Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

Facultatea Științe Sociale și ale Educației

Catedra Psihologie și Științe ale Educației

NOTE DE CURS

METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIO-UMANE

Autor: dr. Iulia Iurchevici

Chişinau 2017
 Tema 1.
INTRODUCERE ÎN METODOLOGIA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

1. CUNOAȘTEREA COMUNĂ ȘI CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ ÎN ȘTIINȚELE

SOCIOUMANE

Cunoaşterea comună: caracteristici

Trăind în societate, fiecare individ îşi însuşeşte în cursul existenţei sale o sumă de cunoştinţe
despre traiul laolaltă al oamenilor. Aceste cunoştinţe se bazează pe experienţa directă a
indivizilor. Este ceea ce numim „cunoaşterea comună" (sau „spontană", „cotidiană", „la nivelul
simţului comun", „la nivelul bunului simţ"). În activitatea lor practică oamenii, ca agenţi
cunoscători individuali sau colectivi, utilizează cunoştinţele dobândite anterior, transmise cu
ajutorul limbajului natural de la o generaţie la alta în procesul socializării.
Serge Moscovici şi Milles Hewstone (1983) definesc simţul comun ca pe un „corpus de
cunoştinţe fondat pe tradiţiile împărtăşite şi îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe
sancţionate de practică" (apud Fischer, 1990, 56). Simţul comun, la care apelăm cu toţii pentru
a explica ceea ce se întîmplă şi pentru a prevedea ce se va întîmpla, se derulează în două etape.
În prima etapă, în mod spontan, ne facem o idee despre evenimentele trecute. Este o imagine
imprecisă produsă de mecanisme psihice necontrolate raţional. Simţul comun se bazează pe
metode informale. Se vorbeşte astfel despre intuiţia excepţională a unor persoane ca ceva dat,
înnăscut. Astfel de persoane „simt", intuiesc, dacă cineva spune adevărul sau nu. Dacă sunt
întrebate, însă, nu pot spune cum au procedat, ce argumente au avut în vedere etc. Alte persoane
sunt capabile să „diagnosticheze" dintr-o privire starea de spirit a celor cu care vin în contact. Se
vorbeşte astfel despre proverbiala „intuiţie feminină". Cea de-a doua etapă în cunoaşterea la
nivelul simţului comun constă în extrapolarea explicaţiilor de la situaţiile trecute la cele
prezente sau viitoare. Evident, această extrapolare nu se face în termeni de probabilitate, ci într-o
modalitate mecanicistă de transpunere a explicaţiilor de la o situaţie la alta.
După modul de dobândire a cunoştinţelor, simţul comun are două forme esenţiale: simţ
comun de primă mână şi simţ comun de mână a doua (Moscovici şi Hewstone, 1983). Simţul
comun de primă mână reprezintă ansamblul cunoştinţelor spontane fondate pe experienţa
directă a agenţilor cunoscători. Un jurist cu experienţă de multe ori îşi dă seama intuitiv de
partea cui este dreptatea. În mod spontan „simte" că o mărturie este falsă. Dacă respectivul
jurist a citit lucrări de psihologie şi sociologie judiciară, va utiliza cunoştinţele
dobândite, facând apel la ceea ce se numeşte „simţ comun de mână a doua", adică
„ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice transformate în imagini şi folosite în practică. În procesul
judiciar, depăşindu-se cunoaşterea la nivelul simţului comun, se face apel la cunoaşterea
ştiinţifică, respectiv la expertiza psihologică.
Dintotdeauna activităţile practice (vânătoarea şi pescuitul, culegerea şi cultivarea plantelor,
meşteşugurile etc.) s-au realizat pe baza cunoştinţelor dobândite de cei ce realizau aceste
activităţi şi transmise apoi verbal din generaţie în generaţie. Iniţial, aceste cunoştinţe reduse ca
volum, nesistematice, cu caracter prescriptiv (nu explicativ), rămânând la nivelul fenomenal,
fară a surprinde raporturile cauzale, de esenţă, erau singurele care orientau producerea celor
necesare traiului. Cu timpul, producţia a început a fi din ce în ce mai mult ghidată de ştiinţă, de
cunoaşterea teoretică, iar în prezent ştiinţa a devenit un instrument decisiv în optimizarea
acţiunilor umane.
 După Petru Iluţ (1997, p.15-17) principalele limite ale simţului comun sunt subiectivitatea
(cu tipul ei special, viziunea de tunel), suprageneralizarea, confundarea legăturilor aparente
cu cele reale, lipsa preciziei, încrederea în falsul consens şi neluarea în consideraţie a efectului
încadrării. Tot Petru Iluţ (1997, p.10-14) enumeră virtuţile cunoaşterii comune astfel: 1) este
adecvată nivelului "mezo" al existenţei, care nu impune aparate şi instalaţii speciale spre a fi
cunoscut; 2) este facilitată de familiaritatea cu obiectul cunoasterii; 3) beneficiază de strategii
cognitive complexe, felxibile, subtile; 4) utilizează stratgegii de cunoaştere asemănătoare celor
utilizate de savanţi; 5) nefiind omogenă, ci puternic stratificată, cunoaşterea comună, în cazul
persoanelor cu multă experienţă, se apropie adesea de adevăr.
Caracteristicie cunoaşterii ştiinţifice
De-a lungul istoriei s-au impus mai multe modalităţi de generare şi testare a adevărului
enunţurilor despre realitate. Walter Wallace (1971) ia în discuţie patru astfel de modalităţi.
Modul autoritarian s-a afirmat în antichitate, dar a continuat până în contemporaneitate. Preoţi,
regi, preşedinţi sau savanţi se considera că ar avea atributul natural sau supranatural de a
produce adevărul. Deci, adevărul era garantat de calităţile de excepţie ale producătorului
enunţurilor. Modul autoritarian se întâlneşte azi sub apelul la argumentul autorităţii. Foarte
apropiat de modul autoritarian prin mecanismul de producere a adevărului este modul mistic, în
care starea de graţie conferă profeţilor, prezicătorilor, marilor mistici calitatea cunoaşterii
adevărate. Modul logico-raţional se centrează pe logica formală. Se face apel la „primele
principii" şi prin deducţie se stabileşte adevărul. Principala grijă constă în rigoarea judecăţii
