;
2 - punerea în funcţiune a nivelului de aspiraţii;
3 - executarea acţiunii şi obţinerea noii performanţe;
4 - reacţia la nivelul de realizare;
5 - sentimentul de succes/eşec;
6 - abandonarea acţiunii sau continuarea ei pe un nou nivel de aspiraţii.
În legătură cu punctele 2 şi 3 se ridică următoarele întrebări: Ce anume determină nivelul de
aspiraţii? Care sunt reacţiile la realizarea/nerealizarea lui? Kurt Lewin identifică următorii
factori: scopul acţiunii, scopul ideal, diferenţa internă şi nivelul de încredere.
Scopul unei acţiuni este doar o parte din scopul total al individului. Acest scop total poate
include scopuri himerice, o dorinţă ceva mai realistă, un nivel pe care persoana îl consideră de
atins în momentul imediat următor şi, în sfârşit, nivelul cel mai coborât (în condiţii potrivnice).
Scopul unei acţiuni se apropie sau se depărtează de scopul ideal. Aceasta este diferenţa internă.
Mai există şi diferenţa de scop sperată: diferenţa dintre nivelul scopului şi nivelul performanţei
sperate (3). “Diferenţa de scop sperată” depinde de gradul subiectiv de probabilitate, evaluat de
subiect. Expresia probabilităţii subiective este nivelul de încredere. Nivelul noii performanţe
(punctul 3 din secvenţa Lewin) reprezintă “scorul reuşitei”. Diferenţa dintre nivelul de aspiraţii şi
scorul reuşitei (în exemplul nostru, 5 puncte) constituie diferenţa de reuşită; ea poate fi pozitivă
sau negativă (de unde satisfacţii nesperate de genul “mi-a pus Dumnezeu mâna pe cap” sau,
dimpotrivă insatisfacţii nesperate, echivalate de subiect cu “ghinionul”) (2. Sensul şi mărimea
diferenţei de reuşită determină decisiv reacţia la diferenţă (la noua performanţă). Este evident că
o mare diferenţă pozitivă va implica perseverarea în acţiune de pe un nivel superior de aspiraţii,
realizându-se aşa numita “autonomie funcţională a motivaţiei”.
În concluzie, persoana funcţionează ca un sistem reglat din punct de vedere motivaţional,
printr-un mecanism de feed-back pozitiv (Prigogine), care o împinge în direcţia dezvoltării
nivelului de aspiraţii. În societăţile moderne (deschise), acest mecanism psihosocial este una
dintre principalele cauze ale dinamicii sociale. Totodată, el poate avea efecte perverse, printre
care “maxima incompetenţă” (Peter).
37
NOTE
1. Pierre Janet le numeşte “noţiuni generale” pentru că le atribuie o universalitate şi o primordialitate similare cu
ale categoriilor a priori din filosofia kantiană. Într-o astfel de viziune, trebuinţa psihică de unitate explică legea
disonanţei cognitive, nu este rezultatul acţiunii acesteia. Ea poate explica, de asemenea, alte trebuinţe secundare,
cum ar fi nevoia de “tablou unitar al lumii”, din care derivă multe dintre manifestările ideologice. În mod similar,
trebuinţa de distincţie explică o lungă serie de manifestări psiho-sociale (de la dorinţa primitivului de a se împodobi,
până la faptul că pacientul unui spital din zilele noastre preferă să îmbrace pijamaua personală, adusă de-acasă).
În ceea ce priveşte trebuinţa de individualitate, manifestarea ei depinde de tipul de cultură: există culturi în care
această nevoie este inhibată în favoarea “personalităţii colective”, iar originalitatea individului este sancţionată
negativ în numele tradiţiei (“societăţile închise” descrise de K. Popper), după cum există culturi în care indivduaţia
este stimulată prin sancţiuni pozitive, iar originalitatea devine o condiţie a succesului social (în epoca Renaşterii, la
Florenţa erau pedepsiţi indivizii care se îmbrăcau identic, tocmai pentru a se stimula originalitatea vestimentară şi,
pe această cale, imaginaţia şi creativitatea).
2. Din această cauză se poate vorbi de produşi pasivi şi produşi activi ai situaţiilor sociale. Toţi oamenii pot fi
consideraţi nişte “produşi” ai condiţiilor de viaţă, dar unii sunt mai activi decât alţii (de pildă, “filistinul”, aşa cum
ni l-au descris Fichte, Nietzsche sau Marx, este unul dintre cele mai notorii tipuri de produs-pasiv-al-mediului-
social, contribuind prin conformismul său psihologic la reproducerea şi conservarea mediului social al cărui produs
este; la polul opus, “vizionarul”, “martirul”, iar în epoca modernă “pionierul”, “reformatorul” şi “revoluţionarul”
reprezintă prototipuri ale produsului-activ, care îşi pune amprenta pe mediul social care l-a produs şi, prin aceasta,
pe propria lui devenire). Această dialectică a pasivismului şi activismului în relaţia dintre individ şi mediul social ar
trebui să devină un motiv de meditaţie mai aprofundată într-o perioadă ca a noastră, numită “de tranziţie”. Prea mulţi
oameni invocă aşa-zisele “condiţiile de pe vremea comunismului” pentru a-şi justifica laşităţi, comodităţi, abdicări
sau doar absenţa din situaţiile trăite; o astfel de justificare nu face decât să le reproducă abdicările de dinainte de
1989, să le re-atesteze laşitatea sau comoditatea, contribuind la o nouă absenţă din situaţie – de această dată, din
“tranziţie”.
Este evident că supralicitarea determinării individului de către mediul social duce la o viziune fatalistă asupra
dezvoltării personalităţii, pe când supralicitarea determinării mediului de către individ duce la o viziune
voluntaristă. Înţelegerea corectă a libertăţii presupune evitarea celor două viziuni polare, iar psihologia socială
oferă instrumentele intelectuale necesare pentru evitarea celor două erori.
3. Se ştie că în declanşarea revoltei populare de la Timişoara, care a fost uvertura revoluţiei române din 1989, un
rol decisiv l-a avut pastorul reformat Laszlo Tökes, devenit în câteva zile un centru de iradiere, o adevărată
“instituţie”. Acest lucru nu se poate spune despre o serie de persoane considerate în 1989 “dizidenţi” şi nici despre
unele grupuri cum au fost “Grupul celor şase” sau grupurile “Trocadero” şi “ADIRI”, unele fiind instituţionalizate
abia după revoluţie, sub forma unor organizaţii civile.
Din păcate pentru evoluţia post-decembristă a societăţii româneşti, în ţara noastră astfel de "persoane-instituţie”
au fost extrem de puţine în timpul regimului totalitatr. Absenţa unor Andrei Zaharov, Vaslav Havel, Adam Michnik
sau Lech Valensa s-a făcut resimţită în întregul deceniu al 10-lea românesc. În schimb, strategiile auto-justificării au
creat aşa-numitul “Complex Solejeniţân”, de care suferă aproape toţi intelectualii noştri; aproape toţi consideră că,
într-o formă sau alta, au “rezistat” la presiunile deformatoare ale mediului social, că s-au comportat activ în raport
cu acesta.
4. Din punctul de vedere al temei discutate aici, fenomenul “Piaţa Universităţii”, a fost o tentativă a oamenilor
de a se manifesta nu numai ca “persoană”, ci şi ca “subiect”. După etapa “eroică” a revoluţiei, când mulţi
bucureşteni au fost sau doar s-au simţit subiecţi, a urmat o perioadă de re-cădere a acestora în condiţia de persoană
(sau de “simplu cetăţean”, după expresdia lansată de presă); evoluţia evenimentelor îi trimisese înapoi, în faţa
televizorului. De altfel, încercarea disperată a “revoluţionarilor veniţi din stradă” de a prelungi “zilele glorioase” a
început să se manifeste încă de la începutul anului 1990, când noua putere începuse să se instituţionalizeze, iar
mecanismele deciziei se formalizau de la o zi la alta. Este celebru cazul grupului de tineri înarmaţi care s-au
baricadat în sediul fostului Comitet Central al PCR, pe care îl ocupaseră pe 22 decembrie. Întrebaţi de un reporter de
televiziune de ce nu pleacă acasă, unul dintre ei a răspuns: “Acasă ce să facem? Să ne întoarcem la viaţa de
dinainte?”.
Pentru a înţelge mai bine de ce tinerii revoluţionari români nu doreau în ruptul capului să se întoarcă la “viaţa de
dinainte”, să urmărim consideraţiile lui Erich Fromm (5, p. 482-483) cu privire la situaţiile de excepţie, cum sunt
războaiele şi revoluţiile, când sunt favorizate impulsuri umane profunde, precum altruismul şi solidaritatea,
impulsuri înăbuşite de egoismul şi spiritul de competiţie din “vremurile normale”. Fromm se referă aici la război:
“Dacă ţinem seama de faptul că viaţa omului de rând este plicticoasă, monotonă şi lipsită de aventură, zelul de a
merge la război se poate interpreta ca o dorinţă de a pune capăt rutinei plicticoase a vieţii cotidiene şi de a se lansa 38
într-o aventură, singura, de fapt, la care omul de rând poate spera să aibă parte în această viaţă. (.....) În timp de
război, omul se regăseşte ca om şi are o şansă să se distingă, indiferent de privilegiile pe care statutul său social i le
conferă ca cetăţean”. Când foloseşte sintagma “omul se regăseşte ca om”, autorul se exprimă în limbaj marxian
(limbajul tânărului Marx), care era, la rândul lui, un ecou al celui hegelian (suficient de abstract pentru a nu avea
corespondenţe în limbajul ştiinţific). În termeni psihologici este vorba de faptul că în condiţiile decrise, omul se
regăseşte ca subiect. Care ar fi condiţiile pentru ca o societate “normală” să încurajeze în masă manifestarea
persoanei ca subiect? Ne-o spune tot Erich Fromm: să ofere “elemente de aventură, de solidaritate, de egalitate şi de
idealism care se pot găsi în război” (ibidem). În cele aproape trei decenii care s-au scurs de la publicarea studiului
“Anatomia distructivităţii umane” (1973), societăţile moderne au găsit o serie de soluţii sau au inventat o serie de
pseudo-soluţii. Acestea vor face obiectul unei dezbateri de seminar.
5. Statutul prescrie cu precizie comportamentul social al individului şi comportamentul altora faţă de el. Este o
sursă de satisfacţie şi un sistem protector pentru individ, permiţându-i să avanseze cu încredere în viaţă. Stabilitatea
lui face posibilă previzibilitatea experienţei personale.
6. De pildă, înscrierea la doctorat era condiţionată de recomandarea din partea comitetelor judeţene de partid, iar
păstrarea statutului de “profesor de filosofie şi ştiinţe sociale” a fost condiţionată, după 1974, de intrarea în rândurile
membrilor de partid.
7. În anii ’80 devenise legendar locotenentul Ciobanu din cadrul Inspectoratului Judeţean Vaslui al Ministerului
de Interne, Direcţia Circulaţie. Nu numai că el aplica legea şi regulamentele fără nici o abatere, indiferent de statutul
social al contravenienţilor, dar într-o zi, aflându-se la volan, Ciobanu s-a amendat pe sine însuşi, constatând că, din
neatenţie, circula pe sens interzis. Această persoană a deveni “personaj” tocmai pentru că rolul real se apropia,
aproape până la identificare, de rolul ideal. Când cineva acceptă în mod conştient condiţia de “personaj”, îşi asumă
un risc, căci este greu de spus ce anume primează în astfel de situaţii: avantajele sau dezavantajele? În mod cert,
“personajele” sunt condamnate la singurătate.
8. Rolul laturii proiective a conştiinţei în geneza vieţii sociale, deci în antropogeneză, este analizat cu o
profunzime excepţională de Jűrgen Habermas în studiul “Probleme de legitimare în capitalismul târziu” ( 10, p. 230
şi urm.), precum şi în “Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative” (idem, p. 190 şi urm.).
9. Există situaţii obiective în care nivelul de aspiraţii este depăşit în mod spectaculos de scorul reuşitei. Efectul
este destructurarea persoanei. Acest mecanism explică o multitudine de comportamente observabile în societatea
românească de după 1989, atât în lumea afacerilor, cât şi în viaţa politică sau în sfera administraţiei publice.
Comportamentele considerate atât de frecvent ca “aberante” nu trebuie judecate doar după canoanele normalităţii,
căci ele nu sunt produsul unor situaţii de viaţă “normale”; persoanele respective au fost, pur şi simplu, destructurate
sub impactul “diferenţei de reuşită” foarte mari: un scor al reuşitei situat mult peste nivelul de aspiraţii (existent, de
pildă, la mijlocul lunii decembrie 1989).
În aceeaşi ordine de idei putem lua în discuţie cazul celor care câştigă, peste noapte, o sumă de bani nesperat de
mare, cu mult peste gradul subiectiv de probabilitate (sau nivelul de încredere, în termenii lui Lewin). În aceste
cazuri este vorba de o imensă “diferenţă de scor sperată”, căci nici un jucător la loterie nu joacă fără să aibă o
speranţă, oricât de mică ar fi ea... Când această diferenţă este mult prea mare, efectul ei asupre persoanei şi
biografiei sale este acelaşi: destructurarea.
39
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
40
CAPITOLUL IV
1. RELAŢIILE INTERPERSONALE;
MODURI DE INTERACŢIUNE INTERPERSONALĂ
Din analiza întreprinsă în capitolul II al acestui curs s-a putut desprinde concluzia că în
abordarea ştiinţifică a persoanei este la fel de eronată sociologizarea omului (căci persoana nu
poate fi dizolvată în reţeaua status-urilor, rolurilor şi relaţiilor sociale) ca şi psihologizarea
omului (pentru că persoana nu poate fi redusă la un ansamblu de procese, însuşiri şi stări psihice
interne). Abordarea persoanei se poate face atât din perspectivă “substanţialistă” (Ce este
omul?, ”Care sunt componentele sale structurale?”), cât şi din perspectivă “relaţionistă”
(“Cum se comportă omul în raport cu situaţiile sociale în care este plasat?“). Cercetarea din cea
de-a doua perspectivă implică urmărirea ei din punctul de vedere al unei interacţiuni:
- acţiunea persoanei asupra altora,
- influenţa inversă pe care ea o suportă din partea acestora.
Interacţiunea nu trebuie privită ca o reciprocitate statică, ci ca una dinamică, ce implică ideea
de ”feed-back”, de “cuplaj retroactiv”, sau de “retroacţiune”. Ceea ce au comun toate formele
de interacţiune observabile este suita de comportamente a două sau mai multe persoane. În
procesul interacţiunii, fiecare individ se adaptează la celălalt; se produce o ajustare a
comportamentelor ambilor indivizi. Adaptarea poate merge de la simpla remarcare a celorlalţi şi
perceperea comportamentului lor, până la înalta sincronizare (un cuplu de dansatori profesionişti
sau o echipă sportivă). Reciprocitatea adaptării provine din faptul că: pe de o parte, fiecare
acţionează, percepe şi este perceput simultan, iar pe de altă parte, că fiecare se adaptează la un
lucru la care el însuşi a contribuit.
