1.
Cunoaştere comună şi ştiinţifică
cunoaştere ştiinţifică.
Citându-l pe C. Popa (1972, 29),
Septimiu Chelcea defineşte
cunoaşterea comună ca
reprezentând « însuşirea de către
agentul cunoscător a unei
informaţii legate de condiţiile
praxiologice în care acţionează ».
Ea se bazează pe experienţa directă
oamenii utilizând cunoştinţele
dobândite cu ajutorul limbajului, în
procesul socializării.
S. Moscovici (1984) aprofundează
teoretic acest tip de acţiune umană
şi îl defineşte simţ comun. Acesta ar
reprezenta un « corpus de
cunoştinţe fondat pe tradiţii
împărtăşite şi îmbogăţite de mii de
observaţii şi experienţe sancţionate
de practică » (1984, 539-564, apud
S.Chelcea, 2001).
H.Stahl (1974, 75) evidenţiază
caracterul iluzoriu al cunoaşterii la
nivelul simţului comun şi considera
ca enculturatia şi socializarea sunt
principalii factori care o generează.
Enculturatia (înţeleasă ca
transmitere a culturii de la o
generaţie la alta) are efecte
limitative asupra cunoaşterii, efecte
impuse atât prin utilizarea unei
limbi, cât şi a unui anumit tip de
limbaj. Să detaliem : prin sintaxa şi
vocabularul propriu fiecărei limbi,
aceasta condiţionează modul de a
judeca al oamenilor. Cercetările
comparative interculturale au
relevat modul în care anumite
caracteristici lingvistice
influenţează procesul gândirii (de
exemplu, în limba populaţiei hopi
nu există cuvântul « timp » şi nici
sistemul temporal-verbal).
(Chelcea, 2001, 23)
Limbajul, pe de altă parte,
influenţează procesul de
memorare : un lucru e mai uşor de
readus în memorie dacă pentru el
există termen lingvistic
corespunzător. Se disting două
cazuri. Primul apare atunci când
pentru mai multe lucruri există un
singur cuvânt (la un test de
recunoaştere al culorilor galben şi
portocaliu, populaţia de limbă
engleză ar da două răspunsuri, în
timp ce populaţia zuni ar da unul
singur pentru că în limba acestora
există doar un singur cuvânt care să
definească ambele culori). În al
doilea caz, avem de a face cu
existenţa mai multor cuvinte pentru
a defini aceeaşi realitate, în aceeaşi
limbă (eschimoşii au cuvinte
diferite pentru zăpadă şi care s-ar
putea traduce prin îngheţată,
apoasă, imaculată, învechită, etc.).
(Chelcea, 2001, 23)
. Care sunt concluziile pe care le
putem trage din studiul cunoaşterii
la nivelul simţului comun ?
În primul rând ca experienţă directă
a oamenilor este limitata spaţial şi
temporal. Din acest motiv,
cunoaşterea comună a realităţii
sociale face imposibilă cunoaşterea
evoluţiei istorice a societarii şi
legitatea schimbărilor sociale. În
evoluţia societăţii, cunoaşterea
a depăşit nivelul rigoarea judecăţii logice, şi nu
cunoaşterii comune. Este ceea ce
afirmă E.Durkheim în Regulile
metodei sociologice (1974) :
« sociologia trebuie să ne facă să
vedem lucrurile altfel de cum apar
omului de rând ».
În al doilea rând, cunoaşterea
comună are un caracter iluzoriu ce
decurge din implicarea subiectivă a
oamenilor în viata socială, în
funcţie de scopurile şi interesele lor
particulare. În Imaginaţia
sociologică C.Wright-Mills vede în
acest caracter iluzoriu al cunoaşterii
comune, punctul de plecare pentru
imaginaţia omului de ştiinţă.
O data cu evoluţia sociologiei ca
ştiinţă a devenit imperioasă
nevoia « ruperii » cunoaşterii
ştiinţifice de cea comună, în sensul
durkheimist : « sociologia trebuie
să devină ezoterică, să se despartă
de cunoaşterea spontană » (1974).
În sprijinul acestei idei vin
afirmaţiile lui Mc Burney (1983),
B.Lacroix (1975), G.Lord (1979) şi
G.N.Fischer (1990).
Apărut relativ recent, domeniul
cogniţiei sociale are ca obiect de
studiu cunoaşterea spontană a
opiniilor, atitudinilor
comportamentelor noastre şi ale
altora, precum şi explicarea
evenimentelor din viaţa socială.
Lacroix critica însăşi obiectul de
studiu al noii discipline subliniind
că « senzorialul nu ne relevă
misterul realului » (şi aici dă
celebrul exemplu cu percepţia
noastră referitoare la mişcarea
Soarelui în jurul Pământului).
În aceeaşi direcţie se înscrie şi
concepţia lui G.Lord care considera
că, în domeniul cogniţiei sociale,
« oamenii au tendinţa de a nega o
realitate ce contravine
convingerilor lor »,
perseverenţei credinţei.
datorită
.Fischer reafirma importanţa ruperii
cunoaşterii ştiinţifice de cea
comună prin punerea pe tapet a
ideii potrivit căreia, în mod spontan,
indivizii au tendinţa de a filtra
informaţiile disonante şi de a le
reţine pe cele consonante, adică să
prefere informaţiile ce confirmă
opiniile noastre şi să le ignore pe
cele care le contrazic. Linia de
demarcaţie ce separă cunoaşterea la
nivelul simţului comun
cunoaşterea ştiinţifică este, după
părerea noastră, cea a adevărului
ştiinţific. (1990, 69-75)
În 1971, W.Wallace enunţa patru
moduri de generare şi testare a
adevărului enunţurilor :
a) Modul autoritarian, garantează
adevărul enunţului prin calitatea de
excepţie a producătorului enunţului
(rege, şef de stat, etc.).
b) Modul mistic, prin care calitatea
cunoaşterii adevărate este conferită
numai profeţilor şi marilor mistici
prin starea de graţie.
c) Modul logico-raţional, centrat
pe logica formală, face apel la
primele principii stabilind, prin
deducţie, adevărul. Importantă este
Cauzalitatea are caracter
corespondenţa cu realitatea. probabilist ;
d) Modul ştiinţific de determinare a Certitudinea cunoaşterii în sensul
adevărului asigură preciziei absolute a măsurătorii este
desubiectivizarea cunoaşterii, irealizabilă ;
îmbină aplicarea corectă a metodei Cunoaşterea completă a Universului
de cunoaştere cu observaţia este irealizabilă ;
riguroasă a fenomenelor. Ştiinţele, ca obiect, terminologie şi
2. Postulatele cunoasterii metodă se caracterizează prin
stiintifice pluralism.
Cunoaşterea ştiinţifică se bazează În 1993, M.Hammersley subliniază
pe cinci postulate fundamentale trăsăturile ce diferenţiază cercetarea
despre lume (adevărul lor fiind ştiinţifică de alte activităţi:
recunoscut de majoritatea a) Investigaţia în domeniul
cercetătorilor din ştiinţele sociale şi ştiinţelor sociale are ca scop
comportamentale) (J.W.Vander descoperirea adevărului şi nu
Zanden, 1998, apud Chelcea, 2001, producerea dovezilor pentru
31) susţinerea unei poziţii deja
adoptate ;
1. Principiul realismului : b) Producerea informaţiilor
lumea există referitoare la fapte şi nu enunţul
independent de judecăţilor de valoare ;
observaţiile noastre, nu c) Deşi prin natura lor au o
e creată de simţurile dimensiune practic-aplicativă,
noastre ; investigaţiile în domeniul ştiinţelor
2. Principiul sociale trebuie să aibă ca finalitate
scopul teoretic şi nu pe cel practic ;
determinismului :
d) Tinde spre formularea unor legi,
relaţiile din lume sunt
organizate în termenii a relaţiilor de profunzime dintre
variabile ;
cauza-efect ;
e) În cercetarea ştiinţifică a vieţii
şi 3. Principiul sociale, măsurarea şi controlul
cognoscibilităţii : variabilelor sunt esenţiale.
lumea poate fi f) Stilul de prezentare a rezultatelor
cunoscută prin anchetelor sociologice, a sondajelor
observaţii obiective. de opinie, a experimentelor
Dacă primele trei postulate aparţin psihologice sunt trăsături specifice
lui J.W.Vander-Zanden (1988), domeniului ştiinţelor sociale. (apud
următoarele două au fost elaborate Chelcea, 2001, 35)
de Mc Burney (1983) : 3. Observaţia de tip cantitativ
Observaţia reprezintă
4. Principiul raţionalităţii : metoda primară şi fundamentală în
lumea externă poate fi cunoaşterea realităţii
cunoscută pe cale înconjurătoare. În activităţile
logică (acest principiu practice curente, oamenii observă,
poate fi subsumat fac comparaţii şi pe această bază îşi
principiului 3) organizează viaţa.
5. Principiul regularităţii :
observaţiei :
Clasificarea
fenomenele din lume
se produc în mod  observaţie spontană, la nivel
logic. cotidian, fără o intenţie
Cel mai important dintre cele cinci specifică.
postulate este « Principiul
determinismului » ale cărui reguli  in acelaşi cadru al vieţii
de bază sunt următoarele : sociale practice, constatăm şi
a) viitorul este determinat în trecut ; observaţii intenţionate
b) orice eveniment are o cauza nesistematizate, făcute cu
determinată suficientă ; scopul de a înţelege un
c) cunoaşterea se întemeiază pe fenomen sau o situaţie, dar
certitudine ; fără un studiu aprofundat.
de
d) cunoaşterea ştiinţifica poate fi
adusă, în principiu, la nivel de  Când observaţia este realizată
cunoaştere completă ; cu scopul expres de-a culege
e) cunoaşterea şi metoda ştiinţifica date cu caracter ştiinţific, cu
pot fi, în principiu, unificate. mijloace specifice şi de către
Este important de reţinut faptul că, persoane cu pregătire
determinismul nu trebuie înţeles în specială, ea se numeşte
sens laplace-ian ( adică în sensul ştiinţifică sau sistematică.
respingerii existenţei fenomenelor Între observaţia spontană,
intrinsec aleatoare) ci în sensul impresionistică, şi cea ştiinţifică
empirismului probabilist enunţat de (sistematică) există diferenţe de
P.Suppes în 1990 în « Principiile esenţă, dar ele sunt toate un
metafizicii probabiliste ». (apud potenţial rezervor de sugestii, idei şi
Chelcea, 2001, 32) ipoteze ale cercetării sistematice
Aceste principii sunt : (inclusiv ale experimentului şi
Legile producerii fenomenelor anchetei).
naturale au, în esenţă, caracter În cadrul observaţiei
probabilist ; de tip ştiinţific (sistematic) se
disting două mari tipuri:
1
observaţia structurată (cantitativă) operaţionalizarea unor concepte şi
presupune o grilă de categorii ipoteze şi se bazează, de regulă, pe
comportamentale dinainte stabilită , cercetări anterioare, el este pândit
actul observaţional constând în de pericolul ca:
clasarea în respectivele categorii a a. să fie prea detaliat,
materialului empiric vizat. În şi atunci scade mult validitatea de
formele mai pretenţioase, conţinut, fiindcă se pierde, se
observaţia de tip cantitativ lucrează dizolvă esenţa conceptelor
cu scheme (legături) de variabile, operaţionalizate;
urmând testarea acestora în condiţii b. să fie prea stâns,
de viaţă reală şi nu de laborator, ca sumar, şi atunci poate da naştere la
fenomen provocat. un mai mare arbitrar în încadrarea
observaţia nestructurată comportamentelor într-o clasă sau
(calitativă), cea mai cunoscută fiind alta, micşorându-se fidelitatea.
cea participativă. Observaţia 2. Deşi standardizarea în observaţia
participativă, de tip calitativ, cantitativă s-a introdus tocmai
înseamnă studierea “din interior” a pentru a înlătura caracterul
unei comunităţi, prin participarea pe “impresionist” (subiectivist) - pe
o perioadă mai lungă de timp la care cantitativiştii îl atribuie nu doar
activităţile ei, fără a avea o schemă observaţiei cotidiene, ci şi celei
prestabilită de categorii sau ipoteze calitative - operaţia de codare nu e
ştiinţifice, aceasta urmând a fi ferită deloc de subiectivism. S-au
elaborată pe parcursul cercetării sau constatat dezacorduri semnificative
la sfârşitul acesteia, ţintind înspre între observatori (ai aceleiaşi
descrieri şi explicaţii cât mai realităţi) atât în ceea ce priveşte
complexe şi integrale. numărul de unităţi codate, cât şi
În toate variantele ei, şi reprezentările lor în categorii
cu precădere în cea calitativă, prestabilite. S-a remarcat, de
observaţia are următoarele asemenea. că natura şi calitatea
caracteristici relevante, care (datelor de observaţie) depind de
reprezintă şi avantajele ei reprezentările observatorului despre
comparativ cu alte metode: grupul sau sistemul social în cauză, de
1. Prin ea se pildă, dacă el trebuie schimbat sau nu
înregistrează comportamentul (Reiss, 1971).
efectiv al oamenilor, ceea ce 3. Problemele suplimentare apar
realmente ei fac, şi nu numai ce atunci când prin observaţia
spun că fac, deoarece, se ştie ce structurată se tinde la studierea unor
diferenţă enormă poate fi între fapte realităţi mai complexe şi la relaţia
şi relatarea lor (prin chestionar şi dintre planul comportamental şi cel
interviu). al subiectivităţii. Se ridică în acest
2. Comportamentul fel serioase dificultăţi în stabilirea
indivizilor este studiat în context eşantionului de comportament, a
natural, adică este surprinsă categoriilor de clasificare, a
multitudinea de factori ce codajelor şi a interpretării
determină şi condiţionează acţiunile secvenţelor concrete de conduită.
şi interacţiunile umane. Ca urmare, 4. Recurgând la grile de categorii,
e posibilă descrierea şi explicarea scări de evaluare, tabele de analiză,
vieţii sociale ca proces viu, in care se ajunge la gruparea şi
factorii şi “variabilele”obiective- sistematizarea datelor observaţiei.
structurale şi de ordin subiectiv- Nu de mute ori este însă posibilă
simbolic, se influenţează reciproc depăşirea nivelului taxonomic şi
pe axa timpului, inclusiv după calcularea unor indici şi indicatori
mecanisme de feed-back, de statistici.
retroacţiuni şi retrocorecţii, ceea ce
nu e depistabil prin celelalte metode 4. Teorie şi paradigmă în
ale investigaţiei socioumane. sociologie.
3. Fiind, de regulă, Cadrul de realizare al cunoaşterii
nonobstructivă (nu provoacă ştiinţifice este Teoria, înţeleasă atât
răspunsuri), şi, în general, de lungă ca ansamblu de enunţuri cu valoare
durată, observaţia priveşte acţiunile de adevăr privind relaţiile dintre
şi interacţiunile fireşti, fenomene (definiţii în sens
comportamentul obişnuit al restrâns), dar şi ca o construcţie
subiecţilor, tipic pentru viaţa intelectuală prin care un anumit
cotidiană şi nu artificializată de număr de legi sunt asociate unui
experiment (sau interviu şi principiu din care ele pot fi deduse
anchetă). în mod riguros (definiţi în sens
4. Mai cu seamă larg).
observaţia participativă angajează şi În ştiinţele sociale, teoriile au nivele
folosirea altor metode, în particular de generalitate diferite. La rândul
interviul şi analiza de documente. ei, sociologia are o structură
Principalele probleme teoretică multinivelară foarte
pe care le ridică observaţia complexă. Teoriile sale constau din
structurată (de tip cantitativ) pot fi enunţuri referitoare la relaţiile
formulate astfel: dintre variabile şi explicarea acestor
1. Cu toate că sistemul de codare relaţii cu ajutorul unor concepte
prealabil, ce poate cuprinde nereferenţiale (al căror denotat nu e
categorii propriu-zise (scale direct observabil). Încadram în
nominale), dar şi scale de evaluare marea clasă a sociologiei ca ştiinţă,
comportamentale şi atitudinale marile teorii (structuralismul,
(scale ordinale), reprezintă funcţionalismul, fenomenologia,
interacţionismul simbolic, etc.),
teoriile cu rang mediu de
generalitate (definite ca enunţuri
intim legate între ele şi verificabile
empiric, cum ar fi teoriile
mobilităţii sociale, teoria grupurilor
mici, etc.) si, în sfârşit, teorii cu
nivel de generalizare minim
(definite ca enunţuri empirice
adevărate « aici şi acum »).
Observăm că noţiunea de teorie are,
probabil, o semnificaţie mult mai
nesigură în ştiinţele sociale şi, în
particular, în sociologie decât în
alte discipline. R.K.Merton în
Social Theory and Social
Structure sublinia că după 1950
termenul de teorie a fost folosit de
sociologi în şapte accepţiuni diferite
din care doar una este acceptabilă.
Aceste accepţiuni sunt : 1)
metodologie, 2) idei directoare, 3)
analiza a conceptelor,
4) interpretări sociologice post-
factum, 5) generalizări empirice, 6)
teorie, 7) derivare şi codificare.
Unul din cele mai faimoase
exemple de teorie în acest sens este
teoria durkheimiană din Despre
sinucidere (1897). Se observase
statistic faptul că, într-un mediu cu
o varietate de populaţii, rata
sinuciderilor în rândul comunităţii
protestante era mai mare decât cea a
sinuciderilor în rândul comunităţii
catolice. Deşi există ca regularitate
empirică, se punea problema
teoretizării ei, cu alte cuvinte,
pentru a avea o semnificaţie
teoretică trebuia să decurgă dintr-un
grup de alte propoziţii (condiţie
impusă de Durkheim însuşi).
Aceste propoziţii pot fi sintetizate
astfel (Chelcea, 2001, 33-37):
a) Coeziunea sociala le
furnizează un suport psihic
membrilor grupului supuşi la
tensiuni şi anxietăţi violente ;
b) Procentajul de sinucideri
depinde de anxietăţile şi
tensiunile neînlăturate la care
sunt supuse persoanele ;
c) Catolicii au o mai mare
coeziune sociala decât
protestanţii ;
d) Este de aşteptat un procent mai
scăzut de sinucideri la catolici
decât la protestanţi.
Concluzia finală a lui Durkheim a
fost aceea că « sinuciderile sunt
condiţionate social », nu au cauze
psihologice sau psihopatologice (ele
au fost puse în relaţie cu variabile
precum sexul, vârsta, starea civilă şi
religia).
« Sinuciderea » lui Durkheim este o
lucrare de referinţă pentru teoria şi
metodologia cercetării sociologice,
evidenţiind rolul teoretic în
investigaţiile empirice concrete,
arătând importanţa definirii clare a
conceptelor precum şi importanţa
necesităţii introducerii variabilelor-
test în verificarea relaţiilor dintre
două fenomene, valoarea analizei
multivariate şi a analizei
contextului.
În ştiinţele sociale polisemia
noţiunii de teorie are o dublă
accepţiune : aceea de teorie şi ceea
ce R.Boudon numeşte paradigme.
Noţiunea de teorie implică faptul
că, propoziţiile supuse verificării
sunt deduse dintr-un număr mare de
propoziţii primare. Exemplul
« sinuciderii » durkheimiene
corespunde întru-totul unei teorii.
Din momentul în care se admite că
frecvenţa sinuciderilor creşte o dată
cu egoismul şi că egoismul este mai
ridicat la protestanţi, se deduce
printr-un raţionament silogistic că
protestanţii trebuie să se sinucidă
mai des.
O formă importantă de paradigmă
este caracterizată de faptul că
explicanda (în concepţia lui
Boudon însemnând propoziţiile de
explicat) nu sunt deduse dintr-o
teorie, ci derivate, prin analogie,
dintr-un corpus de cunoştinţe
aparţinând altui domeniu. Astfel,
sociologia fenomenelor de
difuziune (difuziunea zvonurilor, a
inovaţiilor) a recurs larg la
paradigme provenite din biologie
(de exemplu, modelul logistic
elaborat de Verhulst în biologie este
punctul de referinţă al modelului
difuziunii inovaţiilor în mediul rural
utilizat de Hägerstrand).
De ce este necesara înţelegerea
distincţiei dintre paradigma şi
teorie ? R.Boudon răspunde :
a) Pentru că « absenţa distincţiei
între teorie şi paradigmă contribuie
efectiv la explicarea caracterului
incert al noţiunii de teorie în
ştiinţele umane. » (R.Boudon, 1990,
109)
b) Pentru că « paradigmele pot
servi drept paradigme altor
paradigme » (R.Boudon, 1990,
109). Astfel schimbul, care este o
paradigmă pentru analiza
interacţiunii sociale, este dominat
de o paradigmă mai generală : cea a
teoriei jocurilor.
c) Pentru că « funcţiile unor
paradigme, precum cele ale
schimbului sau teoriei jocurilor, se
suprapun parţial, dar nu total, cu
cele ale teoriilor în sens strict »
(R.Boudon, 1990, 110).
Concluziile finale ale lui Boudon
sunt următoarele :
1) Noţiunea de teorie, în
ştiinţele sociale,
comportă un sens larg
şi unul restrâns. În sens
restrâns, ea corespunde
noţiunii de sistem
ipotetico-deductiv de
propoziţii. În sens larg,
ea acoperă, pe lângă
noţiunea de teorie în
sens restrâns, cel puţin
trei categorii de
paradigme, anume
paradigmele teoretice
sau analogice,
paradigmele formale şi
paradigmele
conceptuale.
2) Paradigmele teoretice
sunt teorii dezvoltate
într-un sector al
realităţii şi aplicate
prin analogie în alte
2
 sectoare (teoria naţiune, rasă) şi interferează unele
migraţiilor ţine de cu celelalte. În plus, la nivel
acest tip, în măsura în societal, din enorma cantitate de
care este aplicarea, acţiuni, unele fapte fortuite pot
prin analogie, a deveni generatoare de evenimente
mecanicii newtoniene istorice sau de instituţii noi
la fenomenele de (invenţiile lui Pasteur au
migraţie). revoluţionat structura demografică a
3) Paradigmele formale sunt popoarelor; acelea ale lui Ampère
sisteme de propoziţii sau Edison aşezarea lor economică,
care nu se referă la nici etc.). Bouthoul (1959, 159-167)
un conţinut particular considera că legile sociologice sunt
(funcţionalismul cel puţin de patru tipuri:
mertonian este o 1.Legi istorice.
paradigmă de acest În forma cea mai simplă, legea
tip). istorică constă în a indica
Paradigmele formale orientează succesiunea necesară a geografică sau la un moment
cercetarea şi analiza, prefigurând evenimentelor istorice, desfăşurare
forma sintactică în care apar care poate fi concepută sub trei
propoziţiile explicative. Raportul aspecte:
dintre aceste paradigme şi a) Sub forma cea mai simplă, legea
explicarea fenomenelor sociale este istorică este formulată ca o lege de
unul de subsumare. succesiune unilaterală
4) Paradigmele conceptuale sunt b) Formularea legii istorice ca pe
sisteme de concepţie ce un ciclu.
prefigurează vocabularul în care vor c) Formularea legii istorice ca
fi exprimate propoziţiile explicative profetică
(R.Boudon, 1990, 120). 2. Legi de corelaţie.
Paradigmele conceptuale au, cel (a) Legea, spune Bouthoul, poate fi
puţin două funcţii : de detectare a concepută sub formă de corelaţie
factorilor explicativi şi de unilaterală: peste tot unde
generalizare. constatăm fenomenul A va exista în
5.Legi in sociologie mod necesar şi fenomenul B.