logice, fară a se urmări corespondenţa cu realitatea. În fine, modul ştiinţific de determinare a
adevărului îmbină preocuparea pentru aplicarea corectă a metodei de cunoaştere cu observaţia
riguroasă a fenomenelor. Metodă ştiinţifică asigură desubiectivizarea cunoaşterii, oferindu-se o
imagine despre lumea înconjurătoare aşa cum este ea în realitate, şi nu aşa cum îi apare unui
individ la nivelul simţului comun. Modul ştiinţific reprezintă astăzi principala cale de
cunoaştere a comportamentelor individuale şi de grup, a faptelor, a fenomenelor şi proceselor
sociale. Pe baza observaţiei obiective, utilizându-se metode adecvate, sunt obţinute enunţuri
empirice cu valoare de adevăr.
Cunoaşterea ştiinţifică se fondează pe câteva postulate sau enunţuri despre lume, al căror
adevăr este acceptat de majoritatea cercetătorilor din ştiinţele sociale şi comportamentale. James
W. Vander Zanden (1988) consideră că enunţurile fundamentale pe care se bazează cunoaşterea
ştiinţifică sunt:
 lumea înconjurătoare există independent de observaţia noastră, nu este creată de
simţurile noastre (principiul realismului);
 relaţiile din lumea înconjurătoare sunt organizate în termeni de cauză-efect
(principiul determinismului);
 lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin observaţii obiective (principiul
cognoscibilităţii).
Cunoaşterea ştiinţifică a proceselor sociale, precum şi a comportamentelor individuale şi de
grup se realizează totdeauna în cadrul oferit de teoriile recunoscute ca adevărate de către
comunitatea cercetărilor, la un moment dat. Prin teorie (gr. theoria, acţiunea de observare,
figurat: speculaţia intelectuală) înţelegem „o construcţie intelectuală prin care un anumit număr
de legi sunt asociate unui principiu din care ele pot fi deduse în mod riguros"(Foulquie şi Saint-
Jean, 1962, 723). În sens restrâns, teoria reprezintă un ansamblu de enunţuri cu valoare de devăr,
privind relaţiile dintre fenomene.
 Dacă avem în vedere teoriile din ştiinţele sociale şi comportamentale, vom spune că aici
teoriile au diferite niveluri de geralitate. Încă la jumătatea secolului nostru Robert K. Merton
(1950) atrăgea atenţia asupra necesităţii de a se elabora teorii cu rang mediu de generalitate,
adică enunţuri intim legate între ele şi verificabile empiric privind comportamentul omului în
relaţiile sale cu alţii oameni. Psihologia socială, se prezintă astăzi cu o structură teoretică:
multinivelară extrem de complexă, cuprinzînd mari teorii (structuralismul, funcţionalismul,
materialismul dialectic şi istoric, fenomenologia etc.), dar şi teor medii (teoriile mobilităţii
sociale, ale grupurilor mici, disonanţa cognitivă etc.), precum şi teorii cu nivel de generalitate
minim (enunţuri empirice adevărate „aici şi acum").
« Pe baza observaţiilor obiective şi cu metode adecvate, se obţin enunţuri empirice cu valoare
de adevăr » susţine F.Bacon, iniţiatorul empirismului. Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe cinci
postulate fundamentale despre lume (adevărul lor fiind recunoscut de majoritatea cercetătorilor
din ştiinţele sociale şi comportamentale) (J.W.Vander Zanden, 1998, apud Chelcea, 2001, 31)
1. Principiul realismului : lumea există independent de observaţiile noastre, nu e creată de
simţurile noastre ;
2. Principiul determinismului : relaţiile din lume sunt organizate în termenii cauza-efect ;
3. Principiul cognoscibilităţii : lumea poate fi cunoscută prin observaţii obiective.
Dacă primele trei postulate aparţin lui J.W.Vander-Zanden (1988), următoarele două au fost
elaborate de Mc Burney (1983) :
4. Principiul raţionalităţii : lumea externă poate fi cunoscută pe cale logică (acest principiu
poate fi subsumat principiului 3)
5. Principiul regularităţii : fenomenele din lume se produc în mod logic.
Cel mai important dintre cele cinci postulate este « Principiul determinismului » ale cărui reguli
de bază sunt următoarele :
a) viitorul este determinat în trecut;
b) orice eveniment are o cauza determinată suficientă;
c) cunoaşterea se întemeiază pe certitudine;
d) cunoaşterea ştiinţifica poate fi adusă, în principiu, la nivel de cunoaştere completă;
e) cunoaşterea şi metoda ştiinţifica pot fi, în principiu, unificate.
Este important de reţinut faptul că, determinismul nu trebuie înţeles în sens laplace-ian
( adică în sensul respingerii existenţei fenomenelor intrinsec aleatoare) ci în sensul empirismului
probabilist enunţat de P.Suppes în 1990 în « Principiile metafizicii probabiliste ». (apud Chelcea,
2001, 32)
Aceste principii sunt :
a) Legile producerii fenomenelor naturale au, în esenţă, caracter probabilist ;
b) Cauzalitatea are caracter probabilist ;
c) Certitudinea cunoaşterii în sensul preciziei absolute a măsurătorii este irealizabilă ;
d) Cunoaşterea completă a Universului este irealizabilă ;
e) Ştiinţele, ca obiect, terminologie şi metodă se caracterizează prin pluralism.
În 1993, M.Hammersley subliniază trăsăturile ce diferenţiază cercetarea ştiinţifică de alte
activităţi :
a) Investigaţia în domeniul ştiinţelor sociale are ca scop descoperirea adevărului şi nu producerea
dovezilor pentru susţinerea unei poziţii deja adoptate ;
b) Producerea informaţiilor referitoare la fapte şi nu enunţul judecăţilor de valoare ;
c) Deşi prin natura lor au o dimensiune practic-aplicativă, investigaţiile în domeniul ştiinţelor
sociale trebuie să aibă ca finalitate scopul teoretic şi nu pe cel practic ;
d) Tinde spre formularea unor legi, a relaţiilor de profunzime dintre variabile ;
e) În cercetarea ştiinţifică a vieţii sociale, măsurarea şi controlul variabilelor sunt esenţiale.
f) Stilul de prezentare a rezultatelor anchetelor sociologice, a sondajelor de opinie, a
experimentelor psihologice sunt trăsături specifice domeniului ştiinţelor sociale. (apud Chelcea,
2001, 35)
.
2. METODOLOGIA CERCETĂRILOR SOCIO-UMANE.