În procesul interacţiunii, individul se îndreaptă spre altul înarmat cu un ansamblu de ipoteze
cu privire la felul în care îl evaluează celălalt. Asemenea ipoteze reprezintă variabile
intermediare între comportamentul real al lui B faţă de A şi adaptarea lui A la acest
comportament(1. Interacţiunea implică, în fond, confruntarea a trei categorii de elemente:
1. particularităţile psihice individuale (trebuinţe, motive, preferinţe);
2. ceilalţi indivizi (cu atitudinile lor individuale şi de grup, cum sunt percepute de subiect);
3. situaţia în care indivizii interacţionează. 41
Astfel, interacţiunea apare ca un liant între psihologia persoanei, particularităţile psihice de
grup şi situaţia socială. Din această structură internă a interacţiunii interpersonale rezultă
următoarele caracteristici ale acesteia:
Se deosebeşte de relaţia om-obiecte fizice. Obiectul suportă pasiv influenţa omului şi este
neutru faţă de ea. Această reacţie este unilaterală, asimetrică şi noncomplementară. Obiectul nu
“aşteaptă” anumite comportamente din partea subiectului; în consecinţă, informaţia inversă
obţinută de subiect din partea obiectului este “pură”, necontaminată.
Se deosebeşte de relaţia om-animal. Deşi este interpsihologică, această relaţie rămâne
asimetrică. Pentru animal, ea rămâne limitată la nivel perceptiv şi direct-comportamental;
osmoza psihică “om-animal” este fie total exclusă, fie superficială (animalul nu-şi formulează
ipoteze şi nu-şi planifică niciodată comportamentele)(2.
Se deosebeşte de relaţia om-om care nu este interpersonală: medic - pacient leşinat, om
care doarme - om treaz, mamă - copil mic (la limită, relaţia om viu - om mort) sau relaţia om-om
mediată până la abstractizare: producător-consumator, guvernant-guvernat, comandant de armată
- soldat, director-muncitor).
Având în vedere aceste caracteristici (definite negativ), relaţia interpersonală poate fi definită
ca o “uniune psihică, conştientă, directă, bazată pe o legătură inversă complexă – uniune ce
cuprinde minimum două persoane” (9, pag.131). Actul interpersonal(3 nu se reduce la
dimensiunea atracţie-repulsie afectivă. Întotdeauna, el reprezintă o ţesătură de percepţii, acte
simpatetice şi acte de comunicare.
Într-o lucrare devenită celebră (Our inner conflicts, New York, Norton, 1945), psihiatria
Karen Horney (14, pp. 42-81) distingea la pacienţii săi trei tendinţe de manifestare a
sociabilităţii, a căror cunoaştere este utilă pentru psihologia comunicării sociale: a) căutarea
celorlalţi, b) mersul împotriva celorlalţi şi c) fuga de ceilalţi.
a) Indivizii din prima categorie au o puternică trebuinţă de afecţiune, de aprobare, de a-şi găsi
un partener (prieten/prietenă, amant/amantă, soţ/soţie) capabil să le satisfacă această nevoie. Ei
simt nevoia să fie căutaţi, doriţi, iubiţi, stimaţi, să se simtă acceptaţi, apropiaţi, apreciaţi, să fie
necesari şi chiar indispensabili celorlalţi; la limită, ei simt nevoia de a fi protejaţi şi chiar
conduşi.
b) Indivizii din a doua categorie sunt duri şi agresivi; ei resimt lumea ca pe o arenă în care vor
supravieţui numai cei dotaţi; de aici, trebuinţa lor primordială de a-i domina şi a-i folosi pe
ceilalţi. Ei simt nevoia de a fi cei mai buni, de a reuşi în toate, de a se bucura de prestigiu –
indiferent de mijloacele şi costurile pe care le implică realizarea acestor obiective.
c) Indivizii “detaşaţi” au trebuinţa internă de a stabili o distanţă emoţională între ei şi ceilalţi.
Autonomia şi retragerea satisfac nevoia lor de independenţă (să nu fie influenţaţi, constrânşi,
obligaţi, implicaţi emoţional). Nu suportă conformarea la normele de comportament acceptate.
Detestând lupta de tip competitiv, nu urmăresc să se distingă, de aceea nici nu fac eforturi în
această direcţie. Pentru astfel de oameni, “l infern c est l autres” (J.-P. Sartre)(6.
Fie că se manifestă în formă sincretică (la copil), fie că se manifestă în formă diferenţiată,
evoluată până la nivelul fixării ei în status-uri şi roluri stabile, sociabilitatea exprimă o
caracteristică esenţială a omului; în lumea de azi, care a devenit un “mitwelt” (Heidegger), “une
monde avec autrui”, ea a devenit o condiţie obligatorie a existenţei cotidiene - şi chiar o
dominantă a acesteia; sociabilitatea este atât de puternică, încât poate duce la alienare în aceeaşi
măsură ca şi absenţa ei(7. Izolarea totală de contacte umane actuale a devenit, în zilele noastre, un
fenomen foarte rar (eventual, o practică pustnicii). Izolarea voluntară nu înseamnă, însă şi o
izolare totală. Celebra analiză pe care o făcea Hegel în Fenomenologia spiritului experienţelor
denumite “robinsonade” tocmai acest lucru îl demonstra: Robinson Crusoe nu era, pe insula lui,
absolut singur, ci împreună cu o întreagă civilizaţie: aceea în care fusese socializat.
Izolarea forţată de împrejurări duce la nebunie sau la sinucidere. Atunci când este cauzată de o
boală psihică sau mentală, izolarea întăreşte şi agravează boala, instaurându-se un feed-back
pozitiv, adică un “cerc vicios” pe care terapeuţii încearcă să-l “rupă” prin diferite metode de re-
socializare (de pildă, cea a grupului de discuţii).
43
1.2.2. Nivelurile macrosocial şi microsocial al relaţiilor interumane
Acest tip de interacţiune presupune ca persoanele aflate în acest raport să se situeze una faţă
de alta pe aceeaşi poziţie şi să-şi răspundă tot timpul prin atitudini şi conduite similare, fiecare
contribuind activ la menţinerea simetriei.
Principalele forme de manifestare sunt: i) competiţia, ii) cooperarea şi iii) conflictul.
i. Competiţia reprezintă rivalitatea reciprocă pentru atingerea unui scop indivizibil. Contrar
unor teorii biologiste, ea nu exprimă porniri native ale fiinţei umane, fiind determinată de
cultură, tradiţii şi învăţarea socială. Cercetările etnologice (M. Mead, G. Murphy ş.a.) arată că în
unele culturi, competiţia este stimulată şi chiar idealizată, în altele este doar acceptată, iar în
altele este prohibită prin norme sociale sau lipseşte cu desăvârşire. În cultura contemporană de
tip european, ea apare la copii de la vârsta de 4-5 ani, bazându-se pe modelele oferite de familie,
grup de joacă sau şcoală (cu aportul consistent al cadrelor didactice).
Experimentele dovedesc că intensificarea competiţiei peste un prag critic duce la sporirea
“producţiei” şi la scăderea “calităţii”. Condiţiile favorabile unei competiţii puternice sunt: a)
rivalii sunt aproape egali; b) competitorii sunt familiarizaţi cu sarcina. Cercetările au pus în
evidenţă efecte negative: creşterea frustării şi creşterea anxietăţii. Pentru Karen Horney,
competiţia este un centru constant de conflicte nevrotice.
Unii autori (cu formaţie intelectuală de sorginte protestantă) au propus înlocuirea competiţiei-
cu-alţii prin competiţia-cu-sine-însuşi; alţi autori, inspiraţi de ideologia comunistă, au propus
înlocuirea competiţiei cu… cooperarea!
ii. Cooperarea reprezintă coordonarea eforturilor spre atingerea unui scop comun, care nu
poate fi atins pe calea eforturilor strict individuale. La copii, conduita de cooperare apare în jurul
vârstei de 3 ani. O serie de studii (G.Murphy ş.a.) au pus în evidenţă avantajele cooperării în
raport cu efortul individual şi cu competiţia (a se vedea, de pildă, cunoscutul experiment numit
“dilema prizonierului”).
Adevărul care s-a impus în frontul desfăşurat al cercetărilor de psihologie socială este că nu se
poate stabili, in abstracto o ierarhie a acestor forme de interacţiune simetrică. În majoritatea
cazurilor, unul sau altul dintre cele două tipuri este superior în funcţie de situaţie (de obiectiv).
Cele mai multe atitudini sociale sunt o combinaţie între competiţie şi cooperare (de exemplu,
activitatea unei comisii sau a unui juriu). Dacă una dintre ele încetează să dea rezultate, indivizii
optează pentru cealaltă formă de interacţiune. Ponderea celor două forme diferă în funcţie de
nivelul interacţiunii (micro sau macro); în societăţile “normale”, la nivelul microsocial domină
competiţia, iar la nivelul macrosocial - cooperarea.
iii. Conflictul este o opoziţie raportată la o ţintă indivizibilă legată de prestigiu sau de o
recompensă. El este mai degrabă intermitent decât permanent şi poate izbucni în anumite
momente ale interacţiunii stabile. Unii autori (Park şi Burgess) consideră că de regulă, un
conflict se naşte din competiţie, dar el poate să apară ori de câte ori un sentiment individual,
puternic motivat, este frustrat de către partener. Conflictul este interacţiunea cea mai puternic
simetrică(8, căci presupune un răspuns de aceeaşi intensitate (simţul comun a spus-o demult:
“Ca să iasă cu bătaie, este nevoie de doi nebuni!”).
45
1.2.4. Interacţiunile psihosociale bazate pe modificarea de esenţă a relaţiilor
Interacţiunea interpersonală poate fi privită nu numai ca act, ci şi ca relaţie. Aceasta ia naştere
prin cumularea şi condensarea interacţiunii, rezultând configuraţii relaţionale stabile, în cadrul
cărora psihologiile individuale suportă transformări esenţiale.
Transformările pot fi de mai multe feluri, dar toate fac trecerea spre psihologia şi conduita de
grup.
i. Acomodarea reprezintă creşterea adaptării (ajustării) mutuale. Unii autori văd în
acomodare un compromis pentru suspendarea conflictului (suspendare care este adesea
temporară). Totuşi, esenţa acomodării stă în aceea că, în procesul interacţiunii, se trece de la
obiceiuri, atitudini, valori şi interese deosebite – la acceptarea şi respectarea unor standarde
comune (între părinţi şi copii, între soţi, între prieteni, între membrii unei echipe de lucru, între
sindicat şi patronat, între societatea civilă şi regimul politic). La limită, acomodarea poate deveni
asimilare.
ii. Asimilarea este produsul cel mai înalt al interacţiunii sociale (cf. Park şi Burgess). Ea este
un proces de interpenetrare şi fuziune în care persoanele (grupurile) capătă memoria,
sentimentele şi atitudinile altor persoane (grupuri), pătrunzându-se de experienţa şi istoria
acestora, încorporându-le în propria lor viaţă spirituală (soţii în căsnicii îndelungate şi fericite,
asimilarea unor minorităţi de către majoritate, a “veneticului” de către comunitate, a imigrantului
de către patria adoptivă etc.).
iii. Alienarea este procesul opus asimilării; indivizii (grupurile) evoluează spre o interacţiune
dezarmonică. Ea presupune “dezvoltarea separată” (apartheid-ul, “viaţa separată” a soţilor etc.).
Se rezolvă numai prin conflict (război civil, divorţ etc.).
iv. Stratificarea este procesul prin care persoanele/grupurile ajung să dobândească diferite
status-uri (ranguri) în interiorul grupului/societăţii.
46
2. COMUNICAREA –
FORMĂ A INTERACŢIUNII INTERPERSONALE
Codarea Decodarea
mesajului COMUNICAREA mesajului
Din punct de vedere psihologic, mesajele se disting, în primul rând, după criteriul
informaţie/incertitudine. A reduce incertitudinea înseamnă a reduce numărul de posibilităţi
conţinute în mesaj (numărul obiectelor de referinţă posibile şi numărul de caracteristici posibile).
Nu toate interacţiunile interpersonale se bazează pe transmiterea unui mesaj codat şi transmis
anume către receptor (comunicare intenţională); există, deci, şi comunicare nonintenţională. Sunt
cazuri în care recepţionarea mesajului se face doar prin perceperea celuilalt (caz în care avem
comunicare non-verbală şi non-intenţională). Acest fel de comunicare nu implică în mod
necesar producerea unui comportament de răspuns, şi nici utilizarea premeditată a simbolurilor.
Precizia cu care sunt primite mesajele comunicate indirect (nonintenţional) se datorează unui
proces de învăţare socială. În interiorul grupului se formează anumite norme cognitive, sub
influenţa cărora indivizii învaţă că anumite evenimente sunt indici ai anumitor stări de lucruri. Se
naşte o “semantică” comună, care constă în ansamblul semnificaţiilor asemănătoare pe care
emiţătorul şi receptorul le atribuie diferitelor simboluri (cuvinte, gesturi etc.). Codul comun
permite ca masajul să fie transmis/ receptat cu o anumită certitudine că este transmis/receptat cu
exactitate.
Transferul de semnificaţie între doi indivizi depinde de gradul de asemănare dintre structurile
cognitive ale acestora. Cu cât asemănarea este mai mare, cu atât transferul de semnificaţie va fi
mai rapid, mai complet şi mai exact(9.
47
2.1.1. Fenomenele psihologice care însoţesc comunicarea
Comunicarea este însoţită întotdeauna de o serie de fenomene psihologice pe care nu le putem
evita, dar le putem cunoaşte şi controla. Luarea sub control a acestora este una dintre
dimensiunile cele mai importante ale competenţei comunicaţionale şi o premisă necesară pentru
ridicarea performanţei comunicaţionale.
Le vom aborda, în continuare, atât din punctul de vedere al emiţătorului, cât şi din
punctul de vedere al receptorului.
- atitudinea lui faţă de obiectul de referinţă, caz în care există trei situaţii:
1 - informaţia întăreşte atitudinea anterioară, situaţie în care ea va fi încorporată firesc, ceea
ce duce la menţinerea echilibrului;
2 - informaţia pune în pericol fondul de informaţii preexistent, ceea ce implică re-organizarea
acestuia - situaţie în care informaţia fie este respinsă, fie este încorporată;
3 - informaţia nu are nici un raport cu informaţiile anterioare, situaţie în care încorporarea
depinde în mare măsură de structura şi expresivitatea mesajului(12.
- atitudinea lui faţă de emiţător, caz în care există tot trei situaţii:
1 - emiţătorul este considerat demn de încredere, situaţie în care informaţia va fi încorporată,
chiar şi cu preţul schimbării atitudinii anterioare;
2 - emiţătorul nu este considerat un informator demn de informaţia pe care o transmite,
situaţie în care informaţia va fi respinsă;
3 - emiţătorul este greu de apreciat, situaţie în care informaţia va fi verificată pe alte căi sau va
fi integrată/respinsă tacit, în timp, funcţie de atitudinea anterioară faţă de obiectul de referinţă şi
funcţie de alte informaţii receptate ulterior(13.
În actul interpersonal, rolurile de emiţător şi receptor sunt complementare şi interşanjabile.