Pe măsura ce ne (b) Legea poate fi concepută ca
îndepărtam de fizică, noţiunea de fiind consecinţa necesară a punerii
lege evoluează şi se complică. Daca în legătură a unui anumit număr de
fizica foloseşte matematicile, apoi cauze sau de factori
chimia se serveşte de rezultatele
acestora etc. Când ajungem la (c) Legea se structurează prin
sociologie, constatăm că ea este “compunerea forţelor sociale”.
obligată să se folosească de
3. Legi care exprima variaţii
rezultatele obţinute de toate
concomitente.
celelalte ştiinţe precedente. Legile
Simplificat, această lege poate fi
evoluează şi îşi pierd rigurozitatea
enunţată: “fenomenul B se măreşte
pe măsură ce obiectul lor este mai
sau se micşorează în proporţie
complicat.
directă sau inversă cu un fenomen
Gaston Bouthoul (1959)
A” (cu cât creşte volumul unui grup
într-o lucrare consacrată noţiunii de
social, cu atât scade securitatea
lege, subliniază că în ştiinţele socio-
afectivă a membrilor săi; cu cât e
umane şi, în special, în sociologie,
mai mare gradul de raţionalizare a
legile trec de la caracterul de
unei activităţi sociale, cu atât mai
certitudine la acela de simple
mare este eficienţa ei).
afirmaţii şi nu mai sunt altceva
4. Legile cauzale.
decât enunţarea probabilităţilor.
Acestea indică legătura generală
Coeficienţii de corelaţie pe care ele
dintre doua fenomene A si B,
îi exprimă sunt din ce în ce mai
stabilind care dintre ele este cauza
slabi. “Legea fizică este aproape
şi care efectul (de exemplu,
absolută; în chimie legea pretinde
creşterea volumului populaţiei
mai multe condiţii pentru a se
amplasate pe un teritoriu dat
aplica exact . Factorii de
determină o creştere a densităţii
indeterminare cresc în biologie
sociale pe teritoriul respectiv, ceea
deoarece reacţiile corpurilor vii sunt
ce reprezintă cauza adâncirii
variabile. … Atunci când se
diviziunii sociale a muncii).
abordează ştiinţele sociale se
Definind legile
constată că, la elementele de
sociologice ca propoziţii sau
nedeterminare analoge celor din
enunţuri fundamentale şi general-
biologie se adaugă acelea care
universale ale sociologiei,
rezultă din psihologia individuală.”
I.Ungureanu (1993, Dicţionar de
(Bouthoul, 1959, 159-167)
sociologie, 326) consideră că un
Deşi sociologia se
enunţ este lege sociologică dacă
străduieşte să elimine ecuaţia
satisface următoarele condiţii:
personală a indivizilor (încercând să
a) Enunţul este fundamental sau
“înece” reacţiile individuale în
important “atât în sensul că exprima
legea numerelor mari), în analiza
relaţii, tendinţe, mecanisme
legică apar alţi factori de
definitorii pentru structura şi
nedeterminare proprii vieţii sociale.
funcţionarea sistemului social, cât şi
În viaţa socială nimic nu este
în sensul că este acceptat cel puţin
absolut delimitat, nici definit.
de majoritatea cercetărilor din
Diferitele grupuri sociale sunt
domeniul sociologiei”.
incluse unele în altele (familie,
b) Enunţul este fundamentat atât din
punct de vedere teoretic (adică este
integrat într-o structură explicativă
determinată) cât şi din punct de
vedere empiric (adică e formulat în
limbajul observabilităţii empirice,
de preferinţă cantitativă).
c) Enunţul are o generalitate
strictă, adică include un
cuantificator general de forma
“pentru fiecare x avem y” sau
“măcar o generalitate universală
sau nelimitată ce presupune că
prezenţa obiectelor despre care se
vorbeşte în enunţul respectiv nu
este limitată la o anumită arie
determinat; cu alte cuvinte,
generalitatea să fie deschisă pentru
întreagă clasă de obiecte la care se
referă enunţul”.
d) Enunţul are capacitate
predictivă, ca urmare a generalităţii
sale universale. Aceasta înseamnă
că enunţul “poate garanta
producerea cu necesitate a unui
eveniment dacă sunt prezente
condiţiile necesare pentru
producerea acestuia, aşa cum sunt
ele precizate în lege”.
e) Enunţul este specific, adică
presupune relaţii stabilite între
termenii omogeni, din acelaşi ordin
sau din acelaşi domeniu. Totodată,
“condiţia specificităţii legii
sociologice presupune că
cercetarea acestora se va face
întotdeauna pornindu-se de la
observarea ansamblului social spre
analiza părţilor lui, acestea din
urma fiind definite numai în
termenii celui dintâi”
(I.Ungureanu). Cu alte cuvinte,
faptele sociale vor fi întotdeauna
definite ca fapte sociale totale sau
colective, în conformitate cu
principiul integralismului
sociologic, unanim admis în
sociologie.
Legile sociologiei sunt,
consideră I.Ungureanu, aproximări
obţinute prin cunoaşterea ştiinţifică
a legilor sociale pentru că, pe de o
parte, legile sociologice reflectă
numai anumite aspecte ale legilor
sociale, iar pe de altă parte, legile
sociologice sunt supuse unui
permanent proces de perfecţionare.
Această ultimă caracteristică are o
pregnanţă mai mare în cazul legilor
sociologice (decât în cazul
perfecţionării celorlalte legi din
ştiinţele sociale) pentru că ele se
manifestă întotdeauna prin
intermediul acţiunii subiective a
oamenilor.
6. Contribuţii şi limite ale Şcolii
durkheimiste.
“Este fapt social orice
fel de a face, fixat sau nu, capabil să
exercite asupra individului o
constrângere exterioară; sau în plus,
care este general pe întreg cuprinsul
unei societăţi date, având totuşi o
existentă proprie, independentă de
manifestările sale individuale”
(Durkheim, 1924, 54). Este definiţia
dată faptului social de catre
E.Durkheim în 1895 în lucrarea sa
“Les regles de la methode
sociologique”
În “Regulile metodei
sociologice” Durkheim formulează
tezele fundamentale ale doctrinei
sale sociologice referitoare la locul
şi rolul asociaţiei în geneza vieţii
sociale, solidaritatea mecanică şi
solidaritatea organică în viaţa
socială precum şi tezele referitoare
la “genuri” şi “specii” sociale.
“Societatea este
produsul asocierii indivizilor”,
considera Durkheim. Ea nu
reprezintă o simplă sumă de
indivizi, ci un sistem care este, în
fond, o realitate nouă, specifică, cu
însuşiri distincte, cu mod propriu de
existenţă şi cu legi specifice. Prin
acţiunea “forţelor sui generis” pe
care le dezvoltă asocierea
indivizilor se produce o sinteză care
nu mai este opera unuia sau altuia
dintre participanţi, ci este opera
“totului”. În acest sens, Durkheim
ajunge la concluzia ca “societatea
este exterioară indivizilor din care
s-a format”. Fiecare participant la
viaţa socială conţine o parte din ea,
dar societatea nu este, în întregime,
nici unul. Şi atunci, spune
Durkheim, explicarea fenomenului
social nu poate fi căutată decât în
agregatul constituit şi nu în natură
şi psihologia indivizilor din care s-a
format.
În plan teoretic,
Durkheim afirma specificitatea şi
autonomia realităţii sociale a
societaţii, primatul şi superioritatea
sa faţă de indivizii care o formează.
Potrivit acestei doctrine, societatea
este o realitate sui generis, de
natura psihosocială, a cărei sursă şi
esenţă constă în fenomenele de
interacţiune socială.
Sub aspect metodologic,
sociologismul afirmă principiul
necesităţii abordării obiective a
fenomenelor sociale, formulând
cerinţa ca analiza cauzala şi
explicaţia în ştiinţa despre societate
să rezide în mod esenţial din
stabilirea corelaţiei fenomenelor
studiate cu condiţiile sociale.
Limitele doctrinei lui
Durkheim constau în
desconsiderarea factorului uman ca
fiind factorul ultim şi obiectiv al
dezvoltării societăţii. El nu admite
ideea că evenimentele actuale sunt
determinate de cele precedente, din
motivul ca o fază trecută nu poate
sa predetermine una care urmează.
Stările antecedente care reprezintă
progrese autentice, pot constitui un
punct de plecare, dar nu pot explica
mobilul care împinge progresul
social înainte, considera Durkheim.
Explicaţia existenţei unor societăţi
diferite o găseşte în existenţă unor
condiţii concomitente variate.
Concepţia durkheimista
despre modul în care se constituie
societatea are un caracter pur
mecanicist. În acest sens, termeni
echivoci şi vagi ca “ forţe sui
generis”, pe care le dezvoltă
asocierea, sau “variaţiile volumului
3
şi densităţii societăţii, care au loc fenomenelor sociale sau prin
prin forţa lucrurilor” ori ca urmare a rezistenţa ce o opun acţiunilor
unui fel de “uzură naturală”, nu sunt individuale îndreptate împotriva lor.
în măsură să lămurească natura Finalitatea tipologiei sale
autentică, profundă a asupra normalului şi patologicului
determinismului social şi natura în viaţa socială este mai degrabă
proceselor sociale. De aceea, ideologică: în faţa manifestării unor
Durkheim n-a reuşit să descifreze fenomene sociale patologice
esenţa legităţii obiective a specifice societăţii în care trăia
procesului social. (Cuviller, 1936, (greve, şomaj, alcoolism,
67) criminalitate), Durkheim şi-a
Pentru Durkheim, păstrat încrederea în capacitatea
factorul economic nu are a răspunde ştiinţei sociale de a reforma ordinea
decât la satisfacerea unei nevoi morală a lumii.
fizice şi nicidecum sociale. De Rezumăm întreaga teorie
aceea, factorul economic este mai durkheimiană, cu privire la faptul
mult “organic” (deci individual) social, spunând că faptul social este
decât social. exterior individului, are caracter
Considerând produsele economice coercitiv şi este general. Este
ca realităţi “exterioare, obiective, exterior individului în sensul că nu
aproape fizice”, el a considerat că e nici de natura organică (biologică)
economicul (în sensul de relaţii şi nici individual (ceea ce l-ar plasa
economice) este imobil, static şi de în perimetrul psihologiei).
aceea el nu poate fi cauza Din ansamblul concepţiei lui
dezvoltării sociale. Această Durkheim enumerăm câteva teze
atitudine l-a dus la desconsiderarea care îşi mai păstrează valabilitatea
factorului economic în general, la (apud I. Ungureanu, 1985, 42-48):
afirmarea primordialitătii factorului --Credinţa că realitatea socială are
religios asupra celui economic, ca şi caracteristici proprii, specifice, pe
la considerarea vieţii sociale ca baza cărora se distinge de celelalte
fiind “esenţial făcută din “regimuri” ale realităţii (în legătură
reprezentări”. cu aceasta, pledoaria împotriva
Durkheim apreciază că nu tot teoriilor sociologice organiciste – a
ce se petrece în societate este şi lui H. Spencer – ca şi împotriva
social. Faptele sociale reprezintă teoriilor psihologiste în sociologie,
“… o ordine de fapte care a reprezentat un moment pozitiv în
înfăţişează caractere foarte speciale: disputele teoretice ale epocii şi a
ele constau în feluri de a lucra, de a favorizat canalizarea eforturilor în
gândi şi de a simţi, exterioare direcţia afirmării sociologiei ca
individului şi care sunt înzestrate cu ştiinţă autonomă);
o putere de constrângere, în virtutea --Recunoaşterea existenţei
căreia se impun lui” (Durkheim, socialului ca o realitate specifică
1924, 49). Din această ordine de structurată, care nu poate fi readusă
fapte fac parte: la elementele sale constitutive;
- normele juridice şi --Afirmarea obiectualităţii
morale; socialului şi a necesităţii apropierii
- dogmele şi riturile de realitatea socială pe calea
religioase; observării şi cercetării sistematice,
- obiceiurile, regulile directe;
bunei creşteri --Ideea necesităţii şi valorii
(eticheta) sau cercetării directe a realităţii sociale,
convenţiile care îşi menţine pe deplin
“civilităţii”; valabilitatea şi în zilele noastre;
- limbajul; --Recunoaşterea existenţei unui
- sistemele economice, determinism social specific,
financiare, de educaţie; imanent, într-o perioadă în care
aceste teze erau respinse sub focul
- curentele sociale care multiplelor teorii filosofice
n-au ca izvor nici-o iraţionaliste.
constiinta individuala. Toate aceste orientări şi
Faptele sociale se tendinţe iraţionaliste din gândirea
deosebesc de cele psihice, “ele au durkheimistă sunt alterate de
un alt substrat, nu evoluează în modalitatea de soluţionare a
acelaşi mediu, nu depind de problemei fundamentale a infirmate.
aceleaşi condiţii…” (Durkheim, sociologiei, aceea a raportului
1924, 38). Neavând ca fundament dintre existenţa socială şi conştiinţa
indivizii, faptele sociale nu pot avea socială. Considerând că societatea
la baza decât societatea (fie cea este o realitate sui generis, dar de
politică în întregul ei, fie vreunul natură psihică, şi că faptele sociale
din grupurile parţiale: confesiuni
nu sunt altceva decât “cristalizări”,
religioase, şcoli politice, literare,
produse ale conştiinţei colective,
corporaţii profesionale.). Ele sunt
Durkheim a alunecat pe calea
produsul vieţii comune, şi anume
soluţionării idealiste a acestei
produsul acţiunilor şi reacţiunilor
probleme, ceea ce a făcut ca tezele
dintre conştiinţele individuale şi
sale despre caracterul obiectiv al
exercită o putere de constrângere
faptelor sociale să reprezinte
asupra membrilor societăţii, iar
rezolvarea idealistă a acesteia.
aceasta însuşire a lor se poate
Durkheim a rămas pe poziţia că
manifesta în două moduri: prin
realitatea socială constă dintr-o
sancţionarea nerespectării
simplă coexistenţă şi succesiune de
lucruri. Aici îşi are originea
mecanicismul concepţiei sale
asupra determinismului social.
Neajungând să opereze o
distincţie clară, consecvent
ştiinţifică între logic şi istoric
(ontologic) şi punând accentul pe
caracterul de “fapt social” al
proceselor sociale, Durkheim a
insistat asupra aspectelor de
discontinuitate ale realităţii sociale,
neînţelegând că discontinuitatea
este de fapt unul din momentele
continuităţii. El n-a sesizat că
realitatea socială este un proces
complex, că “faptele sociale”
reprezintă momentele, punctele
nodale, stările sale calitativ
distincte. În aceste condiţii, este
explicabil de ce Durkheim nu a
adâncit analiza conexiunii şi
interdependenţelor sociale.
Neînţelegând că factorul
economic este fundamental în orice
sistem social şi nesesizând locul şi
rolul acestuia în constituirea,
structurarea şi dezvoltarea
societăţii, Durkheim nu a putut să
dea o explicaţie cu adevărat
ştiinţifică vieţii sociale.
7.Conditiile ipotezei valide
În 1967, J.Galtung evidenţiază zece
condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească o ipoteză pentru a fi
validă:
-Ipoteza trebuie sa fie generală -
ceea ce presupune un “conţinut”
mare al ipotezei: “în orice condiţii
spaţio-temporale concrete, relaţiile
dintre variabile trebuie să fie
adevărate”. (Chelcea, 2001, 76)
-Ipoteza trebuie să fie complexă.
“Din punct de vedere al
complexităţii, relaţiile dintre doua
ipoteze este ceteris paribus I2 > I1
daca n2 > n1” (Chelcea, 2001, 76).
Mai simplu, distingem ipoteze de
nivel 1, cu o singură variabilă,
ipoteze de nivel 2, cu două
variabile, etc.
-Specificitatea ipotezei se referă la
numărul de valori. “Se preferă
ipotezele în care variabilele au trei
valori celor în care variabilele au
două valori”. (Chelcea, 2001, 77).
-Determinarea ipotezei se referă la
preferinţa analiştilor pentru
ipotezele cu grad înalt de
determinare, în detrimentul
ipotezelor înalt probabiliste.
-Falsificabilitatea ipotezei se referă
la faptul că, în cercetările empirice
se reţin doar ipotezele ce pot fi
-Ipotezele trebuie să fie testabile. În
cercetările empirice se reţin doar
ipotezele ce pot fi testate
(confirmate sau infirmate).
-Ipotezele trebuie să fie predictibile,
să descrie şi să explice fenomenul.
-Comunicabilitatea ipotezei se
referă la acea calitate pe care
trebuie să o deţină o ipoteză astfel
încât să aibă înţeles atât pentru
specialişti, dar şi pentru publicul
larg.
-Reproductibilitatea ipotezei
presupune ca, prin repetarea
demersului cercetării se obţin
aceleaşi concluzii. S.Chelcea (2001,
77) sublinia că, pentru sociologie,
de cea mai mare importanţă este
“criteriul obiectivităţii”, bazat pe
reproductibilitatea intersubiectivă
(reproducerea fenomenelor şi
analiza lor de către mai mulţi
cercetători).
-Ipoteza trebuie să fie utilă.
S.Chelcea analizează schema lui
Galtung (1967, 337) privind
evaluarea ipotezelor după gradul lor
de confirmare. În urma
“confruntării cu realitatea”,
ipotezele “se plasează pe un
continuum de la totala lor falsificare
până la deplina verificare”.
(Chelcea, 2001, 78)
8.Def operationala si def
nominala in stiintele juridice.
a) Definiţia nominală sau verbală
constă din specificarea înţelesului
unui termen cu ajutorul altor
termeni sau, altfel spus, din
descrierea verbală a unui obiect.
Definiendum-ul, cuvânt al cărui
înţeles trebuie arătat, are aceeaşi
semnificaţie ca şi definiens-ul,
cuvintele cu ajutorul cărora se
instituie un nume, se introduce un
termen nou în vocabularul ştiinţei
sau în vocabularul unui agent
cunoscător
Rezultă de aici că definiţia
nominală nu poate fi nici adevărată
şi nici falsă, ci ea este o convenţie:
ori de câte ori citim sau auzim un
anumit cuvânt înţelegem un anumit
lucru. Există, o ierarhizare a
definiţiilor nominale, fiecare dintre
acestea fiind constituită din termeni
primari (de exemplu, termenul
“reacţie”) şi termeni derivaţi (fiind
la rândul lor definiţi cu ajutorul
termenilor primari, de exemplu,
normă, comportament, etc.)
Definiţia nominală, apreciază
S.Chelcea (2001), nu oferă nici o
informaţie despre realitate,
definiendum-ul neavând alt înţeles
decât definiens-ul.
De asemenea, în ceea ce priveşte
funcţiile definiţiilor nominale,
acestea urmează tipicul funcţiilor
definiţiilor, în general, cu excepţia
funcţiei referenţial-designatoare.
b) Definiţia operaţionala sau
operaţionalizarea conceptelor
reprezintă un procedeu prin care se
decide dacă o calitate poate fi
atribuită unei unităţi sociale sau, aşa
cum spunea A.Bachrach în 1962,
(apud Chelcea 2001, 111),
“definiţia operaţionala a unei
mâncări este… reţeta sa.”
Cu alte cuvinte, putem considera
definiţia operaţională ca fiind
procedeul prin care se stabileşte o
relaţie între semnele direct
observabile şi simbolurile ce apar la
nivelul teoriei. J.Simon (1969)
sublinia ca o definiţie este
operaţională numai dacă cel ce
analizează conceptul specifica şi
procedeul, incluzând şi
instrumentele folosite pentru
identificarea sau generarea
4
definiendum-ului şi găseşte un înalt
coeficient de siguranţă (consistenta
în aplicare) pentru definiţia dată.
Operaţionalizarea conceptelor, deşi
dezbătută din 1927 (anul apariţiei
orientării filosofice a procesul interacţiunii instrument
operaţionalismului prin lucrarea lui
P.Bridgman “The Logic of Modern
Physics”) şi până în prezent, a
rămas încă în actualitate (au fost
preocupaţi de problema
operaţionalizării conceptelor din
ştiinţele socio-umane G.Lundberg -
1941, H.Blumer - 1941, G.Bergman
şi K.Spence - 1941, C.Hempel -
1954).
Scala F, elaborată de psihologul
Daniel J.Levison, este structurată pe
noua dimensiuni, şi anume:
convenţionalism, supunere
autoritariană, agresiune
autoritariană, antisubiectivitate,
superstiţie şi stereotipuri, putere şi
încăpăţânare, destructivitate şi
cinism, proiectivitate, preocupare
exagerată pentru problemele morale
referitoare la sex. Pentru fiecare
dimensiune au fost stabiliţi
indicatori specifici. Pe un
continuum cu 7 trepte (de la –3 la
+3), persoanele testate îşi exprimă
acordul sau dezacordul cu
enunţurile (indicatorii) din structura
scalei. În final, se calculează scorul
total, pe baza căruia se determină
tipul de personalitate. De exemplu,
enunţul: “O persoană care are
comportamente şi obiceiuri rele şi o
educaţie proastă cu greu se poate
aştepta să fie acceptată de oamenii
decenţi” reprezintă un indicator în
cadrul dimensiunii
“convenţionalism”. Cei care se
declară total de acord cu acest enunţ
probabil că aparţin tipului de
personalitate autoritariană.
Probabilitatea devine mult mai
mare dacă respectiva persoană
posedă şi indicatorii celorlalte
dimensiuni (dacă sunt de acord cu
enunţurile): “Supunerea şi respectul
faţă de autoritate sunt cele mai
importante virtuţi pe care copii
trebuie să şi le însuşească”
(supunerea autoritariană).
“Homosexualitatea reprezintă o
formă gravă de delicvenţă şi trebuie
pedepsită cu severitate”
(preocuparea exagerată pentru
problemele morale legate de sex)
ş.a.m.d.
Specialiştii apreciază ca Scala F
poate măsura în ansamblu
autoritarianismul ca sindrom al
atitudinilor care predispun la
acceptarea ideologiei fasciste,
extremiste, antidemocratice.
Personalitatea autoritariană este
marcată de prejudecăţi, faţă de
grupurile minoritare, de
antisemitism şi etnocentrism.