Metodologia (grec. methodos = drum şi logos = ştiinţa) desemnează ştiinţa efectuării

cercetării. Este vorba despre « o disciplină generală în care se dezvoltă modalităţile de realizare
a cunoaşterii ştiinţifice şi priveşte ansamblul elementelor care intervin în cercetarea vieţii
sociale ». (I.Mărginean, 2000, 53)
Dacă iniţial prin metodologie s-a înţeles doar logica cercetării (I.Fawcett, F.Downs, 1992),
accepţia actuală tinde să confere metodologiei statutul de ramură a filosofiei, strâns legată de
epistemologie, deşi încă nu se poate vorbi despre o metodologie generală. Există doar
metodologii particulare, cum este şi metodologia cercetării sociologice. (L.Vlăsceanu, 1982, 15-
21)
Metodologia cercetării sociologice reprezintă o analiză a metodelor şi tehnicilor aplicate în
realizarea şi finalizarea cercetării sociale. Are un caracter normativ şi formulează strategii de
investigare, indică atât eventualele dificultăţi şi neajunsuri, cât şi cai de obţinere a unor rezultate
valide din punct de vedere ştiinţific.» (L.Vlăsceanu, 1993, Dicţionar de sociologie, 353-355)
În accepţia extinsă, metodologia este definită ca un domeniu al epistemologiei. Se
realizează astfel o evaluare filosofică a tehnicilor precum şi a aspectelor conceptuale, teoretice şi
de cercetare ale cunoaşterii.
În accepţie restrânsă metodologia se referă doar « la tehnicile şi strategiile angajate în
manipularea datelor, fără a se pune problemele validităţii şi ale adecvării cercetării ». (D.Jary,
J.Jary, 1991)
Principala sursă de variaţie a metodologiilor în practica socială o constituie (conform
I.Mărginean, 2000, 53-97) concepţia teoretică în funcţie de care sunt elaborate definiţiile
obiectului studiat. La aceasta se adaugă formularea în timp de prescripţii în legătură cu realizarea
cercetărilor empirice, în condiţii de diversitate opţională. « Întrucât în sociologie nu există încă o
paradigmă unică, ci structuri teoretice alternative, care uneori sunt concurente, alteori
complementare, fiecare teorie sociologică majoră a tins să-şi formuleze propria metodologie. »
(L.Vlăsceanu, 1993)
În literatura de specialitate exemplele sunt numeroase : E.Durkheim a formulat « regulile
metodei sociologice », adecvate concepţiei sale despre societate, M.Weber a construit o
« metodologie concordantă cu sociologia interpretativă » etc.
În funcţie de metodologia utilizată şi finalitatea practic politica a discursului teoretic, Brian
Fay (1975, în L.Vlăsceanu, 1982) descrie trei orientări teoretice în sociologie : pozitiviste,
interpretative şi critice.
Luând ca punct de plecare căile de producere a cunoaşterii în ştiinţele sociale comparativ
cu cele din ştiinţele naturii, Mircea Flonta (1981) evidenţiază două orientări metodologice
dominante în ştiinţele sociale.
Monismul metodologic reprezintă, după Flonta, poziţia celor care afirmă unitatea metodei
ştiinţei şi necesitatea de a orienta cercetarea în ştiinţele sociale după criterii de raţionalitate şi
ştiinţificitate degajate prin analiza metodei ştiinţelor teoretice ale naturii. La polul opus se
situează dualismul metodologic, respectiv poziţia acelor analişti care susţin autonomia
metodologică a disciplinelor sociale şi istorice.
În funcţie de modelul teoretic general aplicat în vederea explicării vieţii sociale, C.Zamfir
(1979) considera că analiza societăţii se poate face abordând, fie o strategie idealistă, fie o
strategie materialistă. În sfârşit, L.Vlăsceanu (1982, 37-42) distinge tot în funcţie de modelul
teoretic general aplicat pentru explicarea vieţii sociale, două practici metodologice
complementare : cea obiectivă si, respectiv, practica metodologică interpretativă.
În cadrul practicii metodologice obiective se urmăreşte dezvoltarea sociologiei după
modelul ştiinţelor naturii : faptele şi fenomenele sunt considerate ca obiecte şi sunt explicate prin
alte fapte sau fenomene sociale. Conceptele epistemologice principale ale poziţiei metodologiei
obiective sunt explicaţia şi predicţia bazate pe analiza factorilor determinativi sau a cauzelor.
Deşi unitară la nivelul celor mai generale principii, practica metodologică « obiectivă » a evoluat
de la pozitivism la operaţionalism (după deceniul al patrulea al secolului al XX-lea) apoi la
empirism (in a doua jumătate a secolului al XX-lea) ca apoi să se consacre sub forma analizei
structurale, analizei funcţionale sau a analizei sistemice a socialului.
Vom detalia aceste curente sociologice separat, în următorul capitol al cărţii.
În practica metodologică interpretativă « se pune accentul pe specificul subiectiv
ireductibil al faptelor sociale, ceea ce implică necesitatea concentrării analizelor asupra
semnificaţiilor investite şi vehiculate de actorii sociali în interacţiunile şi situaţiile lor sociale »
(L.Vlăsceanu, 1982, 98-90). Conceptele epistemologice principale sunt înţelegerea şi
interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor situaţionale, prin considerarea
scopurilor şi motivelor acţiunii. Practica metodologică interpretativă, formulată de filosofia
socială neokantiană şi dezvoltată de sociologia interpretativă a lui Max Weber, a evoluat către
interacţionism simbolic (G.H.Mead, anii ’30), sociologie fenomenologică (A.Schutz, anii ’50) şi
etnometodologie (H.Garfinkel, anii ’60). Şi acestor curente sociologice la vom acorda o atenţie
specială în capitolul următor.
În condiţiile diviziunii abordărilor metodologice, consideră Vlăsceanu, analistul social « se
confruntă, în realizarea şi finalizarea unei cercetări, cu mai multe deschideri opţionale, atât la
nivelul postulării sau construcţiei teoretice, cât şi la cel al elaborării proiectului unei investigaţii.
Deschiderile opţionale îi apar în forma polarizată : pozitivare sau interpretare a datelor,
individualism sau holism metodologic, obiectivitate sau implicare ideologica, filosofie sau ştiinţa
socială. Aceste opţiuni sunt uneori considerate nu ca polare, ci complementare. » (L.Vlăsceanu,
Dicţionar de sociologie, 1993, 353-355) În capitolul al doilea al acestei cărţi, consacrat teoriilor
sociologice clasice şi contemporane, vom sublinia principalele aspecte ale acestor deschideri
opţionale, aşa cum au fost ele analizate de R.Boudon, L.Vlăsceanu şi A.Giddens.

3. CONCEPTE DE BAZĂ UTILIZATE ÎN METODOLOGIA CERCETĂRII

SOCIO-UMANE

Paradigma reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care este percepută
realitatea, un set de informaţii care descriu realitatea sau reprezintă o modalitate de înţelegere a
ei.
Paradigma ca explicaţie generală asupra lumii poate fi cu tentă pozitivistă (cantitativ-
descriptivă) sau cu tentă comprehensivă (cantitativ-explicativă). De aici rezultă următoarea
clasificare:
 paradigme care stau la baza interpretărilor pozitiviste;
  paradigme care stau la baza interpretărilor comprehensive;
 paradigme pozitiviste care stau la baza teoriilor pozitiviste şi neopozitiviste;
 paradigme interpretative, care subsumează abordările de tip fenomenologic, psihanalitic
şi comprehensiv;
 paradigme critice, care se aplică în abordările sociologice, feministe şi marxiste.
Metodologia este modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular; include informaţiile
teoretice adiacente temei şi metode pentru verificarea acesteia. În acest caz, fiecare cercetare are
o metodologie distinctă. Metodologia în ştiinţele sociale are două laturi: analiza critică a
activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.
Lazarsfeld (1969) formula o altă definiţie, arătînd că metodologia are şase obiective principale:
delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi
tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate, sistematizarea
datelor obţinute în cercetarea empirică şi formalizarea raţionamentelor finale.
Metodă este definită ca fiind modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere
şi transformare a realităţii obiective (S. Chelcea, 2001). Metodele reprezintă totalitatea
instrumentelor folosite într-o cercetare pentru culegerea şi prelucrarea datelor. Clasificarea
metodelor se poate face după mai multe criterii:
1. După criteriul temporal, se descriu metode transversale şi metode longitudinale. Metodele
transversale urmăresc descoperirea relaţiilor dintre laturile, aspectele, fenomenele şi procesele
socio-umane la un anumit moment dat. În această categorie se încadrează observaţia, testele,
ancheta (pe bază de chestionar şi pe bază de interviu). Metodele longitudinale studiază evoluţia
fenomenelor în timp; în această categorie se încadrează studiul de caz, biografia, studiul panel
etc. Aceste metode permit o oarecare predicţie făcută cu prudenţă şi nu pe termen foarte
îndelungat.
2. După criteriul reactivităţii, adică al gradului de intervenţie al cercetătorului asupra obiectului
de studiu, se disting: metode experimentale în care psihologul intervine provocînd producerea
unor fenomene, metode cvasi-experimentale (ancheta, sondajul de opinie), în care psihologul nu
intervine activ, dar este prezent, ceea ce poate duce la o modificare a răspunsurilor (apariţia aşa-
numitelor "răspunsuri dezirabile"); metode de observaţie, în care psihologul nu este prezent faţă
în faţă cu participanţii (studiul documentelor sociale, observaţia indirectă), situaţie în care
comportarea participanţilor este absolut liberă, spontană.
3. După criteriul numărului de unităţi sociale luate în studiu (numărul de subiecţi), se disting:
metode statistice, care presupun investigarea unui număr mare de subiecţi (aproximativ 1000-
1500, minimum 50): anchete socio-demografice, chestionare de opinie etc; şi metode (analize)
cazuistice, care presupun studiul integral al cîtorva unităţi sau fenomene (biografia, monografia,
studiul de caz).
Tehnica cercetării reprezintă un demers operaţional al abordării. Ex: ancheta reprezintă o
metodă, iar tehnica aleasă în cadrul acestei metode poate fi chestionarul sau interviul.
Instrumentele de cercetare sunt uneltele materiale (foaie de observaţie, fişă de înregistrare,
ghid de interviu, test creion-hîrtie sau aparat etc.) de care se slujeşte cercetătorul pentru
cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane.