Ambele roluri se concretizează în forme de comportament motivate psihologic. Prelungită în
timp, comunicarea duce la uniformizarea cognitivă, atitudinală şi comportamentală; indivizii se
vor influenţa in direcţia menţinerii uniformităţii.
51
NOTE
1. Să ne gândim la doi indivizi care se simt atraşi unul de celălalt, la jocul fascinant al ipotezelor şi al ajustărilor
de comportament în funcţie de răspunsul celuilalt; cu toţii avem amintiri din perioada pre-adoloscenţei şi
adolescenţei: cât de chinuitoare era îndoiala cu privire la ipotezele cu privire la celălalt, mai ales la modul în care ne
evaluaează!
3. În ultimele lucrări de psihologie socială, actul interpersonal este distins de relaţia interpersonală. Actul nu
poate fi surprins decât observaţional; în relaţie sunt cuprinse şi trecutul şi viitorul interacţiunii. Testele sociometrice
surprind relaţiile, iar nu actele.
4. Liberalismul radical este o filosofie socială falsă din mai multe motive. Unul dintre ele este că acest
“liberalism utopic” face abstracţie de diversitatea concretă a tipurilor de personalitate: unele sunt apte pentru
competiţia economică, altele nu (fără ca prin aceasta să poată fi considerate inferioare din punct de vedere social);
efectele competiţiei pot fi pozitive sau negative asupra persoanei - în funcţie de tipul de personalitate. Aşadar,
efectele economiei de piaţă nereglementate nu au o legătură directă cu justiţia socială aşa cum pretind doctrinele
cunoscute sun numele generic de “conservatorism liberal” (L. Von Mises, Fr. Hayek) sau “libertarianism”. A
accepta ca ierarhia socială să fie dictată exclusiv de legile economiei de piaţă este, în fond, şi o formă de
antiumanism, care intră, mai devreme sau mai târziu, în contradicţie cu filosofia democraţiei. De altfel, în nici o ţară
a capitalismului dezvoltat nu a fost aplicat vreodată "liberalismul pur"; o economie performantă şi o democraţie
satisfăcătoare nu pot merge împreună în absenţa unui vast sistem de protecţie socială, prin care sunt redistribuite
şansele de realizare umană (de auto-actualizare a personalităţii) pentru toate tipurile de personalitate.
5. În celebrul său studiu din 1955, “Societate alienată şi societate sănătoasă” (5, pp. 45-206), Erich Fromm
inventariază căile prin care omul poate ajunge la comuniune: prin supunere (faţă de o altă persoană, faţă de un grup,
faţă de o instituţie sau faţă de Dumnezeu), prin dominaţie (unirea cu lumea prin exercitarea puterii asupra ei,
moment în care ceilalţi sunt percepuţi de subiect ca parte a lui însuşi) şi prin dragoste. Numitorul comun al primelor
două căi, spune Fromm, constă în existenţa relaţiilor simbolice, precum şi în faptul că cele două părţi îşi pierd
deopotrivă integritatea şi libertatea. Spre deosebire de supunere şi de dominaţie, dragostea răspunde nevoii de
comuniune repectând întru totul şi integritatea, şi individualitatea persoanei.
Iată cum descrie Erich Fromm dragostea, ca formă supremă de socializare a fiinţei umane, în care socializarea nu
se opune individuaţiei, ci dimpotrivă, o presupune şi o potenţează: “Dragostea este unirea cu cineva sau cu ceva din
afară, unire capabilă, însă, să păstreze integritatea şi independenţa fiinţei iubitoare. Este o experienţă de participare
şi de comuniune care permite dezvoltarea activităţilor personale. Nu-i nevoie câtuşi de puţin de iluzii: nu-i necesară
idealizarea celuilalt, nici idealizarea propriei persoane, deoarece realitatea activă a participaţiei şi a dragostei duce
la transcenderea existenţei individuale, făcând în acelaşi timp ca omul să se simtă posesorul forţelor active care
constituie actul de a iubi. Ceea ce interesează este calitatea dragostei, şi nu obiectul ei. Dragostea este interioară
solidarităţii umane, sentimentului erotic care leagă bărbatul şi femeia, gingăşiei materne pentru copil şi, de
asemenea, interesului pe care şi-l poartă omul sieşi ca fiinţă umană. Dragostea există în experienţa mistică a
contopirii. Prin actul dragostei eu sunt una cu Totul, fără a înceta să fiu eu însumi, unic, izolat, limitat, muritor. De
fapt, chiar în afara acestei polarităţi între separaţie şi contopire, dragostea se naşte şi re-naşte” (idem, p. 62-63).
Am acordat mai mult spaţiu acestei concepţii despre dragoste datorită valenţelor ei comunicaţionale. Este evident
că în momentul “sfânt” al contopirii a două eu-ri, fără ca acest lucru să însemne pierderea unuia în celălalt, devine
posibilă comunicarea totală, comunicarea deplină, în toate formele inventariate în paragraful anterior (lingvistică,
paralingvistică şi non-lingvistică). Conform dialecticii "închidere/deschidere" teoretizate de Constantin Noica, în
momentele de graţie ale comuniunii eu-rile se deschid şi se îmbogăţesc, fiecare ajungând să-l conţină pe celălalt, dar
fără a-l anihila, fără a-l neantiza. Nu este vorba de acel extratererstru dintr-o cunoscută poezie a lui Nichita Stănescu,
în care “De atâta dragoste pentru libelulă / Extraterestrul s-a transformat în libelul”, ci dimpotrivă, de o mişcare
ascendentă pe scara umanizării. Concepţia lui Fromm continuă mai degrabă teoria lui Max Sheller, care considera
că dragostea înseamnă “sesizarea valorii celuilalt şi dorinţa ca ea să se realizeze”; aceeaşi pozţionare a dragostei, în
registrul axiologic, o găsim şi la eseistul român Alexandru Paleologu, atunci când scrie: “Fără filosofie, dragostea
rămâne o chestiune de narcisism şi secreţie”. O astfel de imagine a dragostei poate funcţiona, din punct de vedere
psihologic, ca model ideal pentru situaţiile de comunicare eficace, în care producţia de sens şi transferul de
semnificaţii nu sunt perturbate de factori psihologici parazitari.
52
6. După Horney, când un individ îşi priveşte vecinul, el îşi poate pune trei categorii de întrebări, în funcţie de
categoria din care face parte: a) “Oare îi plac?”; b) “Care este, oare, forţa acestui adversar?” sau “Ar putea să-mi
fie util?”; c) “Acest om mă va deranja sau mă va lăsa în pace?”.
Este cert că în realitatea socială aceste categorii nu se vor întâlni în stare “pură”. Dar combinaţia dintre ele poate
să aibă ca rezultat dominaţia unuia sau altuia dintre tipurile descrise de Horney. Totodată, este posibil ca un individ
să treacă, pe parcursul vieţii, de la o dominantă la alta (marile vedete ale vieţii politice, ale celei sportive sau ale
spectacolului trec adeseori de la (a) la (c) sau de la (b) la (a). În acest caz, decisiv este rolul factorilor sociali (între
care mass-media au un rol hotărâtor).
7. Sociabilitatea nu reprezintă doar o condiţie a echilibrului psihic, ci şi una a cunoaşterii lumii. Fără aportul
Celuilalt, însăşi perceperea realităţii înconjurătoare este grav afectată.
8. Un alt exemplu de interacţiune în care simetria se impune ca o condiţie de existenţă este respectul. Când
cineva reproşează lipsa de respect al altora pentru propria persoană sau se consideră neînţeles şi nedreptăţit, ar trebui
să ia în considerare acest aspect. Situaţia descrisă mai sus este valabilă în orice interacţiune, între orice subiecţi, nu
numai în interacţiunile interpersonale (de pildă, în cele dintre formaţiunile politice, unde se întâmplă adesea ca o
formaţiune să acuze alte formaţiuni de lipsă de respect – îndeosebi în campaniile elctorale, dar nu numai).
La polul opus, ca exemple de interacţiuni asimetrice pot fi date constrângerea, sugestia şi imitaţia. Dacă vrem
să folosim aceste tipuri de intercaţiune în comunicarea socială, va trebui să ţinem cont de caracterul lor asimetric.
9. O analiză detaliată a condiţiilor cognitive, lingvistice şi culturale favorabile comunicării se poate găsi în
cursul nostru, Semiotică. Limbaj şi comunicare (10).
10. În campaniile electorale apare şi o a treia situaţie – combinaţia dintre situaţiile (a) şi (b): este predestinat atât
receptorul (un anumit segment al electoratului – să spunem, “nehotărâţii”), cât şi mesajul (unul dintre punctele
obligatorii ale programului electoral, care fie că ţin de identitatea ideologică a formaţiunii politice respective, fie că
rezultă din agenda publică sau chiar din Citizen Agenda, unde exprimă o prioritate reală şi presantă a populaţiei).
Într-o astfel de situaţie apare problema alegerii formei, căci conţinutul mesajului este prestabilit.
Distincţia conţinut-formă operează şi în publicitatea comercială, unde sunt prestabilite atât receptorul (publicul-
ţintă reieşit din studiul comportamentelor de consum), cât şi mesajul (propunerea produsului X sau a serviciului Y).
Adecvarea formei în acelaşi timp la conţinutul mesajului şi la receptorul acestuia este una dintre cele mai dificile
sarcini a creatorilor din industria publicităţii.
11. Aici nu avem de-a face totdeauna cu excepţii de la regulă; uneori este vorba tocmai de specularea regulii
“egalizării informaţiei”, deoarece emiţătorul mizează pe iluzia receptorului că între el şi emiţător informaţia s-ar fi
egalizat.
12. Este vorba de acea situaţie în care un mesaj îi descoperă receptorului o problematică (o “lume”) a cărei
existenţă nici n-o bănuia, situaţie în care se petrece aşa-zisa “revelaţie” sau “trezirea intelectuală” de care vorbea
Gaston Bachelard, foarte frecventă în sistemele educaţionale instituţionalizate (învăţământ etc.). Pentru mass-media,
aceasta este situaţia cea mai dificilă: mesajul va trebui să aibă o expresivitate aparte şi să cuprindă “elemente
pregătitoare”.
13. De regulă, informaţia aflată în suspans “gestează” o perioadă de timp, dar receptorul, fără să-şi dea seama,
devine mai receptiv faţă de informaţiile care se leagă de cea iniţială. În plan subiectiv el are senzaţia că în ultimul
timp “se vorbeşte tot mai mult” despre “acest lucru”, despre care înainte nu vorbea nimeni. Când are loc o asemenea
impresie, aceasta este un semn că, până la urmă, informaţia care a “gestat” va fi asimilată.
53
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
54
CAPITOLUL V
COMUNICAREA INTERUMANĂ,
INTRAORGANIZAŢIONALĂ ŞI INTERORGANIZAŢIONALĂ
1. Competenţa comunicaţională
2. Comportamentul nonverbal
1. COMPETENŢA COMUNICAŢIONALĂ
Concluzie
În esenţă, concluzia care se desprinde din cele spuse mai sus este că prin comportamentul
nostru comunicaţional trebuie să respectăm un precept pe care poporul nostru l-a codificat
demult, sub forma zicalei: “Ţine-ţi rangul!”. Pentru a reuşi “să ne ţinem rangul” de
funcţionari ai unei mari organizaţii trebuie să conştientizăm, însă, acele obstacole în calea
comunicării care ne amăresc zilele şi care face ca munca noastră să fie mai puţin eficientă
decât ar putea fi.
Scopurile actului de comunicare (tratae în paragraful 6.2.1.) pot fi ratate de multe ori; în
acest caz suntem tentaţi să dăm vina pe interlocutor, atribuindu-i în totalitate răspunderea
eşecului (fie că “e tare de cap”, fie că “este rău intenţionat”, fie că “nu are pregătirea
necesară”). Mai rar ne punem întrebarea “Unde am greşit?”, ca o primă condiţie pentru a ne
ameliora performanţele comunicaţionale. Cel mai profitabil pentru noi ar fi să plecăm de la
premisa “Celălalt nu are nici o vină”. Dar pentru a ne îmbunătăţi performanţele
comunicaţionale este necesar să cunoaştem obstacolele care stau, de obicei, în calea unei
comunicări depline (inventariate în continuare după Nicki Stanton, Comunicarea, SC „Ştiinţă
şi Tehnică” SA,1995).
57
1.2.5. Tipul de personalitate
De multe ori, percepţia ne este afectată de personalitatea celui cu care comunicăm; şi
invers: comportamentul nostru comunicaţional îl influenţează pe interlocutor. Dacă între cele
două personalităţi există o inadvertenţă (structurală sau doar conjuncturală), şansele unei
comunicări reuşite scad foarte mult. Pentru că este mai greu de schimbat personalitatea
“celuilalt”, e preferabil să încercăm să ne-o schimbăm pe-a noastră, să inducem modificări în
propriul nostru comportament. Să aplicăm dictonul: “Cel mai deştept cedează!”.
“Ciocnirea personalităţilor” este unul dintre cele mai frecvente obstacole în calea
comunicării - inclusiv în spaţiul public, unde se poate vorbi de “personalitatea” unui grup, a
unei instituţii sau a unui partid politic. O serie de persoane s-au desprins din unele partide, au
fost excluse din altele sau au provocat crize politice majore datorită inadecvării personalităţii
lor cu “personalitatea” partidelor respectie, inadecvare care a fost sursa unor crize de
comunicare ireversibile (care au fost depistate prea târziu pentru a mai putea fi tratate).
În România, “personalitatea” unor organizaţii, cultura lor managerială şi practicile
comunicaţionale sunt moştenite de la regimul anterior. Iată de ce mulţi funcţionari din
organizaţiile care s-au privatizat sau dintre cei intraţi recent în corporaţii multinaţionale au
serioase probleme de adaptare; ei au de ales între două variante: ori se adaptează, ori vor deveni
o permanentă sursă de conflict. Cât despre schimbarea generală a “personalităţii” organizaţiilor,
acest proces este mai de durată şi face obiectul reformei acestui subsistem societal.
1
Pe la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, cercetătorii A. Mehrabian şi M. Weiner au realizat un studiu în
urma căruia au stabilit procentajul ponderii comunicării verbale, non-verbale şi paraverbale în transmiterea
mesajelor.
2
Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Ed. Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice “David 58
Ogilvy”, SNSPA, Bucureşti, 2001, pp. 91-99
Competenţa comunicaţională a unui individ presupune mai multe competenţe:
competenţa lingvistică; competenţa pragmatică; competenţă discursivă.
a) Competenţa lingvistică este „aptitudinea pe care o au vorbitorii unei limbi de a
produce şi înţelege un număr nelimitat de fraze diferite” (Chomski).
a) Competenţa discursivă desemnează “aptitudinea pe care trebuie să o aibă un subiect
pentru a produce enunţuri adecvate unei formări discursive determinate” (D. Maingueneau);
de exemplu, aptitudinea unui politician liberal de a produce enunţuri liberale. Această
competenţă este fundamental interdiscursivă: a enunţa în interiorul unei formaţiuni discursive
înseamnă, de asemenea, a şti cum să te poziţionezi în raport cu alte formaţiuni discursive
concurente.
a) Competenţa pragmatică înseamnă stăpânirea regulilor ce permit unui subiect să
interpreteze un enunţ prin raportare le un context particular. Acestei competenţe i se
subordonează legile discursului.
