SIMŢ COMUN ŞI ŞTIINŢĂ

Concept; între elogiu şi blam

Termen complex şi utilizat în accepţiuni variate, simţul comun desemnează în genere acea înzestrare şi capacitate de
înţelegere naturală a minţii umane, totodată, o modalitate de cunoaştere (de regulă empirică şi parţială) proprie omului
neinstruit sau minimal instruit; pe de altă parte, trimite la rezultatul conoscitiv al ansamblului de credinţe şi opinii (socotit
legitim, întemeiat, viabil) larg împărtăşit „popular”, bazat pe experienţă şi opus oricărei forme de cunoaştere esoterică,
ascunsă, realizată şi însuşită de un cerc restrâns al iniţiaţilor. În alte contexte, s-a convertit în bun simţ, un soi de judecată
sănătoasă şi înţelepciune practică prudentă, nefrecventată de tentaţia speculaţiei gratuite. În ambele versiuni, pus de obicei
în antiteză cu ştiinţa (implicit produsele acesteia), din vechime, a constituit o topică perenă de reflecţie pentru filosofi, care
fie l-au blamat şi tratat cu dispreţ, fie l-au elogiat şi încurajat.
Se mai cuvine precizat că, debutând cu Aristotel, continuând cu unii gânditori medievali (Avicenna, Averroes,
Albert cel Mare, Toma d'Aquino ş.a.) şi încheind cu John Locke, s-a impus o accepţiune specială, căzută ulterior în
desuetudine; dezvoltată în contextul teoriei senzoriului comun (aisthesis koiné, sensorium communis): alături de cele cinci
simţuri care îl racordează la lumea externă, omul ar dispune de un fel de percepţie internă generală, nespecializată şi
unificatoare, o facultate psihică ce grupează sintetic datele disparate furnizate de celelalte simţuri, redând aspectele
constante existente în fiecare senzaţie particulară. Pusă în legătură cu imaginaţia şi memoria, îndeplineşte funcţia de a
săvârşi un travaliu abstractiv (preliminar şi parţial) care epurează progresiv forma mentală de unele dintre trăsăturile şi
circumstanţele întruchipării sale „materiale”, oferind intelectului date elementare asupra cărora să se exercite.
Cert este că „simţul comun” (sau „bunul simţ”) şi-a avut constant locul în explicaţia genezei cunoştinţelor omeneşti
şi, uneori, în tentativa de întemeiere a viabilităţii lor. Plasat într-o perspectivă precumpănitor etică, înţeles ca un fel de
facultate naturală ce discerne – fără vreo instrucţie specială – între bine şi rău, virtute şi viciu, adevăr şi minciună, drept şi
injust etc., aşadar suficient pentru a conduce la înţelepciune şi a forja o opinie larg împărtăşită, e prezent în antichitate la
Socrate, unii cinici, epicureici şi stoici, în evul mediu, la partizanii aşa-zisului consensus gentium (bunăoară, Roger Bacon),
iar în timpurile moderne, la un Shaftesbury şi Hutchinson. În context gnoseologic, ca sursă a opinabilului ce vehiculează
adevăruri „dialectice” – aşadar probabile, supuse controversei, nicidecum „apodictice”, demonstrate, necesare –, el devine
obiect de investigaţie al Topicii aristotelice. În Renaştere, ca reacţie la formalismul scolastic, prin Nicolaus Cusanus,
Lorenzzo Valla, Rudolf Agricola, Georgius Bruxellensis, Petrus Ramus ş.a., se reia ideea unei gândiri care – în mod spontan
şi neînchistat în reţetarul greoi, complicat, artificial al formulelor şi regulilor logice – este capabilă să se exercite corect în
discriminarea dintre adevăr şi fals, în efectuarea diferitelor operaţii discursive, în demonstrare şi argumentare, în vorbirea
obişnuită.
La Descartes, le bon sense este o formă generală şi medie de manifestare a raţiunii, prin care indivizii umani,
indiferent de gradul inteligenţei sau nivelul de instrucţie, recunosc cu toţii un anumit număr de idei, principii sau valori.