4. PRINCIPII METODOLOGICE IN CERCETĂRILE SOCIOUMANE EMPIRICE

 Pentru desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice referitoare la comportamentele
colective şi individuale, trebuie luate în considerare patru principii : (cf. Chelcea, 2001, 55-59)
1. Principiul unităţii teoretic-empiric (cu alte cuvinte, cercetarea observaţională, directă, trebuie
să confere valoare de adevăr intuiţiei teoretice : un exemplu este acela al descoperirii planetei
Neptun, intuită teoretic (în 1843 şi 1846) a exista cu mult timp înainte de descoperirea ei
practică).
2. Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pleacă de la constatarea că, numai cunoaşterea
intuitivă a socialului nu este suficientă, ea putând conduce la rezultate eronate. Acest principiu
pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii în ştiinţele sociale şi
comportamentale. R.Boudon (1969) subliniază că « metoda comprehensivă, singură, nu este
suficientă în cercetarea sociologică, dar ea îşi are aplicabilitate în ştiinţele socio-umane,
valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta » (în S.Chelcea, 2001, 57)
Pentru a demonstra cum, uneori, intuiţia ne conduce la rezultate eronate, S.Chelcea dă
următorul exemplu, citându-l pe Veyne (1971/1999, 118) : « Într-o anchetă sociologică
desfăşurată în Franţa (1961) în rândurile populaţiei de origine poloneză s-a constatat că între
ataşamentul faţă de tradiţiile poloneze şi integrarea în societatea franceză există o corelaţie
directă. Prin comprehensiune am fi fost tentaţi să credem că ataşamentul faţă de tradiţiile din ţara
de origine reprezintă un semn al slabei integrări în societatea de adopţiune. Explicaţia este alta :
succesul integrării imigranţilor depinde de sprijinul acordat de grupele primare (familie, prieteni,
vecini etc.). Ataşamentul faţă de tradiţiile societăţii de origine arată că persoanele respective
aparţin grupelor primare, care sunt capabile să susţină efortul de integrare a individului în
societatea de primire. Chiar din cercetarea relatată deducem că a explica înseamnă « a atribui un
fapt principiului sau o teorie unei teorii mai generale ». În cazul nostru, faptul este integrarea, iar
principiul dependenţa individului faţă de grupul primar. (S.Chelcea, 2001, 57)
3. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor
statistice şi cazuistice, folosirea unor metode deopotrivă cantitative şi calitative (de exemplu,
analiza de conţinut).
4. Principiul unităţii judecăţi constatative-judecăţi evaluative presupune angajarea morală a
cercetătorului în sprijinul valorilor înalt-umaniste şi a idealurilor naţionale. I.Mărginean (2000,
54-97) concepe metodologia de cercetare pe câteva mari componente, respectiv :
a) Componenta teoretică. Este componenta teoriei referenţiale şi a normativităţii metodologice
care să îndeplinească rolul de ghid al cercetării (prin sistemul conceptual specific) cât şi în fazele
de realizare şi finalizare (interpretare, explicare, comunicare a rezultatelor).
În ceea ce priveşte normativitatea metodologică ea constituie un « set de reguli ale unei
bune cercetări… fiind destinată să realizeze un inventar de probleme ce trebuie rezolvate în
efectuarea unei cercetări, precum şi ca proceduri de rezolvare, respectiv cum să acţioneze »
(Mărginean, 2000, 55). Prin conceperea normativităţii metodologice se lasă o largă libertate
cercetătorului pentru a decide cum să realizeze o cercetare. Există însă o singură condiţie : să
respecte codul deontologic profesional de efectuare a cercetărilor, ceea ce presupune calificare
adecvată, corectitudine şi obiectivitate.
b) Componenta metodică. Este componenta metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor
de lucru, precum şi a strategiilor de cercetare socială.
c) Componenta de natură epistemologică. Este componenta de evaluare a rezultatelor cercetării şi
a construcţiei teoretice, în ultimă instanţă de certificare a statutului ştiinţific al sociologiei.
« A teoretiza înseamnă, înainte de toate a ordona, a sistematiza rezultatele primare ale
activităţii de cunoaştere, şi apoi a integra teoriile parţiale în teorii cu grad mai înalt de
generalitate. » (Mărginean, 2000, 73)
În acest sens, B.Glaser (1967) notifică două strategii de teoretizare. Prima, caută descoperirea
(generarea) teoriei din date (Grounded Theory), fie că se are în vedere un anumit segment social
(Substantive Theory) sau ansamblul vieţii sociale (Formal Theory). În acest caz, analistul aplică
metoda comparativă de analiză a diferitelor grupuri cu referire la un domeniu de interes. A doua
strategie, constă în verificarea teoriilor dinainte formulate, realizând testarea ipotezelor în
condiţii de repezentativitate statistică.

Tema 2.
TIPURI ȘI ETAPE ALE CERCETĂRII ÎN DOMENIUL SOCIOUMANULUL

1. TIPOLOGIA CERCETĂRILOR SOCIOUMANE CONCRETE

Există diverse clasificări ale cercetărilor psihologice, după mai multe criterii. În funcţie de
scop, se deosebesc: cercetări descriptive, cercetări predictive şi cercetări explicative.
Cercetările descriptive. Scopul lor este surprinderea sau descrierea evoluţiei unor
evenimente, comportamente etc., definirea şi clasificarea evenimentelor cercetate şi a relaţiilor
dintre ele. În cercetările descriptive se utilizează de obicei abordarea nomotetică. Acest tip de
abordare, corect utilizată, este optim în domeniul psihologiei sociale şi al sociologiei, pentru că
scopul unor asemenea studii este surprinderea caracteristicilor comune ale unui grup sau
populaţie, caracteristici comune care pot fi considerate "performanţe medii" şi sunt tipice
grupului respectiv. Se lucrează cu grupuri mari de subiecţi; ca metode, se utilizează studiile
corelaţionale (teste) şi ancheta (chestionar, interviu).
În cazul studiilor psihologice în care urmărim performanţele individuale, unicitatea
persoanei, a unor comportamente psihice, ne înscriem într-o abordare de tip idiografic, care
permite descrierea caracteristicilor particulare (individualizate) ale unei persoane. În acest caz,
eşantionul poate fi limitat la 30 persoane, iar ca metodă se utilizează studiul de caz, biografia,
metodele calitative.
Cercetările predictive au ca scop stabilirea modalităţilor în care vor evolua diferite
evenimente. În acest tip de cercetări se apelează, de obicei, la studii corelaţionale. Vom avea cel
puţin două şiruri de performanţe (sau variabile) şi, utilizînd valorile unei performanţe (sau
variabile), dorim să facem predicţii asupra evoluţiei unei alte performanţe (variabile) sau a mai
multora. Ajungem să obţinem şirul de variabile şi stabilim corelaţia atunci cînd evaluăm cu
metode diferite acelaşi eveniment psihic, sau cu aceeaşi metodă două evenimente psihice care au
legătură între ele. Pentru acest tip de cercetări nu este necesar grupul de control.
Putem evalua din punct de vedere calitativ relaţiile dintre două variabile în funcţie de nivelul
şi tipul relaţiei sau relaţiilor care se stabileşte între cele două variabile. Nivelul de variaţie arată
cît de strînse sunt legăturile dintre variabile (pragul de semnificaţie al unei corelaţii), iar tipul
variaţiei indică direcţia în care se stabileşte legătura respectivă (pozitiv sau negativ).
Important: Corelaţia dintre două evenimente, indiferent cît de strînsă şi indiferent de direcţia
ei, nu înseamnă o relaţie de determinare, ci o evoluţie concomitentă. O concluzie este
semnificativă dacă valoarea pragului de semnificaţie este mai mică de 0,05; dacă este egală cu
0,05, avem de a face cu o corelaţie mediu semnificativă.
 Instrumentele cel mai frecvent utilizate în studiile corelaţionale sunt testul, ancheta
(chestionar, interviu); ambele oferă informaţii diagnostice (aplicabile la momentul prezent), nu
prognostice.
Cercetările explicative au ca scop determinarea cauzelor unui eveniment sau explicarea unei
evoluţii. În acest caz se foloseşte metodă experimentală. pentru a se explica o cauzalitate, este
necesar să se respecte trei condiţii:
- să existe o corelaţie între cele două evenimente urmărite;
- să existe o relaţie temporală şi cauzală;
- să se elimine, pe cît posibil, cauzele alternative.
De exemplu, pornind de la premisa că un comportament educaţional agresiv va declanşa
un răspuns agresiv, modelăm un experiment folosind un grup de cadre didactice cu
comportament agresiv, urmărind efectele asupra grupului experimental de elevei sau studenţi. În
aceste cazuri este necesar şi un grup experimental.