Dacă primele două competenţe se obţin prin studiu îndelungat şi sistematic, fiind tributare
formaţiei profesionale, cea de-a treia, competenţa pragmatică, poate fi educată la orice
vârstă, indiferent de formaţia profesională a subiectului. Educarea ei presupune asimilarea
unor cunoştinţe şi exersarea unor comportamente programate pe baza acestor cunoştinţe.
De fapt, competenţa pragmatică presupune cunoaşterea şi respectarea unor reguli,
gestionarea problemelor legate de “accesul la cuvânt”;
să ştii despre ce să vorbeşti într-o anumită situaţie;
să realizezi sincronizarea mimicii cu propriile spuse sau cu cele ale partenerului;
să menajezi imaginea celuilalt;
să stăpâneşti comportamentul cerut de genul de discurs abordat.
Competenţei comunicaţionale îi este caracteristic faptul că se modifică în continuu, pe
baza urma experienţei acumulate. De altfel, un individ dispune de competenţe pragmatice
diverse, pe care le actualizează alternativ, când se află în interacţiune cu reprezentanţi ai unor
comunităţi diferite.
Principiul cooperării: “Contribuţia ta, în cadrul în care ea are loc, să fie aşa cum se
cere de către scopul convenit sau direcţia discuţiei la care participi, la momentul la care are
loc”.
„Maximele lui Grice” decurg din principiului cooperării şi descriu mijloacele raţionale
care asigură eficienţa conversaţiei.
b) Maxima calităţii: cere ca interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este adevărat.
Aceasta exclude furnizarea unor informaţii false sau pentru care emiţătorul nu are dovezi
adecvate.
Maxima cantităţii poate fi definită astfel: Încearcă să faci astfel încât contribuţia ta să fie
una adevărată (din perspectiva comunicării optime), adică:
1) să nu spui ceea ce crezi că este fals;
2) să nu spui ceva despre care nu ai suficiente date (adecvate).
Aceste reguli sunt maximaliste (după cum ne spune şi denumirea lor). Este greu să le
respectăm pe toate simultan, în orice situaţie de comunicare. Dar ele trebuie să funcţioneze ca
repere ideale pentru orice persoană care vrea să păşească în lumea comunicării civilizate.
60
2. COMPORTAMENTUL NONVERBAL
2.1. Gestualitatea
3
Eibl-Eibesfeldt, I., Ethology:The Biology of Behavior, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1970; Eibl-
Eibesfeldt, I., Love and Hate: The Natural History of Behavior Patterns, Holt, Rinehart and Winston, New
York, 1971
4
Ekman, P., Darwin and Facial Expression, Academic Press, New York, 1973
61
Ekman, P., Friesen, W. and Ellsworth, P. Emotion in the Human Face, Pergamon Press, New York, 1972;
Friesen5 au adus argumente in sprijinul anumitor idei ale lui Darwin despre gesturile
innascute. Ei au constatat ca, pentru exprimarea emotiilor, in cadrul fiecarei culturi este
folosita aceeasi mimica de baza, ceea ce i-a dus la concluzia ca aceste gesturi sunt, in mod
cert, innascute.
Atunci cand incrucisam bratele pe piept, care din cele doua brate il asezam deasupra, cel
drept sau cel stang? Majoritatea oamenilor nu pot raspunde la aceasta intrebare inainte de a
incerca practic acest gest. In timp ce una din miscari o simte confortabila, cealalta I se
parecomplet nepotrivita. Este limpede ca aici avem de-a face cu un gest genetic care nu poate
fi schimbat.
Despre unele gesturi se discuta inca, daca sunt insusite cultural, devenind astfel
obisnuinte, sau sunt mostenite. De exemplu, majoritatea barbatilor isi imbraca haina bagand
mana dreapta in maneca; or, cele mai multe femei procedeaza invers. Cand un barbat trece pe
langa o femeie pe o strada aglomerata, de regula se intoarce cu tot trupul spre ea; femeia, in
aceeasi situatie, isi intoarce trupul de la el. Face aceasta instinctiv pentru a-si proteja sanii?
Este aceasta o reactie feminina innascuta sau a fost insusita in mod constient, urmand
exemplul altor femei? Multe din comportamentele noastre non-verbale de baza le-am deprins,
iar intelesul multor miscari si gesturi este determinat cultural.
5
Ekman, P. and Friesen, W., Unmasking the Face, Prentice-Hall, London, 1975
62
Majoritatea gesturilor de baza ale comunicarii sunt aceleasi in intreaga lume. Cand
oamenii sunt fericiti, zambesc; cand sunt tristi sau suparati, incrunta sau devin posaci. A
incuviinta dand din cap inseamna, aproape in mod universal, “da” sau o aprobare. Este una
din formele inclinarii capului si pare a fi un gest innascut, utilizat si de oamenii nevazatori si
surzi. Clatinatul capului intr-o parte si alta pentru a indica un “nu” sau o negare este, de
asemenea, universal si se prea poate sa fie un gest deprins imediat dupa nastere. Cand sugarul
se satura de lapte incepe sa-si clatine capul la stanga si la dreapta pentru a indeparta sanii
mamei. Cand copilasul a mancat deja suficient, intoarce capul intr-o parte si alta pentru a-si
impiedica parintii sa-I mai dea mancare si, astfel, invata repede sa utilizeze gestul clatinatului
capului pentru exprimarea dezaprobarii sau a atitudinii sale negative.
Originea evolutiva a unor gesturi poate fi urmarita pana in trecutul nostru animal,
primitiv. Scrasnetul dintilor provine din actul atacului si este folosit si astazi de omul modern,
sub forma ranjetului sau a altor gesturi ostile, chiar daca acesta nu mai ataca cu dintii.
Zambetul a fost initial un gest de avertizare, in timp ce astazi este asociat unor gesturi de
exprimare a bucuriei. De asemenea, ridicatul din umeri este, un exemplu de gest universal,
care se utilizeaza pentru a semnala ca o persoana nu stie sau nu intelege despre ce se
vorbeste. Este un gest compus, alcatuit din trei parti principale: palmele deschise, umerii
ridicati si sprancenele inaltate
2.1.5.1. Concordanta
Este necesar ca semnalele non-verbale ale persoanei cu care suntem in contact sa fie in
concordanta cu propozitiile sale verbale. Cercetarea arata ca semnalele non-verbale au o
importanta de cinci ori mai mare decat cele verbale, iar cand cele doua sunt in discordanta
oamenii se bizuie pe mesajul non-verbal, continutul verbal putand sa nu fie luat in
consideratie. Observarea grupurilor de gesturi si a concordantei sau discordantei dintre
aspectele verbale si cele non-verbale ale comunicarii reprezinta cheia interpretarii corecte a
limbajului trupului.
Expesiile faciale ca manifestari ale emotiilor, traduc, intr-adevar fidel, starile sufletesti .
Constatarile mai relevante ale cercetarilor de domeniu sunt:
exista 6 emotii de baza, a caror reprezentare faciala clara apare inca din copilarie :
- fericirea (bucuria)
- surpriza
- supararea (tristetea)
- frica (ingrijorarea)
- dezgustul
- furia
faptul ca exista cateva stari sufletest manifestate facial nu inseamna ca fata umana are
doar aceste exprsii ; in ea se pot oglindi concomitent emotii asociate (surpriza si frica,
dispretul si supararea) .De asemenea , gradul de intensitate a unei emotii bazale este reflectat
diferit, astfel incat fata este capabila de a exprima o varietate imensa de trairi .
expresiile faciale asociate unui anumit tip de emotii sunt universale, avand o baza
biologica general umana si manifestandu-se spontan , astfel incat oamenii din arii geografice
diferite isi pot citi reciproc starile sufletesti intr-o anumita situatie .
comunicarea non-verbala faciala este mai greu de controlat decat cea verbala .
exista deosebiri marcante interindividuale , in abilitatile de a deduce stari sufletesti din
expresiile faciale (in special cele mai difuze sau complexe) . S-au constatat diferente
semnificative dupa criterii socio-demografice .
maturizarea sporeste gradul de acuratete al recunoasterii emotiilor .
femeile au abilitati mai pronuntate in descifrarea starilor sufletesti pornind de la
expresiile fetei (a limbajului non-verbal , in general).
La nivelul reprezentarilor colective , femeile au o mult mai ascutita "intuitie". Ele
decodeaza mult mai usor si mai bine conduita si comunicarea non-verbala , citesc cu mai
mare acuratete din expresiile fetei, miscarile corpului, si tonul vocii starile sufletest (cum ar fi
fericirea, frica, dezgustul, oboseala). Cauzele ar putea fi de ordin biologic - femeile sunt
progamate genetic in vederea cresterii copiilor sa aiba asemenea potentialitati mai accentuate
- sunt nevoite sa invete si sa practice interpretarea rapida si corecta a semnalelor nonverbale .
In functie de combinatia factorilor precizati mai sus, apropierea spatiala si atingerea pot
desemna lucruri diferite precum: interes sexual, afectiune, compasiune si consolare, dominare
si manie.
Apropierea si atingerea tandra sunt semne ale afectiunii si interesului. 68
● Oamenii se deosebesc intre ei dupa expresivitatea emotionala adica masura in care isi
manifesta starile emotionale prin comportamente nonverbale(paralingvistic, fata, contact
vizual, strategia distantei si a atingerii). Exista diferente grupale. Femeile sunt mai expresive
decat barbatii. Oamenii ce traiesc in sudul planetei sunt mai directi in exprimarea nonverbala
decat cei din tarile nordice, si , de asemenea, cei din “Lumea Noua”(SUA, Canada, Australia,
Noua Zeelanda etc.) par a fi mai expresivi facial decat europenii(ex.: Germania si Scotia)
● Expresivitatea emotionala este in stransa conexiune si cu adaptarea psihica si confortul
interior
b) Distante zonale. Locuitorii albi, de clasa mijlocie, din suburbiile Australiei, Noii
Zeelande, Angliei, Americii de Nord si Canadei sunt inconjurati, in general, de o “bula de
aer” de aceeasi intindere. Aceasta poate fi impartita in patru distante zonale distincte.
6
Hall, E. T., Silent Language, Doubleday&Co., New York, 1959
69
Hall, E. T., The Hidden Dimension, Doubleday&Co., New York, 1966
1. Zona intim a- intre 15 si 46 cm.
Dintre toate distantele zonale aceasta este, de departe, cea mai importanta; omul isi apara
aceasta zona ca o proprietate a sa. Doar celor apropiati emotional le este permis sa patrunda
in ea. Din aceasta categorie fac parte indragostitii, parintii, sotul sau sotia, copiii, prietenii si
rudele apropiate. Exista si o sub-zona care se intinde pana la 15 cm de trup, in care se poate
intra doar in cursul contactului fizic. Aceasta este zona intima restransa.
2. Zona personala - intre 46 cm si 1,22m.
Aceasta este distanta pe care o pastram fata de altii la intalniri oficiale, ceremonii sociale
si intalniri prietenesti.
3. Zona social a- intre 1,22m si 3,60m
Aceasta distanta o pastram fata de necunoscuti, fata de eventuali instalatori sau tamplari
care ne repara ceva in casa, fata de factorul postal, vanzatorii din magazinele din apropiere,
fata de toti cei pe care nu-I cunoastem prea bine.
4. Zona publica - peste 3,60m
Aceasta este distanta corespunzatoare de fiecare data cand ne adresam unui grup mare de
oameni
c) Aplicarea practica a distantelor zonale. O alta persoana poate patrunde in zona noastra
intima in urmatoarele situatii:
1. intrusul este o ruda sau un prieten apropiat, sau cineva care doreste sa ne faca avansuri
sexuale
2. intrusul este o persoana cu intentii ostile, dorind chiar sa ne atace
In timp ce noi toleram patrunderea strainilor in zonele noastre personale si sociale,
intrarea lor in zona noastra intima determina schimbari fiziologice in insusi trulul nostru.
Inima incepe sa bata mai repede, adrenalina se revarsa in curentul sanguin, se pompeaza
sange in creier si in muschi, organismul pregatindu-se astfel pentru o posibila situatie de lupta
sau de fuga.
Acesta inseamna ca daca atingem prietenos cu mana pe cineva pe care abia l-am cunoscut
sau il cuprindem pe dupa umeri, putem trezi in el o senzatie negativa, chiar daca respectivul
zambeste si aparent se bucura, nevrand sa ne jigneasca. Cu cat intram in relatii mai intime cu
altii, cu atat mai mult ni se permite sa patrundem in interiorul zonelor lor. Un nou angajat, de
exemplu, va simti, poate, la inceput o raceala din partea celorlalti, desi acestia nu fac altceva
decat sa-l mentina la distanta zonei sociale, pana il vor cunoaste mai bine. Dupa ce el va fi
mai bine cunoscut, distanta teritoriala fata de el va scadea, pana cand, in cele din urma, I se
va permite accesul in zonele lor personale si, in unele cazuri, in zonele lor intime.
Face exceptie de la regula distanta/intimitate cazul in care distanta/intimitate cazul in care
distanta spatiala este reclamata de pozitia sociala a individului. Aglomaratia la concerte, la
cinematograf, in lift, in tren sau autobuz atrage dupa sine, in mod inevitabil, intruziunea in
zona intima a altora. Exista o lista intreaga de reguli nescrise pe care oamenii din culturile
occidentale le aplica atunci cand infrunta o situatie de aglomeratie(exemplu: lift prea incarcat
sau in transportul public). Aceste reguli prevad:
1. Nu ai voie sa vorbesti cu nimeni, nici cu cei pe care ii cunosti;
2. Trebuie sa eviti ca privire ta sa se intalneasca cu privirile altora;
3. Sa pastrezi o expresie indiferenta fara afisarea vreunei emotii;
4. Daca ai o carte sau un ziar, sa creezi impresia ca esti afundat adanc in citirea lor;
5. Cu cat aglomeratia este mai mare, cu atat iti poti permite mai putine miscari ale
trupului;
6. In lift sa urmaresti numerele care indica etajele.
O multime furioasa sau un grup de protestatari care lupta pentru o cauza comuna
reactioneaza altfel decat individul atunci cand i se incalca teritoriul. De fapt, se intampla ceva 70
cu totul diferit. O data cu cresterea densitatii aglomeratiei, fiecare individ va avea un spatiu
personal mai mic si atunci apare, la fiecare, o stare de ostilitate, iar o data cu cresterea
multimii, aceasta devine tot mai furioasa si amenintatoare, putandu-se declansa o incaierare.
In acest moment intervine politia, care va incerca sa disperseze multimea, astfel incat fiecare
om sa-si recapete teritoriul personal si sa se calmeze.