(Chelcea, 2001, 111-112)
Oricare ar fi problema sociologică
ce se impune sau ipoteza pe care
trebuie să o demonstrăm, aceasta
trebuie confruntată întotdeauna cu
problema construirii variabilelor,
adică a traducerii conceptelor şi ordinea, cum sunt aranjate în prealabil, urmând ca ele să fie
noţiunilor în operaţii de cercetare pagină şi multe alte elemente. descoperite şi definite prin
definite. În însăşi construcţia intermediul unor astfel de discuţii.
chestionarului zac latente surse de Interviurile nestructurate
9. Interviul distorsiune a răspunsurilor, care se (nondirecte sau de profunzime) se
structurat. pot manifesta şi implementa în desfăşoară, de obicei, în mai multe
întâlniri, iar o întâlnire poate dura
Se consideră că, dacă
(chestionar) - operator - respondent. mai multe ore.
observaţia este anatomia, scheletul
În toate lucrările despre anchete şi Conţinutul şi forma
cognitiv al cunoaşterii cotidiene,
sondaje, figurează un spaţiu destinat interviului diferă în funcţie de
discuţiile şi convorbirile reprezintă
erorilor care pot surveni, erori problemele discutate, de
fiziologia ei, sângele şi hormonii.
tratate în funcţie de cele trei entităţi caracteristicile socio-demografice
Abordarea calitativist-
(chestionar, operator, subiect), şi ale populaţiei, de locurile în care se
fenomenologică are în analiza
care, se nasc la intersecţia lor. desfăşoară (locuinţă, şcoală, birou
dialogurilor cotidiene un obiect
Pentru mulţi etc.). La încrucişarea diverselor
preferat de studiu.
calitativişti problema erorilor de criterii se pot desprinde multe tipuri
In funcţie de scopul şi
care sunt îngrijoraţi cantitativiştii de interviuri individuale. Prin
gradul lor de elaborare exista trei
nici nu se pune, întrucât ea se referă generalitatea şi importanţa lor,
tipuri majore de interviu :
la corespondenţa dintre faptele următoarele modalităţi sunt de
1. Interviurile
existente real şi ceea ce declară menţionat:
spontane, prezente în derularea
oamenii despre aceste fapte. · Interviul calitativ de
vieţii de zi cu zi, neorganizate şi
Faptele, în accepţiunea largă, tip clasic utilizat în cercetările
fără intenţia de a obţine informaţii
înseamnă şi faptele de conştiinţă, etnografice (din antropologia
speciale;
motivaţii, trăiri, percepţii etc. culturală, dar şi din sociologie),
2. Interviurile
Pentru ei, realitatea relevată prin unde el este consubstanţial
deliberate, semiorganizate, dar fără
interviu este una construită prin observaţiei participative, şi unde
scop ştiinţific; Sunt foarte diverse,
interacţiunea intervievator - cercetătorii, luând parte la viaţa şi
începând de la practica cotidiană,
intervievat. În viziunea lor, marea activităţile unei culturi, realizează
cand spunem “voi avea o discuţie
eroare a cantitativiştilor este aceea automat şi convorbiri informale,
cu el (sau ea) pe această temă” sau
de a obliga mintea subiecţilor să spontane, dar, de cele mai multe ori,
“îl voi întreba în legătură cu acest
răspundă la întrebările prestabilite, ei şi provoacă discuţii cu caracter
lucru”, trecând prin interviurile
prin variante fixe şi, pe deasupra, de mai organizat, centrate pe anumite
organizate pentru ocuparea unui
a mai şi acuza, uneori exclusiv sau subiecte.
post sau câştigarea unui concurs, şi
preponderent, tot subiecţii că nu · Studiile de istorie
până la interviurile publice,
răspund sau că răspund incorect. orală au ca suport metodologic tot
reportericeşti, efectuate de mass-
10. Interviul calitativ interviul nestructurat, diferenţa faţă
media.
(nestructurat) de utilizarea lui curentă fiind aceea
3. Interviul ca metodă
Pentru anumiţi că se urmăreşte în mod expres
în disciplinele socioumane,
calitativişti, conţinutul celor spuse reconstituirea, pe cale orală, din
organizat şi efectuat după anumite
de subiecţi în cadrul interviului nu relatările participanţilor, a unor
rigori, cu scopul de a obţine
trebuie raportat la un referenţial evenimente, episoade sau profiluri
informaţii cât mai autentice,
ontic, adică să nu ne punem de personalităţi istorice. “Istoria
destinate cunoaşterii sistematice,
problema dacă ele sunt adevărate orală” înseamnă şi surprinderea
deci interviul ştiinţific (sistematic).
sau false în raport cu anumite date autobiografiilor profesionale şi
Interviul structurat sau
ale realului, ci trebuie considerate materiale sau ale altor aspecte din
de tip cantitativ. Intrebările şi
în sine, ca expresii ale unor viaţa de zi cu zi a oamenilor
ordinea lor sunt dinainte stabilite,
reprezentări şi practici simbolico- obişnuiţi, aspecte relatate în
de obicei sunt date şi alernativele de
culturale ale subiecţilor. conexiune cu date istorice.
răspunsuri, subiectul având sarcina
Mulţi cercetători · J. Douglas (1985),
de a alege varianta sau variantele de
adoptă în această privinţă punctul dorind să sublinieze caracterul
răspuns care i se par potrivite. Într-o
de vedere al complementarităţii deschis al interviului nestructurat,
formă drastică, în anumite anchete
dintre cantitativ (raportarea necesitatea adaptării lui la situaţii şi
şi sondaje, pretenţia este ca nu doar
răspunsurilor la referenţialul persoane diverse, propune expresia
protocolul de interviu să fie total
exterior) şi calitativ (analiza internă de interviu creativ. Se recomandă
standardizat, ci şi comportamentul
a structurii răspunsurilor şi a ca deopotrivă intervievatorul şi
celui ce adresează întrebările să fie
semnificaţiei lor culturale). intervievatul să renunţe la orice
la fel; să nu pună întrebări
Interviul este o regulă de gândire şi conduită
suplimentare, să nu răspundă la
conversaţie, practica conversaţiei formală, să uite toate convenienţele,
întrebările subiecţilor, să păstreze
este una cotidiană atât pentru să se exprime cât mai liber şi
acelaşi ton.
subiect, cât şi pentru savant creativ. Interviul creativ se apropie
In interviul
(intervievator). Interviul trebuie de metoda istorisirii vieţii personale
semistructurat prestabilite sunt doar
văzut ca o activitate normală de (life history).
temele în jurul cărora se va purta
interacţiune în care amândouă · Preocupările
discuţia. Se eleborează un ghid de
părţile îşi angajează cunoştiinţele postmoderniste în legătură cu
interviu. Ghidurile de interviu
cotidiene despre organizarea, interviul merg pe linia de a prezenta
cunosc o mare varietate de forme,
structura şi dinamica vieţii sociale. cât mai “crud”, autentic, fără
începând de la unele ce cuprind
Sarcina cercetătorului este de a intervenţia deformatoare a
doar câteva teme mai generale,
analiza proprietăţile interacţiunii cercetătorului, relatările şi
până la altele cu o listă lungă de
intervievator-intervievat, ca interpretările subiecţilor investigaţi.
subiecte şi întrebări specifice.
interacţiune socială practică şi Astfel, prin interviul polifonic se
Forma ghidului depinde şi de cât de
concretă. urmăreşte ca spusele fiecărui
familiară îi este cercetătorului
11. Interviul subiect să fie înregistrate cât mai
problema şi populaţia de investigat;
individual fidel şi perspectivele distincte ale
dacă ele sunt mai puţin cunoscute,
Interviul individual oricărui intervievat să se regăsească
se porneşte cu un ghid mai sumar,
calitativ (nestructurat) presupune că în raportul final de cercetare.
dar nu superficial.
cercetătorul poartă discuţii total Raportul n-ar trebui să fie o
Interviurile structurate
libere cu anumiţi membri ai prelucrare sintetică a cercetătorului,
sunt integral construite de la
comunităţii (populaţiei) vizate, pe în care s-au pierdut pe drum vocile
început, elaborarea chestionarului
una sau mai multe probleme. subiecţilor.
este complexă, contând conţinutul
Uneori nici problemele nu sunt date
întrebărilor, forma lor de expresie,
5
 Tot în cadrul mişcării
postmoderniste se susţine că prin
interviul interpretativ, alături de
caracterul creator şi polifonic,
trebuie să se insiste pe momentele
considerate de subiecţi ca fiind
cruciale în traiectoria lor de viaţă.
Epifaniile - cum se numesc astfel de
momente, cu o expresie
împrumutată de la James Joyce (în
româneşte s-ar numi “boboteze”) -
destructurează şi restructurează
experienţele de viaţă trecute ale
oamenilor şi le determină pe cele de
viitor. Ca urmare, ele trebuie să fie
exploatate la maxim în convorbirile
cu subiecţii.
În viziunea
calitativistă, interviul trebuie să fie
flexibil şi inteligent, condus în
acord cu împrejurările şi persoanele
concrete. Dacă interviul în general
este o artă, cel calitativ
(nestructurat) este artă prin
excelenţă. De aceea el necesită
întinsă şi variată experienţă.
12. Focus group-uri
Prin interviul de grup
se înlătură ceea ce în literatura
metodologică se numeşte greşeală
atomistică (atomistic fallacy), adică
de deducere a stării de spirit
colective din agregarea statistică a
opiniilor individuale. Este clară
diferenţa dintre interacţiunea
statistico-matematică a opiniilor şi
interacţiunea reală a acestora în
procesul viu al discuţiilor în
dinamica de grup, unde intervin
ample fenomene de controversă, de
persuasiune, de autoritate etc.
Ca şi interviul
individual, interviul de grup se
poate realiza în cele trei forme:
structurat, semistructurat şi
nestructurat. Dar dacă în cazul celui
individual, structurat înseamnă,
aplicarea chestionarului
standardizat, situându-ne deci în
perimetrul anchetei ca metodă
cantitativă, interviul de grup, chiar
în versiunea structurată, cu
întrebări specifice dinainte
formulate, este o metodă calitativă,
pentru că presupune interacţiunea
participanţilor, schimbul de replici,
de opinii şi idei, pe marginea
acestor întrebări, întrebări care sunt
deschise, fiind vorba despre o
discuţie de grup.
S-ar putea crede că
situaţia de grup ar inhiba
exprimarea unor opinii şi atitudini
de mare profunzime. Afirmaţia
conţine o cotă de adevăr. Punerea
faţă în faţă a membrilor unui grup
are însă şi efecte de facilitare a
emiterii opiniilor. Aceasta deoarece
participanţii la interviu,
cunoscându-se bine între ei, se simt
oarecum obligaţi să-şi formuleze
părerile. Mai mult, schimbul de
opinii şi părerea celorlalţi într-un
cadru special organizat îi ajută pe
oameni la traducerea trăitului în
reflectat, la conştientizarea
atitudinilor şi a valorilor personale
şi de grup.
Pentru o cât mai bună
reuşită a interviului de grup, sunt
necesare câteva condiţii importante
dintre care nu sunt de neglijat cele
materiale, exterioare, dar cu
implicaţii psihologice deosebite:
 la ce oră se realizează (este
contraindicată reunirea
membrilor grupului după
orele de muncă sau de clasă
şi deci înaintea mesei);
 locul unde se desfăşoară
 numărul de participanţi
(schimbul optim de replici se
poate asigura cu un număr de
10-15 persoane);
 calitatea participanţilor (nu e
bine să fie prezente persoane
cu un înalt statut socio-
profesional, deoarece au un
efect inhibant).
Rezultatele interviului
de grup depind şi de felul în care s-
a asigurat pregătirea lui
psihologică, realizarea acceptării
intervievatorului de către grup şi
“convorbirile preparatorii” ale
acestuia cu participanţii.
Acceptarea reprezintă stabilirea
sentimentului de încredere faţă de
cel ce va conduce interviul,
considerarea lui ca o persoană
căreia i se poate spune tot ceea ce e
autentic trăit şi care este capabilă să
înţeleagă şi să fie obiectivă.
Conversaţiile
preparatorii constau în
întrevederile particulare ale
intervievatorului cu viitorii
participanţi, în timpul cărora li se
anunţă tema interviului, durata (cea
optimă fiind de 1,5-2 ore), precum
şi faptul că este indispensabilă
exprimarea opiniei personale a
fiecăruia. Este indicat să se
realizeze convorbiri libere
(nedirijate) asupra subiectului ce se
va discuta. Scopul acestor
convorbiri este triplu: de a induce o
relaţie personală de încredere şi
stimă reciprocă; de a “debloca”
persoana intervievată şi de a facilita
exprimarea opiniilor sale în cursul
reuniunii ce va avea loc, deoarece
ea se va afla atât într-o situaţie de
siguranţă (a formulat deja opiniile
sale), cât şi de oarecare stres
(prezenţa celui care a ascultat-o o
dată o “obligă” oarecum să-şi repete
părerile); în intervalul convorbirii
individuale-reuniune, participantul
reflectează asupra temei şi îşi
clarifică mai bine punctele de
vedere. Experienţa arată că acest
gen de convorbiri nu afectează
spontaneitatea, supleţea şi bogăţia
discuţiilor în grup, dinamica proprie
reuniunilor implicând o situaţie
inedită cu efecte sinergice
animatoare.
Interviurile de grup
clasice se utilizează atât în
traducerea trăitului în reflectat, în
clasificarea valorilor şi atitudinilor
grupale şi individuale, în rezolvarea
eventualelor tensiuni şi ajungerea la
soluţii, cât şi în faza de preanchetă,
pentru construirea unor chestionare
standardizate.
Interviuri total
nestructurate pot fi considerate şi
reuniunile de brainstorming, care
au ca scop producerea de idei şi
soluţii pe marginea unei probleme.
Într-un fel, întâlnirile şi discuţiile de
grup, utilizate ca tehnică
terapeutică, pot fi clasate tot ca
interviuri de grup nestructurate. În
respectivele tipuri de discuţie însă,
ca şi în altele, participanţii pot să nu
facă parte dintr-un grup natural,
faptul acesta constituind uneori
chiar o condiţie pentru reuşita
interviurilor.
Interviul de grup
structurat s-a concretizat în ceea ce
de multă vreme se practică în SUA
sub denumirea de focus group
(interviu de grup focalizat). El se
foloseste mai ales în studiile de
marketing, în implementarea şi
evaluarea unor programe sociale şi
în proiectarea sau completarea unor
cercetări sociologice. În acest din
urmă scop, el a fost utilizat de
Robert K. Merton şi colaboratorii
săi (1956), care i-au dat numele, în
lucarea The Focused Interview.
Organizarea şi
conducerea focus group-ului
presupun în general aceleaşi
principii şi probleme ca şi interviul
de tip clasic. Diferenţa este, aceea
că, în cazul primului, există
întrebări dinainte formulate, ceea ce
angajează unele cerinţe în plus faţă
de interviul de grup nestructurat.
Dintre acestea, experţii
în focus group recomandă ca foarte
importante:
1. Întrebările să fie
relativ puţine (7-10), altfel durata
discuţiei - în condiţiile în care
fiecărui participant i se alocă în jur
de două minute pentru a răspunde la
fiecare întrebare sau a face
eventuale comentarii pe marginea ei
- ar fi nepermis de mare, ceea ce
înseamnă, până la urmă, eşecul
interviului.
2. Cu atât mai mult cu
cât (comparativ cu interviul
individual) întrebările trebuie să fie
reduse ca număr, ele necesită să fie
foarte bine alese şi formulate.
3. Oricât de bine ar fi
proiectat ghidul de interviu, în
desfăşurarea discuţiei propriu-zise,
din dinamica proprie grupului,
cercetătorul-moderator va ajunge să
constate că se impun ca importante
anumite întrebări ce nu au fost
dinainte stabilite
Faţă de interviul de
grup clasic, mai intervine o
deosebire esenţială: participanţii
nefăcând parte din acelaşi grup
natural, nu se cunosc între ei.
Particularitatea temei puse în
discuţie determină compoziţia celor
ce iau parte la interviu (care, ca
număr, e indicat să fie în jur de 10),
dar principiul este ca, în interiorul
unei categorii de public, cei
convocaţi să fie cât mai diferiţi ca
status şi rol. De pildă, dacă focus
group-ul urmăreşte să evidenţieze
cum este perceput un nou
eveniment, prevedere sau program,
vor fi intervievate grupal numai
persoane expuse direct la impactul
acestora. Se constituie astfel un
public a cărui singură caracteristică
regăsită la toate persoanele ce
formează grupul este aceea că ele
sunt afectate de o aceeaşi problemă,
şi atunci, pentru a asigura o
oarecare reprezentativitate, este de
dorit ca invitaţii la discuţii să fie
diferiţi sub aspectul altor
caracteristici. Bunăoară, dacă
interesează percepţia şi reacţia
locuitorilor unui cartier faţă de
construcţia unui aşezământ cultural,
participanţii vor fi locuitori ai
cartierului (trăsătură comună), din
diferite puncte ale acestuia, de
diferite profesii şi vârste etc.
(caracteristici de diferenţiere).
Interviuri de grup
structurate se pot realiza şi cu
experţi, acest tip de interviu fiind
cunoscut în literatura americană ca
tehnica Delphy şi a grupurilor
nominale. Spre deosebire de focus
group şi de alte forme de interviuri
de grup, aici scopul este de a ajunge
la o soluţie a unei probleme. În
consecinţă, se urmăreşte ajustarea
opiniilor individuale şi realizarea
unui consens. Moderatorul trebuie
să aibă deci şi calităţi de negociator,
fiind vorba, într-un fel, de luarea
unei decizii în grup.
Interviul de grup are o
serie de avantaje, mai importante
fiind cele ce decurg din dinamica
opinională şi decizională proprie
grupului ca entitate. De asemenea,
comparativ cu ancheta trebuie
menţionat costul mai redus.
Dezavantajele provin din faptul că
cel ce conduce un astfel de interviu
trebuie să fie o persoană cu multe
abilităţi de intervievator, dar şi de
moderator şi chiar de negociator,
calităţi ce nu e uşor să fie întrunite
de aceeaşi persoană. Pe de altă
parte, oricât de calificată ar fi
această persoană, e posibil să apară
fenomene distorsionate precum
dominarea discuţiei de către unii
subiecţi sau fenomenul de gândire
de grup, groupthink, adică o
consensualitate necritică în emiterea
de idei şi soluţii, participanţii
cedând, mai mult sau mai puţin
voluntar, presiunii unor condiţii
cum ar fi timpul limitat, autoritatea
unei persoane, teama de consecinţe
ulterioare.
13. Principiile
cercetarilor empirice.
Pentru desfăşurarea cu succes a
cercetărilor empirice referitoare la
comportamentele colective şi
individuale, trebuie luate în
considerare patru principii : (cf.
Chelcea, 2001, 55-59)
1. Principiul unităţii teoretic-
empiric (cu alte cuvinte, cercetarea
observaţională, directă, trebuie să
confere valoare de adevăr intuiţiei
teoretice : un exemplu este acela al
descoperirii planetei Neptun, intuită
teoretic (în 1843 şi 1846) a exista
cu mult timp înainte de
descoperirea ei practică).
6
2. Principiul unităţii înţelegere-
explicaţie pleacă de la constatarea
că, numai cunoaşterea intuitivă a
socialului nu este suficientă, ea
putând conduce la rezultate eronate.
Acest principiu pune în discuţie
relaţia dintre subiectul şi obiectul
cunoaşterii în ştiinţele sociale şi
comportamentale. R.Boudon (1969)
subliniază că « metoda
comprehensivă, singură, nu este
suficientă în cercetarea sociologică,
dar ea îşi are aplicabilitate în
ştiinţele socio-umane, valabilitatea
ei variind de la o cercetare la alta »
(în S.Chelcea, 2001, 57)
3. Principiul unităţii dintre
cantitativ şi calitativ impune
utilizarea convergentă a metodelor
statistice şi cazuistice, folosirea
unor metode deopotrivă cantitative
şi calitative (de exemplu, analiza de
conţinut).
4. Principiul unităţii judecăţi
constatative-judecăţi evaluative
presupune angajarea morală a
cercetătorului în sprijinul valorilor
înalt-umaniste şi a idealurilor
naţionale. I.Mărginean (2000, 54-
97) concepe metodologia de
cercetare pe câteva mari
componente, respectiv :
a) Componenta teoretică. Este
componenta teoriei referenţiale şi a
normativităţii metodologice care să
îndeplinească rolul de ghid al
cercetării (prin sistemul conceptual
specific) cât şi în fazele de realizare
şi finalizare (interpretare, explicare,
comunicare a rezultatelor).
b) Componenta metodică. Este
componenta metodelor, tehnicilor,
procedeelor şi instrumentelor de
lucru, precum şi a strategiilor de
cercetare socială.
c) Componenta de natură
epistemologică. Este componenta
de evaluare a rezultatelor cercetării
şi a construcţiei teoretice, în ultimă
instanţă de certificare a statutului
ştiinţific al sociologiei.
« A teoretiza înseamnă, înainte de
toate a ordona, a sistematiza
rezultatele primare ale activităţii
de cunoaştere, şi apoi a integra
teoriile parţiale în teorii cu grad
mai înalt de generalitate. »
(Mărginean, 2000, 73)
În acest sens, B.Glaser (1967)
notifică două strategii de
teoretizare. Prima, caută
descoperirea (generarea) teoriei din
date (Grounded Theory), fie că se
are în vedere un anumit segment
social (Substantive Theory) sau
ansamblul vieţii sociale (Formal
Theory). În acest caz, analistul
aplică metoda comparativă de
analiză a diferitelor grupuri cu
referire la un domeniu de interes. A
doua strategie, constă în verificarea
teoriilor dinainte formulate,
realizând testarea ipotezelor în
condiţii de repezentativitate
statistică.
14. Metoda in
acceptiune sociologica
Metoda (grec. methodos
= cale, mijloc, mod de expunere)
reprezintă, în ştiinţele sociale
modelul de cercetare, sistemul de
reguli şi principii de cunoaştere şi
de transformare a realităţii
obiective. În ştiinţele socio-umane,
termenul de metoda se foloseşte în
accepţiuni foarte variate, asociindu-
i-se când un sens prea larg (metoda
statistică, metoda experimentală),
când unul prea îngust .(Chelcea,
2001, 48)
Metoda este utilizata în
funcţie de o metodologie şi
presupune ,,înlănţuirea ordonată a
mai multor tehnici” (Friedman,
1961, 44) care, la rândul lor, vor fi
operaţionalizate în moduri de
utilizare sau procedee aplicate
instrumentelor concrete de
investigare. Spre explicitare,
drumul de la teoretic la empiric sau
traseul operţionalizării este lămurit
de S. Chelcea în următorul
exemplu: ,,dacă ancheta reprezintă
o metodă, chestionarul apare ca
tehnică, modul de aplicare... prin
autoadministrare, ca un procedeu,
iar lista propriu-zisă de întrebări
(chestionarul tipărit) ca instrument
de investigare’’.
La fel am putea detalia şi în ceea ce
priveşte metoda observaţiei în cazul
unei anchete de explorare: ca
tehnică ar putea figura în acest
caz ,,observaţia participativă’’, un
procedeu pentru acest tip de
observaţie ar fi modalitatea de
înregistrare a datelor iar ca
instrument de investigare – ghidul
de observaţie.
Apărută sub presiunea
unor insuficienţe ale funcţionării
socialului, sociologia a evoluat prin
proliferarea metodelor până la a-şi
contura metodologii de investigare
bazate pe o anumita concepţie
epistemologică.
Numărul metodelor fiind foarte
mare, se impune utilizarea unor
criterii de grupare prin care să se
surprindă apropierea sau
convergenţa lor.
După criteriul temporal, J.C.Plano
(1993, 97) vorbeşte de metode
longitudinale sau ,,viziunea în
lungime’’ (biografia, studiul de caz,
studiile panel etc.) şi metode
transversale sau ,,viziunea în
lăţime’’ (observaţia, ancheta, testele
etc).
Dacă se cercetează, exemplifică
autorul, performanţele academice
ale unui grup de studenţi se poate
recurge la metoda longitudinală,
ceea ce presupune cercetarea
aceluiaşi grup pe toată durata
colegiului sau facultăţii ori se poate
folosi metoda transversală ceea ce
înseamnă cercetarea simultană a
mai multor grupuri – câte unul
pentru fiecare an de studiu. Prin
metoda longitudinală studiul se va
termina în câţiva ani în timp ce,
prin metoda transversală, studiul se
încheie într-un singur an.