2.STRATEGIILE DE CERCETARE

Înștiințele socio-umane există maimulte tipuri de cercetare științifică. O clasificare a acestora a

fost data de către psihologul olandez Drendh( 1996 ), el clasificătipurile de cercetareastfel:
1. Cercetarea pur teoretică /cercetare aplicată ().
2. Cercetarea pluridisciplinară/ cercetarea monodisciplinară.
3. Cercetarea generalizată și generalizabilă /cercetarea individualizată (se ocupa cu analiza
concretă).
D.Miller (1991) elaborează trei modele de cercetare sociologică în funcţie de natura problemei,
scopul cercetării, teoria ghid şi tehnicile adecvate:
a) Cercetarea fundamentală (pură) are ca obiectiv obţinerea de cunoştinţe noi şi
dezvoltarea teoriei. Metodologia sa are valoare generală .
b) Cercetarea aplicativă este orientată spre analiza problemelor sociale şi spre determinarea
de soluţii pentru rezolvare (contribuţie la fundamentarea procesului decizional).
c) Cercetarea evaluativă constă în determinarea efectelor diferitelor acţiuni întreprinse în
societate (evaluarea de impact şi evaluarea normativă).
În ceea ce priveşte strategiile de cercetare socială, I.Mărginean (2000, 57-96) distinge între
strategii experimentale şi neexperimentale; strategii comparative şi noncomparative; strategii cu
o singură metodă sau cu mai multe metode; studii de caz (monografii) sau ale fenomenelor de
masă; longitudinale sau transversale; cu interacţiunea cercetător-subiect (obtrusivă) şi fără
interacţiune; interactivă (se conferă un rol activ subiectului în definirea cercetării) şi
noninteractivă. Clasificarea strategiilor din perspectiva cuplului calitate – cantitate este cea mai
controversată.
Deşi în cercetarea cantitativă se utilizează ca metodă observaţia externă iar ca tehnică
interviul structurat, în timp ce în cercetarea calitativă se face apel la observaţia participativă, ca
metodă, şi la interviul nestructurat, ca tehnică, I. Mărginean (2000) consideră că nu trebuie
admisă o “ruptură” între ele. “Nevoia de cunoaştere cât mai adecvată a realităţii sociale ar trebui
să conducă la combinarea celor două strategii… Este de aşteptat ca unele cercetări să fie mai
pronunţat calitative, iar altele mai pronunţat cantitative, dar nu este de acceptat ca ele să fie
exclusiv cantitative sau exclusiv calitative, pentru că vor fi unilaterale.” (Mărginean, 2000, 61)

Strategia cercetării aste planul de acțiune, coordonat în vederea atingerii unui scop.Cele mai
raspindite strategii de cercetare în disciplinele psihologice sunt:
 1. Strategia cercetării genetice – presupune studierea genezei și evoluția fenomenelor
psihice a comportamentelor într-un dublu plan filogenetic și ontogenetic.
2. Strategia cercetării comparate – este axată pe surprinderea și evidenţierea deosebirilor
calitative existente între diferite etape a evoluției psihicului uman, prin compararea
psihicului uman cu cel animal sau psihicul adultului cu psihicul copilului.
3. Strategia cercetării psiho-patologice – studiază tulburările sau devierele funcțiilor
psihiceși a comportamentelor cu scopul de a completa sau generaliza legitățile generale și
secundare de organizare și manifestare a psihicului uman.
4. Strategia cercetării longitudinale – studierea uneea sau mai multor persoane pe
parcursul a mai multor etape ale vieții și se poate realiza prin 2 forme:
 urmărind pas cu pas evoluția in timp;
 revenirea asupra unui subiect după o anumită perioadă;
5. Strategia cercetării transversale – urmărește cercetarea mai multor subiecți într-un
moment dat pentru a stabili nivelul dezvoltării psihice, aceste tipuri de cercetare sunt
sincronice (concomitent), urmăresc același obiectiv, utilizează aceleași metode, dar o
populați ediferită.
6. Strategia cercetării de teren – presupune transpunerea ipotezelor cercetate în viața reală
și observarea subiecțiilor în condiţii aparent naturale, dar care în realitate sunt înscenate.
7. Strategia cercetării - acțiunie – are intenția nu numai de a cerceta comportamentele sau
activitățile celor învestigați, dar și de a acționa asupra acestuia cu scopul de a cerceta sau
ameliora aceste comportamente.

3. LOGICA ȘI ORGANIZAREA CERCETĂRII

În psihopedagogie, cercetarea presupune un proces extrem de laborios și deseori foarte

îndelungat. Un prim-pas al cercetătătorului ar fi schițarea cercetării. Această schiță presupune
evidențierea comportamentelor care se doresc a fi cercetate, să analizăm pe cine cercetăm, unde
cercetăm, cînd și cum putem realiza cercetarea. Deasemenea ne vom gândi și la modul în care
vom prelcra informația în care vom analiza și sintetiza această informație.
Modelele de cercetare diferă între ele în funcție de natură și scopul lor și de metodele pe care
le utilizăm. Orice cercetare obligă la cîteva decizii:
1. Stabilim ce tip de abordare vom folosi cantitativ sau calitativ;
2. Stabilim caracteristicile populației cu care urmează să lucrăm;
3. Selectăm metodele ce urmează sa le utilizăm;
4. Stabilim cine o să realizeze cercetarea;
5. Obținem acceptul instituției și a subiecțiilor ce urmează a fi cercetați ( dar nu
întotdeauna);
Scopul unui model al cercetării:
1. Acest model trebuiesă fie un ghid, care trebuie să dirijeze activitatea cercetătorului;
2. Să stabilească ordinea activităților;
3. Să prevină distorsiunele ( erori, neclaritați ) de lucru;

După Mielu Zlate ciclul cercetării presupune 3 subcicluri, fiecăruia subordonîndu-se anumite
etape:
I. Ciclul preparator - cuprinde toate operațiile menite să pregătească desfășurarea
concretă a cercetării și include următoarele etape:
1. Definirea domeniului a temei și a problemei de cercetat;
2. Informarea și documentarea;
 3. Specificarea obiectivelor și a scopurilor cercetării;
4. Formularea ipotezelor;
5. Definirea metodelor, procedeelor și a tehnicilor de investigare;
6. Alegerea eșantionului
II. Ciclul productiv- presupune aplicarea metodelor selectate cu scopul de a recolta date și
apoi a le prelucra și a produce concluzii sau idei inovatoare. Acest subciclu cuprinde
următoarele etape:
7. Aplicarea metodelor și recoltarea datelor;
8. Prelucrarea datelor;
9. Formularea concluziilor;
10. Validarea concluziilor;
III. Ciclul final – se referă la finalizarea cercetarii sau reluarea ei și cuprinde etapele:
11. Comunicarea sau publicarea rezultatelor și a concluziilor cercetării;
12. Reluarea ciclului cercetării;

Tema 3.
PLANIFICAREA CERCETĂRII ÎN PSIHOLOGIE

1. PLANUL CERCETĂRII EXPERIMENTALE

Modelul unui ciclu de cercetare, după Beaugrand (1993) presupune cinci paşi: (1)
enunţarea problemei de cercetare; (2) formularea planului de cercetare; (3) culegerea de
informaţii; (4) analiza şi interpretarea informaţiilor culese; (5) reformularea enunţurilor teoretice
iniţiale în funcţie de rezultatele obţinute la sfîrşitul activităţii.

1. Enunţarea problemei de cercetare

În general, o problemă apare ca urmare a unui gol de informaţie. Această lipsă de
informaţie este primul pas în formularea temei, a problemei de care ne vom ocupa. Precizarea
clară a obiectivelor cercetării se face însă doar ca urmare a unei activităţi de documentare.
Activitatea de documentare precizează ce studii şi informaţii mai există despre tema respectivă.
De asemenea, tot prin documentare ne putem fixa modalităţile de abordare a problemei,
metodele etc.
În această etapă, observaţia nestructurată (de tip calitativ) ne poate fi de folos, pentru că
permite obţinerea unui inventar complet a tuturor posibilităţilor sub formă de întrebări. La finalul
acestei etape se pot formula ipotezele de cercetare, şi anume ipotezele teoretice.