Această facultate ţine de lumen naturale („lumina naturală”) a spiritului şi, mulţumită ideilor clare şi distincte pe care le
posedă nativ, acţionează eficient inclusiv în primetrul matematicilor. Pe scurt, toţi oamenii posedă disponibilitatea de a
înţelege şi a cugeta corect, manifestată nu doar în capacitatea de a descoperi „principiile” sau „cauzele prime”, dar şi în
puterea de a discerne veracitatea de eroare. Ea precede chiar instituirea metodei care, întemeiată pe intuiţie şi deducţie, va
consta tocmai în observarea şi reflecţia asupra ordinii fireşti pe care o urmează l'intelligence în exerciţiul său natural. În
cadrul Logicii de la Port-Royal (redactată de Antoine Arnauld şi Pierre Nicole), bunul simţ coincide cu justeţea gândirii şi, ca
dat înnăscut (prezent din momentul naşterii, deşi în grade diferite individual), este aplicabil nu doar în viaţa de zi cu zi, dar
se dovedeşte foarte util chiar în ştiinţă. Deoarece, ca expresie a „luminii naturale” imanente sufletului, el nu se lasă
încorsetat şi pervertit de regulile stricte ale formalismului logic ce asigură corectitudinea raţionamentelor, ci se va desfăşura
liber şi euristic în forma mai importantă a „judecăţii sănătoase”. În schimb, alte însuşiri ale minţii noastre (de pildă „spiritul
geometric” reclamat în cercetările matematicii) sunt mai puţin eficace şi funcţionează doar în domenii epistemice limitate, în
plus necesitând adesea o practică îndelungată spre a fi deprinse şi perfecţionate. Totodată, erorile în gândire nu i se
datorează atât lui, cât altor factori psihologici a căror acţiune îl „dereglează” şi îl abat din drum.
În peisaj britanic, ideea simţului comun se regăseşte la John Locke în forma „judecăţii” umane naturale pornind de la
datele experienţei şi este socotită nu mai puţin eficace decât raţionamentul logic, o atare poziţie fiind împărtăşită şi de un
Herbert de Cherbury şi un George Berkeley. Înţeles ca ansamblu de credinţe şi reprezentări la care raţiunea umană ajunge
datorită unui instinct primar sau a unei sugestii înnăscute, antrenând un acord tacit şi un „consens universal” între oameni,
the common sense îşi află cea mai largă teoretizare la Thomas Reid, fondatorul „Şcolii scoţiene”. Această facultate
reprezintă garantul însuşi al adevărului şi certitudiinii, deoarece, necontaminată şi nemistificată de complexitatea erudiţiei,
inteligenţa umană naturală funcţionează ca un fel de grilă selectivă ce conduce cu prudenţă actele noastre judicative în cele
mai variate împrejurări ale vieţii zilnice. În schimb, rigoarea şi coerenţa demonstrativă ce defineşte travaliul discursiv, nu sunt
cognitiv edificatoare, întrucât antrenează o pluralitate deconcertantă de teze filosofice, etice etc. absurde şi inadmisibile din
unghiul simţului comun, acela care receptează spontan şi infailibil adevărurile ultime, necesare. Pe cale senzorială, el ne
pune nemijlocit în contact cu un fond nativ de „credinţe”, „principii” sau „axiome” ce intervin apoi normativ spre a direcţiona
formarea „ideilor” adecvate, funcţie de situaţia existenţială particulară. Mai exact, ca veritabil „instinct” anti-speculativ,
acţionează încă din momentul perceptiv spre a sprijini spiritul în efectuarea a trei demersuri principale: distingerea senzaţiilor
între ele, constatarea prezenţei eului ca subiect al stărilor de conştiinţă, sesizarea acţiunii unor principii (bunăoară, al
cauzalităţii, al uniformităţii naturii, cele logice şi matematice ş.a.).