După criteriul funcţiei îndeplinite
(I.Coanda, 1987, 202-203) în
procesul cercetării putem vorbi de:
a) metode de proiectare a cercetării
(eşantionarea, operaţionalizarea
conceptelor etc.);
b) metode de recoltare a datelor
(interviul, chestionarul,
documentarea etc.);
c) metode de analiză şi interpretare
(scalarea, analiza factorială,
comparaţia, analiza de conţinut
etc.).
După criteriul credibilităţii datelor
(V.Miftode, 1982, 59) obţinute în
cercetare se poate face distincţia
între metode principale şi metode
secundare. Primele (observaţia,
experimentul, documentarea) oferă
informaţii cu valoare de fapte şi
înlesnesc o cunoaştere predominant
sociologică iar secundele (interviul,
chestionarul, sondajul, tehnica
scalelor, tehnica testelor, tehnica
sociometrică) oferă informaţii cu
valoare de opinie şi permit o
cunoaştere predominant
psihosociologică.
Indiferent de varietatea tipurilor de
metode, spune acelaşi J.Plano,
metoda ştiinţifică presupune
următoarele momente:
a) ,,identificarea clară a problemei
ce trebuie cercetată;
b) formularea unei ipoteze ce
exprimă o relaţie între variabile;
c) raţionare deductivă atentă în ceea
ce priveşte ipoteza pentru a
investiga implicaţiile problemei:
stabilirea tehnicilor şi procedeelor
aferente;
d) culegerea de date pentru testarea
empirică a ipotezei;
e) analiza cantitativă şi calitativă a
datelor;
f) acceptarea, respingerea sau
reformularea ipotezei” (J.Plano,
1993, 96).
15. Criterii de
clasificare a metodelor dupa
Septimiu Chelcea.
Septimiu Chelcea (2001, 48-50)
clasifică metodele în funcţie de
patru criterii:
a.Astfel după criteriul temporal
distingem între metodele
transversale (care urmăresc
descoperirea relaţiilor între
laturilor, aspectele, fenomenele şi
procesele social-umane la un
moment dat, cum ar fi, de exemplu,
observaţia, ancheta sociologică,
etc.) şi metode longitudinale (care
studiază evoluţia fenomenelor în
timp: biografia, studiul de caz,
anchete Panel).
b.După criteriul reactivităţii
(respectiv al gradului de implicare
al cercetătorului asupra obiectului
de studiu), distingem între metodele
experimentale (precum
experimentul sociologic,
experimentul psihologic), metode
cvasiexperimentale (ce includ
ancheta, sondajul de opinie,
biografia socială provocată, etc.) şi
metode de observaţie (studiul
documentelor sociale).
c.După numărul unităţilor sociale
luate în studiu, distingem între
metodele statistice ce presupun
investigarea unui număr mare de
unităţi sociale (ca de exemplu,
sondajul de opinie, ancheta
sociologică, etc.) şi metodele
cazuistice ce se referă la studiul
integral al câtorva unităţi sau
fenomene socio-umane (biografia,
monografia, etc.).
d.În sfârşit, după locul ocupat în
procesul investigaţiei empirice
distingem între metodele de
culegere a informaţiilor (cum sunt
cele de înregistrare statistică,
studiul de teren, anchete), metodele
de prelucrare a informaţiilor
(metode calitative şi metode
cantitative) şi metodele de
interpretare a datelor cercetării (ne
referim la metodele comparative,
metodele interpretative, etc.)
16. Tehnica si procedeul in
sociologie.
Tehnica (grec. tekne =
procedeu) este definită drept
“ansamblu de prescripţii
metodologice (reguli, procedee)
pentru o acţiune eficientă, atât în
sfera producţiei materiale, cât şi în
sfera producţiei spirituale (tehnici
de cunoaştere, de calcul, de creaţie),
precum şi în cadrul altor acţiuni
umane (tehnici de luptă, sportive,
etc.)” (Dicţionar de filosofie, 1978,
692).
Definiţia dată termenului de
“tehnica” utilizat în ştiinţele sociale
şi comportamentale este ambiguu
pentru că, nu întotdeauna se fac
distincţiile cuvenite între metode şi
tehnici sau tehnici şi procedee.
În majoritatea cazurilor, pentru
depăşirea dificultăţii de identificare
a metodelor si, respectiv, a
tehnicilor de cercetare, lucrările
apar sub titlul ”Metode şi tehnici”
(Chelcea, 2001, 49).
Ignorând polemicile,
Chelcea (2001, 49-50) defineşte
tehnicile de cercetare subsumate
metodelor ca referitoare la demersul
operaţional al abordării
fenomenelor de studiu. Aceleiaşi
metode îi sunt subordonate mai
multe tehnici. Fiecare tehnică poate
fi aplicată în modalităţi diferite.
Procedeul este definit
drept “maniera de acţiune”, de
utilizare a instrumentelor de
investigare.
Instrumentele de
investigare, la rândul lor, sunt
unelte materiale de care se foloseşte
analistul pentru cunoaşterea
ştiinţifică a fenomenelor (fişa de
înregistrare, aparat, etc.)
“Metodele, tehnicile, procedeele şi
chiar instrumentele de investigare,
se subsumează perspectivei
teoretico-metodologice, astfel încât
autonomia lor nu este decât
relativă” (Chelcea, 2001, 50).
Recurgerea la o modalitate sau alta
de cercetare ţine, de adecvarea ei la
specificul domeniului şi la
obiectivele urmărite. Respectarea
cerinţei adecvării priveşte toate
elementele, fie acestea metode,
tehnici şi procedee de lucru, fie
forme de instrumente de cercetare.
Totodată, este posibil să utilizăm
mai multe metode, tehnici,
procedee şi instrumente în studiul
aceluiaşi domeniu.
7
 17. Etapele cercetării
sociologice.
Procesul de cercetare
cuprinde, după A.Giddens, mai
multe trepte distincte care încep din
momentul declanşării investigaţiei
şi sfârşesc atunci când descoperirile
ei devin disponibile în forma scrisă.
(Giddens, 2001, 577-600)
Iată cum schematizează A.Giddens
etapele procesului de cercetare:
1. Definirea problemei: alegerea
temei de cercetare.
“Cea mai bună cercetare
sociologică începe cu probleme
care reprezintă, totodată, şi enigme
(adică, n.n.) … un spaţiu gol în
“înţelegerea noastră” (Giddens,
2001, 579)
Din ce motiv se schimbă schemele
de credinţă religioasă? Din ce cauză
femeile sunt slab reprezentate în
posturile cu un statut înalt? etc.
Problemele de cercetare pot fi
sugerate de lipsurile din literatura
existentă, de dezbateri teoretice sau
de aspecte practice din lumea
socială.
2. Revizuirea dovezilor sau trecerea
în revistă a bibliografiei.
Cercetătorul trebuie să
familiarizeze cu cercetările
existente referitoare la subiect.
3. Clarificarea problemei prin
formularea ipotezei. Ce vrei să
probezi? Care este relaţia dintre
variabile? Dacă cercetarea se vrea
eficientă, ipoteza trebuie să fie
formulată în aşa fel încât materialul
faptic să ofere dovezi care, fie o vor
susţine, fie o vor infirma.
4. Selectarea planului de cercetare
prin alegerea uneia sau a mai
multor metode de cercetare
(experiment, studiu, observaţie,
folosirea izvoarelor existente).
Alegerea depinde de obiectivele
globale ale studiului, precum şi de
aspectele comportamentului ce
urmează a fi analizat.
5. Efectuarea cercetării: strângerea
datelor şi înregistrarea
informaţiilor.
6. Interpretarea rezultatelor:
prelucrarea implicaţiilor datelor
adunate.
7.Raportarea descoperirilor prin
redactarea raportului de cercetare.
Care este semnificaţia lor? În ce fel
se relaţionează cu descoperirile
anterioare? De regulă publicat sub
formă de articol sau carte, raportul
de cercetare oferă informaţii precise
referitoare la natura cercetării
căutând, în acelaşi timp să justifice
concluziile rezultate. Multe dintre
rapoarte indică şi întrebările la care
nu s-au dat încă răspunsuri,
sugerând astfel posibile cercetări
ulterioare.
Citându-l pe R.Mucchieli,
S.Chelcea (Note de curs, Univ.Buc.,
1991) consideră că, într-o
investigaţie sociologică trebuie
urmate următoarele etape:
I) Determinarea obiectului
investigaţiei.
Aceasta presupune parcurgerea a eşantionare cea mai adecvată Tabularea (manuală, mecanică sau
cinci paşi obligatorii: (individ, grup, etc.) precum şi de la electronică) se referă la prezentarea
A) Determinarea obiectului cadrele de eşantionare disponibile datelor codificate sub forma
B) Definirea operaţională a (liste nominale, etc). Trebuie tabelelor în vederea totalizării
conceptelor sociologice, cu alte studiată aici atât problema mărimii frecvenţei lor de apariţie.
cuvinte, traducerea conceptelor în eşantionului, cât şi cea a XI) Analiza rezultatelor obţinute
“evenimente observabile”. probabilităţilor de eroare (se admit din etapele anterioare ale
erori de 4-6%, ceea ce permite investigaţiei sociologice. În această
C) Operaţionalizarea propriu-zisă cercetătorului să lucreze cu etapă se urmăreşte, ca în raport cu
a conceptelor sociologice. eşantioane de la 500 la 2000 de datele codificate obţinute din
D) Articularea indicatorilor într- persoane). investigaţie, să se confirme sau să
un sistem printr-o selecţie atenta. Este importantă mărimea se infirme ipotezele avansate.
a) E) Construcţia eşantionului şi nu ponderea
eşantionului din populaţia
XII) Redactarea raportului de
cercetare.
indicilor reprezintă
investigată. În funcţie de Un raport de cercetare, corect
ultimul pas în
problematica investigaţiei, de întocmit, trebuie să cuprindă: o
determinarea
existenţă unei baze de sondaj introducere în problema studiată; un
obiectului investigaţiei
convenabile (fişiere, liste, scurt istoric al proiectului de
sociologice.
instrumente de cercetare), precum şi cercetare; un rezumat al cercetărilor
II) Preancheta.
în funcţie de costul anchetei, anterioare; o reformulare clară a
cercetătorul alege un model de problemei; redarea completă a
Este a doua etapă majoră din eşantionare (eşantionare aleatoare procedeelor utilizate pentru
investigaţia simplă, eşantionare aleatoare culegerea şi prelucrarea
sociologică. Are ca stratificată, eşantionare Panel, informaţiilor; prezentarea detaliată
scop fixarea eşantionare pe cote, randomizare, a rezultatelor şi un rezumat al
obiectivelor şi etc.). interpretării rezultatelor.
constă în analiza VI) Alegerea tehnicilor de (S.Chelcea, Note de curs,
logică amănunţită a cercetare în funcţie de Univ.Buc., 1991)
ipotezelor posibile, metodologia cercetării. 18. Modele de
selectându-se Metoda de investigare este cercetare sociologica.
ipotezele determinată atât de adecvarea D.Miller (1991) elaborează trei
se verificabile. În tehnicilor la scopul propus modele de cercetare sociologică în
cadrul preanchetei (tehnicile trebuie corelate pentru ca funcţie de natura problemei, scopul
se estimează costul fiecare dintre ele are limite), cât şi cercetării, teoria ghid şi tehnicile
întregii investigaţii; de accesibilitate şi costuri. adecvate:
se stabileşte VII) Pretestarea instrumentelor de
termenul cercetare (ancheta-pilot), este a.Cercetarea fundamentală (pură)
calendaristic de etapa standardizării instrumentelor are ca obiectiv obţinerea de
încheiere a de investigare (stabilirea lor cunoştinţe noi şi dezvoltarea teoriei.
cercetării; se exacta). Adecvarea tehnicilor de Metodologia sa are valoare generală
prevăd dificultăţile cercetare la obiectul de cercetat şi la .
din teren legate de metodologia cercetării reprezintă b.Cercetarea aplicativă este
desfăşurarea garanţia validităţii concluziilor. orientată spre analiza problemelor
investigaţiei şi, nu Pretestarea se realizează asupra sociale şi spre determinarea de
în ultimul rând, se unor persoane care nu vor intra, soluţii pentru rezolvare (contribuţie
studiază ulterior, în eşantionul calculat, dar la fundamentarea procesului
bibliografia care prezintă aceleaşi caracteristici decizional).
aferentă problemei cu cele ale persoanelor ce alcătuiesc C.Cercetarea evaluativă constă în
de cercetat. universul anchetei. determinarea efectelor diferitelor
VIII) Definitivarea acţiuni întreprinse în societate
instrumentelor de cercetare, (evaluarea de impact şi evaluarea
III) Stabilirea obiectivelor şi normativă).
reprezintă etapa de finalizare a
formularea În ceea ce priveşte strategiile
instrumentelor de cercetare
explicită a de cercetare socială, I.Mărginean
(finalizarea elementelor de conţinut,
ipotezelor (2000, 57-96) distinge între strategii
punerea în pagină).
cercetării. experimentale şi neexperimentale;
IX) Aplicarea în teren a
În această fază a cercetării trebuie strategii comparative şi
instrumentelor de cercetare.
explicat scopul cercetării precum şi noncomparative; strategii cu o
X) Prelucrarea datelor şi a
rezultatele ce se prevăd a fi informaţiilor obţinute. singură metodă sau cu mai multe
obţinute. Facem următoarea Informaţiile obţinute din aplicarea metode; studii de caz (monografii)
precizare: în formularea ipotezelor în teren a instrumentelor de sau ale fenomenelor de masă;
ce urmăresc testarea relaţiei dintre cercetare sunt clasificate, înseriate longitudinale sau transversale; cu
variabile, trebuie precizat ce fel de şi pregătite pentru prelucrarea interacţiunea cercetător-subiect
legături considerăm că există între matematică. Prelucrarea presupune (obtrusivă) şi fără interacţiune;
fenomene: de prezenţă, de absenţă codificare şi tabulare. interactivă (se conferă un rol activ
sau de modificare a caracteristicilor. subiectului în definirea cercetării) şi
Ipotezele de lucru trebuie formulate Codificarea datelor este operaţia de noninteractivă. Clasificarea
în termenii “dacă… atunci…” sau atribuire fiecărei categorii de strategiilor din perspectiva cuplului
“cu cât… cu atât…”. informaţii a unui număr sau literă. calitate – cantitate este cea mai
În cadrul codificării, informaţiile se controversată.
IV) Stabilirea universului condensează, se sistematizează şi se Deşi în cercetarea cantitativă se
anchetei, respectiv stabilirea normalizează. Codificatorul face utilizează ca metodă observaţia
populaţiei de referinţă care va fi analiza şi interpretarea informaţiilor externă iar ca tehnică interviul
investigată şi asupra căreia vor fi cu scopul încadrării lor în categorii structurat, în timp ce în cercetarea
extinse rezultatele investigaţiei exclusive. Se ridică aici mai multe calitativă se face apel la observaţia
sociologice. De la caz la caz, probleme legate de codificare, şi participativă, ca metodă, şi la
universul anchetei va fi mai mult anume cele referitoare la interviul nestructurat, ca tehnică,
sau mai puţin lărgit. validitatea, fidelitatea şi I.Mărginean (2000) consideră că nu
V) Alcătuirea eşantionului, sensibilitatea codurilor. trebuie admisă o “ruptură” între ele.
pornind de la unitatea de “Nevoia de cunoaştere cât mai
8
adecvată a realităţii sociale ar trebui
să conducă la combinarea celor
două strategii… Este de aşteptat ca
unele cercetări să fie mai pronunţat
calitative, iar altele mai pronunţat
cantitative, dar nu este de acceptat
ca ele să fie exclusiv cantitative sau
exclusiv calitative, pentru că vor fi
unilaterale.” (Mărginean, 2000, 61)
În ultimă instanţă,
subliniază I.Mărginean,
interdependenţa determinărilor
calitative şi a celor cantitative este
mai mult evidentă pentru că, dacă
studiile calitative contribuie la
evidenţierea naturii fenomenelor
(rămânând însă la un nivel
descriptiv), studiile cantitative
permit determinarea parametrilor
specifici manifestărilor
fenomenelor (frecvenţa,
probabilitate, intensitate).
Disputa cantitativ – calitativ în
strategiile de cercetare transcede
graniţa sociologiei : cea mai mare
opoziţie privind opţiunea bilaterală
cantitativ – calitativ a cercetării
vine din partea analiştilor politici,
antropologilor şi etnografilor.
Opţiunea unilateralităţii în favoarea
calităţii în cercetare este
determinată şi de costul demersului
ştiinţific (opţiunea cantitativă
presupune un buget mare şi un
personal numeros).
În concluzie, în funcţie de
natura informaţiilor de care avem
nevoie la un moment dat, fie că sunt
cantitative sau calitative, trebuie să
optăm pentru modalităţi adecvate
de cercetare, atât pentru înţelegerea
datelor, cât şi pentru analiza lor.
19. Pozitivismul
sociologic
Odată cu introducerea termenului
de sociologie (1839), A.Comte
lansează enunţul potrivit căruia
sociologia va ajunge să reprezinte
nivelul cel mai înalt de dezvoltare
al cunoaşterii umane care, în
evoluţia ei, trece prin fazele
succesive ale gândirii teologice,
metafizice şi pozitive.
« Pozitivismul sociologic a condus
la instituirea unei practici
metodologice obiective în măsura
în care s-a concentrat asupra
dezvoltării sociologiei ca ştiinţă
socială asemănătoare prin strategiile
de cercetare şi de prezentare a
cunoaşterii cu ştiinţele naturii. »
(L.Vlăsceanu, 1982, 43-44)
Pentru ce optează pozitivismul
sociologic ?
-pentru defilosofarea discursului
sociologic ;
-pentru generalizări empirice ce au
sau pot avea valoare legică ;
-pentru formulări precise integrate
eventual în modelele logico-
matematice ale fenomenelor
sociale ;
-pentru asertarea caracterului
neutral al cunoaşterii sociologice ;
-pentru ştiinţificizarea discursului
sociologic urmărind modelul
ştiinţelor naturii.
Din aceste opţiuni rezultă
principiile metodologice generale
ale pozitivismului sociologic (apud
L.Vlăsceanu, 1982, 42-47).
a) Metodele, tehnicile şi procedeele
aplicate în ştiinţele naturii pot fi
direct adaptate şi utilizate în
sociologie ;
b) Faptele, fenomenele şi procesele
sociale sunt independente din punct
de vedere epistemologic de teoria
care îşi propune să le descrie ;
Odată realizată independentă
« fapte-teorii », trebuie identificată
metoda de verificare a teoriei prin
apel la faptele despre care ea
asertează ceva. « Se testează
ipoteza în raport cu faptele
independente pentru a-i stabili
validitatea şi pentru a formula
generalizări empirice sau legi
menite apoi să raţionalizeze
experienţa socială ». (L.Vlasceanu,
1982, 45)
c) Cunoaşterea sociologică este
instrumentală şi neutrală valoric,
are caracter tehnic, tinde la o
« inginerie socială » echivalentă cu
« ingineria tehnică ». Din acest
punct de vedere sociologia oferă
instrumentele de rezolvare a
problemei şi nu puncte de vedere
normative sau valorice pentru
evaluarea practicilor în care
sociologul este implicat.
d)Metoda istorică este înlocuită cu
istoricitatea metodei de investigare
în dublu sens : metoda este
fundamentală pentru producerea de
cunoaştere şi dezverifica pe sine în
procesul cercetării, pe de o parte, şi
pe de altă parte cunoaşterea
generată în mod fragmentar ajunge
să fie cumulată în elaborări din ce
în ce mai complete şi mai
complexe. « Metoda îşi constituie
astfel propria istoricitate reflectată
metodologic în modul de producere
a cunoaşterii şi în cunoaşterea
produsă » (L.Vlăsceanu, 1982, 46)
Rareori toate aceste
principii sunt aplicate în
integralitatea lor într-un proiect de
cercetare. De regulă, atitudinea
pozitivistă în cercetare este
caracterizată de raportarea la aceste
principii. În concluzie, aplicarea
atributului de pozitivist, considera
L.Vlăsceanu, este abuzivă.
Neopozitivismul sau
pozitivismul logic apărut în
deceniul al treilea al secolului XX,
corespunde celui de-al doilea stadiu
« stadiu de existenţă » al
pozitivismului (primul stadiu fiind
cel instituit de A.Comte). Influenţa
directă a neopozitivismului asupra
dezvoltării sociologiei ca atare a
fost însă foarte redusă (A.Giddens,
1978). Pozitivismul logic a
impulsionat, mai degrabă,
dezvoltarea metodologică în
domeniul sociologiei prin lucrări
ale unor filosofi ai ştiinţei (E.Nagel,
C.Hempel) şi, mai ales, prin
fundamentarea unor noi practici de
cercetare (P.Lazarsfeld,
M.Rosenberg, The Language of
Social Research, 1955 ;
H.Zetterberg, On Theory in
Verification in Sociology, 1954,
etc.). (L.Vlăsceanu, Dicţionar de
sociologie, 1993, 444)
20. Operaţionalismul
(deceniul al IV-lea)
În deceniul al patrulea al secolului
XX, pozitivismul sociologic îşi
găseşte expresia în operaţionalism,
curent sociologic al cărui act de
naştere a fost semnat
G.A.Lundberg. Operaţionalismul
continuă astfel, amplifică şi
concretizează practica
metodologică obiectivă.
Pornind de la
operaţionalismul fizicist al lui
P.Bridgman, Lundberg considera că
singura cale principală de definire a
conceptelor sociologice este cea a
măsurării sociale şi că principala
problemă fundamentală pentru
sociologie o reprezintă formularea
de propoziţii teoretice testabile prin
raportarea la realitatea socială
empirică. Este un punct benefic în
ceea ce priveşte problema reală a
măsurării şi operaţionalizării
conceptelor în cercetarea
sociologică. Are însa ca limite
fundamentale nedezvoltarea
demersului teoretic în sensul
identificării consecinţelor sale
practice, faptul că oferă soluţii
insuficiente şi că este considerat
independent de teoria sociologică.
Criticii curentului
operaţionalist aduc ca argumente
pentru « desfiinţarea » acestei
doctrine faptul că în orice teorie
există şi concepte nemăsurabile
(lucru ignorat de operaţionalism) şi
că măsurarea se diferenţiază în
funcţie de contextul social în care
se desfăşoară. În acest caz,
consideră criticii, trebuie schimbate
nu numai procedeele de măsurare,
ci şi conceptele care le corespund
(ceea ce ar conduce la un relativism
exagerat). Meritul
operaţionalismului sociologic este
acela că a condus la amplificarea şi
substanţializarea cercetărilor
empirice în sociologie, formulând
explicit problema măsurării
fenomenelor şi faptelor sociale.
Limita operaţionalismului
sociologic este aceea că, prin
strategia metodologică practicată, s-
a închis în propriile premise.
L.Vlăsceanu, citându-l pe
O.Hoffman, considera că trebuie
facută distincţia dintre
operaţionalismul sociologic şi
cercetarea operaţională a ştiinţifice a sociologiei, considera
conceptelor. Aceasta din urmă
(apărută înaintea operaţionalismului
şi independent de el, considera
Hoffman) are ca punct de plecare
necesitatea stabilirii referinţelor
operaţionale pentru desfăşurarea
cercetărilor empirice, ca premise ale
fundamentării construcţiilor
teoretice mai elaborate. În opoziţie
cu cercetarea operaţională,
operaţionalismul sociologic se
opreşte la nivelul operaţiilor
concrete de măsurare,
identificându-le cu însăsi « metoda
ştiinţifică » de cercetare
sociologică. Empirismul va prelua
şi dezvolta problema măsurării
fenomenelor sociale, continuând
astfel practica metodologică
obiectivă.