2. Formularea planului de cercetare

Presupune traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice, fixarea locului cercetării
şi a grupului de cercetat, alegerea metodelor, verificarea oportunităţii utilizării acestora şi
operaţionalizarea conceptelor.
În cercetarea de tip cantitativ, această operaţionalizare este absolut necesară, deoarece
ea permite definirea cu acurateţe a variabilelor utilizate. Exemplu de operaţionalizare: conceptul
de "responsabilitate" include următoarele trăsături: stabilitate în acţiune, constanţă
comportamentală, fidelitate, capacitate de concentrare.
Operaţionalizarea a fost definită (1962) ca fiind o reţetă care presupune trei paşi:
- selecţia indicatorilor;
- cuantificarea variabilelor (stabilirea valorilor pe care le pot lua indicatorii);
- identificarea unui continuum numeric al valorii variabilelor (ex: fidelitatea poate lua
valori de la 1 la X).
 Reguli ale operaţionalizării conceptelor:
a) Regula relevanţei empirice: indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe care îl
măsoară;
b) Regula adecvării empirice: indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura toate
feţele conceptului;
c) Regula cuantificării: valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor şi
variabilelor trebuie să aibă capacitatea de a respecta constant aceleaşi proceduri. Căile de selecţie
a indicatorilor: studii exploratorii, analiza definiţiilor, apelul la propria experienţă.

În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată neadecvată. Lamneck (1988)

explică de ce operaţionalizarea este inoperantă în cercetarea calitativă:
- nu asigură relaţia abstract-concret, ci este o relaţie abstractă, deoarece un concept este
transcris prin alt concept;
- este incompletă, deoarece nu poate acoperi toate aspectele conceptului relativ, care
este în perpetuă revoluţie;
- este subiectivă: determinarea indicatorilor este dependentă de ceea ce înţelege
cercetătorul; astfel se explică de ce pentru acelaşi concept există mai multe definiţii.
Lamneck vorbeşte şi despre cuantificarea variabilelor: stabilirea unor echivalenţe nu
întotdeauna conformă cu realitatea. El concluzionează că operaţionalizarea este o pierdere de
timp, pentru că presupune definirea conceptului înainte de a debuta cercetarea, şi astfel vom fi
obligaţi să urmăm ceea ce am stabilit dinainte.

3. Culegerea de informaţii se face prin diferite metode, cantitative sau calitative, şi

utilizînd diverse tipuri de design.

4. Analiza şi interpretarea informaţiilor culese conduce la generalizări empirice.

Analiza şi interpretarea informaţiilor se poate face la diferite nivele:
- comparaţie de medii sau procente, utilizînd testul t Student;
- comparare de abateri;
- teste statistice.
În cazul prelucrării cu ajutorul inferenţelor, corelaţiei, a regresiei, se poate afirma:
"Rezultatele obţinute ilustrează efecte sistematice şi nu sunt obţinute la întîmplare"; această
afirmaţie este permisă numai în cazul utilizării acestor prelucrări statistice superioare.
Interpretarea reprezintă confruntarea relaţiilor dintre variabile, relaţii presupuse prin
ipoteză. În unele cazuri, ipoteza poate fi o simplă descriere de regularităţi, iar din punct de
vedere al calculului statistic, o simplă comparare de medie sau procente; alteori ipoteza
presupune o inferenţă, explicarea cauzală a unor fenomene, iar rezultatele sunt obţinute în urma
unui studiu corelaţional sau de regresie. Interpretarea obligă la confruntarea rezultatelor cu
ipoteza iniţială.

5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale se face evaluînd întregul studiu; se

stabileşte în ce măsură metodele alese au corespuns ipotezei, care au fost sursele de eroare şi în
ce domeniu pot fi generalizate rezultatele obţinute.
Fiind etapa în care se pot propune revizuiri teoretice ale unor modele existente, ea
presupune încorporarea datelor de cercetare în teoriile existente, anularea informaţiilor
neconcludente (greşite) şi formularea unor noi probleme de cercetare (noi ipoteze).
În sfîrşit, după toate aceste etape mai urmează şi etapa de publicare a rezultatelor
obţinute, care încheie un ciclu de cercetare şi care presupune o expunere la judecata comunităţii
ştiinţifice, judecată care se aplică atît cercetătorului, cît şi instituţiei la care este afiliat.
Acest ciclu de cercetare este specific cercetării cantitative.
În cazul cercetării calitative există unele diferenţe. Sarankatos (1994) propune această
comparaţie, spunînd: dacă prima etapă, în cazul unei abordări cantitative, presupune specificarea
unui obiectiv, formularea unei ipoteze, operaţionalizarea conceptelor, în cercetarea calitativă
această etapă obligă la formularea unor obiective mai generale, mai puţin structurate; ipotezele se
pot formula şi pe parcursul cercetării, iar operaţionalizarea conceptelor este un proces care nu îşi
are rostul în acest caz.
Alte diferenţe între cercetarea cantitativă şi cea calitativă:
- dacă în cercetarea cantitativă design-ul este planificat cu multă acurateţe de la debut,
ea presupunînd şi o selecţie judicioasă a loturilor de subiecţi şi precizarea metodelor de colectare
a datelor şi tipul de prelucrare, în cercetarea calitativă design-ul este cunoscut, dar nu restrictiv;
paşii nu sunt fixaţi în ordine absolut riguroasă.
- există criterii de selecţie a subiecţilor, dar criteriul de reprezentativitate statistică nu-şi
are locul în cercetarea calitativă;
- culegerea datelor: dacă într-o abordare cantitativă putem utiliza operatori, într-o
analiză calitativă acest lucru nu este permis şi obligatoriu cercetătorul preia informaţia;
- analiza datelor: în cercetarea calitativă, aceasta nu este o etapă separată; ea se
efectuează pe parcurs, pe măsura apariţiei de noi informaţii, se apreciază dacă ele sunt utile sau
nu obiectivului fixat;
- interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă (în studiul cantitativ) şi prin
generalizare analitică (în studiile calitative).

2. Definirea domeniului,temei, problemei de cercetat

Este prima etapă care debutează orice cercetare, deoarece o problemă foarte bine formulată
este pe jumătate rezolvată și pentru ca această primă etapă condiționează derularea întregului
ciclu de cercetare.
Cercetătorul specialist in domeniu incepecerectarea direct cu formularea
problemei.Cercetătorul începător v-a începe cu definirea domeniului, apoi formularea temei și a
problemei. Fiind un punct de plecare determinarea domeniului de cerectare necesită multă
indulgență, meditație și gîndire logică. În cadrul domeniului specific ales cercetătorul începător
trebuie să se oprească asupra acelui segment de activitate care este mai aproape de cunoștințele
sale, de specialitatea sa, de domeniul de care este atras.
Fenomenele care urmează sa le cerceteze trebuie să fie de perspectivă de acest fapt cît și de
seriozitatea și responsabilitatea pe care o manifestă cercetătorul față de munca sa depinde mai
multă masură reușita cercetării, valoarea și importanța practică a viitoarelor concluzii.

Este absolut necesar ca în domeniul ales pentru cercetare să existe surse și posibilități de
informare suficientă pentru ca să se poată realiza o cunoaștere corespunzătoare a problemei ce
urmează a fi studiată.
Selectarea domeniului de cercetare este determinată ori de preferințele autorului ori de sugestiile
agenților economici, de organizațiile nonguvernamentale sau de cele internaționale, dupa ce s-a
definit domeniu de cercetare urmează alegerea temei care v-a constitui subiectul de cercetare.