În veacul iluminist, D'Alambert găseşte că logica tradiţională cuprinde excesiv de multe reguli, destule fiind inutile
pentru că gândirea umană este înzestrată cu un „simţ natural” ce o călăuzeşte pe căi sigure spre adevăr. E vorba de o
virtute „inexplicabilă” a minţii noastre care, având mai multe idei deodată, este capabilă să sesizeze instantaneu „potrivirea
sau nepotrivirea”, „legătura sau opoziţia” dintre ele. Pe de altă parte, „a raţiona în chip formal” nu echivalează întotdeauna
cu „a raţiona în chip just”, de vreme ce, în cazul spiritelor false sau de rea-credinţă, aparatul logico-demonstrativ utilizat se
poate converti facil într-un „mijloc de a se înşela mai uşor pe sine însuşi şi de a înşela pe alţii”. În secolul următor,

1
concepţiile şcolii scoţiene sunt preluate şi promovate în aceeaşi Franţă de către Victor Cousin şi mai ales Théodore Jouffroy,
transformate în ustensile de combatere a senzualismului propriu „ideologilor” şi „idealismului cartezian”.
În epoca interbelică a veacului trecut, englezul George Edward Moore (unul dintre precursorii direcţiei analitice)
face din apărarea lui common sense platforma „dezirabilei” atitudini realiste în filosofie, contrapuse atât idealismului, cât şi
scepticismului. Nu avem nici o raţiune de a accepta premisele metafizice cu privire la lume ce stau la temelia celor două
orientări, fiind de preferat să recurgem la intuiţiile şi adevărurile simţului comun. Argumentează după cum urmează: va ridica
mâna dreaptă şi va afirma Iată o mână, apoi o va înălţa şi pe cea stângă spunând Iat-o şi pe cealaltă, spre a conchide că
există cel puţin două lucruri externe în univers; prin urmare, putem fi siguri că lumea din afara noastră există. Va susţine şi
alte adevăruri evidente pentru gândirea naturală căreia trebuie să-I acordăm încredere, precum: „Există în acest moment un
corp omenesc viu care este trupul meu”, „Corpul meu a existat continuu pe sau aproape de pământ, la distanţe variate faţă
de ori în contact cu alte lucruri existente, printre care unele fiinţe umane însufleţite”, sau: „Lumea conţine un număr de
obiecte fizice care îşi păstrează identitatea de-a lungul unei perioade mai lungi sau mai scurte, independent de faptul că ele
sunt observate sau studiate”.
În contra unei atari viziuni favorabile şi laudative, în decursul istoriei filosofiei (inclusiv în gândirea recentă) s-a
dezvoltat un curent de critică la adresa simţului comun şi de respingere a sa pe baza a multiple argumente şi obiecţii, care
subîntind anumite perspective de abordare şi maniere de înţelegere a conceptului. Le vom expune sintetic mai jos:
(1) Imputaţia relativismului, avansată chiar pe terenul antropologiei (Clifford Geertz): simţul comun are tot atâtea
semnificaţii pe cât de multe societăţi şi culturi există în devenirea umanităţii, împrejurare ce obstaculează serios însăşi
tentativa de a-l investiga. În calitate de modalitate imediată şi intuitivă de cunoaştere asupra a ceea ce e rezonabil să se
întreprindă şi capacitate dobândită graţie educaţiei, variază atât de mult spaţio-temporal încât până şi încercarea de a-l
defini (cu atât mai vârtos de a-l generaliza) este sortită eşecului. În consecinţă, nu există un simţ comun universal, ci doar
maniere plurale şi particulare de a-l exercita, dependente de o multitudine de factori psihologici, sociali, etnici, religioşi, etici,
de vârstă, sex, grup profesional ş.a.m.d.