21. Empirismul
(deceniul al V-lea)
Este practica metodologică aplicată
în conformitate cu principiile
orientării obiective de natură
pozitivistă din sociologie.
Empirismul reprezintă practica
metodologică deosebit de influentă
din sociologia anglo-saxona, în
special în cea americană.
Ce a adus nou empirismul în
practica metodologică obiectivă ?
a.Empirismul a dezvoltat analiza
operaţională a conceptelor
teoretice ;
b.S-a preocupat de măsurarea
fenomenelor sociale şi elaborarea
instrumentelor de măsură şi a
metodelor de colectare a datelor,
astfel încât s-a ajuns în situaţia ca
metoda sa se substituie problemelor
cercetate ;
c.Empirismul s-a interesat, în
primul rând de fundamentarea
empirică a unei probleme decât de
implicaţiile ei teoretice.
Din această perspectivă, empirismul
poate fi considerat, afirma
L.Vlăsceanu, o practică
metodologică fără o teorie
referenţială explicită. El nu propune
noi teorii, ci instituie o nouă
practică ideologică a filosofiei
ştiinţelor naturii în domeniul
ştiinţelor sociale. Limita
empirismului este aceea că « tinde
să fragmenteze realitatea socială
prin tehnici de eşantionare pentru a
reda prezentul social (L.Vlăsceanu,
1983,50-59). Începând cu deceniul
al cincilea, empirismul se consacră
drept practica metodologică
obiectivă prin lucrările lui
P.Lazarsfeld. Acesta distinge trei
forme majore de examinare a
obiectului social (Lazarsfeld, 1948,
104) : analiza socială (aşa cum este
ea practicată de observatorul
individual), ştiinţele empirice
organizate, mature, şi, a treia formă,
o reprezintă sociologia oricărei
zone speciale a comportamentului
social (înţeleasă ca fază de
tranziţie).
Consacrarea naturii
Lazarsfeld, rezidă în realizarea
tranziţiei de la filosofia socială la
analiza practicată de observatorul
individual şi, de aici, la ştiinţa
empirică prin :
- « deplasarea accentului de la
istoria instituţiilor şi ideilor la
9
comportamentul concret al
oamenilor ;
- tendinţa de a nu studia un sector
uman izolat, ci raportat mereu la
alte sectoare ;
- preferinţa pentru studiul situaţiilor
şi problemelor sociale care se
repetă ;
- analiza preferenţiala a
evenimentelor sociale
contemporane şi nu a celor
istorice » (P.Lazarsfeld, 1948, apud
L.Vlăsceanu, 1982, 52).
Cunoscând corelaţia
statistică, spune Vlăsceanu,
ajungem să inferăm asupra relaţiilor
dintre evenimente, iar pe baza
experienţei trecute putem elabora
predicţii asupra evoluţiei viitoare a
acestora şi asupra conduitei noastre
în raport cu ele. Amintim faptul că
Pearson a dezvoltat, printre altele,
tehnica statistică a calculării
coeficientului de corelaţie, tehnică
utilizată frecvent în cercetările
sociologice.
R.A.Fischer are meritul de a fi
propus şi realizat asocierea
tehnicilor statistice cu proiectarea
modelelor experimentale. Ulterior,
s-a ajuns la proliferarea statisticilor
sociale şi a aplicabilităţii lor
sociologice.
Prin cea de a treia sursă
de fundamentare, cea statistică,
empirismului i se recunoaşte
meritul de a-şi fi transformat
metodologia într-o metodologie
normativă prin excelenţă :
dezvoltarea şi aplicarea tehnicilor
statistice au condus la o
standardizare şi o extremă
uniformizare în elaborarea
cercetărilor sociologice, facilitând
recunoaşterea unui proiect empirist
de cercetare. Orice nou proiect
constă în alcătuirea instrumentului
de colectare a datelor (de obicei,
chestionar), definirea eşantionului,
culegerea datelor şi prelucrarea lor
statistică. În concluzie, empirismul
s-a dezvoltat pe baza celor trei surse
menţionate, având drept model
ştiinţele naturii, considerate ca
ştiinţe empirice mature, dar mai
ales prin aplicarea tehnicilor
statistice. (L.Vlăsceanu, 1982, 56).
L.Vlăsceanu enunţa cu claritate
limitele practicii metodologice
empiriste :
--Tipizarea proiectelor de cercetare
şi inhibarea imaginaţiei creatoare ;
--Subordonarea problematicii
investigate faţă de tehnicile
statistice de prelucrare a datelor
(care, în realitate, nu au decât un
caracter instrumental) ;
--Fragmentarea ipotetică exagerată
care a condus nu numai la
segmentarea realităţii investigate,
dar şi la greutăţi în cumularea
rezultatelor teoretice disparate.
--Ignorarea perspectivelor teoretice
mai cuprinzătoare ;
Caracterul ateoretic al empirismului
se manifestă dual, atât ca ignorare
deliberată a oricărei perspective
teoretice (provocând astfel
o întrerupere a tradiţiei
sociologice), precum şi din
perspectiva considerării excepţiei ca
singura sursă de construire a
conceptelor teoretice.
--« Empirismul nu numai că a
identificat obiectul cunoaşterii cu
obiectul real, dar, în plus, l-a
considerat pe primul ca fiind
similar cu obiectele investigate de
ştiinţele naturii în numele
asigurării obiectivităţii ».
(L.Vlăsceanu, 1982, 57)
--În loc să identifice motivele şi
interpretările umane supuse
varietăţii individuale, empirismul a
urmărit să identifice factori şi
cauze. Pe baza cunoaşterii factorilor
invarianţi a căutat să stabilească
generalizări empirice.
De aceea, considera
Vlăsceanu, empirismul a ajuns să
fie o practică metodologică fără
istorie sau cu o istorie care nu este a
sa, « întrucât îşi reproduce propriile
premise, este fragmentat, iar
rezultatele cercetărilor pe care le
generează sunt necumulative »
(1982, 58)
22. Metoda biografica si
studiul de caz
1. Metoda biografică
În prezent în literatura
de specialitate se conturează două
accepţiuni ale termenului de
“metodă biografică”: 1) înţelesul
clasic, de biografie socială, adică de
analiză a biografiilor individuale
sau de grup, ca metodă de a descrie
şi explica realităţi şi fenomene
socioumane; 2) activităţile şi
procedeele prin care se construiesc,
se compun de către autori, nu
neapărat literaţi, biografiile unor
oameni obişnuiţi sau a unor
personalităţi.
Metoda biografică se
utilizează în disciplinele
socioumane, mizându-se pe
următoarele caracteristici (atuuri)
ale ei:
· În biografii se relevă
cum se împleteşte stâns traiectoria
de viaţă personală cu micromediul
social şi cu dimensiunile
macromediului (instituţii sociale,
schimbări politico-sociale).
· Din biografii se pot
desprinde strategiile şi consecinţele
activismului actorului individual
sau grupal asupra socialului.
· Specific metodei
biografice este că interacţiunile
individ-grup-societate sunt redate
ca procese temporale “à la long”,
desfăşurate, de obicei, pe câteva
decenii.
· Dacă sunt proiectate
pe un fundal socio-istoric prins şi
prin date statistice, biografiile
individuale se pot constitui în
cazuri tipice pentru ciclul vieţii
sociale şi familiale, precum şi
pentru problema generaţiilor.
· În calitate de cazuri
tipice, biografiile au mare valoare,
cu deosebire în înţelegerea “din
interior” a unor fenomene sociale
majore, cum sunt migraţia,
urbanizarea, sau cum a fost la noi
colectivizarea forţată.
· Biografiile sunt
relevante în cazul societăţilor
simple, cu grad mare de
uniformizare, în descrierea
raportului personalitate (sine
social) - cultură, iar în cele
complexe, a proceselor de
constituire a identităţii personale şi
sociale.
· Dintr-un punct de
vedere mai specific - cel psihologic
- biografiile individuale, convertite
în studii de caz, au fost explorate şi
exploatate în vederea descifrării
evoluţiei proceselor cognitive şi
afective, a judecăţilor şi
comportamentului moral şi
psihosocial în general, de savanţi
precum j. Piaget, G.W. Allport, E.
Erikson, B. Skinner.
Tipurile mai
semnificative de biografii sunt
(Chelcea, 1993): a) provocate, când
persoanele sunt rugate să-şi relateze
viaţa, şi b) neprovocate, când nu la
cererea cercetătorului, ci din alte
raţiuni oamenii îşi povestesc sau
consemnează drumul vieţii lor; la
rândul lor, cele provocate sunt
nedirijate (spontane) - subiectul
spune tot ce crede de cuviinţă, şi
dirijate - când acestuia i se oferă un
ghid, un punctaj după care să facă
relatarea; după forma lor,
biografiile sunt vorbite (înregistrate
prin mijloace audio-vizuale) şi
scrise.
2. Studiul de caz
Studiul de caz este prin
excelenţă o metodă calitativă.
Metodă în înţelesul mai larg al
cuvântului, fiindcă nu este o
modalitate efectivă de culegere a
materialului empiric, aşa cum se
întâmplă cu observaţia, interviul
etc.
El se instituie într-o
integrare a respectivelor modalităţi,
prin abordarea unei entităţi sociale,
de la indivizi până la comunităţi sau
organizaţii, cu scopul de a ajunge la
o imagine cât mai completă
(holistică) posibil despre acea
entitate. Metoda biografică
constituie o specie a studiului de
caz, un “‘caz” particular, al
acestuia.
Prin studiul de caz nu
se abordează numai persoane, şi,
mai ales, nu se studiază realitatea
(psiho)socială numai din
perspectiva acestor persoane, prin
prisma biografiei lor, ci se
cercetează un fragment de realitate
din exterior, utilizând şi metoda
observaţiei.
Nu atât de frecvent şi
intrinsec utilizat ca observaţia şi
convorbirile “studiul de caz”
funcţionează şi la nivelul
cunoaşterii comune, într-o formă,
desigur, neelaborată, ci cu totul
difuză şi spontană. Oamenii învaţă
din cazurile (şi necazurile) altora. În
discuţiile cotidiene se întâlnesc
expresii cu trimitere la aceasta: “Nu
te lua după cazul lui...”, “Multe
cazuri de felul ăsta am mai văzut”
etc. Nu întâmplător, mulţi analişti şi
interpreţi ai vieţii sociale afirmă că
esenţa strategiei cunoaşerii şi
evaluării umane este comparaţia,
ceea ce, reprezintă principiul
fundamental şi în abordarea
ştiinţifică a problematicii cazurilor.
Pe plan mai avansat de
sistematicitate în studierea cazurilor
se află cazurile profesionale, pe
domenii: instrumentarea cazurilor în
juridic, cazurile de asistenţă socială
şi medicală şi din mai multe
sectoare de viaţă şi activitate
umană. Aici preocuparea spre
cunoaştere este maximă, dar din
perspectiva subordonării unui scop
practic, aplicativ, în general acesta
fiind “soluţionarea cazului”.
Când examinarea unui
caz ia forma rigurasă de descriere,
explicaţie şi interpretare a lui
globală, şi, de regulă, a comparaţiei
explicite cu alte cazuri, ne situăm
pe planul cunoaşterii ştiinţifice.
Bineînţeles că frontierele dintre cele
trei genuri de raportare cognitivă la
cazuri, şi cu deosebire dintre
ultimele două nu sunt rigide.
Cazurile din practica juridică,
medicală, economică, servesc ca
bază empirică pentru elaborarea sau
ilustrarea unor teorii, iar multe din
studiile de caz elaborate de experţi
socioumani au ca scop expres unul
aplicativ.
Departajarea calitativ-
cantitativ în studiul de caz este mai
greu de operat. Putem vorbi mai
degrabă de studii de caz cu tentă
pozitivist-cantitativistă, în care
există un set de ipoteze şi categorii
(semi)structurate.
23. Analiza funcţională
Analiza funcţională a fost
practicată iniţial în biologie, apoi în
antropologie. De aici a fost
transferată în sociologie, unde a
suscitat şi cele mai multe
controverse. În acest sens, K.Davis
(1969, 771) menţiona că
« paradoxul funcţionalismului
constă în aceea că el a apărut în
antropologie, dar criticile şi
dezbaterile asupra lui au loc pe
terenul sociologiei ».
Analiza functională
este caracterizată printr-o
perspectiva holistă, « acordând în
grade diferite, preeminenţa
sistemului în raport cu elementele
sale ; un element este explicat prin
funcţia pe care o îndeplineşte. »
(C.Zamfir, 1987, 62). În raport cu
tipul de sistem avut în vedere,
C.Zamfir defineşte două tipuri de
analiză funcţională : globalistă şi
particularistă.
a)Analiza funcţională
globalistă considera societatea ca
sistem finalist, la ea raportându-se
fiecare fenomen social. Acest tip de
analiza corespunde cu ceea ce în
10
sociologie a fost desemnat prin
funcţionalism sau structural-
funcţionalism. Implică aplicarea
postulatului funcţionalismului
universal : « nu există fenomen
social care să nu aibă o funcţie
pozitivă în cadrul societăţii din
care face parte ». Argumentul este
următorul : dacă un fenomen nu
mai îndeplineşte o funcţie pozitivă,
atunci sistemul îl va elimina sau îl
va modifica astfel încât să
îndeplinească o funcţie pozitivă.
E.Durkheim este considerat de
mulţi analişti ca primul sociolog ce
pune bazele analizei funcţionale
prin analiza religiei din perspectiva
evidenţierii funcţiilor diferitelor
elemente pentru asigurarea
solidarităţii sociale. E.Durkheim
considera că religia are funcţia de a
sacraliza socialul însuşi, de a oferi
acestuia un plus de autoritate,
pentru ca normele ce conferă
coeziune societăţii nu au, prin ele
însele, putere coercitivă suficientă.
Religia a apărut şi se menţine ca
instrument de promovare a
solidarităţii societăţii, a ordinii
morale şi sociale, prin investire cu
sacralitate. (Durkheim, 1995, 15-
33)
Astfel, într-o primă
accepţiune, analiza structurală se
referă la « independenţa şi
interdependenţa sistemică dintre trei
subsisteme referenţiale,
supraordonate şi corelate ale
acţiunii sociale : personalitatea,
subsistemul social şi cultura.» (apud
Vlăsceanu, 1982, 68)
În cea de a doua
accepţiune, analiza structurală
vizează relaţiile dintre
componentele fiecărui subsistem.
Plecând de la aceste două
accepţiuni, în funcţionalismul
structural se pot distinge diferite
niveluri ale analizei structurale,
după cum se au în vedere relaţiile
de interdependenţă dintre
subsistemele sistemului global sau
relaţiile dintre componentele
categoriale ale aceluiaşi subsistem.
Astfel, pe de o parte, se obţin teorii
parţiale (fiecare din ele explicând
un aspect particular al sistemului
sau un număr restrâns de
evenimente sociale) – iar acestea se
încadrează în clasa analizei
funcţionale particulare – iar pe de
altă parte, funcţionalismul structural
se concentrează asupra analizei
funcţiilor sociale. Din această a
doua perspectivă, Parsons
intenţionează să răspundă la
întrebarea : « care ar fi
consecinţele diferenţiale pentru
sistem, consecinţele specifice uneia
sau mai multor rezultate alternative
ale unui proces dinamic ? »
(Parsons, 1964, 21)
Modelul analizei
funcţionale globaliste a fost criticat
de mulţi analişti sociali. Este
incorectă postularea faptului că
societatea reprezintă un sistem
finalist, spun criticii
funcţionalismului globalist.
Societate tinde să devină un sistem
globalist, la un moment dat, ea
poate fi doar parţial un asemenea
sistem. De aici şi fragilitatea
presupoziţiei holiste că logica
sistemului social global domină
întreaga dinamică socială,
determinând absolut elementele
componente. « Societăţile prezintă
şi ele grade variabile de
integrare. » (C.Zamfir, Dicţionar
de sociologie, 1993, 263-264)
b)Analiza funcţională
particularistă are ca unitate de
analiză orice sistem social
particular de interes pentru
cercetător şi care prezintă o
orientare finalistă suficient de
pregnantă. Prin aceasta perspectivă
particularistă, analiza funcţională
poate să scoată în evidenţă
tensiunile, contradicţiile şi
schimbarea. Cel care a schimbat
orientarea funcţionalistă de la o
analiză globalistă la una
particularistă a fost Robert Merton
(1957).
Merton considera că
analiza funcţională s-a dezvoltat ca
o « schemă interpretativă » a cărei
coerenţă interioară depinde de
« alianţa triplă dintre teorie, metodă
şi date » (apud Vlăsceanu, 1982,
69). În opinia sa, dacă metoda este
cel mai puţin elaborată, ca practică
metodologică însă, analiza
funcţională are o caracteristica
unică : este relativ elaborată la nivel
teoretic (în calitatea sa de « schemă
interpretativă ») dar asociată mai
degrabă cu practici empiriste de
cercetare în plan tehnico-metodic.
De aici pleacă « decalajul
considerabil dintre nivelul teoretic
al interpretării pe care o oferă şi
datele empirice culese în practica
de cercetare funcţionalistă
modelată de o strategie empiristă »
(Vlăsceanu, 1983, 69-70)
Analiza funcţională este
condiţional-teleologică. Este
teleologica pentru ca începe prin a
postula o stare de fapt, pentru ca
apoi să o reconsidere, având în
vedere condiţiile antecedente de
bază. Este condiţional-teleologică
în sensul că, dacă se pune problema
menţinerii unor structuri sau
realizării unor scopuri, atunci
trebuie îndeplinite anumite condiţii
preliminare. (apud L.Vlăsceanu,
1982, 70)
Analiza funcţională a fost
supusă la numeroase critici, atât în
planul interpretării teoretice, cât şi
în cel metodologic.
a) analiştii critică faptul
că ideologia asociată analizei
funcţionale este de tip conservator :
funcţionalistul se concentrează
prioritar asupra staticii sociale,
asupra condiţiilor de construire a
echilibrului social. Chiar şi atunci
când se au în vedere disfuncţiile
sociale, funcţionalistul nu
cercetează dinamica şi eventuala
schimbare a sistemului, ci doar
specifică sursele de generare a
tensiunilor din sistem cu scopul de
a le elimina şi reconstrui sistemul.
b) este criticat
relativismul marcant al analizei
funcţionale privită din perspectivă
antropologică. Orientându-se cu
predilecţie către un anume tip de
valori, norme şi modele culturale,
analiza funcţională pierde din
vedere varietatea antropologică a
culturilor constituite grupal sau
societal. Unele structuri pot fi
funcţionale într-un subgrup, grup
sau societate şi disfuncţionale în
altele, manifeste în unele, latente în
altele. În concluzie, spun criticii,
rezultatele analizei funcţionale
ajung să devină relative.
c) Bourricaud critică
« hiperfuncţionalismul sociologic »
(apud Vlăsceanu, 1982, 74) de care
se face vinovată analiză funcţională
prin cerinţele ei metodologice. « În
ipoteza sa extremistă,
funcţionalismul consideră orice
comportament ca integrabil în
practica de executare a rolurilor şi
de realizare a funcţiilor . În felul
acesta este elaborat un model
ultrasocializat de individ uman, iar
societatea este redusă la o schemă
simplificată de totalitate nu numai
organizată, ci şi organică. » (apud
Vlăsceanu, 1982, 74)
24. Analiza sistemică
versus analiza funcţională,
respectiv analiza structurală.
Deşi asociată cu analiza sistemică a
socialului, analiza funcţională este,
mai degrabă, un caz particular al
analizei sistemice formalizate.
Diferenţa dintre ele constă în faptul
că, dacă în analiza funcţională
demersul este mai ales de tip
teoretic, (explorându-şi doar
implicaţiile metodologice), în
analiza sistemică accentul este pus
pe practica metodologică de
cercetare. În ceea ce priveşte relaţia
analizei sistemice cu structuralismul
lucrurile se complică. Analiza
sistemică s-a dezvoltat fie
independent de structuralism, fie
împreună sau odată cu acesta.
În primul caz , analiza sistemică
înţeleasă în raport cu
structuralismul s-a dezvoltat pe de o
parte, ca analiză structurală a unor
relaţii intrasistemice, iar pe de altă
parte, ca analiză sistemică
independentă de analiza structurală.
În al doilea caz, dacă considerăm
structura ca aspect invariant al
sistemului, atunci analiza
structurală şi analiza sistemică sunt
complementare.
Sistemul constă în
« mulţimea de elemente
componente, în ansamblul relaţiilor
dintre aceste elemente structurate
multinivelar şi ierarhic, şi în
constituirea unei integralităţi
specifice, ireductibile la
componentele sau chiar la relaţiile
individuale dintre ele. » (Vlăsceanu,
1982, 75)
Atât sistemul, cât şi
structura sunt ireductibile la
componentele lor, în măsura în care
se constituie ca o totalitate de
elemente interdependente. De cele
mai multe ori, ambele noţiuni ne
apar ca identice nu doar prin
complementaritate, ci şi prin
conotaţiile primite sau chiar prin
definirea uneia prin cealaltă (aşa
cum procedează Piaget când spune
că « structura este un sistem de
transformări » (1973, 7) sau
Parsons ca sistemul social rezidă în
organizarea structurală şi
funcţională.)
Elementele sistemului se
manifestă ele însele ca structuri
distincte (de exemplu, structura
socială ca element component sau
subsistem al sistemului social
global) sau întră în relaţii unele cu
altele în cadrul sistemului astfel
încât constituie alte structuri ale
sistemului (de exemplu, structura
unui grup social integrat în sistemul
social). Astfel, observăm că în
cadrul sistemului apar relaţii între
structuri (relaţii interstructurale
sistemice) sau între elementele
structurilor (relaţii intrastructurale)
(apud Vlăsceanu, 1982, 76). Din
această perspectivă, analiza
structurală se subordonează analizei
sistemice : sistemul dispune de o
structura, include diferite structuri.
Analiza sistemică este globală, în
timp ce analiza structurală vizează
componente ale sistemelor
complexe.
Referindu-se la posibilitatea ca un
sistem să aibă simultan mai multe
structuri alternative, C.Zamfir
defineşte principiul pluralităţii
structurale : « starea internă a unui
sistem, sub presiunea diferiţilor
participanţi, poate oscila într-o
structură sau alta » (Dicţionar de
sociologie, 1993, 554). Redăm
exemplul dat de Zamfir. O
întreprindere tinde să aibă o ierarhie
autoritară generată de
comportamentul autoritar al
directorului, în timp ce ceilalţi
participanţi tind să promoveze o
structură democratică. Sistemul
rezultat este o « oscilaţie »
tensionată între cele două tendinţe
structurale.
25. Ancheta şi
sondajele de opinie
Termenul de “sondaj”
este, în general, sinonim cu cel de
“cercetare selectivă” sau de
“eşantion(are)”. Cumpărătorul alege
prin sondaj un obiect dintr-o
mulţime spre a-i testa calităţile,
profesorul verifică prin sondaj
câţiva elevi să vadă dacă au înţeles
lecţia predată etc. Ideea sondajului
este deci aceea de a reduce
populaţia statistică efectiv cercetată
la o parte (mică) a ei, capabilă să
reprezinte caracteristicile întregului.