Tema propriuzisă reprezintă problema cheie din activitatea domeniului ales pe care cercetătorul
își propune să o trateze în stadiul său.Tema trebuie să fie aleasă astfel încît să reflecte problemele
ce prezintă interes teoretic și practic în domeniul de cerectare, aceasta înseamnă ca tema
trebuie sa aibă o aplicabilitate deosebită atît în plan teoretic cît și pentru viața cotidiană. Tema
trebuie să solicite valorificarea cunoștințelor cercetătorului și posibilitatea de realizare și aplicare
acestora în practică, adică tema trebuie sa permită cercetătorului să-și aducă contribuția
personală la soluționarea practică a problemei, astfel formularea temei de cercetare trebuie să fie
clară, întrucît ea determină planul de cercetare, conținutul studiului, scopul și obiectivele trasate.
Problema de cercetare reprezintă o barieră , un semn de o dificultate teoretică sau practică o
lacună în gîndirea științifică care urmează a fi soluționarea înlăturată sau depășită.
Probleme de cercetare pot fi nu numai chestiunile teoretice și practice necunoscute, dar și cele
foarte cercetate, foarte cunoscute,dar care sunt insuficient convingătoare sau care sunt tratate
unilateral. O problemă se poatecaracterizaprinnesiguranță, îndoială, neînțelegere. Cu cît o
problemă de cerecetareva fi maiclarformulată, cu atîtsoluțiaaceasteeava fi maicorectă.

3. FORMULAREA IPOTEZELOR

Ipotezele sunt specifice cercetărilor cantitative; formularea lor se face după ce au fost
definite scopurile cercetării şi conceptele cu care vom lucra. Există o serie de motive pentru care
ipotezele sunt necesare: (1) necesitatea determinării şi delimitării domeniului de cercetare, şi (2)
o ipoteză ghidează colectarea datelor, analiza şi interpretarea lor.
În cele mai multe cazuri, ipotezele se referă la verificarea unor relaţii care se stabilesc
între două variabile, ceea ce ne permite să spunem că ipoteza respectivă conţine o posibilă
soluţie la problema aflată în studiu.
Kerlinger (1964) definea ipoteza ca fiind un enunţ conjunctural despre relaţia dintre
două sau mai multe variabile. Legătura dintre variabile propusă prin ipoteze este o relaţie
posibilă, nu una certă; ipoteza este deci o explicaţie plauzibilă care urmează a fi verificată în
cercetare prin datele care se obţin.
În ştiinţele sociale, ipoteza este reflectarea într-o formă specifică a realităţii obiective,
un enunţ cu caracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiţionarea şi cauzalitatea
evenimentelor şi comportamentelor umane.
Caplaw (1970) oferă două definiţii ale termenului de ipoteză:
1. Ipoteza este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea ei
empirică.
2. Ipoteza este o tentativă de explicaţie la o problemă de cercetare.

Ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţină formulări clare, să

numească variabile şi să descrie relaţiile care se stabilesc între ele.
Potrivit lui S. Chelcea (2001), ipotezele trebuie să îndeplinească 10 condiţii pentru a fi
valide: generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea,
testabilitatea, predictivitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea şi utilitatea.
1. Generalitatea se referă la faptul că o ipoteză trebuie formulată astfel încît relaţiile
dintre variabile să fie adevărate indiferent de condiţiile spaţio-temporale.
2. Complexitatea se referă la numărul de variabile care sunt cuprinse într-o ipoteză.
Ipotezele de nivel 1 au doar două variabile corelate, ipotezele de nivel 2 au trei variabile corelate;
se poate merge pînă la ipoteze de nivel 3, cu patru variabile corelate.
3. Specificitatea priveşte numărul de valori pe care le pot lua variabilele respective,
valorile putînd fi extremizate (prezent-absent) sau pe un continuum între extreme.
4. Determinarea priveşte obiectivitatea ipotezei respective, în sensul că nu putem
enunţa o relaţie între două variabile dintre care una este imposibil de evaluat.
5. Falsificabilitatea priveşte formularea enunţului ipotetic În această privinţă vorbim
despre ipotezele de tipul "şi da, şi nu".
6. Testabilitatea se referă la condiţiile de verificare a ipotezei, în sensul că, cu cît o
ipoteză este mai concretă, cu atît ea poate fi verificată mai uşor.
7. Predictivitatea se referă la faptul că o ipoteză are funcţia de a descrie şi explica
anticipativ procesele, relaţiile, evenimentele psihice.
8. Comunicabilitatea priveşte formularea enunţului: enunţul unei ipoteze trebuie să
îndeplinească condiţii de inteligibilitate, astfel ca ea să fie decodificată identic atît de cel ce o
formulează, cît şi de cel ce o citeşte.
9. Reproductibilitatea se referă la posibilitatea de a repeta un demers de cercetare, adică
posibilitatea de re-validare a ipotezei de către alţi cercetători.
 10. Utilitatea se referă la faptul că o ipoteză, prin confruntarea cu realitatea, poate fi
total validată, parţial validată sau invalidată. Infirmarea unei ipoteze nu înseamnă neapărat că
acea ipoteză este eronată.

Etapele formulării ipotezelor

Sunt definite trei etape (după Charboneau): (1) formularea ipotezelor generale; (2)
formularea ipotezelor de cercetare şi (3) formularea ipotezelor statistice. Aceste etape corespund
celor trei tipuri de ipoteze definite în cercetare: ipotezele generale, de cercetare şi statistice.

1. Formularea ipotezelor generale.

Se pot formula una-două ipoteze cu grad de generalitate mare. Ele pot fi privite ca nişte
ipoteze de lucru, nişte formulări preliminare ale scopurilor cercetării. Ipotezele de lucru sunt
admise atunci cînd nu există suficiente informaţii pentru o formulare clară şi precisă.
Ipotezele generale ghidează demersul de documentare şi permite alegerea unor scopuri,
a unor ţinte.
Exemplu: Profesorul A. Bandura (1963) a efectuat o cercetare avînd la bază o teorie
referitoare la agresivitate, şi anume că perceperea unor comportamente determină un proces de
achiziţie, de învăţare a lor. Astfel, el şi-a propus să cerceteze dacă se poate vorbi despre
adaptarea unui comportament agresiv ca urmare a perceperii lui. Cercetările iniţiale s-au bazat pe
ipoteza generală conform căreia faptul de a imagina sau percepe un comportament agresiv
executat de o altă persoană reduce autocontrolul, determinînd apariţia unor comportamente
agresive. El a enunţat o a doua ipoteză generală, de lucru: Reacţia la imaginea unui act agresiv
determină mai degrabă o creştere a agresivităţii decît o scădere a ei.
Cercetarea a presupus trei grupuri de subiecţi copii. Fiecare grup a fost supus unui
stimul agresiv diferit: primul grup a vizionat un film foarte agresiv cu personaje oameni; al
doilea grup a vizionat o piesă de teatru cu un grad ridicat de agresivitate, iar al treilea grup a
vizionat un film de desen animat cu conţinut agresiv. S-a considerat că astfel subiecţii sunt
supuşi la frustrare.
S-a constatat că grupul al doilea a manifestat cea mai accentuată creştere a agresivităţii,
urmat de primul grup şi apoi de al treilea. S-a măsurat ulterior, comparativ, agresivitatea la băieţi
şi la fete, precum şi tipul de agresivitate (imitativă sau non-imitativă). Rezultatele au arătat că
există o influenţă între vizionarea unor materiale cu conţinut agresiv şi comportamentul agresiv
ulterior, influenţa depinzînd de gradul de realism al materialului prezentat (teatru - film - desen
animat). Din punctul de vedere al efectului pe sexe, s-a constatat o agresivitate în oglindă ( fetele
imitau comportamentul agresiv feminin văzut în material, iar băieţii imitau comportamentul
masculin).

Paranteză: Se impune o diferenţiere între ipotezele teoretice şi cele generale: ipotezele

teoretice propun interpretări generice ale faptelor şi fenomenelor, au un grad mai mare de
generalitate decît cele generale, sunt indirect testabile şi susţin salturile semnificative ale gîndirii,
sau "revoluţiile ştiinţifice".