In zonele aglomerate, desi aveau hrana din abundenta, animale de prada nu existau si nici
nu era vorba de vreo infectie, un numar mare de caprioare au decedat. Cercetari in domeniu
au aratat ca moartea caprioarelor s-a datorat hiperactivitatii glandelor suprarenale, aparuta in
urma stresului cauzat de pierderea de catre fiecare caprioara a teritoriului propriu, o data cu
cresterea intregii populatii. Glandele suprarenale au un mare rol in reglarea cresterii, a
reproductiei si in capacitatea de aparare a trupului. Astfel este usor de inteles de ce tocmai in
locurile cu cea mai mare densitate a populatiei inregistram cel mai mare numar de crime si
acte violente.
Dintre toate canalele nonverbale, paralingvisticul si miscarile corporale sunt cele mai
dificil de controlat si, prin urmare, cele mai valide semne ale interpretarii nesinceritatii.
Daca oamenii poseda si alte informatii despre cel care incearca sa induca in eroare,
detectarea minciunii se face mai usor. Prioritare sunt in acest sens cunoasterea faptului ca cel
in cauza are interes sa minta si eventual, care este ratiunea tentativei de inselaciune.
Cu cat mincinosul are grija mai mare sa nu fie detectat cu atat se tradeaza mai
mult(valabil mai ales pentru cei incepatori in domeniu).
7
Morris, D., with Collet, Marsh and O’Shaughnessy, Gestures, their Origins and Distribution, Cape, London, 74
1979
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
1. Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Editura Polirom, Iaşi, 2002,
pp. 35-55; 171-191
3. Boncu, Ştefan, Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 354- 429
4. Caluschi, Cezar, O nouă frontieră: comunicarea directă, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 7-60
5. Cernat, Vasile, Psihologia stereotipurilor, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 17-49; 211-234
6. Cialdini, Robert B., Psihologia persuasiunii, Editura Business Tech International Press,
Bucureşti, 2004, pp. 11-34
7. Chelcea, Septimiu; Chelcea, Adina, Eu, tu, noi. Viaţa psihică - ipoteze, certitudini, Editura
Albatros, Bucureşti, 1983
8.Collet, Peter, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor,
Editura Trei, 2005, pp. 11-31
10. Curelaru, Mihai, Reprezentări sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 88-123
14. Hariuc, Constantin, Psihosociologia comunicării, Editura Licorna, Bucureşti, 2002, pp.
107-145
15. Iluţ, Petru, Sinele şi cunoasterea lui. Teme actuale în psihosociologie, Editura Polirom, 2001
16. Jouve, Michèle, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp.
15-59; 60-80 şi 92-108
17. Larson, Charles U., Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Editura Polirom, Iaşi,
2003, pp. 167-240; 241-268
18. Lin, Henry B., Ce dezvaluie fata ta. Secretele chineze ale citirii fetelor, Editura Samizdat,
1998
19. Lohisse, Jean, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Editura
Polirom, Iaşi, 2005, pp. 63-80 şi 103-114; 131-144 şi 145-168
75
20. Markova, Ivana, Dialogistica şi reprezentările sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp.
198-208.
21. McNair, Brian, Introducere în comunicarea politică, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 34-70
22. Miège, Bernanrd, Gândirea comunicaţională, Cartea Românească, 1998, pp. 50-69
23. Miège, Bernanrd, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp. 66-100
24. Mucchielli, Alex, Arta de a influenţa, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 11-26; 191-198
25. Mucchielli, Alex, Arta de a comunica, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 75-124; 213-242
26. Mucchielli, Roger, Faţa omului şi caracterul, Editura IRI, Bucureşti, 2000
27. Pâinişoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională,
Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp. 13-56; 97-138
28. Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Semiotică, societate, cultură, Institutul European, Iaşi, 1999
29. Ruckle, Horst, Limbajul corpului pentru manageri, Editura Tehnica, Bucureşti, 2001
30. Ruşti, Doina, Mesajul subliminal în comunicarea actuală, Editura Tritonic, Bucureşti,
2005, pp. 7-21 şi 71-95
31. Salomé Jaques, Dacă m-aş asculta, m-aş înţelege, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002,
pp. 9- 54
33. Todoran, Dimitrie, Psihologia reclamei, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pp. 29-50; 51-109
34. Vartan, Nicolae Valentin, Imaginea de sine, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 5-30
35. Bradbury, Andrew, Ghidul prezentărilor de succes, Ed. a III-a, Editura Rentrop &
Straton, Bucureşti, 2008, pp. 9-69
36. Gottesman, Deb; Mauro, Buzz, Cum să vorbeşti în public folosind trucurile actorilor,
Editura Antet, 2001, pp. 5-49
37. Hall, Richard, Prezentări de mare succes, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008, pp. 147-
186
76
CAPITOLUL VI
După cel de-al doilea război mondial, accentul cercetărilor de psihosociologie s-a mutat de
la studiul instituţiilor la studiul comportamentului concret. S-a dezvoltat, astfel, funcţia
aplicativă a acestei ştiinţe, scăzând interesul pentru generalizările filosofice. Specialiştii din
psihosociologie (ca şi cei din sociologie, antropologie sau istorie) s-au orientat tot mai mult
spre cercetarea grupurilor sociale mici. Interesul pentru aceste grupuri se justifică atât printr-
o fecunditate sporită a cunoaşterii, cât şi prin îmbogăţirea tehnicilor de măsurare şi
cuantificare a fenomenelor de psihologie socială. Unii autori au ajuns chiar să susţină că dacă
reuşim să rezolvăm problemele grupului mic, atunci problemele psiho-sociale ridicate de
marea societate vor deveni mai uşor de înţeles şi de rezolvat.
PRINCIPIU: Când limitele între care evoluează proprietăţile constante ale grupului (1
sunt depăşite, grupul ori îşi corectează excesele, ori dispare ca grup.
i. O clasificare bazată pe criteriul relaţiilor interpersonale propune M. H. Krout (6, pp. 226-
228):
a) parazitismul (grup bazat pe relaţii prădalnice, fără comunicare şi fără cooperare, foarte
asemănător cu ceata de animale);
b) camensemismul (asociaţie fără relaţii contractuale – de exemplu: locuitorii unui hotel,
pacienţii unui spital, pasagerii unui avion);
c) mutualismul (grup bazat pe relaţii contractuale, cu beneficii mutuale);
d) sociabilitatea (grup bazat pe interdependenţă şi intercomunicare între egali – de
exemplu: soţii, prietenii, colegii de muncă).
Pentru psihosociologia comunicării în grup sunt importante situaţiile (c) şi (d).
ii. Grupurile sunt primare şi secundare - după C. H. Cooley (7, cap. III):
1. grupurile primare - familia, grupul de joacă, grupul de vecini - se bazează pe relaţii
intime, de tipul face-to-face;
79
2. grupurile secundare au la bază contacte mai impersonale, mai indirecte, mai puţin
frecvente şi mai distanţate în spaţiu şi timp (organizaţii politice, statul, naţiunea).
Graniţa dintre cele două categorii este greu de stabilit. Clasa de elevi sau grupa de studenţi
sunt grupuri primare, în timp ce efectivul şcolii şi, respectiv, al facultăţii sunt grupuri
secundare. Ce fel de grup va fi, însă, anul de studii? Unde va fi graniţa în cadrul unei
întreprinderi? Secţia de producţie este grup primar sau grup secundar? Pentru a răspunde va
trebui să luăm în considerare şi alte criterii.
În literatura de specialitate se mai operează frecvent cu următoarele clasificări:
iii. Grupurile formale şi informale, după măsura în care se manifestă tendinţa societăţii de
a instituţionaliza (formaliza) viaţa de grup, de a-i imprima din exterior o anumită ordine şi
anumite canale de comunicare oficială. Gradul de formalizare depinde de mărimea grupului.
iv. Grupurile de apartenenţă şi de referinţă (la care individul aspiră sau se raportează).
Aspiraţia acţionează ca un puternic factor motivaţional. Raportându-se la grupul său de
referinţă, individul intră într-un proces de învăţare, îşi interiorizează normele şi standardele
acestui grup. Procesul nu este lipsit de conflicte, de crize şi de eşecuri; ele afectează
personalitatea individului şi relaţiile lui cu alte persoane şi cu grupul de apartenenţă (4.
v. Grupuri naturale şi artificiale reprezintă categoriile unei alte clasificări a grupurilor
mici; cele artificiale se constituite în vederea anumitor experimente sau, de ce nu, chiar
experienţe. In psihologia socială se lucrează mult cu grupuri artificiale, în ordine
experimentală; în psihoterapie se apelează frcvent la grupuri artificiale, mai ales pe post de
“grup-martor”.
vi. Grupurile se mai clasifică după următoarele criterii:
- caracterul comun al activităţii (grupurile profesionale);
- legătura de sânge (familiile, clanurile);
- similitudinea unor caracteristici fizice şi psihice (grupurile de vârstă şi cele de sex);
- distribuţia spaţială (grupuri de vecini, de consăteni, “găştile de cartier” etc.);
- similitudinea intereselor culturale (melomanii, pasionaţii după lectură, pictură, sport etc.
sau filateliştii, numismaţii etc.).
Din orice categorie ar face parte, orice grup mic este influenţat de caracteristicile
profesionale, fizico-psihice, sexuale sau culturale ale indivizilor care îl compun. Ei îşi pun
amprenta asupra vieţii de grup, iar unii dintre ei o pot chiar determina. În acest context devine
relevantă problematica liderului.
În sinteză, liderul trebuie să îmbine două tipuri de competenţă, pe care cercetarea psiho-
sociologică le-a numit „specialistul tehnic al sarcinii” şi „specialistul problemelor socio-
afective”.
i. Stilul democratic:
- problemele şi deciziile sunt discutate/luate prin participarea întregului grup,
- grupul este încurajat de lider,
- perspectivele şi etapele acţiunii sunt schiţate de la început,
- liderul sugerează câteva tehnici dinte care grupul poate alege,
- membrii sunt liberi să îşi aleagă colaboratorii,
- liderul este „obiectiv” sau „realist” în elogii şi critici,
- încearcă să apară ca membru al grupului dar fără a depune un volum de muncă prea
mare;
iii. Stilul laisez-faire:
- grupul şi indivizii au toată libertatea de a decide;
- liderul nu se amestecă în desfăşurarea activităţii;
- el furnizează diverse materiale sau informaţii suplimentare, dar fără să se intereseze de
mersul evenimentelor.
Desigur, ceea ce avem mai sus nu este decât o tipologie, valabilă doar analitic; în viaţa
reală nu vom găsi niciodată tiputile de mai sus în “stare pură”, ci combinaţii în care va
prevala unul sau altul dintre tipurile descrise.
Unii autori (vezi, de pildă, 10, pp. 833-876) derivă din criteriul mărimii şi alte criterii:
frecvenţa reuniunilor, focalizarea atenţiei, identificarea (înclinaţia individului de a se
considera membru al grupului).
Când se vorbeşte de grupuri mari, în literatura psihologică şi sociologică se folosesc
termenii de „grămadă”, „gloată”, „aglomeraţie”, „mulţime”, insistându-se asupra conotaţiei
spontane a acestora. În acest sens este paradigmatică viziunea lui Gustave Le Bon (11): în
spatele instituţiilor, artelor sau credinţelor unui popor se află anumite caractere morale şi
intelectuale, de care depinde evoluţia sa şi care formează „sufletul rasei” (impus tuturor
indivizilor prin ereditate).
Dar asocierea unor indivizi în vederea unei acţiuni dă naştere unor caracteristici
psihologice noi, care se suprapun celor de rasă, „caracterului naţional”. După Le Bon,
mulţimile se caracterizează prin următoarele diferenţe specifice (în raport cu individul izolat):
- inferioritate mentală (inconştientul domină conştientul);
- omogenitate;
- orientare într-un singur sens (prin sugestie şi contagiune);
- tendinţa acţională (propensiunea de a transforma imediat ideile în acţiune);
- comportament violent (conduită anarhică şi distructivă).
Mulţimile nu sunt, însă, grupuri sociale în sensul propriu al cuvântului. Ele sunt stări
psihosociale intermediare, pasagere, care îndeplinesc un rol funcţional temporar. Din acest
punct de vedere, poporul nu poate fi confundat cu mulţimile (aglomeraţia, gloata, mari
ansambluri umane); el este un grup social (6.
După modul de formare se disting mai multe feluri de mulţimi (apud 12, p.242):
a - mulţimi organizate anticipat (de pildă, cele formate la manifestări publice);
b - mulţimi convenţionale (publicul unui spectacol, mulţimea de pe o plajă).
c - mulţimi spontane (de exemplu, adunările de „gură-cască”).
Mulţimile de tipul (a) au şi lider şi norme, cel de tipul (b) nu au lider, iar cele de tipul (c)
nu au nici lider nici reguli.
Spre deosebire de mulţimi, grupul social reprezintă o formaţiune psihosocială bine
definită, cu o ierarhie unitară şi durabilă de status-uri şi de roluri, structurată în jurul anumitor
seturi de norme şi valori (13, p.75).
83
2. FENOMENELE DE MASĂ
ŞI PARTICULARITĂŢILE LOR PSIHOSOCIALE
La nivelul grupurilor mari, relaţia interumană cea mai proeminentă este comunicarea
indirectă, ca modalitate de legătură şi interactiune de la distanţă. Ea se traduce în diverse
fenomene şi procese de masă: informaţia colectivă (publică), propaganda, cultura, moda,
modelele educaţionale, zvonurile, conştiinţa de grup.
Influenţa ei asupra vieţii sociale a fost sesizată cu mult înainte de a fi cercetată (încă din
antichitate), iar iluminiştii au fetişizat-o. Ea aparţine ambelor niveluri ale conştiinţei sociale
(psihologic şi ideologic), formându-se la ambele niveluri, iar unele elemente ale ei reprezintă
combinaţii între cele două niveluri.
Opinia publică este un fenomen ambivalent: psihologic şi social. Ea suportă influenţa a
două categorii de factori: instituţionalizaţi (de exemplu, mass media) şi alţii, mai puţin
structuraţi (de pildă, comunicarea interpersonală).
Opinia publică este un fenomen contradictoriu, complex, care nu se identifică cu nici unul
dintre fenomenele conştiinţei sociale (ideologia, ştiinţa, conştiinţa comună); este un fenomen
sincretic (este de toate la un loc, dar nici una separat). Ea este o stare a conştiinţei de masă, în
care se formează toate „sectoarele” conştiinţei sociale. Este o expresie mai vie, dar şi mai
solubilă, mai elastică, a conştiinţei sociale.
Datorită faptului că între conştiinţa socială şi existenţa socială există întotdeauna un grad
de corespondenţă subunitar, în faţa cercetătorilor stau două probleme:
a - În ce măsură reflectă opinia publică starea de lucruri?
b - Care este natura opiniei publice despre un fapt? (care sunt procesele ce o
generează?).
Opinia publică nu este doar o formă de reflectare a realităţii, ci şi o formă de raportare
la acestea. De aceea, cercetarea acesteia ne furnizează:
informaţii despre stări de lucruri pe care nu le putem surprinde direct;
informaţii despre structura mentală şi afectivă a populaţiei investigate (de aceea,
opinia publică este şi un indicator al psihologie de grup).