11
 În domeniul
investigaţiilor sociale, se utilizează
frecvent expresia de “sondaje de
opinie” sau “sondaje de opinie
publică” pentru a se desemna un
anume gen de anchetă, şi anume cea
efectuată pe diferite probleme de
mare interes public şi care
urmăreşte, în principal, să surprindă
opiniile (părerile, atitudinile,
evaluările etc.). Sondajele de opinie
sunt specii ale anchetei sociologice.
Ce deosebeşte totuşi
un “sondaj de opinie” de o “anchetă
sociologică” ? Unele note
caracteristice:
a.Sondajele de opinie,
aşa cum le arată numele, sunt
centrate - dacă nu exclusiv, cel
puţin cu preponderenţă - pe
aspectul opinional, subiectiv al
realităţii sociale. Ele urmăresc să
evidenţieze ceea ce “cred”,
“gândesc”, “simt”, “apreciază”,
“intenţionează să facă” oamenii.
Cel mai adesea prin sondaje se
testează gradul de satisfacţie faţă de
activitatea diferitelor organisme sau
persoane cu funcţii în stat,
notorietatea personalităţilor politice,
opţiunile electorale, raportarea la
anumite sisteme de valori etc.
b.Sondajele de opinie
sunt centrate pe probleme ce
suscită un larg interes de public;
astfel de probleme apar fie în
dezbaterile mediatizate, fie în
preocupările mai mult sau mai puţin
mărturisite ale unor organisme,
instituţii politice, administrative,
ştiinţifice etc.
c. Sondajele
de opinie sunt anchete sociologice
cu un pronunţat caracter descriptiv.
Ele nu numai că nu au ambiţii
explicative, dar, foarte adesea,
însăşi descrierea fenomenelor este
realizată doar în linii foarte
generale, fără detalieri şi
particularizări.
d.
Sondajele de opinie sunt anchete
realizate într-un timp foarte scurt,
cu chestionare simple şi clar
structurate şi pe eşantioane care să
asigure o reprezentativitate
rezonabilă pentru evaluările cu
caracter general urmărite.
e.Rezultatele
sondajelor sunt prezentate
beneficiarului sau publicului larg
într- formă simplă, fără a se recurge
la mijloace sofisticate de prelucrare
şi interpretare a informaţiei.
f.Sondajele de opinie
se realizează, de regulă, la
comanda unui beneficiar ale cărui
interese sunt altele decât cele
ştiinţifice sau sunt făcute de
anumite institute cu acest profil în
momentele când o problemă
stârneşte un mare interes iar, prin
publicarea rezultatelor, instituţia
respectivă se face mai bine
cunoscută publicului larg.
g.Sondajele de opinie
sunt, într-o societate democratică,
nu doar o componentă a cunoaşterii
ştiinţifice a socialului, ci parte
inseparabilă din viaţa societăţii
respective, un reper în evaluarea
diverselor elemente ale
“mecanismului” social şi puncte de
sprijin pentru ajustarea strategiilor
şi tacticilor forţelor politice. Toate
deciziile majore - sau unele chiar de
mai mică anvergură - ale organelor
executive naţionale sau locale sunt
supuse judecăţii cetăţenilor cu
ajutorul acestei forme simple,
rapide şi eficiente de recolare a
opiniilor. În nici o societate cu
adevărat democratică nu este pusă
la îndoială utilitatea sondajelor iar
forţele politice nu-şi pot permite să
ignore rezultatele acestora şi, cu
atât mai puţin, să agreseze
instituţiile care au pus pe piaţă
cifrele statistice care nu le sunt
favorabile.
Deci, sondajul este o
formă “populară” de anchetă, axată
pe o problematică ce stârneşte un
interes general şi ale cărei rezultate
sunt aduse la cunoştinţa publicului
sub o formă accesibilă, utilizându-
se, de regulă, reprezentări grafice
ale frecvenţelor exprimate
procentual.
26. Tehnici de
anchetă : ancheta orală sau
directă
Este tehnica de anchetă
cea mai des folosită sau, mai exact,
cea mai des folosită în anchetele cu
mare audienţă la public (anchete
electorale, sondaje ad hoc sau
probleme sociale de interes general
etc.), adică acele ale căror rezultate
sunt prezentate şi comentate de
mijloacele de informare în masă.
Avantajele dar şi dezavantajele
anchetei directe provin din situaţia
de interacţiune dintre persoana care
chestionează şi cea chestionată.
Tehnica anchetei orale
îmbracă două variante principale de
realizare:
 ancheta
faţă în faţă şi
 ancheta
prin telefon.
Prima formă se
realizează fie la domiciliu, fie la
locul de muncă (pentru persoanele
ocupate) sau în şcoli, facultăţi
(pentru elevi şi studenţi), pe stradă
sau la ieşirea de la manifestări
colective: spectacole, concerte,
meciuri etc.
Alegerea uneia sau
alteia dintre posibilităţile enumerate
mai sus depinde de: populaţia vizată
de cercetare, de procedura de
eşantionare, de tematica cercetării,
de mijloacele materiale şi umane
avute la dispoziţie de cercetător.
Exceptând anchetele a căror
tematică impune în mod obligatoriu
alegerea unor categorii restrânse de
persoane, definite în genere prin
participarea lor la anumite activităţi
(elevi sau studenţi, muncitori sau
alţi salariaţi ai unor întreprinderi şi
instituţii, spectatorii unei
manifestări culturale etc.), în cea
mai mare parte a cazurilor se
utilizează ancheta prin vizita
operatorilor la domiciliul
persoanei anchetate, această formă
având o serie de avantaje ce nu sunt
deloc de neglijat.
1.Ancheta la domiciliu
se impune foarte adesea din motive
ce ţin de procedura de eşantionare,
care porneşte pentru a ajunge la
indivizii umani ce vor fi anchetaţi,
de la locuinţa (gospodăria) acestora.
Pentru alegerea eşantioanelor cărora
li se pot aplica legităţile statistico-
probabilistice este nevoie ca fiecare
unitate a “populaţiei statistice” să
poată fi identificată (să aibă o
probabilitate calculabilă de a intra
în eşantion). Deficienţele în
înregistrarea curentă a situaţiei
fiecărui individ uman fac mult mai
uşoară identificarea locuinţelor, de
pe un anumit areal, în care trăiesc
grupurile familiale şi abia apoi, prin
discuţia cu un membru al familiei
sau gospodăriei, se poate trece la
alegerea individului potrivit, în
conformitate cu regulile de selecţie
adoptate. E clar că acest procedeu
ne obligă, aproape întotdeauna, să
sunăm la uşa locuinţelor în care
sperăm să găsim indivizi cu care
vom sta de vorbă.
Ancheta orală este
preferabilă atunci când
chestionarul de aplicat este relativ
lung. Pe stradă sau la ieşirea de la
spectacol, omul nu poate fi abordat
pentru o discuţie ce ar putea dura
mai mult de 3-5 minute, dat fiind că
oamenii sunt grăbiţi şi nu au, în
astfel de circumstanţe,
disponibilitatea de a răspunde la un
set lung de întrebări; nici operatorul
nu poate manevra în asemenea
condiţii chestionare prea lungi şi cu
modalităţi mai sofisticate de
înregistrare a răspunsurilor. Nici la
locul de muncă şi în timpul muncii
situaţia nu este mai bună, din
punctul de vedere al timpului avut
la dispoziţie. La domiciliu, chiar
dacă e necesară o reprogramare a
vizitei, operatorii nu întâmpină
dificultăţi serioase în realizarea
unor întrevederi cu o durată de până
la 30-40 minute sau chiar mai lungi.
2.Calitatea
rezultatelor este, probabil, cea mai
bună în această variantă tehnică a
anchetei. Discutând cu omul în casa
lui, după ce acesta a avut
amabilitatea să te poftească
înăuntru şi să accepte dialogul,
aflându-se deci în mediul său
obişnuit de viaţă şi simţindu-se
oarecum “stăpân pe situaţie”,
subiectul este mai puţin stresat
decât în alte împrejurări. În
comparaţie cu ancheta prin telefon,
avem aici avantajul de a ne găsi faţă
în faţă cu cel cu care discutăm,
fiindu-ne deci mai uşor să-i
observăm şi să-i controlăm reacţiile,
să ne dăm seama dacă ascunde ceva
sau chiar dacă este cel care susţine
că este. Ancheta aceasta poate fi
coroborată cu observaţia directă,
ceea ce constituie un mare avantaj
atunci când tema cercetării impune
culegerea unor informaţii mărunte
dar foarte numeroase cum ar fi cele
ce privesc modul de trai al
persoanei chestionate. Când ne
interesează opiniile, atitudinile,
scopurile, motivaţiile sau alte
elemente ce ţin de trăirile
subiectului, de universul său
interior, o discuţie faţă în faţă
realizată la locuinţa celui chestionat
ne conduce la rezultate superioare
celor obţinute în alte situaţii.
3.Se apreciază în
majoritatea lucrărilor metodologice
că ancheta directă, faţă în faţă, deci
inclusiv cea la domiciliu, este cel
mai puţin afectată de fenomenul de
nonrăspuns. Nonrăspuns înseamnă
şi refuzul de a fi primit în casă
pentru realizarea chestionării şi
evitarea răspunsurilor la anumite
întrebări din chestionar şi
imposibilitatea găsirii unei persoane
alese în eşantion într-un timp dat şi
cu eforturi rezonabile etc. Ancheta
orală la domiciliu înlătură practic
nonrăspunsurile parţiale (refuzul
de a răspunde la unele întrebări sau
părţi din chestionar), îndeosebi
datorită presiunii psihice pe care o
exercită prezenţa operatorului sau
capacităţii acestuia de a crea o
relaţie de încredere cu subiectul. În
general, în anchetele orale ponderea
nonrăspunsurilor este mai redusă
decât în cele în scris.
27. Tehnici de
ancheta : ancheta indirecta sau
scrisa
(în scris sau prin
autoadministrarea chestionarului)
Există şi aici mai multe
varinte de realizare a acestei tehnici
însă manualele de specialitate
insistă asupra uneia singure:
ancheta prin poştă (sau
“chestionarul poştal”, expresie
utilizată de cei ce nu vor să
folosească termenul de anchetă).
Motivele pentru care se evidenţiază
mai ales acest procedeu ţin nu doar
de frecvenţa cu care ea se utilizează
sau de gradul mare de diversitate a
problemelor ce pot fi abordate
(comparativ cu altele), dar probabil
şi de faptul că aceasta este tehnica
ce presupune o comunicare la cea
mai mare “distanţă”, în sensul că
aici cercetătorul şi cel anchetat nu
vin deloc în contact direct, fiind
deci forma cea mai îndepărtată de
anchetă orală.
Dacă încercăm să
urmărim care sunt modalităţile de
realizare a anchetei indirecte, vom
observa imediat că deosebirea faţă
de ancheta orală nu este întotdeauna
foarte rigidă, aşa cum cred cei care
fac din ele două metode deosebite.
Oricine a aplicat un chestionar în
viaţa lui ştie că, ajungând în casa
omului, operatorul evaluează
nivelul de inteligenţă şi cultură al
celui cu care discută şi, dacă are de
a face cu o persoană cu un nivel
intelectual mediu sau ridicat, nu se
va mai obosi să-i citească toate
întrebările şi, mai ales, liste lungi cu
variante de răspuns, lăsându-l pe
om să se uite pe chestionar şi să
aleagă variantele potrivite (fireşte,
12
atunci când procedura descrisă de
aplicare a chestionarului îi permite
acest lucru). De aici până la a-i
înmâna subiectului de la început
chestionarul distanţa nu e prea
lungă.
O primă formă de
aplicare în scris a chestionarului
este similară anchetei la domiciliu,
persoana solicitată putând completa
chestionarul pe loc, în prezenţa
operatorului, sau operatorul putând
reveni după o zi sau mai multe
pentru a recupera chestionarul
completat. O altă variantă tehnică
utilizată cu destul de mare frecvenţă
este cea a aplicării simultane de
chestionare unui număr mai mare
de indivizi strânşi într-o sală:
persoane cu acelaşi loc de muncă,
elevi, studenţi, oameni aflaţi la o
reuniune etc. A treia variantă
principală este cea amintită deja:
ancheta prin poştă. În fine, o a
patra variantă, dar care are o mult
prea redusă aplicabilitate în studiile
cu caracter ştiinţific pentru a o lua
în considerare, este ancheta
realizată prin chestionar publicat în
ziare şi reviste. Avantaje:
1.Comparativ cu
ancheta orală, cea prin
autoadministrare are avantajul
costului mult mai redus. Chiar şi în
prima variantă, când chestionarul se
lasă la domiciliu, cheltuielile sunt
mai mici căci durata vizitei
operatorului este foarte scurtă şi
nici nu e nevoie să se găsească
acasă persoana căutată. astfel, un
operator poate împrăştia într-o zi
zeci de chestionare, pe care le va
recupera în altă zi.
2.Un al doilea
argument în favoarea anchetei în
scris este natura conţinutului
informaţiei şi se referă la faptul că
prin procedeul respectiv se înlătură
influenţa perturbatoare a multor probleme supuse cercetării,
operatorului, diminuându-se până
la dispariţie acel efect de
interacţiune care crează o scris. Se pierde spontaneitatea
componentă a trăirilor individului
determinată de prezenţa celuilalt,
adică de cercetare.
3.Al treilea argument,
de aceeaşi natură, se leagă de
înregistrarea răspunsurilor. La
întrebările libere, fără variante de
răspuns, în ancheta orală cel care
transcrie (de regulă, rezumând,
concentrând, stilizând etc.)
răspunsurile subiectului este
operatorul, care, din neatenţie sau
dintr-o neînţelegere a sensului
acordat de subiect întrebării, poate
deforma conţinutul răspunsului. În
scris, omul se va strădui să-şi
rezume cât mai fidel ceea ce crede
că e necesar să răspundă
4.Al patrulea argument
este cel al anonimatului. Îndeosebi
forma de aplicare în colectiv
asigură un anonimat total. Lucrul
acesta este deosebit de bine apreciat
de subiecţi, care, în general, nu
doresc să-şi asume nici un risc.
5.Apoi, vom observa
că acest gen de culegere a
informaţiei lasă omului timp de
gândire pentru formularea
răspunsurilor. Aceasta constituie un
evident avantaj atunci când genul
de informaţie solicitată presupune
rememorarea unor evenimente,
consultarea unor documente
personale, coroborarea propriilor
cunoştinţe cu cele ale altor membrii
ai familiei, colegi de muncă etc.
6.Unele forme ale
tehnicii discutate aici, în speţă cea
prin poştă, permit, analog anchetei
telefonice, o dispersie teritorială
mai mare a subiecţilor aleşi, ceea ce
înseamnă nu doar avantaje de cost,
ci şi de reprezentativitate a
eşantioanelor alese iniţial.
Dincolo de aceste note
pozitive, la care probabil se pot
adăuga şi altele, ancheta în scris are
şi o serie de neajunsuri, care trebuie
bine cunoscute pentru a nu uza de
un procedeu tehnic acolo unde
rezultatele sale sunt îndoielnice sau
chiar fără nici o valoare. Iată câteva
observaţii în acest sens.
Dezavantaje:
a.În primul rând prin
anumite forme ale anchetei în scris
nu avem nici o certitudine că
persoana aleasă de noi este cea
care răspunde la chestionar. Doar
atunci când chestionarul se
autoadministrează sub
supravegherea operatorului (acasă
sau în grup) există şanse ca
răspunsurile să fie individualizate.
Altfel, s-ar putea să răspundă altă
persoană, care are mai mult timp
liber sau un grad de instrucţie mai
ridicat, ori s-ar putea chiar ca
răspunsurile să capete o elaborare în
colectiv (în familie).
b.Posibilitatea
elaborării pe îndelete a discuţiei prin viu grai, pentru a
răspunsurilor şi aceea de a vedea
dinainte toate întrebările
chestionarului, devin, în cazul
obstacole de netrecut, care fac
improprie utilizarea anchetei în
răspunsurilor, esenţială pentru
multe întrebări de opinie, se
“confecţionează” răspunsuri în
conformitate cu ceea ce subiectul
crede că se aşteaptă de la el şi se
pierde posibilitatea ca, printr-o
aranjare adecvată a întrebărilor în
chestionar, să se elimine efectele de
contaminare a răspunsurilor la
diferite întrebări. Chiar mai mult, o
întrebare sensibilă, “dificilă”, care
în ancheta orală se adresează spre
finalul discuţiei, poate aici provoca
o reacţie de refuz, ratându-se întreg
chestionarul.
c.În general, această
tehnică de anchetă generează o
proporţie mai mare de
nonrăspunsuri, comparativ cu cea
orală. Lucrul este perfect valabil
dacă ne referim la nonrăspunsurile
parţiale, adică la “golurile” de
răspunsuri în chestionare
completate, dar şi la
nonrăspunsurile totale: refuzuri de a
primi spre completare chestionare
şi, mai ales, greutatea cu care se
completează şi se returnează a acţiunilor raţionale
chestionarele primite. sau emotive ;
d.Prin - Nivelul înţelegerii
autoadministrarea chestionarului se explicative care « se
pierde o mare cantitate de poate realiza prin trei
informaţie, îndeosebi la întrebările modalităţi : formularea
deschise, datorită faptului că tipurilor ideale ;
oamenii au mult mai scăzute elucidarea motivaţiei
abilităţi de a răspunde în scris decât care se interpune între
sub formă orală. În genere, foarte activitatea observată şi
multă lume - şi nu doar populaţia cu semnificaţia sa pentru
şcolaritate redusă, cum s-ar crede - actorul social ;
priveşte scrisul ca o corvoadă şi cei identificarea cauzelor
care au aplicat chestionare de care generează un
această natură ştiu că nu se pot anumit curs al acţiunii,
aştepta la texte prea consistente în prin observarea
spaţiile afectate răspunsurilor diversităţii potenţiale a
libere. motivelor »
e.Mai există şi teama (Vlăsceanu, 1982, 94).
de răspunsuri în scris. “Verba Înţelegerea explicativă
volant, dar scrisul rămâne şi nu se se finalizează în
ştie niciodată cine va citi ceea ce « generalizări
am scris eu...” îşi zic probabil unii empirice » care
atunci când au de a face cu întrebări relaţionează
mai incomode. semnificaţia subiectivă
f.Ancheta în scris a unei acţiuni cu
trebuie să se bazeze pe un consecinţele
chestionar foarte bine construit, cu determinabile.
întrebări vizând probleme simple şi Metodele de investigare sociologică
formulate în cuvinte simple. sunt : introspecţia (în formarea
Aceasta înseamnă că nu orice intuiţiei empatice), observaţia şi
problemă poate fi abordată pe o experimentul (real sau imaginar). În
asemenea cale şi că, în restul prelucrarea datelor intervine
condiţiilor egale, ancheta în scris statistica şi calculul
produce mai multe erori generate probabilităţilor.
de chestionar decât cea orală.
g.În ancheta în scris, În concluzie, după Max Weber,
nu avem nici o şansă de a elimina înţelegerea şi interpretarea
ambiguitatea, semnificaţiilor subiective ale
imprecizia,inconsistenţa sau acţiunilor umane nu îndepărtează
incompletitudinea unor răspunsuri. sociologia de un statut ştiinţific
Altfel spus, cercetătorul este în autentic, ci îi conferă specificitate
întregime la mâna subiectului şi nu prin utilizarea unei metodologii
mai poate interveni, ca în cazul distincte.
Într-o măsură sau alta, fluxurile
completa şi clarifica răspunsurile
cunoaşterii sociale vor transcede
primite.
întotdeauna graniţele academice
28. Principiile practicii
dintre discipline. (apud. Vlăsceanu,
metodologice interpretative.
1982, 95).
Plecând de la analizele laborioase
(2) Al doilea principiu al
referitoare la sociologia
metodologiei interpretative
comprehensiva weberiană, realizate
weberiene se referă la analiza
de către L. Vlăsceanu, I. Ungureanu
specificităţii sau a unicităţii
şi C. Zamfir, vom încerca să
evenimentelor sociale, a
punctăm principiile ce stau la baza
semnificaţiilor lor unice şi
metodologiei sociologice
subiective din punctul de vedere al
interpretative.
actorului social. În acest sens,
înţelegând individul ca unitatea de
(1) Metodologia cercetării
bază a sociologiei interpretative,
fenomenelor sociale este diferita de
Max Weber formulează
cea practicata in ştiinţele naturii.
« principiul individualismului
Sociologia este menită să facă
metodologic ». Esenţialmente
inteligibila, in mod obiectiv, baza
specific practicii metodologice
subiectiva a fenomenelor sociale
interpretative, « individualismul
prin interpretare si înţelegere sau
metodologic » se opune
printr-o înţelegere interpretative a
« holismului » propriu practicii
semnificaţiilor acţiunilor sociale.
metodologice obiective. În general,
Cu alte cuvinte, înţelegerea
din punct de vedere al
raţională a relaţiilor logice de tipul
individualismului metodologic,
teoremelor sau înţelegerea prin
singura cale de analiză a
empatie ce solicită din partea
fenomenelor sociale constă în
observatorului sentimente de tip
înţelegerea acţiunilor individuale
emoţional-simpatetic. Două sunt
orientate către sine sau către alţii, şi
nivelele analizei ştiinţifice a acţiunii
direcţionate de scopuri.
umane :
- Nivelul descriptiv care se Generalizarea empirică, spune
realizează prin Weber, este validă în măsura în care
observarea nemijlocită dispune de o semnificaţie
individuala in dublu sens : pe de o
13
parte se fundamentează pe
înţelegerea semnificaţiilor
subiective ale acţiunilor individuale
sau ale interacţiunilor individuale,
iar pe de alta parte, îşi conservă
semnificaţiile sale pentru actorul
individual chiar dacă este formulată
în termeni generali. (apud.
Vlăsceanu, 1982, 97).
(3) Al treilea principiu al
metodologiei interpretative se referă
la gradul de obiectivitate specific
oricărei cunoaşteri ştiinţifice: este
necesară conştientizarea de către
cercetător a valorilor proprii, a
poziţiei sale ideologice (mai mult
sau mai puţin explicite) precum şi
conştientizarea imposibilităţii de a
face abstracţie de universul valoric
şi ideologic în care funcţionează şi
la care trebuie să se raporteze.
Astfel, în lipsa acestei
conştientizări, cercetătorul va fi
influenţat de concluzii
predeterminate care vor afecta
obiectivitatea concluziilor sale.
« Obiectivitatea propoziţiilor
teoretice derivă din utilizarea
tehnicilor ştiinţifice de analiză
sociologică bazate pe principiul
separării mijloacelor de scopuri şi a
judecaţilor valorice de judecăţile
factuale. Cercetătorul adopta poziţia
« neutralităţii etice » în sensul
prezentării de enunţuri factuale,
conştient fiind de universul valoric
la care aderă. » (Vlăsceanu, 1982,
98).
29. Construcţia
chestionarului.