(2) Teza dualistă, promovată cu deosebire în câmpul epistemologiei, potrivit căreia simţul comun ar fi un concept
vid, lipsit de substanţă. Pe temeiul unei analize pur formale asupra căilor de dobândire a cunoaşterii, se va vedea contrapus
tranşant şi depreciat în raport cu ştiinţa (unica admisă), a cărei negaţie patentă este. Asemenea concepţie de inspiraţie
normativistă a circulat şi circulă încă sub diverse variante, printre promotori figurând reprezentanţii Cercului de la Viena, Karl
Popper, Gaston Bachelard, Jean Canguillem, Louis Althusser, Michel Foucault, Thomas Kuhn etc., cu toţii îndemnând la
vigilenţă faţă de nedoritele intruziuni ale unei imposturi pretins intelectuale. Aceasta întrucât cunoştinţele pe care ni le
procură sunt superficiale şi confuze, incomplete şi nedemonstrate, adesea premature şi excesive. În schimb, ştiinţa
învederează profunzime şi extensiune, rigoare şi precizie, unificare şi integrare, însuşiri secondate de tendinţa spre
exhaustiune în domeniul studiat.
(3) Argumentul fenomenologic, care, prin vocea lui Edmund Husserl (dar nu fără antecedenţe la I. Kant),
înţelegând simţul comun ca pe o „atitudine naturală” (sau „punct de vedere natural”), îl leagă de experienţa obişnuită
(desfăşurată în cadre spaţio-temporale asumate ca indubitabile) şi îl pune în contrast cu „atitudinea reflexivă” a conştiinţei,
aceea care procedează interogativ şi problematizator, lucid şi critic, sistematic şi autosupravegheat. Cea dintâi se
caracterizează prin naivitate, spontaneitate şi dogmatism, se bazează pe iluzii şi prejudecăţi, afecte şi impresii pasagere, se
lasă indusă în eroare de mărturia propriilor simţuri şi opiniile încetăţenite în colectivitate, manifestă conservatorism şi
rezistenţă la schimbare. În tonalităţi asemănătoare, un Albert Einstein declara sentenţios că „Simţul comun este colecţia de
prejudecăţi pe care le deţinem la vârsta de 18 ani”. La noi, Lucian Blaga îl declară de asemeni ca un „corp de evidenţe false”
pe care individul perfect integrat în comunitatea căreia îi aparţine nu le va descoperi niciodată ca atare şi care mărturisesc
pasivitatea raţiunii.
(4) Teza logicistă: aflată la cheremul diverşilor factori subiectivi, gândirea curentă se dovedeşte indisciplinată şi libertină,
inconsecventă şi aproximativă, deviantă şi înclinată falacios, drept care se cere atent orientată şi căluzită, reglată şi chiar
„(re)construită” prin mijloace artificiale. Germenii unei asemenea concepţii sunt prezenţi în cadrul algebrei logicii (G. Boole,
H. Mac Coll, W. St. Jevons, E. Schröder etc.), spre a se afirma deplin prin formalism şi logistica propriu-zisă (G. Frege, B.
Russell, A. N. Whitehead, L. Couturat, D. Hilbert, P. Bernays, R. Carnap. C. I. Lewis, J. Łukasiewicz, H. B. Curry ş.a.),
îmbrăcând forme multiple şi implicând tehnici ce convertesc cugetarea în demers exclusiv simbolic sau în deducţie
axiomatică, în travaliu sistemic-constructiv sau în calcul algoritmic. Transformându-se când într-o disciplină identică
matematicii, când într-un capitol al ei, când într-o elaborare specială destinată să-i servească drept instrument, logica nu mai
păstrează vreo legătură directă cu intelecţia obişnuită, cu principiile şi regulile, operaţiile şi formele raţionării proprii omului
de pe stradă, fireşte, nici cu limbajul natural.
Să mai notăm în treacăt că, în expresiile sale cele mai radicale, poziţia de contestare a simţului comun a plasat-o
în vecinătatea stupidităţii sau ignoranţei patente, considerând-o o întruchipare a absenţei inteligenţei atente la nuanţe şi
elementarei capabilităţi a raţionării obiective, investind-o cu atributele precipitării, ataşamentului faţă de imediateţea vizibilă
şi faţă de trebuinţele momentane, astfel încât adevărul devine sinonim cu ceea ce vreau, simt, plăsmuiesc, cred, îmi place
sau prefer acum. Este un „compromis intern” (cum afirmă Edgar Morin) cu dezordinile propriului spirit, în măsura în care dă
credit fantasmelor, impresiilor, iluziilor, incongruenţelor, rupturilor şi contradicţiilor survenite lăuntric, în afara perspectivei de
depăşire.