Opinia publică nu se formează instantaneu, ci procesual. Young (14, pp.324-335) distinge
patru stadii:
I - apariţia unei probleme care interesează o parte considerabilă a comunităţii;
II - discutarea preliminară, exploratorie, cu expunerea diferitelor faţete ale problemei;
III - apropierea de specificul soluţiei problemei, cu acceptarea de către grup a
laturilor acesteia şi cu apariţia unor noi manifestări ale conduitei de masă;
IV - consensul desfăşurat, din care derivă opinia majorităţii (7.
Participarea membrilor colectivităţii la elaborarea opiniei publice variază în funcţie de
cadrul sociologic în care se produce aceasta. S-au constatat, astfel, deosebiri între
comunităţile de tip tradiţional (număr mai mic de membri, o diferenţiere mai redusă a
rolurilor şi ponderea mare a tradiţiei) şi comunităţile de tip industrial (densitate umană mare,
specializare puternică a rolurilor, mare mobilitate a relaţiilor dintre membri şi o
funcţionalitate ridicată a acestora)(8. După cum remarcă Jean Stoetzel (12, cap. XVIII), în
comunitatea modernă individul se află în situaţia că trebuie să opineze.
În ceea ce priveşte nivelul teoretic (sistematizat) al formării opiniei publice, un rol esenţial
84
revine informaţiilor colective de ordin politic, juridic, etic, filosofic, propagate prin mass-
media. Desigur, mass-media indeplinesc şi alte funcţii: recreerea; psihoterapia; întărirea
aparteneţei sociale (15, p.37-42); dar când este vorba despre formarea opiniei publice,
esenţială este funcţia informativă (difuzarea ştirilor). Publicarea diverselor ştiri este un proces
selectiv, de alegere, ierarhizare, interpretare şi atribuire de semnificaţii apreciative. Acest
proces se produce într-un context ideologic, fiind ghidat, volens-nolens, de interese (în cel
mai inocent caz, de “interesele de cunoaştere”, în sensul lui Habermas). Informaţia colectivă
nu este niciodată receptată de un individ izolat; de aceea, nu provoacă efecte nemijlocite.
Informaţia este receptată de individ în cadrul grupului de apartenenţă, unde intră în joc
paradigma culturală a grupului, relaţiile interpersonale, fenomenele de autoritate şi influenţă,
de imitaţie şi sugestie. În acest context, deosebit de important este rolul liderului de opiniei,
căruia îi aparţine iniţiativa în formularea şi/sau transmiterea anumitor enunţuri.
Din confruntarea dintre informaţia oficială (formală) şi elementele informale ale
psihologiei de grup rezultă efectele comunicării în masă, manifestate după modelul „a two-
step-flow of communication” (16). În „primul pas” are loc propagarea mesajului în sens
direct, vertical, de la sursă la liderii de opinie. Aceştia sunt „indivizi-relee”, care au dobândit
competenţă şi/sau autoritate în diferite domenii şi care au aptitudini de a se face ascultaţi şi
urmaţi. În al „doilea pas” are loc propagarea indirectă, orizontală a mesajului, (retransmiterea
lui pe canalele comunicării interpersonale, de la liderul de opinie la ceilalţi membri ai
grupului.
Modelul “two-step” explică faptul că rezultatul final poate fi ori acceptarea mesajului ori
o anumită rezistenţă faţă de el.
Una dintre legile opiniei publice este că ea se formează numai în legătură cu probleme
încă nerezolvate. Un mecanism psihosocial al constituirii opiniei publice este discuţia,
convorbirea. Atât participarea indivizilor la elaborarea opiniei publice cât şi probabilitatea
modificării opiniei fiecăruia dintre ei depinde de poziţia în contextul relaţiilor interpersonale
şi de grup (9, dar şi de ocaziile individului de a conversa cu indivizi care au o opinie contrară.
Dacă notăm cu m şi cu n numărul indivizilor care formează majoritatea şi, respectiv,
minoritatea, probabilitatea ca un individ al majorităţii să întâlnească un individ cu opinie
opusă din minoritate va fi n:(m+n), iar cea ca un individ al minorităţii să întâlnească un
individ al majorităţii va fi m : (m+n).
Dacă se consideră k un coeficient de proporţionalitate, atunci probabilitatea ca unul sau
altul să îşi modifice opinia va fi după cum urmează (cf. 12, idem):
2.2. Zvonul
89
2.2.3. Procesul de distorsiune caracteristic zvonului
Acest proces a fost studiat de psihologia socială, delimitându-se trei tendinţe
interdependente: a) concentrarea, b) accentuarea şi c) asimilarea.
a) Concentrarea este acel proces (realizat de memoria socială) de reducere a textului unui
zvon la detalii foarte precise, care nu mai îngăduie distorsiuni ulterioare, care îl fac uşor de
reprodus fidel şi, eventual, nu solicită decât memorarea mecanică pentru a fi reţinut.
Astfel, fie şi numai dorinţa de conversaţie poate determina o persoană să repete un zvon, pe care
procesul de transmitere l-a făcut concis, clar, deci “la îndemână”. Reducţia de detalii nu se face la
întâmplare. Amănuntele care sunt deja pline de înţeles sau sunt umplute de înţeles de către cel care
vorbeşte, cele care îşi dovedesc utilitatea în structurarea povestirii, cele care pot stârni din partea
receptorului o reacţie dorită de vorbitor vor fi păstrate atât timp cât sunt relevante, uneori chiar până la
sfârşit.
b) Accentuarea se manifestă prin perceperea, reţinerea şi reproducerea selectivă a unui
număr limitat de detalii, componente ale unui context mai larg. Reducţia presupune,
inevitabil, accentuarea. Vor fi reţinute expresii şi cuvinte frapante, se vor exagera detaliile
numerice, iar evenimentele vor tinde să fie plasate la timpul prezent.
Detaliile care apar încă de la începutul povestirii au şanse mai mari să fie reţinute decât
cele care apar pe parcurs. Mai ales acele detalii care reprezintă simboluri familiare – acestea
fiind o “monedă” curentă în comunicarea la nivel microsocial – vor fi recunoscute şi
menţinute. Pentru ca un zvon inoculat să circule într-un grup, el trebuie să stârnească
interesul, dar să poarte şi anumite însemne familiare grupului respectiv. Altfel, acesta va fi
antrenat pe coordonatele de evaziune şi rezistenţă proprii oricărui grup, zvonul fiind fie
ignorat, fie restructurat pe cu totul alte baze, încetând să mai servească scopul pentru care a
fost lansat.
Contrar părerii larg răspândite că zvonul ar porni de la un nucleu şi apoi ar creşte precum
un bulgăre de zăpadă, zvonul devine din ce în ce mai concis pe parcursul transmiterii. Ceea
ce se amplifică nu este substanţa zvonului, ci forţa de impact a acestuia. Tocmai prin
simplitate zvonul acoperă şi face să rezoneze multiple trasee de transmitere, devenind astfel o
prezenţă marcantă.
c) Asimilarea zvonului este pregătită de reducţie şi accentuare, deci de selectare, dar şi de
atracţia pe care o exercită asupra receptorului, adresându-se deprinderilor, intereselor şi
sentimentelor acestuia.
Uneori, asimilarea are loc datorită simplităţii, coerenţei, logicii cu care este exprimată
tema principală – desigur, atunci când aceasta prezintă interes. Detaliile mai ciudate sunt
ajustate până când se ajunge la “ceea-ce-ar-trebui-să-fie”. Senzaţionalul este sacrificat în
favoarea simplităţii. Coerenţa presupune o bună înşiruire. Detaliile incomplete vor fi
completate în raport cu tema principală sau vor fi eliminate dacă nu-şi găsesc locul în
configuraţia mentală corespunzătoare temei. Asimilarea este în raport de strictă
proporţionalitate cu efortul mic de memorare. Astfel, unele detalii fuzionează. Precizia este
sacrificată în favoarea simplităţii.
Asimilarea presupune nu doar eliminare de detalii, ci şi ajustare de detalii, după modul de
gândire al celui ce transmite. Agentul de transmitere potenţial va percepe şi va reţine detaliile
conforme unor automatisme emoţionale şi de gândire. Acest tip de asimilare este cunoscut ca
“asimilare prin anticipare” (19).
În cazul în care zvonul cuprinde expresii care sunt stereotipii verbale pentru individ în
grupul său, simpla prezenţă a acestora poate declanşa asimilarea. Frapante, proiective şi
familiare, aceste cuvinte vor constitui un paşaport de circulaţie comunicaţională, datorită
căruia zvonul trece de filtrul impus de limbajul şi mentalitea grupului. 90
De obicei, asimilarea de zvonuri este motivată de interes şi de prejudecăţi. De exemplu,
interesul unei femei pentru vestimentaţie poate să o determine să asimileze o temă în care
sunt câteva detalii interesante din punct de vedere vestimentar, sau chiar să reducă tema la
cele câteva detalii care o interesează. De asemenea, prejudecăţile pot duce la deformări
sensibile ale temei principale(15.
Transmiterea şi menţinerea în circulaţie a unui zvon este în strânsă legătură cu un proces
de consolidare a zvonului prin simplificare, concizionare, adaptare la anumite caracteristici şi
stereotipii, deci cu un proces de subiectivizare, ce implică oralitatea şi deformarea,
caracteristice zvonului. Procesul de structurare subiectivă a informaţiei are loc atunci când un
stimul informativ este imprecis, susceptibil de a fi interpretat în moduri diferite şi, totodată,
prezintă pentru individ un interes (fie şi numai un interes de implicare, de manifestare a sa ca
membru al grupului, prin rostirea zvonului). Procesul este complex. Complexitatea
corespunde efortului de transformare a informaţiei incerte în structură simplă şi
semnificativă, adaptată intereselor şi experienţei individului, utilă şi actuală pentru acesta.
Probabilitatea ca zvonul să se schimbe este cu atât mai mare cu cât persoanele implicate în
transmiterea lui sunt mai multe. El încetează să se transforme atunci când atinge concizia
unui aforism, pasibil de memorare mecanică.
Noutatea informaţiei primite este profund încadrată în dinamica vieţii mentale a
individului, astfel încât acesta proiectează în ceea ce transmite propriile deficienţe de
memorare, nevoile emoţionale, angoasele, dorinţele, sentimentele de ură. Probabil că fiecare
agent de transmisie va proiecta ceva caracteristic. Rezultatul seriei de reproduceri va
reprezenta cel mai mic numitor comun al necesităţilor culturale, amplitudinea memoriei,
sentimentelor, prejudecăţilor de grup.
Zvonul ocupă o poziţie de prim-plan în viaţa de zi cu zi. El este, încă, o soluţie alternativă
la mass-media în momentele de incertitudine şi disconfort psihic. Poate fi punct de plecare
pentru bârfă şi divertisment, pentru bancuri. Din aceste motive, el este uneori preluat de
media, caz în care aspectul de divertisment îl concurează pe cel de informare.
Pe latura informaţională, zvonul aduce, prin iluzia de a şti, iluzia de putere. El
“deconspiră” o realitate pe care microgrupul n-ar fi trebuit să o ştie, o realitate “furată”, care
va oferi deliciul consumării acestuia în cadrul microgrupului (conf. 21).
Zvonul poate fi o dovadă a existenţei unui mod de gândire diferit, deci poate fi o reacţie la
o anumită temă, acţiune, informaţie, o dovadă a dinamicii sociale în plan comunicaţional
(vezi 22). În alte cazuri, el poate însemna îmbrăţişarea unui punct de vedere care doar
subliniază ceea ce este larg acceptat.
Ca afirmaţie generală se poate spune că zvonul nu poate constitui o bază pentru credinţe şi
comportamente; mai degrabă, el este o proiecţie a acestora, unul dintre modurile de
speculare a informaţiei în comunicare pentru a se întâmpina şi a se împlini un interes.
Opiniile, atitudinile, moda, zvonurile sunt fenomene psihosociale vii, care se situează
foarte aproape de conduita reală a oamenilor şi care exercită o puternică funcţie reglatoare
asupra comportamentului.
Ele se disting printr-o mare “deschidere” faţă de influenţele socioculturale externe. Fiind
plastice, prin modificarea lor se poate interveni la nivelul indivizilor şi al colectivităţilor ca
subiecţi ai comportamentului de masă. Iată de ce, de-a lungul timpului, aceste fenomene au
focalizat interesul forţelor politice, al aparatelor de propagandă ale acestora, dar şi al
laboratoarelor strategico-militare sau al marilor corporaţii. În prezent, activitatea de Relaţii
Publice nu poate face abstracţie de mecanismele ce guvernează aceste fenomene de masă.
De aceea, cercetarea lor devine esenţială în condiţiile democratizării României, atât pentru
că prin intermediul lor se poate acţiona în direcţia modernizării conduitelor sociale şi politice,
cât şi pentru că procesele de influenţare pot fi mai uşor controlate şi păstrate în limitele
impuse de filosofia democraţiei. 91
NOTE
1. Când vorbim de “proprietăţi constante ale unui grup” ne referim la mărime, coeziune, conformism etc.
2. A se vedea experimentele lui M. Deutsch (vezi 8, p. 173)
3. Proprietăţile principale se vor dezbate la seminar.
4. Literatura a propus, de-a lungul timpului, nenumărate personaje a căror dramă îşi are sursa în conflictul
dintre presiunile practic-nemijlocite ale grupului de apartenenţă şi reperele axiologice furnizate de grupul de
referinţă. În literatura română modernă, unul dintre primii scriitori care au sesizat acest conflict şi l-au exploatat
ca sursă a dramatismului este George Mihail-Zamfirescu, în piesa Domnişoara Nastasia (1927). Trăind într-o
mahala, Nastasia visează să trăiască în acea parte a oraşului în care “străzile sunt pavate, oamenii merg cu
trăsura, iar femeilor li se sărută mâna”. La presiunile familiei, care urmărea să o mărite cu cărciumarul Vulpaşin,
un individ grobian dar bogat, un fel de “rege al mahalalei”, Nastasia răspunde cu refuzul absolut: se sinucide.
Prin acest act suprem (de libertate, ar spune A. Camus), eroina lui G.M.- Zamfirescu anulează un alt act, care ar
fi zădărnicit ireversibil visul său de a trăi “dincolo de Barieră” (cum sună, inspirat, titlul filmului realizat după
Domişoara Nastasia).