2. Formularea ipotezelor de cercetare

Opţiunea pentru o strategie de verificare a enunţului general obligă la formularea unor
ipoteze cu un grad mai mare de concreteţe - ipotezele de cercetare. Ipoteza de cercetare este mult
mai concretă şi respectă regulile logicii formale; de asemenea, ea precizează activităţile care se
vor efectua în cadrul cercetării.
Revenind la exemplul cercetării întreprinse de profesorul Bandura, în acest caz ipoteza
de cercetare a fost: "Confruntaţi cu un model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe
comportamente agresive, comparativ cu cei care nu au fost confruntaţi cu un asemenea model."
Bandura a mai formulat şi o serie de ipoteze referitoare la dezvoltarea unor comportamente
agresive generate de imagini de film şi imagini de desen animat.

Pentru a fi corecte, ipotezele de cercetare trebuie să fie: operaţionale, riguroase, să

presupună un grad de originalitate şi să fie verificabile.
Caracterul operaţional presupune că ipotezele trebuie să precizeze activităţile sau
operaţiile concrete care trebuie efectuate pentru a vedea dacă evenimentele psihice presupuse au
lor. În cercetarea lui Bandura, modelul de imitat ia forma comportamentelor reale. Ipotezele sunt
operaţionale pentru că descriu acţiunile care declanşează un comportament.
Caracterul riguros presupune cerinţa de a nu te hazarda prin ipoteză să precizezi clar,
cantitativ gradul de apariţie al unei variabile. Bandura nu precizează dacă comportamentele
caracterizate ca fiind imitative ale agresivităţii imaginilor sunt de trei ori mai puternice decît cele
caracterizate ca fiind non-imitative.
Originalitatea presupune ca informaţiile propuse de o ipoteză trebuie să fie o achiziţie
originală, dar validă pentru ştiinţă. Bandura a vrut să îmbogăţească teoria învăţării prin imitaţie şi
să pună în discuţie teoria catharsis-ului.
Caracterul verificabil presupune că un enunţ trebuie să fie confirmat într-o oarecare
măsură de către datele de cercetare.

3. Formularea ipotezelor statistice

Pentru a formula aceste ipoteze, mai întîi decidem care criteriu îl folosim pentru a stabili
gradul de valabilitate al unei ipoteze de cercetare. Dacă Bandura ar fi presupus că o imagine
violentă va declanşa la toţi copii participanţi la experiment comportamente agresive de acelaşi
tip, aceasta ar fi fost o greşeală. El însă nu face precizarea "la toţi copiii", astfel că ipoteza este
corectă, pentru că reacţia copiilor la stimuli a fost diferită. La majoritatea copiilor s-a înregistrat
o scădere a controlului, dar au fost şi cazuri cînd aceasta nu s-a întîmplat.
Prin ipoteza statistică se stabilesc măsuri cantitative ale comportamentelor de măsurat.
Aceste evaluări cantitative permit cuantificarea reacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor
între stimul şi reacţie. De asemenea, ele ne permit şi să aflăm dacă evaluările făcute corespund
unor realităţi şi sunt tipice.

Concluzie:
Pe parcursul unei cercetări, ipotezele obţin un grad de precizie tot mai mare pe măsură
ce studiul se desfăşoară. Ipotezele de cercetare sunt o concretizare a ipotezelor generale, iar
ipotezele statistice stabilesc dacă ipotezele de cercetare fixate apriori sunt verificate de
rezultatele cercetării.

În cazul cercetării calitative există unele diferențe în urmarea ciclului cercetării:

In I-ul rînd obiectivele formulate sunt mai generale și mai puțin structurale.
In al II-lea rînd ipotezele pot fi formulate și pe parcursul cercetării și nu are loc
operaționalizarea coceptelor.
In al III-lea rînd strategia cercetării nu este foarte restretivă, adică pașii cercetării nu sunt
fixați în ordinea absolut strictă.
In al IV-lea rînd subiecții sunt selectați după anumite criterii, dar nu și după criteriu de
reprezentativitate statistică.
In al V-lea rînd în cercetarea calitativă, datele nu pot fi obținute cu ajutorul operatorilor,
aceasta nu se permite, cercetarea se cercetează obligatoriu de către specialiști.
In al VI-lea rînd analiza datelor nu este o etapă separată, realizîndu-se pe tot parcursul
cercetării pe măsura ce apar informații și se apreciază dacă datele sunt utile sau nu scopul și
obiectivele cercetării.
 In al VII-lea rînd interpretarea datelor se face prin generalizarea analitică.

Tema 4.
DOCUMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ

Cu scopul de a circumscrie mai riguros metoda de cercetare este necesar să ne informăm foarte
bine asupra temei de cercetare, această activitate constă în identificarea informației, lecturarea și
asimilarea acesteea.
Documentarea poatesă se realizeze pe două planuri teoretic și practic. Documentarea constă în
studierea bibliografiei.Acest tip de documentare furnizează informații cu privirela :
1. Stadiul de cunoaștere științifică a problemei;
2. Aspectele neelucidate:
3. Punctele de redare diferite sau contraversate asupra problemei;
4. Rezultatele experimentelor realizate pînă la momentul respectiv;
5. Posibilitățile de cercetare în domeniul dat;
Documentarea teoretică presupune studierea obligatorie a bibliografiei generale și de
specialitate, sursele de cercetare sunt extrem de variate și au fost clasificate de către Francais
Dore în 3 mari categorii: Publicații; Lucrări știinșifice și de Popularizare.
1. Publicațiile - reviste manuale, monografiile, documentele cu difuzare restrînsă, rapoarte
tehnice, teze de doctorat.
2. Lucrări științifice – mese rotunde, conferințe, seminare.
3. Lucrări de popularizare( reviste)
Studierea bibliografiei trebuie efectuată sistematic, la sfîrșit se alcătuiește o listă bibliografică
cu scopul de a revizui mai eficient și mai rapid lucrările incluse în această listă. Lista
bibliografică poate fi grupată după mai multe criterii:
1. După gradul de caracter a problemei care prezintă interes studiului nostru;
2. După ordinea cronologică pentru a putea evidenția punctele de vedere și cercetarea
problemei;
3. După capitolele pe care le preconizăm să le realizăm. Documentația teoretică îl ajută pe
cercetător numai dacă este realizată metodic ceea ce prespune respectarea unui algoritm
cum ar fi:
1. Identificarea în orice sursă bibliografică a unor idei, teze, argumente sau pasaje
semnificative;
2. Întocmirea fișelor în care scriem cele menționate mai sus notînd autorul, titlul, locul
ediției, editura, anul apariției și pagina;
3. Reținerea unor pasaje sub formă de citate;
4. Gruparea fișelor după problemele principale;

Documentarea practică presupune investigarea fenomenelor așa cum se prezintă ele în viața
reală. Acest tip de documentare este numit studiu - pilot și este extrem de important. Studiul dat
permite selectarea chestiunilor pertinente, pentru problema cercetată și pune la punct
metodologia cercetării. Este etapa in care cercetătorul are ocazia să se familiarizeze cu problema
cu care dorește s-o cerceteze.
Studiu - pilot este etapa standardizării instrumentelor de investigare (stabilirea lor exacta).
Adecvarea tehnicilor de cercetare la obiectul de cercetat şi la metodologia cercetării reprezintă
garanţia validităţii concluziilor. De exemplu, pretestarea chestionarului demonstrează
accesibilitatea limbajului şi a terminologiei folosite. Prin pretestare a instrumentului de cercetare
se obţin informaţii referitoare la imaginea pe care şi-o formează cel ce răspunde cu privire la
problematica cercetării şi la instrumentul de cercetare utilizat.
Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor intra, ulterior, în eşantionul calculat,
dar care prezintă aceleaşi caracteristici cu cele ale persoanelor ce alcătuiesc universul anchetei.