Una dintre cele mai
frapante caracteristici ale cercetării
empirice în domeniul ştiinţelor
socioumane - ale metodei anchetei,
în special, - este aceea că, practic,
cu ocazia fiecărei noi investigaţii,
cercetătorul este obligat să-şi
construiască propriul instrument de
cercetare, a cărui utilizare este deci
limitată de obiectul studiului în
cauză şi la momentul respectiv. De
aici rezultă:
1. obligaţia
de a construi de fiecare dată un nou
instrument, fapt ce presupune
costuri materiale şi de personal,
pierderea unui timp preţios, mai
ales când fenomenul vizat este
efemer sau când rezultatele
cercetării sunt aşteptate să apară
foarte rapid;
2.
necesitatea testării
prealabile a instrumentului, care
însă întotdeauna este incompletă, de
unde:
3.
incertitudinea asupra
validităţii şi fidelităţii lui şi, prin
urmare, asupra calităţii rezultatelor
cercetării;
4.
dificultăţile ce apar
aproape mereu atunci când se
urmăreşte compararea rezultatelor
obţinute de doi cercetători diferiţi
şi, în genere, atunci când se doreşte
realizarea unor analize secundare
sau metaanalize.
De aici necesitatea
acordării unei atenţii cu totul
speciale alcătuirii chestionarului, ca
operaţie prealabilă fundamentală a
unei anchete sau sondaj. O astfel de
grijă nu este niciodată exagerată,
operaţia de construcţie a chestionar elaborat de un amator va
chestionarelor e departe de a fi o
îndeletnicire simplă. Necunoaşterea
şi nerespectarea unor norme
metodologice - deşi nu foarte stricte
şi care suportă multe excepţii sau
nuanţări, în funcţie de context -,
antrenează consecinţe grave asupra
rezultatului cercetării şi o pot
compromite.
30. Logica întocmirii
chestionarelor.
Construcţia oricărui
chestionar trebuie să înceapă cu
specificarea foarte clară şi detaliată
a problemei de cercetat. Problemele
sociale au, de regulă, un grad de
complexitate care impune
descompunerea lor în mai multe
dimensiuni. Aceste dimensiuni se
cer traduse în indicatori, deci în
modalităţi empirice de detectare a
prezenţei/absenţei sau a stării sau a
intensităţii unor caracteristici. În
cazul anchetei, indicatorii vor fi
aduşi, până la urmă, sub forma unui
text, a unei întrebări ce va apare în
chestionar. Întrebarea - fiecare
întrebare din chestionar - reprezintă
un indicator, dar un indicator
prelucrat, tradus, ajustat etc. de aşa
manieră încât el să fie valid şi
funcţional în procesul comunicării
dintre cercetător şi subiect.
Uneori indicatorul este
identificabil în mod clar în
întrebare, aşa cum este cazul
exemplului de mai sus. Alteori
întrebarea poate să aibă un conţinut
ce nu trimite explicit spre un
indicator sau indicatorul este
derivat din conţinutul întrebării
printr-o procedură interpretativă
mai elaborată, necoincizând deci cu
cel pe care-l poate percepe subiectul
la prima vedere. Astfel, întrebând
pe cineva dacă a minţit vreodată, nu
urmărim să delimităm, prin
răspunsul “Da”, pe cei sinceri şi,
prin “Nu”, pe cei nesinceri, ci chiar
invers, “Da”-ul va fi un indicator de
nesinceritate. Cele două situaţii
deosebite aici se găsesc, în
literatura metodologică, în distincţia
care se face între întrebările directe
şi întrebările indirecte. Ca orice
clasificare dihotomică, o astfel de
împărţire e prea rigidă. Este clar că
cercetătorul va opta pentru
utilizarea de întrebări cu caracter
mai puţin direct ori de câte ori
consideră că o întrebare foarte
directă provoacă subiectului reacţii
ce alterează valid
Construcţia
chestionarului are la bază, întâi de
toate, o cunoaştere prealabilă a
problematicii vizate de anchetă,
eficienţa instrumentului depinzând,
evident, de soliditatea acestor
cunoştinţe. Faptul nu exclude,
desigur, posibilitatea ca orice
persoană să poată elabora un
chestionar, căci, fiecare dintre
semenii noştrii practică o sociologie
la nivelul simţului comun, care nu
este altceva decât un ansamblu de
noţiuni, descrieri de fenomene,
ipoteze şi “teorii” asupra relaţiilor
dintre acestea. Numai că un
rămâne la nivelul propriilor
cunoştinţe şi scheme explicative -
de regulă, precare şi grevate de
prejudecăţi şi idei preluate fără
discernământ -, nereuşind să
surprindă decât într-o măsură foarte
aproximativă universul indicatorilor
relevanţi.
Pe de altă parte, apare
o problemă cel puţin tot aşa de grea
ca şi selecţia indicatorilor,
chestiune ce constă în traducerea
indicatorilor în întrebări şi
aşezarea întrebărilor în chestionar,
adică cea care ţine de “tehnologia”
redactării unui chestionar. Într-
adevăr, prin hăţişul problemelor de
conţinut, cercetătorul, şi cu
deosebire cel fără experienţă, riscă
să scape din vedere multitudinea
capcanelor de această natură ce-l
pândesc la tot pasul, începând cu
formularea întrebărilor şi terminând
cu punerea în pagină a esenţiale cu alţi factori sociali, şi
chestionarului.
Subliniem grija pe care
trebuie să o avem ca, atunci când
construim un chestionar, să folosim
un limbaj care să fie înţeles de toată
lumea şi să fie înţeles de toată
lumea la fel. Această cerinţă
elementară, ce derivă din
necesitatea de a putea comunica cu
toţi subiecţii şi din aceea de a-i
supune pe toţi la aceiaşi “stimului”
(căci n-are rost să le comparăm
“reacţiile”), nu este uşor de realizat.
Toate manualele de metodologie
insistă asupra folosirii celor mai
simple cuvinte, celor mai simple
expresii şi a unor fraze cât se poate
de scurte. Cuvintele, expresiile şi
frazele trebuie înţelese în acelaşi
sens de către toţi interlocutorii,
indiferent de sex sau vârstă, de
nivelul lor cultural, de zona
geografică de rezidenţă sau de alţi
factori ce ar putea influenţa
procesul de comunicare,
recepţionarea univocităţii
mesajului.
În construcţia
chestionarului, se va ţine seama şi
de populaţia căreia îi sunt adresate
întrebările. Acest lucru este valabil,
mai întâi, la nivel general, de
ansamblu al cercetării, când
populaţia supusă studiului este
definită prin anumite caracteristici
ce-i sunt proprii, dar şi la nivelele
particulare, generate respectiv de
logica interviului. Este vorba aici de
faptul că nu toate întrebările unui
chestionar trebuie adresate tuturor
persoanelor din eşantion. În funcţie
de răspunsurile la o întrebare, se
obţin diferite subcategorii de
populaţie, cu caracteristici
specifice, cărora vom fi nevoiţi să le
adresăm întrebări specifice. Apar,
aşadar, în majoritatea chestionarelor
aşa-numitele întrebări filtru, care
generează bifurcări în succesiunea
întrebărilor, trimiţând operatorul
sau subiectul la întrebarea ce
urmează a fi adresată, în funcţie de
răspunsul la întrebarea filtru. (Am
spus “bifurcări”, deşi în principiu
pot fi trimiteri spre trei sau mai
multe locuri printr-o singură
întrebare, numai că astfel de
întrebări filtru complexe se folosesc
mai rar, din cauza complicaţiilor pe
care le creează.) O întrebare filtru
poate fi, de pildă, cea prin care se
delimitează persoanele ce se declară
dispuse să meargă la urne, cu ocazia
viitoarelor alegeri, de cele care nu
doresc să meargă la vot. primelor li
se va adresa, fireşte, un set de
întrebări (cu scopul de a afla cu cine
vor vota, cât de bine cunosc
candidaţii, care sunt motivaţiile
alegerii etc.), iar celorlalte un alt set
(din care să aflăm motivaţia acestei
opţiuni şi alte aspecte legate de ea).
Cele două mari tipuri
de probleme ce trebuie rezolvate în
această fază a anchetei - cele de
conţinut, adică cele legate de
alegerea indicatorilor (necesari şi
suficienţi) pentru descrierea
fenomenului şi a relaţiilor sale
cele de formă, adică de transpunere
a indicatorilor în întrebări
standardizate, privitor la învelişul
lor verbal, la modul de adresare şi
la cel de înregistrare a răspunsurilor
- presupun genuri de cunoştinţe
diferite: primele teoretice iar
celelalte metodologice.
31. Tipuri de
întrebări.
1. O clasificare
tradiţională a întrebărilor după
conţinutul informaţiei vizate este
cea care distinge trei mari categorii:
întrebări factuale, de opinie şi de
cunoştinţe.
În cazul întrebărilor
factuale, informaţia priveşte
elemente de comportament ale
indivizilor anchetaţi, ale semenilor
din jurul lor sau situaţii ce
caracterizează viaţa subiecţilor sau
a comunităţilor în care trăiesc. În
principiu, toate aceste aspecte se
materializează în fapte
comportamentale sau situaţionale şi
ar putea fi înregistrate prin metoda
observaţiei, dacă o asemenea
investigare n-ar presupune eforturi
extrem de mari. Câte seriale a
urmărit omul în ultima săptămână la
televizor, la ce oră s-a sculat în
dimineaţa zilei respective, câţi bani
cheltuie familia pe lună cu hrana,
unde şi-a petrecut concediu, la ce
vârstă a avut primul contact sexual
etc. iată câteva mostre de indicatori
cu un clar conţinut factual, dintr-o
gamă extrem de amplă şi de
diversă, ce conduc la întrebări
întâlnite în orice chestionar. Se
vede deci că răspunsul la aceste
întrebări poate fi judecat în termeni
de adevărat sau fals, întrucât ele se
referă la o situaţie obiectivă şi
verificabilă prin alte mijloace.
14
 Conţinutul întrebărilor
de opinie vizează aspecte ce ţin de
universul interior al individului,
cum ar fi părerile, atitudinile,
credinţele, aşteptările, proiectarea în
viitor, evaluările, ataşamentul faţă
de valori, explicaţiile fenomenelor
din jurul său, justificările şi
motivaţia acţiunilor etc. Termenul
de opinie este luat într-un sens mult
mai larg decât cel în care se
foloseşte în mod curent.
Caracteristicile informaţiei
conţinută în răspunsul la aceste
întrebări este faptul că ea nu poate
fi obţinută în mod direct prin alte
metode decât cele ce fac apel la
comunicarea verbală cu subiecţii şi,
deci, că verificarea celor afirmate
de aceştia este o întreprindere
dificilă, posibil (uneori) de realizat
doar prin metode indirecte.
Al treilea tip de
întrebări, anume întrebările de
cunoştinţe, au şi ele un specific
foarte clar, ce nu permite nici o
confuzie cu celelalte, în speţă cele
factuale, cu care par a se asemăna.
Ele pot fi utilizate şi ca
întrebări de control. Aşa cum o
arată şi numele, acest gen de
întrebări nu sunt adresate pentru a
aduce o informaţie propriu-zisă din
partea respondentului, ci pentru a
verifica, a controla acurateţea
răspunsurilor sale la alte întrebări.
Printre altele, ele pot fi folosite
pentru a testa sinceritatea
subiectului. În acest caz, într-un
limbaj mai tehnic, ele sunt
considerate şi ca “itemi de
minciună” (lie items), cel mai tare
dintre aceşti itemi constituindu-l
chiar întrebarea ce-i cere
subiectului să spună dacă a minţit
sau nu vreodată, pe care am mai
invocat-o mai sus. dar şi o listă de
titluri fictive de cărţi sau de nume
de autori, din care subiectul este pus
să menţioneze ceea ce a citit,
constituie un indicator al onestităţii
răspunsurilor sale în general.
O specie aparte de
întrebări o constituie cele de
motivaţie, care sunt, în înţelesul
foarte larg întrebări de opinie, dar
de o distinctivitate sporită.
Relevanţa lor derivă din aceea că
sondează o zonă a subiectivităţii
umane de o importanţă capitală, şi
anume cea a universului cauzal-
motivaţional al aprecierilor,
deciziilor şi acţiunilor umane. Deşi
există un strat motivaţional mai
superficial şi schimbător, putem
vorbi şi de o infrastructură
motivaţională mai solidă şi mai
stabilă, pe baza căreia se pot face
predicţii comportamentale şi se pot
deci estima schimbări în opţiunile
oamenilor. Dacă, bunăoară,
cunoaştem motivele pentru care
indivizii simpatizează cu un partid
sau cu o personalitate politică,
putem anticipa mai bine ce alte
partide ori personalităţi ar putea
intra în aprecierea acestor indivizi
şi/sau ce ar trebui să facă partidele
şi personalităţile respective pentru
ca să se întâmple acest lucru.
Întrebările de motivaţie
aduc, în principiu, la cunoştinţa
cercetătorului explicaţiile şi
interpretările subiectului cu privire
la opiniile şi faptele sale, în
corelaţie cu stările mediului social
înconjurător şi cu evaluările acestor
stări, pe care individul le realizează
necontenit. Înregistrarea
răspunsurilor la respectivele
întrebări necesită precauţii sporite,
fiind necesară consemnarea fidelă a
declaraţiilor celor chestionaţi, adică
utilizarea întrebărilor deschise.
2. După forma de înregistrare a
răspunsurilor, se face, în principiu,
o distincţie între întrebările închise
şi cele deschise, primele fiind
acelea care oferă subiectului
variante de răspuns prefabricate,
respondentul urmând doar să o
aleagă pe cea care se potriveşte
situaţiei sau opiniei sale, iar
celelalte reclamând înregistrarea,
cât mai fidelă şi cât mai completă, a
răspunsului dat de subiectul
chestionat. În cazul anchetei şi, mai
ales, al sondajului de opinie,
culegerea şi interpretarea datelor
sunt realizate din perspectivă
statistică; aceasta înseamnă că
prelucrarea informaţiei dobândite
printr-o întrebare deschisă trebuie
efectuată, finalmente, în acelaşi
mod ca şi pentru una închisă, deci
pornind de la stabilirea de
categorii în care este introdus
conţinutul răspunsurilor.
Deosebirea este că aceste categorii
se stabilesc după efectuarea
anchetei iar clasificarea
răspunsurilor se face de către
cercetător, pe baza analizei textului
răspunsului.
Cele două întrebări
combinate dau trei soluţii posibile,
pentru fiecare întrebare din
chestionar:
a.se stabilesc a priori
categoriile de răspuns şi subiectul
alege;
b.se stabilesc a priori
categoriile de răspuns iar
operatorul, în funcţie de răspunsul
subiectului, alege varianta
“potrivită”;
c.se stabilesc a întrebărilor închise menţionăm:
posteriori categoriile de răspuns,
urmând a clasifica “la birou”
conţinutul răspunsurilor.
Grafic întrebările
deschise se evidenţiază în
chestionar prin aceea că, după
textul propriu-zis al întrebării, apare
un spaţiu liber în care operatorul
sau subiectul (când e vorba de
autocompletare) marchează
răspunsul. Limitele de intervenţie
permise operatorului sunt, de
obicei, destul de reduse, lui cerâdu-
i-se reproducerea cât mai fidelă a
discursului subiectului. Doar atunci
când subiectul nu poate fi ţinut în
frâu şi el ne oferă de o manieră mult
prea amplă răspunsul, este permisă
înregistrarea selectivă sau rezumată.
Pentru întrebările
închise, formele de prezentare
grafică a variantelor de răspuns sunt
destul de diferite. În cele mai
numeroase situaţii, variantele sunt
aşezate una sub alta, după textul
întrebării, şi sunt numerotate.
Alegerea variantei potrivite se face
prin încercuirea numărului - cu
funcţie de cod - din faţa variantei
respective. De regulă, prin forma şi
fontul caracterelor, se evidenţiază în
mod clar diferenţa între întrebarea
propriu-zisă şi variantele de
răspuns.
Sistemul de variante al
oricărei întrebări închise trebuie să
satisfacă un număr de condiţii
elementare:
a.El trebuie să fie
complet, în sensul că orice răspuns
posibil trebuie să-şi găseacă locul în
gama variantelor prevăzute.
b.El trebuie să fie
discriminatoriu, înţelegând prin
aceasta că două situaţii semnificativ
diferite trebuie surprinse în variante
de răspuns diferite.
c.El trebuie să fie
univoc, adică unui răspuns să-i
corespundă o singură variantă
dintre cele oferite.
Cel mai simplu sistem
de răspuns la o întrebare închisă
este cel cu două variante de
răspuns, care, de regulă, pot fi
interpretate în termenii Da/Nu.
Folosirea acestui gen de întrebări
este posibilă şi la întrebările
factuale, când se cere precizarea
existenţei sau inexistenţei unui
lucru, efectuarea unei acţiuni etc., şi
la cele de opinie, când subiectului i
se pretinde o formă foarte tranşantă
de exprimare a părerii: e de acord
sau nu cu ceva, are o opinie
favorabilă sau nefavorabilă în
legătură cu altceva ş.a.m.d. În cele
mai multe cazuri însă, dacă e vorba
de opinii, lucrurile sunt mai
complexe, evantaiul de răspunsuri
formând o scală ordinală, care
încearcă să surprindă gradual
intensitatea unei opinii: măsura în
care oamenii sunt satisfăcuţi de un
aspect al vieţii lor, tăria cu care cred
în ceva, nuanţele în aprecierea
activităţii unei personalităţi publice
sau a unei instituţii etc. Dintre cele
mai importante atuuri ale
a.Rapiditatea şi
uşurinţa prelucrării rezultatelor.
Este o chestiune ce nu mai necesită
nici o explicaţie, acest avantaj fiind
decisiv atunci când rezultatul unui
sondaj trebuie transmis
beneficiarului în timp de câteva zile
de la data comandării lui.
b.Uşurinţa completării
chestionarului, adică rapiditate şi
atractivitate pentru subiecţi. Este un
avantaj, de asemenea, extrem de
puternic îndeosebi în cazul
anchetelor în scris, subiectului
revenindu-i sarcina doar de a
înconjura nişte coduri sau a pune X-
uri în căsuţe, operaţii ce solicită
eforturi mentale şi motrice mult mai
reduse decât completarea unui text.
c.Precizarea
conţinutului întrebării, dat fiind
faptul că variantele întregesc textul
ei propriu-zis.
d.Uniformitatea
întrebării şi a înregistrării
răspunsurilor este avantajul de
cunoaştere cel mai important al
întrebărilor închise.
e.Evitarea erorilor
generate de operaţiile de
postcodificare
f.Întrebările închise
facilitează găsirea răspunsului
potrivit. Avantajul derivă din
cunoscuta lege a psihologiei
conform căreia oamenilor le este
mult mai uşor să recunoască ceva
decât să-şi amintească şi să
reproducă acel lucru. Referindu-ne
la întrebările de opinie, putem
spune că omul mai uşor şi mai
repede se regăseşte într-un model
decât să definescă acel model ce-i
este propriu.
Esenţa disputei între
adepţii folosirii uneia sau alteia din
cele două categorii de întrebări :
32. Numărul şi
ordinea întrebărilor în
chestionar.
Întrebarea referitoare
la numărul optim de întrebări ce ar
trebui să formeze un chestionar,
întrebare pe care orice persoană fără
experienţă de cercetare şi-o pune
sau e tentat să o pună altora mai
versaţi în realizarea unor astfel de
studii, este, în sine, fără obiect, dat
fiind că un asemenea optim - dacă
există - depinde de o serie de prea
mulţi factori pentru a se putea
discerne o regulă generală.
Generală este poate doar
constatarea că, de cele mai multe
ori, din dorinţa de a “acoperi” cât
mai bine conţinutul conceptelor
prin indicatori, tendinţa
cercetătorului este de a formula
mai multe întrebări decât ar
recomanda-o condiţiile concrete de
desfăşurare a anchetei.
Factorii principali care
fac să întâlnim, în practică, un
evantai extrem de larg de tipuri de
chestionare, de la cele compuse
doar din câteva întrebări până la
altele ce cuprind 200-300 de
întrebări sau chiar mai multe, sunt,
în principal următorii: obiectul
cercetării (problema studiată), tipul
cercetării, finalitatea acesteia,
beneficiarul rezultatelor, tehnica de
anchetă, felul întrebărilor, resursele
materiale de care dispune
cercetătorul, calitatea şi numărul
operatorilor avuţi la dispoziţie,
timpul de care se dispune şi genul
de populaţie căreia i se adresează
chestionarul.
Referitor la tipul
cercetării, adesea se face distincţia
între studii “explorative” şi studii
“explicative”. Primele vizează mai
curând aspectele descriptive ale
fenomenului şi deci nu pretind
introducerea prea multor factori
suplimentari în cercetare,
efectându-se, prin urmare, de
obicei, cu chestionare mai simple.
Orice cercetare se face
cu un anume scop şi se adresează
unui “beneficiar”. În genere, putem
distinge anchetele făcute în scop
15
pur ştiinţific, de pe urma cărora
rezultă articole ştiinţifice sau cărţi
de care beneficiază întreaga
comunitate a specialiştilor, şi altele
pur aplicative, comandate de o
instituţie, un partid, un ziar etc. într-
un scop foarte precis, cele
cunoscute, de regulă, de publicul
larg ca “sondaje de opinie”. De
obicei, aceste din urmă studii, ce
sunt şi foarte strict circumscrise în
timp, utilizează chestionare mai
simple, cu un număr mai mic de
întrebări.
Referitor la natura
întrebărilor, se poate aprecia că
utilizarea întrebărilor închise, cu un
număr mai mic de variante de
răspuns, este un factor ce
favorizează evident posibilitatea de
a spori mult numărul de întrebări.
În general, la stabilirea
numărului de întrebări din
chestionar este necesar să se
evalueze timpul mediu reclamat de
completarea efectivă a lui,
parametru ce nu poate depăşi, fără
riscul unor erori mari, anumite
limite. De pildă, un chestionar
aplicat “în piciare” (pe stradă, să
spunem) nu poate să răpească
subiectului mai mult de 5-10
minute. Ancheta clasică desfăşurată
la domiciliu poate dura, fără
probleme deosebite, chiar şi o
jumătate de oră, dar nu se
recomandă depăşirea unei durate de
45 de minute decât în anumite
circumstanţe speciale, când
subiecţii sunt stimulaţi să coopereze
folosindu-se diferite recompense.
Ancheta prin telefon, de asemenea
nu se poate extinde peste durata
câtorva minute, decât dacă subiectul
a fost contactat în prealabil şi s-a
fixat un moment de timp la care să
poată fi sunat pentru a susţine o
discuţie telefonică mai lungă.
Ordinea întrebărilor în
chestionar nu trebuie - şi nici nu
este bine - să reproducă structura
tematică a chestionarului. În
stabilirea succesiunii întrebărilor e
nevoie să se ţină seama de o serie
de aspecte care favorizează
comunicarea şi stimulează
cooperarea subiectului. De pildă, în
debutul chestionarului se
recomandă folosirea uneia sau mai
multor întrebări “uşoare”, la care
oamenii răspund cu plăcere, cu
scopul de “a sparge gheaţa” cât mai
repede şi de a antrena subiectul în
dialog. Dacă dintre întrebările-
indicatori nu există nici una care să
satisfacă astfel de cerinţe, se pot
construi câteva în mod special cu
această destinaţie, chiar dacă, altfel,
nu sunt cu nimic utile cercetării.
Aşezarea întrebărilor
în chestionar într-o formă “logică”
este evidentă pentru motivul că
aceasta generează un efect de
consecvenţă sau de consonanţă a
răspunsurilor, care depăşeşte cu
mult gradul de consonanţă reală a
opiniilor oamenilor.