Evocăm acest episod nu datorită valorii sale literare (în Istoria sa, G. Călinescu îl sancţiona astfel:
“scriitorul pierde contactul cu pământul şi ne dă o mahala idealizată”, iar “scrierea oboseşte prin lungime şi prin
metoda poetică”). Dar din punctul de vedere al raportului grup de apartenenţă-grup de referinţă, G.M.-
Zamfirescu a intuit corect câteva fenomene psiho-sociale: a) raportarea la grupul de referinţă o fac pe Nastasia
să perceapă mai obiectiv propriul său grup, să-i surprindă limitele şi marile hibe în ordine morală (se instituie,
astfel, un proces de învăţare socială, un fel de “socializare simulată” sau de “socializare virtuală”, care poate
duce la de-centrare şi la progres în obiectivitate); b) raportarea la valorile altui grup decât cel de apartenenţă o
fac pe eroină să pară a fi (sau chiar să fie, nu se poate şti niciodată) alt-ceva decât ceilalţi membri ai grupului
(decât ceilalţi locuitori ai mahalalei), ceea ce-i atrage pe de o parte veneraţia unora (vezi adulaţia obsedantă a lui
Vulpaşin), iar pe de altă parte, aversiunea altora (se instituie, astfel, o dialectică a veneraţiei şi aversiunii care
nu ajunge niciodată la o acceptare deplină, dar nici la respingerea totală a individului); c) balansarea
persoanei între două lumi – una reală (grupul de apartenenţă) şi alta virtuală (grupul de referinţă) o
destructurează din punct de vedere pshic, mărindu-i constant “disonanţa cognitivă” şi conducând-o spre o formă
aparte de schizofrenie (orice individ aflat într-o astfel de situaţie este o fiinţă nefericită, şansa lui fiind să
părăsească grupul de apartenenţă pe care l-a depăşit în plan ideal; dacă mecanismerle mobilităţii sociale nu-i
permit acest lucru, el este condamnat la destructurare psihică, adică la nebunie sau sinucidere); c) un om
subjugat total de grupul de referinţă luptă pentru valorile acestuia cu aceeaşi pasiune şi conscvenţă ca ale
persoanelor care luptă pentru valorile propriului lor grup (a se vedea riscurile asumate şi sacrificiile personale
îndurate de “pro-occidentalii” din societăţile “anti-occidentale”, cum au fost societăţile comuniste sau cum sunt,
astăzi, unele societăţi islamice); d) a interzice unei persoane posibilitatea de a se raporta la grupul de referinţă
este la fel de distrugător ca şi când i-ai interzice unei persoane “etnocentriste” să împărtăşească valorile grupului
de apartenenţă (sinuciderea Nastasiei comunică foarte bine cu sinuciderile în lanţ provocate de crah-ul Bursei
din New York în 1929, când numeroşi americani au preferat moartea unei schimbări drastice a “modului de
viaţă”); în esenţă, este vorba de faptul că valorile grupului de referinţă participă la construirea identităţii
personale într-o măsură comparabilă cu a valorilor grupului de apartenenţă).
Este lesne de înţeles că mecanismele descrise mai sus, legate toate de raportarea la grupul de referinţă, pot fi
utilizate cu folos în comunicarea socială (de la publicitate până la campaniile de promovare a imaginii de ţară).
Este greu de crezut că schimbarea unor stereotipuri mentale şi a unor reprezentări sociale se poate face fără a se
apela la mecanismele proiective, printre care şi raportarea la grupul de referinţă (de pildă, raportarea la valorile
occidentale). Aceste mecanisme sunt de neocolit şi în comunicarea politică (inclusiv în campaniile electorale).
Multe comportamente sociale de după 1989 se explică prin raportarea în masă a indivizilor la alte grupuri
decât cele de apartenenţă. Astfel, fenomenul “Piaţa Universităţii” în etapele sale iniţiale, adică înainte de a
deveni un “iarmaroc” şi de a atrage grupurile abonate etern la astfel de distracţii populare, s-a bazat pe
proiectarea câtorva mii de oameni (în marea lor majoritate absolvenţi ai unor instituţii de învăţămnt superior) în
limbajul, valorile şi atitudinea unui grup de intelectuali creatori, care a funcţionat pentru ei ca grup de referinţă.
Cine se întâlnea seară de seară cu acest grup “de elită” avea sentimentul că aparţine “elitei”, că el însuşi este –
sau ar putea fi – un intelectual creator. Toţi ceilalţi, care nu defilau pe sub “Balconul de la Universitate” şi nu se
închinau celor care vorbeau şi cântau în “Balcon”, erau consideraţi în cel mai bun caz plebei sau “cantonaţi în
proiect” (adică proşti, conform unei semantici propuse de dl. Gabriel Liiceanu), iar în cel mai rău caz –
“marxişti”, “criptocomunişti” sau “securişti”. În lumea protipendadei bucureştene, în special a intelectualilor cu
veleităţi elitiste, a funcţionat o veritabilă “spirală a tăcerii”, care i-a excomunicat din “lumea bună” pe toţi cei
care n-au participat la acest carnaval politic. 92
Acelaşi mecanism a fost repus în funcţiune de dl. Nicolae Manolescu când a iniţiat, în vara anului 2000,
campania de strângere a semnăturilor pentru candidatura premierului Mugur Isărescu la alegerile prezidenţiale;
ea a debutat prin întocmirea unui “grup de sprijin” format din “medici, vestiţi, mari profesori, reprezentanţi de
seamă ai ştiinţei, culturii, ai artei”, grup “care reprezintă o parte semnificativă a societăţii civile, numerică,,
dar mai ales calitativă (subl.ns. – D.B.)”, după cum stătea scris în mesajul premierului din 16.08.2000, care a
fost făcut public de dl. Nicolae Manolescu în conferinţa de presă organizată în aceeaşi zi, la Casa Scriitorilor.
5. Acest lucru se întâmplă adesea în sânul partidelor politice. Un exemplu ilustrativ este Partidul Naţional
Liberal, în perioada 1998-2000. Deşi liderul formal era dl. Mircea Ionescu Quintus, în această perioadă a
început să se impună ca lider informal dl. Valeriu Stoica, prim-vicepreşedintele partidului, care a devenit
persoana preferată a majorităţii membrilor conducerii PNL, exercitând o mare influenţă asupra acestora şi
eclipsându-l adesea pe liderul formal în planul politicii curente. Sesizând acest nou raport de putere, rezultat din
evoluţiile cumulate şi congruente ale mai multor structuri de grup (sau “reţele”), preşedintele PNL a procedat
înţelept, devenind principalul “aliat” al subalternului său în bătălia pentru modernizarea partidului. Dl. Mircea
Ionescu Quintus a înţeles că “membrii grupului doresc să se asocieze cu o anumită persoană în vederea unei
anumite activităţi” şi că persoana respectivă se numea Valeriu Stoica. Acesta devenise liderul informal al
“coaliţiei dominante” de la vârful partidului şi, implicit, al partidului.
În mod similar s-au petrecut lucrurile şi în Partidul Democrat: încă din 1996, monitorizarea non-stop a
emisiunilor informative difuzate de cele mai importante cinci posturi de televiziune, realizată de Data Madia,
arăta că Traian Băsescu devenise adevăratul purtător de imagine al partidului pe canalele TV (trebuie precizat că
programele informative sunt ele însele purtători de imagine ai posturilor, iar măsurătorile dovedeau că sunt şi
emisiunile cu cel mai mare rating). Acest lucru se explica prin faptul că liderul informal nu mai era Petre
Roman, ci Traian Băsescu, cel care obţinea tot mai multe sufragii ale grupurilor de interes din sânul Partidului
Democrat. Aşadar, în toamna anului 2000, la debutul campaniei electorale, când exclama „Petre, eşti cel mai
tare!”, Traian Băsescu preluase deja conducerea informală a partidului.
6. Din această perspectivă, poporul este un grup social mare, care se distinge prin dimensiuni psihologice
specifice: limbă, obiceiuri, tradiţii (stabile şi generalizate). Acest lucru a fost sesizat pentru prima dată în a doua
jumătate a secolului trecut, de către doi germani, filologul M. Lazarus şi filosoful H. Steinthal (“Idei
introductive în psihologia popoarelor”, publicat în numărul I din 1860 al “Revistei de Psihologia popoarelor şi
Filologie”). Ei au lansat ideea integrării psihologiei individului în psihologia colectivă a popoarelor, idee
preluată de psihologul W. Wundt (Psihologia popoarelor, 1900–1919). Wundt s-a oprit la trei elemente
constitutive: miturile, obiceiurile şi limba. Această direcţie de cercetare s-a făcut puternic resimţită în cultura
română interbelică (C. Rădulescu-Motru, M. Vulcănescu, C. Noica), cu ecouri până astăzi.
După cel ce-al doilea război mondial, preocupările pentru specificul naţional al românilor au fost reluate abia
în anii 1972–1973, când s-a realizat prima cercetare concretă, în cadrul unui program de schimburi culturale
România–S.U.A. Ea a fost realizată în zona Muscel (staţiile-pilot Câmpulung şi Berevoieşti), de un grup de
studenţi ai Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti (I. Bănşoiu, D. Borţun, S. Coposescu, I. Goian, V.
Mureşan, Gh. Roşculeţ, G. Stănescu ş.a.), fiind condusă de unul dintre foştii elevi ai lui Dimitrie Gusti,
profesorul Vasile V. Caramelea, şi primind un sprijin considerabil din partea conducerii Facultăţii (profesorii
Alexandru Valentin – decan şi Tudor Bugnariu – prodecan, ultimul participând nemijlocit la cercetarea de
teren). Cercetarea de la începutul anilor ’70 a fost continuată în special de antropologul Gheorghiţă Geană, în
cadrul secţiei de Antropologie a Institutului “Victor Babeş”, ajungându-se la un munte de date în vederea
redactării “Atlasului axiologic al culturii poporului român”. Aceste date au rămas neprelucrate până în ziua de
azi, dintr-o cauză care în România reprezintă numitorul comun al tuturor regimurilor politice: lipsa de fonduri
pentru cercetarea fundamentală. Un interesant studiu empiric asupra identităţii naţionale a românilor a fost
coordonat, în ani ’80, de psiho-sociologul Septimiu Chelcea. El a identificat autostereotipurile etnice ale
românilor – pozitive: ospitalitatea (16,4 %), hărnicia (11,2 %), omenia (10 %) şi negative: necinstea (6,4 %),
hoţia (6,2 %), lenea (5,2 %), etc. [procentele exprimă frecvenţa răspunsurilor la nivelul eşantionului naţional].
După cum declară coordonatorul acestei cercetări, numărul total al autostereotipurilor a fost 181: 83 pozitive şi
98 negative (vezi Septimiu Chelcea, “Stereotipurile – marcatori ai identităţii naţionale”, în “Dilema”, nr. 396,
15-21 septembrie 2000, p.6).
7. Multe sondaje de opinie se realizează fără un fundament psihologic solid, deoarece institutele care
funcţionează pe baze comerciale acceptă necritic comenzi din partea unor clienţi nerăbdători; aceştia vor să afle
care este “opinia publică” referitoare la unele evenimente care încă nu au devenit o “problemă” pentru o parte
semnificativă a comunităţii sau care au devenit, dar despre care încă nu s-a fomat acel “consens desfăşurat” de
care vorbeşte Young. O altă eroare care se întâlneşte frecvent în practica sondării opiniei publice este testarea
acesteia pe grupuri care nu au o legătură organică cu evenimentul de referinţă (pentru care acesta încă nu
reprezintă o “problemă” demnă de interes sau pentru care nu va reprezenta niciodată o astfel de problemă). De
altfel, cele mai multe sondaje “naţionale” înregistrează cote foarte ridicate de non-răspunsuri. Unii cercetători 93
români sunt surprinşi când aud de sondaje nord-americane realizate pe eşantioane de câteva sute de subiecţi, la o
populaţie de peste 200.000.000 de locuitori (în România, un eşantion naţional oscilează în jurul cifrei de 1.200,
la o populaţie de zece ori mai mică). Eşantioanele reduse ale unui institut cum este Gallup se explică prin
decuparea “populaţiei interesate”, ceea ce în ţara noastră se practică mai puţin (de regulă, în studiile de piaţă).
8. În România, industrializarea din perioada postbelică a “deschis” comunităţile tradiţionale, impunându-se
tot mai mult elementele culturii şi psihologiei specifice societăţii deschise. Acest proces a generat şi continuă să
genereze confruntări între diferite segmente ale societăţii româneşti, între diferite segmente socio-profesionale şi
între generaţii. Confruntările, care pot ajunge până la stadiul de conflict, nu numai că reflectă actualul stadiu de
modernizare a României, dar ele afectează puternic procesul de finalizare a modernizării, concretizându-se în
lipsa de coerenţă a conduitelor sociale (civice), politice (electorale), sau culturale (ideologice). De aceea,
cunoaşterea profundă a formării şi evoluţiei opiniei publice la diferite segmente ale societăţii a devenit o sarcină
de mare actualitate.
Institutele specializate în sondarea opiniei publice au apărut în România abia după 1989, dar ele nu sunt
suficiente pentru efortul de cunoaştere ştiinţifică a fenomenului opiniei publice ca fenomen de masă. Ele oferă
doar “fotografii la minut” ale acesteia, iar în cele mai bune cazuri – o simplă descriere a evoluţiei sale (atunci
când un institut de sondaje elaborează studii sintetice pe baza rezultatelor obţinute într-o perioadă mai mare de
timp); ele nu pot oferi, însă, explicaţii generalizatoare sau prognoze pe termen lung, adică o cunoaştere
teoretică. În acest proces cognitiv, un rol deosebit de important îi revine psihologiei sociale ca disciplină, în
speţă – institutelor specializate, ca instituţii corespunzătoare acestei forme de cunoaştere.
9. În prelegerea inaugurală rostită la Collčge de France în ziua de 2 decembrie 1970 (cf. L’ordre du discours,
Gallimard, 1971), Michel Foucault atrăgea atenţia că “în orice societate, producerea discursului este deopotrivă
controlată, selecţionată, organizată şi redistribuită prin intermediul unui anumit număr de proceduri” (8, p.15).
Foucault le numeşte “proceduri de excludere” şi analizează opt astfel de proceduri; cea mai evidentă şi mai
familiară dintre ele este interdicţia, care se manifestă în trei direcţii:
a) nu avem dreptul să spunem totul;
b) nu putem vorbi despre orice în orice împrejurare;
c) nu oricine poate vorbi despre orice.
Ultima direcţie este foarte importantă pentru studiul psiho-social al comunicării, căci ea ne atrage atenţia
asupra legăturii dintre statutul unei persoane şi tipul de discurs la care aceasta are acces (pe care îl poate
produce în mod legitim). De altfel, tema centrală a prelegerii lui Foucault este existenţa constrângerilor care
acţionează asupra discursului: “nu toate zonele discursului sunt la fel de deschise şi penetrabile; unele sunt vădit
mai apărate (...), în timp ce altele par a fi deschise tuturor posibilităţilor şi puse la dispoziţia oricărui subiect
vorbitor, fără nici o restricţie prealabilă” (idem, p.33). Una dintre cele mai puternice restricţii este selecţia
subiecţilor vorbitori.
Descriind în Moromeţii “climatul comunicaţional” din Poiana lui Iocan, unde “elita” din Siliştea-Gumeşti se
întâlnea ca într-o Agora ancestrală, Marin Preda surprinde cu precizie de chirurg mecanismul de selecţie a
vorbitorilor, criteriul principal fiind statutul social al acestora – în principal, statutul lor economic (de pildă,
Ţugurlan nu avea “dreptul la cuvânt” fiindcă nu avea “lot”).
10. Vezi, de pildă, Gordon W. Allport, Leo J. Postman, Bazele psihologice ale zvonurilor, New York,
Academy of Sciences, Series II, 1945, VIII, pp. 61-81
11. A se vedea, în acest sens, crizele unor bănci, finalizate adesea prin falimentul acestora. Un exemplu de
bună gestionare a crizei şi de combatere eficientă a zvonurilor îl reprezintă acţiunea de Relaţii Publice a Băncii
Naţionale a României (BNR) din primăvara anului 2000, când a fost evitată criza de credibilitate (în acest caz,
criza financiară) a Băncii Comerciale Române (BCR). Acest lucru nu s-a mai întâmplat în cazul Fondului
Naţional de Investiţii (FNI), când zvonurile s-au dovedit adevărate.
12. Datorită “setei” cronice de informaţii, specifice acestor domenii, zvonurile sunt preluate de mass-media
încă de la naşterea lor. Multe ziare au rubrici permanente în care sunt grupate informaţiile neverificate dar care
“circulă”; de pildă, cunoscutul ziar “Wall Street Journal” are o rubrică intitulată “Heard on the Street” (“Auzit
pe stradă”). Dar “setea” cea mai mare de informaţii se manifestă în legătură cu viaţa mondenă. Pentru acest
domeniu apar publicaţii specializate, iar cotidianele nu ratează ocazia de a publica zvonuri în legătură cu
vedetele la modă. La noi, ziarul “Capitala” are o rubrică intitulată “Gura târgului”, în al cărui chapeau se scrie:
“Lumea e avidă de noutăţi legate de VIP-uri, de cei pe care-i vede şi-i admiră la televizor în momentele de
relaxare. Când află că se căsătoresc, că divorţează, că fac copii sau că li s-a furat maşina, oamenii sunt mulţumiţi
că au ştiri calde despre ei. Când n-au, gura lumii îşi face datoria şi mai şi inventează câte ceva. Aşa se nasc
zvonurile... Unele se dovedesc a fi chiar adevărate. Altele rămân la faza de ‘se aude că’...” (“ Capitala”, nr.119,
15 septembrie 2000, p.11). Acest “Argument” este o mostră de “ideologie a mass-media”, prin care acestea se
legitimează în spaţiul public, indiferent de raţiunile pentru care difuzează un anumit gen de informaţie (în cazul 94
de faţă, intenţia de a spori audienţa, prin specularea uneia dintre cele mai triviale porniri ale naturii umane:
curiozitatea maladivă, violarea intimităţii altora – care a devenit, graţie mass-media, un fel de “voyeur-ism
mediatic”).
13. Acest raport dintre credinţe şi cunoştinţe rezultă şi din studiile de consum media (preferinţe şi motivaţii)
realizate în perioada 1995-2000 de compania de cercetări Data Media srl. Astfel, la întrebarea “De ce preferaţi
ştirile difuzate de canalul.....?”, majoritatea subiecţilor răspund: “Sunt mai obiective decât cele de la alte
canale” (“obiectivitatea” apare în toate clasamentele pe unul dintre primele patru locuri, indiferent de canalul
preferat sau de anul în care s-a realizat studiul). Este evident că preferinţa pentru “Ştirile PRO TV” , pentru
“Telejurnalul” de la TV România 1 sau pentru “Observatorul” de la Antena 1 se datorează altor motive, pe care
consumatorii de ştiri nu le conştientizează; ştirile care corespund mai mult aşteptărilor acestora sunt considerate
de ei ca fiind mai... obiective.
14. În perioade de război, zvonurile pot căpăta o importanţă naţională. De exemplu, în timpul celui de-al
doilea război mondial, zvonurile legate de Pearl Harbor au luat o amploare deosebită deoarece îndeplineau cele
două condiţii de propagare în legătură cu subiectul zvonului: importanţă şi ambiguitate (vezi, 18).
Importanţa decurgea din faptul că urmarea atacurilor îngrozitoare despre care se vorbea ar fi fost mobilizarea,
ceea ce ar fi afectat, direct sau indirect, pe aproape toată lumea. Ambiguitatea – din faptul că nimeni nu părea să
ştie exact nici amploarea atacului, nici cauzele şi nici consecinţele posibile ale acestuia. După cum relatează
Allport şi Postman, (18, VIII, pp. 61-81), zvonurile aveau o amploare atât de mare, încât preşedintele Roosevelt
va ţine un discurs radiodifuzat (celebrul discurs din 23 februarie 1942), în care va dezminţi oficial acest curent
de opinie. Cu trei zile înainte, un sondaj de opinie efectuat asupra unui eşantion de studenţi arătase că din
răspunsurile pe care aceştia le dăduseră la întrebarea “Cum consideraţi pierderile de la Pearl Harbor faţă de
cifrele oficiale?”, 68% au fost: “mult mai mari” sau “mai mari” decât în rapoartele oficiale. La două zile după
discurs, 44% dintre studenţii chestionaţi asupra aceluiaşi aspect erau încă mult prea marcaţi de evenimente şi
zvonuri pentru a găsi discursul prezidenţial liniştitor. Zvonurile care exagerau pierderile navale se “lăfăiau”
alături de altele, ostile armatei, aliaţilor, marinei, administraţiei – toate, urmări ale incertitudinii şi fricii. Se
vorbea că armata ar lăsa fără carne cartiere întregi, că negrii constituie focarul unor revolte iminente, că ruşii îşi
ung armele cu unt american, că evreii s-ar înrola masiv.
Analiza făcută de Allport şi Postman asupra unui eşantion de 1.000 de zvonuri culese în 1942, din toate
regiunile S.U.A. (vezi ibidem), arată că 66% dintre acestea erau ostile unui grup, 25% vorbeau de cumplite
accidente, desigur imaginare, iar 2% reflectau dorinţe (7% n-au putut fi clasificate).
15. Iată un exemplu construit de Allport şi Postman. O temă cum ar fi: “un alb cu briciul în mâna discută cu
un negru” va deveni, prin lanţul de transmiteri, deformată de clişeele verbale şi de anticipările convenţionale,
ajungându-se la: “un negru cu un brici în mână atacă un alb”. Cercetările de psihosociologie au arătat că, de
cele mai multe ori, conformarea la opinia grupului faţă de un alt grup perceput ca “străin” precede ca
importanţă sentimentele ostile.
95
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
96
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
A:
B:
BALLE, F. – “Médias et politique” – în Traité de science politique, vol. III, Paris, Impr. de
France, 1985
BALDELLI, Pio - “Ruolo e forme della controinformazione”, în Sociologia delle
communicazioni di massa, Milano, Franco Angeli Editore, 1985
97
BĂDESCU, Ilie - Sincronism european şi cultură critică românească, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984
BÂRLIBA, Maria Cornelia - Paradigmele comunicării, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1987
BERGER, Rene - “O nouă dimensiune: difuzarea de masă” – în “Secolul 20”, nr.6/1977
BERNSTEIN, Bazil - Langage et classes sociales, Paris, Editons du Minuit, 1975
BERNSTEIN, Bazil - Studii de sociologie a educaţiei (ediţie îngrijită de Lazăr Vlăsceanu),
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
BERTRAND, Jean-Claude - Les “Mass-Média” aux États-Unis, Paris, PUF, 1974
de BLASIS, Jean-Paul - Strategie per la burotica. Transformazioni strutturali e impatto
sociale dell'ufficio del futuro, Venezia, SARIN, Marsilio Editori, 1986
BOKELMANN, Frank – Teoria della communicazione di massa, Torino, ERI, 1980.
BORŢUN, Dumitru - “Omogenizarea socială şi înflorirea personalităţii”, în “Revista de
filosofie”, nr.5/1980
BORŢUN Dumitru, MADAR Nicolae, POENARU Emil, POP Valeria, TATU Cornelia,
UNGUREAN Ştefan - Îmbinarea pregătirii de specialitate cu pregătirea politico-ideologică
a viitorilor specialişti. Studiu în Universitatea din Braşov, 1985, fondul Catedrei de Ştiinţe
socio-umane – Universitatea “Transilvania” din Braşov
BORŢUN, Dumitru - Semiotică. Limbaj şi comunicare, Editura SNSPA, Facultatea de
Comunicare şi Relaţii Publice, SNSPA, Bucureşti, 2001
BORŢUN, Dumitru - Bazele epistemologice ale comunicării, Editura Ars Docendi, Bucureşti,
2002
BOTKIN, James W.; ELMANDJRA, Mahdi; MALIŢA, Mircea – Orizontul fără limite al
învăţării. Lichidarea decalajului uman, Bucureşti, Ed. Politică, 1981, pp. 140-143.
BOUDON, Raymond - Texte sociologice alese, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990
BOURHIS, Y. Richard, LEYENS Jacques-Philippe (coord.) – Stereotipuri, discriminare şi
relaţii intergrupuri – POLIROM, Iaşi, 1997
BRAGA, Giorgio – “La capacita persuasive del messagio” – în Sociologia delle
communicazioni di massa, Milano, Franco Angeli Editore, 1985.
BRUCAN, Silviu – Pluralism şi conflict social, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1990.
BRUGES, G.W. - Personality and the social group, University of Chicago Press, 1929
C:
D:
E:
F:
G:
I:
ILLICH, Ivan D. - Une société sans école, Paris, Editons du Seuil, 1991
J:
JANDA, Kenneth; BERRY, Jeffrey M.; GOLDMAN, Jerry - The Challenge of Democracy.
Government in America, Boston, Dallas-Geneva, Hougton Mifflin Co., 1989
JANET, Pierre - L’ évolution psychologique de la personalitaté, Paris 1929
K:
101
L:
LACAN, Jacques - De la psychose paranoic dans ses rapportes avec la personalite, Paris,
Ed. du Seuil, 1980
LEACH, Edmund - Culture and Communication, Cambridge University Press, 1987
LE BON, Gustav - Psychologe des foules, Paris, 1907LEMIEUX, Vincent – “Les masses” –
în “Cahiers Internationaux de Sociologie”, LXXVIII, 1985
LECOQ, Bernard - Les relations publiques. Pourquoi? Comment?, Paris, EME, 1970
LEPĂDATU, Dumitru - Teorii despre înstrăinarea umană, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980
LEPRI, Sergio – Medium e messagio. Il trattamento concettuale e linguistice
dell'informazione, Torino, Gutenberg 2000, 1986.
LEVINSON, Jay C. - Guerrilla Advertising, Bucureşti, Business Tech International Press,
1996
LEVY, Andre - Psychologie sociale. Textes fondamentaux anglais et americaines, Dunod, Paris,
1968
LEVY-LEBOYER,Claude - Psychologie des organisations, Paris, PUF, 1974
LEWIN, K. - Psychologie dynamique, Paris, PUF, 1967
LIEURY, Alain - Manual de psihologie generală, ANTET, Bucureşti,1996
LIPOVETSKY, Gilles - Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice,
Bucureşti, Editura BABEL, 1996
LIZZA, Giuseppe - L'organizazzione telematica della citta. Publica amministrazione, scuola,
industria e cultura, Roma, SARIN, 1984
LINDZEY, G. - Handbook of Social Psychology, 1954
LINTON, Ralph - Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968
LOTREANU, Nicolae - Condiţia umană a politicului, Bucureşti, Editura Politică, 1979
LOUGOVOY, Constantin - L'information et la communication de l'entreprise, Paris, PUF,
1974
M:
N:
NAISBITT, John; ABURDINE, Patricia - Anul 2000 – Megatendinţe, Bucureşti, Humanitas, 1993,
pp. 140-153
NECULAU, Adrian (coord.) - Psihologie socială. Aspecte contemporane, POLIROM, Iaşi, 1996
NECULAU, Adrian (coord.) - Psihologia câmpului social: reprezentările sociale, ed. a II-a,
POLIROM, Societatea ŞTIINŢĂ & TEHNICĂ S.A., Iaşi, 1997
NEWCOMB, T. M. - Social Psychology, New Zork, 1950
NEWCOMB, T.M. - Manual de psychologie sociale, PUF, Paris, 1970
NOICA, Constantin - “Interpretare la Lysis”, în Platon, Opere, vol.II, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
103
O:
P:
PAILLET, Marc - Le journalisme. Fonctions et langages du quatrième pouvoir, Ed. Denoel, 1974
PADIOLEAU, JEAN G. - La formation de la pansée politique: développement longitudinal et
déterminants socio-culturels”, Revue franaise de Sociologie, vol. XVII, N ° 3, Julliet-
Septembre 1976, pp. 451-484
PASTI, Vladimir – România în tranziţie. Căderea în viitor, NEMIRA, Bucureşti, 1995
PASTI, Vladimir, MIROIU, Mihaela, CODIŢĂ, Cornel – România – starea de fapt, vol.I-
Societatea, NEMIRA, Bucureşti, 1997
PÂNZARU, Petru – Condiţia umană din perspectiva vieţii cotidiene, Editura Albatros,
Bucureşti, 1981
PERCHERON, Annick - “La socialisation politique; defense et illustration”, în Traite de
science politique, vol.III, Paris, Impr. de France,
1985
PIAGET, Jean - “Problema mecanismelor comune în ştiinţele despre om”, în volumul Sociologia
contemporană. Al VI-lea Congres mondial de sociologie - Evian, Editura Politică, Bucureşti, 1967
PIGEAT, Henri - Saint écran, Paris, Solar Editeur, 1974
PLATON, Opere, vol.II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
POPPER, Karl R. - Mizeria istoricismului, Bucureşti, CEU Press – Ed. All, 1996
POPPER, Karl R. - Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. II, Bucureşti, Humanitas, 1993
R:
S:
SAPIR, Edward - Language, Harcourt, Brewe and Wald, New York, 1921
SČVE, Lucien - Marxismul şi teoria personalităţii, Editura Politică, Bucureşti, 1974 104
SEVERIN, Werner J., TANKARD, James, Jr. - Communication theories: origin, methodes,
and uses in the mass media, The University of Texas, Austin, Longam, 1992
SHERIF, M. şi SHERIF, C. W. - An outline of social psychology, New York, Harper, 1956
SHERIF, M. - The Psychology of Social Norms, New York, 1936
SCHULTZ, Don E. - Elementi di strategia publicitaria, Roma, SARIN, 1986
SOROS, George - Pentru o transformare a sistemului sovietic, Bucureşti, Humanitas, 1991
STANTON, Nicki - Comunicarea, Bucurerşti, Societatea “Ştiinţă & Tehnică” SA, 1995
STOETZEL, Jean - “Opinia publică şi informarea colectivă” – în Sociologia franceză
contemporană, Bucureşti, Ed. Politică, 1971
STOETZEL, J. - „Fonctions de la presse à coté de l’information”, în „Etudes de Presse”,
nr.1/1961
STOETZEL, J. - La Psychologic sociale, Flamarion, Paris, 1963
STOICA, Ion - “Societate şi informaţie”, în rev. “Probleme de informare şi documentare”,
vol. XIII, nr. 3/1979
T:
U:
V:
WALLERSTEIN, Immanuel - Sistemul mondial modern, vol. II, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1992
WATIER, P., STEBLER, K. - “La socialité”, “Cahiers Internationaux de Sociologie”, LXXVIII,
1985
WEBER, Max - Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Humanitas, 1993
WIERZBICKI, Piotr - Structura minciunii, Bucureşti, Ed. Nemira, 1996
WOLTON, Dominique - Éloge du grand public. Une théorie critique de la télévision, Paris,
Flammarion, 1990
Z:
Y:
Volume colective:
107