Ordinea în care sunt
întrebările aşezate într-un
chestionar capătă o importanţă
deosebită în ancheta orală. Întrucât
răspunsul la fiecare întrebare a
chestionarului depinde nu numai de
ceea ce a făcut omul sau de ceea ce
a gândit înainte de a intra în contact
cu cercetătorul, ci şi de modul în
care se stabileşte această relaţie
subiect-cercetător, de felul cum
subiectul o percepe şi îi evaluează
consecinţele pentru propria viaţă,
este clar că ordinea întrebărilor
devine o chestiune relevantă numai
în acest gen de anchetă, cea orală,
în cadrul căreia subiectul descoperă
succesiv problemele privitor la care
este chestionat. Astfel, cu fiecare
întrebare ce i se adresează,
imaginea sa asupra situaţiei în care
se găseşte pus de anchetă se
modifică şi deci şi răspunsurile la
anumite întrebări - care răspunsuri
sunt semnificativ influenţate de
această percepţie - pot fi altele
decât atunci când întrebarea avea un
alt loc în acelaşi chestionar sau era
plasată în cadrul altei succesiuni de
întrebări sau al altui chestionar,
diferit ca şi conţinut al întrebărilor.
33. Prima fază de
dezvoltare a interactionismului
simbolic
este cuprinsă în intervalul 1910-
1950.
Interacţionismul se dezvoltă sub
influenţa dominantă a lucrărilor lui
C.Cooley şi H. Mead, apoi
W.Thomas şi R.Park. Atât Cooley
cât şi Mead au fost preocupaţi de
analiza dimensiunilor şi
traiectoriilor evoluţiei sociale,
cercetând cu predilecţie, variabilele
psihosociale ale evoluţiei.
În 1930, G.Mead publica
un studiu asupra contribuţiei lui
Cooley la progresul gândirii sociale
americane. Teoria lui Cooley
devine astfel baza unei noi
concepţii interacţioniste aplicabilă
unei serii largi de comportamente
sociale, inclusiv «anormale», bazate
nu pe introspecţie, ci pe observaţie
şi experiment. Noua concepţie
interacţionistă concepe societatea ca
pe o «realitate spirituală
obiectivată», inclusiv în instituţii
sociale «out there», exterioare
individului şi relativ
constrângătoare faţă de el. Aşa se
naşte teoria psihosociologică a lui
G.H.Mead (1934, Mind, Self and
Society).
Iată care sunt principalele
caracteristici ale acestei teorii, aşa
cum au fost ele descrise de către Ion
Ungureanu (1985, 282-285):
1.eul (the self) este conceput ca
tensiune permanentă a persoanei
(‘I’) şi a personalităţii (‘Me’);
2.în timp ce ‘I’ este răspunsul
organismului la cerinţele mediului
(formaţi din ceilalţi indivizi şi
obiectele lor), ‘Me’ este ansamblul
atitudinilor celorlalţi presupuse de
individ;
3.deşi acest ansamblu este fluid şi
permanent reconstruit, el este totuşi
ordonat la nivelul societăţii în
forma unui celalalt generalizat (the
generalized other);
4.cu toate acestea, structura
generalizată a eului este permanent
şi direct dependentă de
comportamentul individului,
inclusiv de acţiunea spontană
generată de ‘I’ ;
5.de aceea, personalitatea umană
este dinamică şi deschisă, şi, «dacă
nu ar exista aceste două faze ale ei
(‘I’ şi ‘Me’), nu ar mai putea exista
nici responsabilitate conştientă şi
nici inovaţie în experienţa socială»;
6.totodată, indivizii reuşesc numai
în grade diferite să «adopte»
atitudinea celuilalt generalizat, ceea
ce face ca ordinea socială să se
constituie într-o ierarhie socială
verticală (structura politică) şi într-
o varietate de «clase» orizontale
(structura socioprofesională);
7.atât în cazul ierarhiei verticale,
cât şi în cel al structurii
socioprofesionale, relaţiile de
competiţie sau cooperare sunt
reglementate de «atitudinile sociale
organizate», în cadrul cărora mai
importante sunt cele bazate pe
«reacţii sociale comune», pe care
Mead le numeşte instituţii;
8.societatea ideală este una în care
sunt predominante aceste reacţii
comune, şi ea poate fi realizată prin
generalizarea sau extinderea
«universului ei de discurs»;
9.instrumentul principal al
generalizării «universului de
discurs» este participarea
democratică a indivizilor la viaţa
societăţii;
10.totuşi, această participare nu este
reală şi eficientă decât atunci când o
elită (intelectualii) provoacă
«reconstrucţia» universului de
discurs, sensul democraţiei fiind
acela de generalizare prin însuşirea
colectivă a noilor «atitudini
organizate»;
11.de aici importanţa pe care Mead
o atribuie statului şi elitei
intelectualilor în reforma societăţii
americane interbelice.
Realizând o istorie a
curentelor sociologice, inclusiv a
interacţionismului, B.Fisher şi
L.Strauss (1979, 463) identifică
cinci presupoziţii ce ghidau
preocupările şi cercetările
sociologice ale anilor ’20 la
Universitatea din Chicago:
-schimbarea socială este
inevitabilă, şi ea este provocată de
industrializare, explozia urbană,
interacţiunea grupurilor rasiale,
profesionalizarea muncii; cu cât
comportamentul socio-uman este
mai precis subordonat unor norme
sau linii raţionale de acţiune, cu atât
schimbarea socială iminentă va
putea fi mai uşor direcţionată
progresist;
-raţionalitatea schimbării nu poate
fi realizată deci fără raţionalizarea
comportamentului individual; acest
lucru nu este posibil prin integrarea
normativă a individului (pentru că
integrarea normativă ar obstrucţiona
schimbarea), ci prin stimularea
creativităţii individuale;
-indivizii au creat societatea, ei
construiesc instituţiile, iar acestea
nu trebuie interesate reducţionist, ca
instituţii economice ori politice, ci
ca instituţii sociale în general;
-de aceea, asocierea indivizilor,
care este esenţa instituţiilor, are o
valoare intrinsecă, în calitate de
«mod al organizării sociale»;
-asocierea nu trebuie privită însă
numai că o bază a integrării, ci în
primul rând ca o condiţie a
libertăţii ; totuşi, întrucât
schimbarea raţională înseamnă
depăşirea unor limite şi
constrângeri, problema sociologiei
este aceea a relaţiilor dintre aceste
limite şi constrângeri pe de o parte
şi participarea activă a oamenilor în
promovarea schimbării progresive
pe de altă parte.
Sociologia lui R.E.Park a
evoluat mai degrabă spre modul de
abordare «ecologist» din cadrul
Şcolii de la Chicago. Atât Park cât
şi colaboratorii lui (E.Burgess,
L.Wirth, D.McKenzie şi E.Faris)
definesc ecologia umană ca «ştiinţa
ce se ocupă de izolarea factorilor
geografico-demografici şi
descrierea constelaţiilor tipice ale
persoanelor şi instituţiilor pe care
cooperarea acestor factori le
produce» (apud I. Ungureanu,
1985, 288). Acest tip de sociologie
în variantă ecologistă se constituie
pe baza unei concepţii determinate
despre societate, şi anume –
consideră Ungureanu – concepţia
psihologist-interacţionistă (1985,
289) :
--evoluţia socială presupune
conflictul permanent dintre
grupurile sociale;
--acest conflict capătă forme
determinate în spaţiu, datorită
revoluţiei industrial-urbane;
--procesul prin care se manifestă
conflictele sociale este unul de
acomodare şi asimilare a grupurilor
aflate în conflict;
--rezultatul acomodării şi asimilării
este un tip determinat de ordine
socială, care rezultă din înlocuirea
competiţiei ecologice cu cea
economică;
--aceasta ordine nu poate fi
identificată cu progresul;
--progresul social înseamnă o
ordine socială mai raţională, adică
una în care «barierele»
comunicaţiei interindividuale să
poată fi depăşite;
--ceea ce este posibil prin
cunoaştere, dar şi prin
«compasiunea» unei elite
intelectuale faţă de grupurile
deprivilegiate îndeosebi;
--esenţială pentru cunoaşterea
sociologică este, de aceea, funcţia
socială a ştiinţei: aceea de a lărgi şi
generaliza «universul de discurs»,
aşa încât oamenii să poată acţiona
raţional dată fiind «transparenţa»
relaţiilor dintre ei.
Aceste opt seturi de idei stau la
baza, dacă nu a teoriei explicite a
lui Park, cel puţin la baza
sugestiilor de cercetare pe care le-a
făcut sociologiei urbane (ecologiei
umane). Acestea se referă la aflarea
specificităţii complexului cultural
16
ce determină viaţa oraşului; la
determinarea tipurilor umane
profesionale care rezultă din
diviziunea muncii, precum şi a
raporturilor ce se stabilesc între
sentimente şi interese; la descrierea
efectelor pe care asimilarea urbana
le are asupra relaţiilor sociale
secundare şi asupra controlului
social; la înţelegerea raporturilor
dintre mediul urban şi
temperamentul locuitorilor (Park,
Burgess, McKenzie, 1970, 2).
Scopul sociologiei urbane
a lui Park era identificarea
modalităţilor de încorporare a
raţionalităţii şi progresului în viaţa
socială în general, şi în urbanizare
în special. La baza schimbării se
află conflictul dintre grupuri,
rezolvabil prin intensificarea
comunicării. Prin comunicare se
dezvoltă conştientizarea intereselor
şi strategiilor, se generează o
«comunitate a discursului» care
conduce la consens şi progres. Deşi
sugestiile lui Park sunt direcţii
valabile ale cercetării sociologiei
urbane, în ceea ce priveşte relevanţa
lor pentru ameliorarea social-
morală şi progresul social real al
societăţii, cercetările urbane ale
Şcolii de la Chicago s-au dovedit a
fi limitate (insuficiente şi, uneori
contradictorii).
Care este punctul originar al
insuficienţei concepţiei ecologiei
umane ?
Răspunsul îl reprezintă
obsesia lui Park pentru ordinea
morală. Ca tip de comunitate, oraşul
este văzut de Park din
perspectiva «structurii morale»
identificate cu natura umană şi faţă
de care structura fizică a oraşului
este doar o expresie (Park şi colab.,
1970, 4). Determinantele naturii
umane sunt psihologice
(afectivitate, dorinţă, agresiune,
spontaneitate, instinct). Atât
structura socială cât şi cea fizică a
oraşului rămân «derivate» (expresii)
ale structurii morale. Deşi viata
urbană naşte un nou tip de
solidaritate sociala bazată, în
principal, pe comunitatea de
interese, pentru Park, interesele sunt
numai «realul social abstract» ce se
suprapune sau nu peste «rolul social
concret» reprezentat doar de
sentimente. Din această perspectivă,
«realul abstract» poate fi studiat tot
din punct de vedere psihologic, ca
scopuri încorporate într-un obiect.
Pentru Park, conservarea ordinii
sociale este determinată de
sentimente (aceasta este, de altfel, şi
funcţia socială principală a lor), în
timp ce interesele au o importanţă
deosebită în schimbarea socială (din
cauza mobilităţii sociale crescute pe
care a produs-o oraşul, ca şi
operaţionalizării sentimentelor prin
interese şi bani). Astfel, consideră
Park, este generată «mulţimea», ale
cărei interese sunt subordonate
pieţei şi speculaţiei financiare (apud
I. Ungureanu, 1985, 290).
34. A doua fază de Stabilitatea grupului sau a Asocierea dintre filosofia
dezvoltare a interacţionismului consensului simbolic este fenomenologică întemeiată de
simbolic condiţionată şi de modul în care Edmund Husserl şi sociologie nu
se afirmă în sociologia americană la sinele se prezintă grupal, adică de are decât patru decenii, deşi o
începutul deceniului al şaptelea, formele de instituire în grup a perspectivă fenomenologică în
după o lunga perioadă de tăcere, persoanelor individuale. Este sociologie pare să fi apărut chiar
prin H.Blumer, E.Goffman, necesar să existe o formă adecvată din lucrările publicate de Husserl
H.S.Becker, T.Shibutani, M.Kuhn, de manifestare relaţională a sinelui, înainte de 1940.
A.M.Rose. care să corespundă situaţiei Astăzi, fenomenologia
În «Symbolic Interacţionism, interacţionare date. sociologică apare ca sinteza
Perspective and Method» (1969), Sinele, spune Blumer, dispune de contemporană a sociologiei
H.Blumer reia tradiţia capacitatea de autoinstituire, ceea interpretative weberiene, a metodei
interacţionistă şi reconstruieşte ce implică identificarea sinelui în fenomenologice dezvoltate de
teoria lui Mead ca o «alternativă» la raport cu el însuşi şi cu alţii. Husserl şi a unor teze avansate de
structural-funcţionalism (curent ce Instituirea sinelui se realizează fie H.Mead sau de interacţionismul
devenise dominant în sociologie, în prin asocierea individuală de simbolic actual.
anii de «tăcere» ai semnificaţii sau simboluri (de Inflenţele orientării
interacţionismului simbolic. Teoria exemplu, numele persoanelor, fenomenologice în sociologia
lui Blumer este, de fapt, o gestica, particularităţile contemporană nu pot fi ignorate :
«reconstrucţie» a ideilor lui Mead, vestimentare) fie prin prezentarea a)- în primul rând, fenomenologia a
problema centrală rămânând personală în grup în aşa fel încât să produs o redirecţionare a atenţiei
interacţiunea socială. Blumer corespundă propriei identităţi şi sociologiei către studiile
statuează următoarele premise aşteptărilor celorlalţi. Aceasta microsociologice, către analiza
fundamentale ale interacţionismului implică şi adoptarea unui rol (role- cunoaşterii comune ca sursă a
simbolic: taking) care să corespundă teoriei sociologice sau către actorul
aşteptărilor simbolice ale celorlalţi social activ, concret. Caracteristice
a) fiinţele umane faţă de rolul preluat (apud abordării sociologice
acţionează faţă de Vlăsceanu, 1982, 104-108). fenomenologice sunt analizele
lucruri pe baza Interacţiunea este microsociologice ale grupurilor,
semnificaţiilor pe care neproblematică dacă se desfăşoară organizaţiilor sau ale unor procese
lucrurile le au pentru în conformitate cu modul de sociale cum sunt: comunicarea şi
ei; instituire a sinelui şi există intercomunicare umană, geneza şi
b) semnificaţia deriva din compatibilitate între acesta şi modul evoluţia sistemului de credinţe şi
interacţiunea socială; de instituire a sinelui altuia. În caz valori, cunoaşterea socială comună,
c) semnificaţiile sunt contrar, interacţiunea devine integrarea microsocială, alienarea,
modificate de problematică: va fi necesară identitatea socială, devianta.
interpretările utilizate detalierea unui proces de negociere b)- în al doilea rând, la nivel
de persoane în situaţii simbolică pentru a ajunge la metodologic, fenomenologia a
concrete (1969, 2). stabilirea regulilor de interacţiune. reasertat principiul
Oamenii îşi orientează acţiunile în Astfel de reguli pot fi de natură « individualismului metodologic »
funcţie de modurile în care juridică, morală sau referitoare la şi cerinţa formulării instrumentelor
manipulează semnificaţii sau «eticheta», adică la interacţiunea de investigaţie din perspectiva
simboluri. În procesul manipulării bazată pe politeţea ocaziilor semnificaţiilor reale vehiculate de
de semnificaţii, oamenii ajung la ceremonioase. Regulile «cunosc oameni în viaţa lor reală.
consensuri simbolice pe baza variaţii de la un strat social la altul În peisajul sociologiei
acordului realizat prin negocieri şi sau de la ţară la ţară, conferind contemporane se disting astăzi mai
schimburi reciproce. Odată relaţiilor sociale specificitate şi multe variante ale sociologiei
consensul realizat, conduita făcând problematică instituirea fenomenologice, între care au loc
individuală sau colectivă se sinelui în interacţiuni care depăşesc adesea dispute teoretice,
desfăşoară sub forma obiceiurilor, graniţele consensului simbolic de metodologice şi ideologice (C.
tradiţiilor, ritualurilor. apartenenţă. De aici rezultă şi Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, 579-
La rândul lor, acestea pot fi analiza comparativă a 580).
schimbate «întrucât persoana comportamentelor simbolice, 1)- O primă direcţie a
umană dispune de capacitaţi interacţionare şi diversificate sociologiei fenomenologice este
interpretative şi creatoare, adică e situaţional, grupal, comunitar» preocupată de analiza construcţiei
o fiinţă raţională, generatoare de (Vlăsceanu, 1982, 103). Blumer sociale a realităţii prin procesele de
simboluri şi semnificaţii » ajunge astfel la o «confundare a obiectivare, exteriorizare
(Vlăsceanu, 1982, 102). Se disting perspectivei psihologice de analiza (instituţionalizare), şi interiorizare a
astfel pe de o parte comportamentul a realităţii sociale cu cea activităţilor sociale realizate în
uman organizat, «dirijat rutinier» de sociologică» (T.Vaughan şi lumea vieţii cotidiene a oamenilor.
reguli, tradiţii, obiceiuri, ritualuri şi L.Reynolds, 1970). Astfel, Th. Luckmann şi P. Berger
pe de altă parte comportamentul C.McPhail şi C.Rexroat demonstrează că, în ciuda
interpretativ, activ, constructor de (1979) critica interacţionismul subiectivităţii ei, realitatea socială
simboluri. Tranzacţiile simbolice simbolic al lui Blumer conţine un sistem de constrângeri şi
desfăşurate grupal ataşează considerându-l atât o oscilaţie între de control social prin care anumite
obiectelor semnificaţii. Atunci când un idealism subiectiv (lumea socială grupuri sociale reuşesc să se
simbolurile şi semnificaţiile sunt depinde de modul în care e impună în structura societăţii,
definite consensual, grupul dispune percepută) şi un realism naiv, cât şi devenind dominante din punct de
de stabilitate, iar acţiunile o concepţie solipsistă datorită vedere politic, ca urmare a
individuale converg în forma ignorării reciprocităţii monopolizării universului « sacru »
acţiunilor comune sau colective. perspectivelor şi a accentuării al « lumii vieţii » oamenilor (valori
Atunci, când în grup, definiţiile introspecţiei analitice. A.Gouldner ultime, norme generalizate,
simbolurilor sau regulilor stabilite (1973) critica tendinţa legitimări culturale) (apud C.
prin negocieri sunt vagi, când interacţionismului simbolic de Zamfir, L. Vlăsceanu, coord., 1993,
grupul se confruntă cu o nouă exagerare a analizelor microscopice 579).
perspectivă sau în grup a apărut o interacţionare în defavoarea celor 2)- A doua variantă a
nouă persoană, atunci pot apărea şi macrostructurale. sociologiei fenomenologice este cea
stări de conflict sau contradicţii 35. Directiile a dramaturgiei sociale reprezentată
(Blumer, 1969, 16-20). fenomenologiei sociologice. de E. Goffman. Sociologul
american analizează procedurile de
17
creare şi abilitare a vizibilităţii
sociale, prin care structurile sociale
pot fi mobilizate în direcţia vizată
de interesele actorilor (cele mai
multe dintre aceste proceduri fiind
similare celor folosite de actori
dramatici în tentativa lor de a
convinge publicul că realitatea este
ea însăşi o lume a aparenţelor).
Când aceste proceduri sunt
analizate din perspectiva eficienţei
lor în viaţa cotidiană a oamenilor,
sociologia fenomenologică se
concretizează în neopraxiologie
(văzută astfel ca abordare
sociologică extremistă desprinsă
treptat din fenomenologie).
3)- A treia variantă a
sociologiei fenomenologice este
sociologia reflexivă. În cadrul
acesteia, A. Gouldner, mizând pe
legătura dialectică dintre tipificaţii
şi tipurile sociologice (deci, pe
caracterul reflexiv al cunoaşterii
sociologice), îşi formulează drept
scop constituirea instrumentelor
ştiinţifice necesare cercetătorului
pentru a-şi putea integra propria
cunoaştere în cultura de ansamblu a
unei societăţi (contribuind astfel la
dezvoltarea culturală a omului şi la
umanizarea societăţii).
4)- O a patra variantă a
sociologiei fenomenologice este şi
interacţionismul simbolic în măsura
în care cercetătorii acceptă
principiul reciprocităţii
perspectivelor propus de A. Schutz,
respectiv obligativitatea cercetării
sociale de a privi realitatea atât ca
acţiune căt şi ca « Act » atât, din
perspectiva actorului, cât şi din
aceea a constrângerilor sociale la
care se supune acesta.
În concluzie, deşi
sociologia fenomenologică are
meritul de a fi reabilitat statutul
cunoaşterii subiective în ştiinţa şi
viaţa socială, « prin procedeele de
analiză şi interpretare pe care le
propune şi le utilizează, ea nu
reuşeşte întotdeauna să depăşească
limitele abordării psihologice a
societăţii, integrarea analizei
microsociologice cu analiza
macrosociologică (la care
cercetătorii fenomenologi îşi
propun să ajungă), rămânând încă
problematica şi dificilă ». (C.
Zamfir, L. Vlăsceanu, coord., 1993,
580)
36. Tipuri de documente
Ca şi în cazul celorlalte
metode, vom spune că oamenii, în
viaţa de zi cu zi, nu numai că
produc inevitabil documente, în
sens larg, adică lasă continuu urme
ale activităţii lor, dar la modul
spontan le şi analizează şi
interpretează (scriem şi citim
scrisori, jurnale, facem inferenţe din
felul în care sunt decorate şi
aranjate locuinţele etc.). Practica
socială cunoaşte, în acelaşi timp, şi
modalităţi mai sistematice de studiu
al documentelor (dosare, dări de
seamă, lucrări scrise). Aproape
necontenit suntem judecaţi şi
apreciaţi - informal şi instituţional -
prin ceea ce producem.
Istoriografia şi alte
discipline şi-au constituit
discursurile, şi continuă să o facă,
prin analiza şi interpretarea
documentelor scrise şi arheologice.
Studierea ştiinţifică a documentelor
sociale, nu doar a celor oficiale, ci
şi ale lumii practice obişnuite, a
devenit o direcţie principală şi în
discipline ca antropologia,
sociologia şi psihologia socială,
doar de câteva decenii încoace, cu
toate că existau preocupări încă din
anii ‘20.
Documentele pot fi
clasate potrivit mai multor criterii,
din punct de vedere al analizei lor
sistemice în disciplinele
socioumane: după vechime, după
destinatar, după accesibilitate, după
gradul lor de încredere. S. Chelcea
(1993) reţine patru criterii pentru
clasificarea documentelor sociale:
natura, conţinutul, destinatarul şi
emitentul. După natura lor, ele pot
fi scrise (texte propriu-zise) sau
nescrise (obiecte, imagini,
simboluri), după conţinutul
informaţional, cifrice (în
preponderenţa cifrelor, a graficeor)
sau necifrice (în limbajul natural),
după destinatar, personale sau
publice, iar după emitent, oficiale
(emise de guvern sau alte autorităţi
de stat) sau neoficiale.
Din punct de vedere al
abordării calitative, conversaţiile
cotidiene constituie un gen de
document cu totul important în
înţelegerea derulării concrete a
vieţii sociale.
Diversele tipuri de
documente au făcut obiectul mai
multor genuri de analize, din
perspectiva disciplinelor
socioumane importantă fiind
distincţia dintre analiza cantitativă
(cunoscută şi sub numele de analiză
de conţinut) şi analiza de tip
calitativ.
18