În rezumat, cunoaşterea comună este cea pe care omul o realizează în virtutea înzestrării sale nativ-naturale sub
presiunea şi în limitele experienţei sale de viaţă obişnuită. Ea generalizează tocmai această experienţă şi nu este precis
conturată, în sensul că nu dispune de obiective proprii şi clar definite. Se dovedeşte spontană şi impură, lipsită de
sistematicitate, precizie şi rigoare, în măsura în care mijloacele întrebuinţate sunt preponderent intuitive (observaţia),
angajând prea puţin reflexivitatea critică şi manifestând un interes scăzut faţă de testarea rezultatelor sale. În cunoştinţele
obţinute pe această cale se amestecă eterogen elementele esenţiale şi cele neesenţiale, obiective şi subiective, intelectuale
şi afective, constructive şi valorizatoare, explicative şi pseudoexplicative De regulă, se exprimă prin enunţuri exprimate în
limbajul natural curent şi se transmite în forme relativ constante de la o generaţie la alta.
Rod al unei specializări crescânde şi utilizând un arsenal metodologic variat şi – în genere – eficace, cunoaşterea
ştiinţifică reprezintă un demers cognitiv explicit ce urmăreşte atingerea unor scopuri precise. Ea urmăreşte să treacă dincolo
de fenomenalitate şi aparenţă, spre a descinde în universul profund al esenţei şi necesităţii, aşadar, să descopere cauzele şi
legile ce guvernează realitatea studiată, să o înţeleagă, să o explice şi să o controleze. Aspirând la un grad înalt de
sistematicitate şi raţionalitate, rigoare şi obiectivitate, ambiţionează să se detaşeze de simţul comun, de orice nuanţă
psihologică personală, de convingerile, prejudecăţile sau autoritatea subiectului. Autoreflexivă şi critică, instrumentează
tehnici specifice de testare a cunoştinţelor, îşi supune demersurile unor severe exigenţe logice şi experimentale. Produsele

2
ei îmbracă forma conceptelor, ideilor, ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice exprimate într-un limbaj specializat (nu rareori simbolic)
şi expuse de manieră preponderent demonstrativ-deductivă sau prin modelări abstracte
.
Trebuie arătat că, în pofida opoziţiei dintre ele, cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică întreţin legături complexe ce nu
interzic înrâuririle şi trecerile reciproce. Astfel, spiritul ce animă diverse discipline se hrăneşte adesea din problemele
gnoseologice pe care bunul simţ le ridică prin reprezentările, ideile şi inferenţele sale, reluându-le, reconfigurându-le şi
reexaminându-le potrivit propriilor tehnici investigaţionale. Pe de altă parte, rezultatele cunoaşterii ştiinţifice se repercutează
asupra celei comune, determinând uneori sensibile modificări de conţinut, volum şi valoare. Se mai cuvine menţionat că
chestiunea criteriilor în baza cărora departajam între cele două specii este foarte controversată în epistemologia actuală,
ocazionând variate luări de poziţie. În mod cert, ele nu pot fi identice pentru cazul disciplinelor logico-formale şi pentru cele
numite factuale, inclusiv psihologia.

Psihologie populară şi psihologie ştiinţifică

S-a văzut, concepţiilor de factură antipsihologistă/logicistă le este proprie aversiunea faţă de spontaneitatea
naturală a gândirii, întrucât aceasta, atunci când nu este supravegheată, normată şi ghidată atent, se va desfăşura sub
influenţa nefastă a diverşilor factori psihologici para, extra şi chiar direct iraţionali, dovedindu-se aproximativă şi oscilantă,
liberă şi indisciplinată, înclinată spre derapări şi comiterea erorilor de tot felul. Contrar unei atari viziuni restrictive şi dirijiste,
unul dintre meritele teoretice capitale ce revin – concomitent cu recuperararea mentalului – orientării reunite sub genericul
the philosophy of mind a constat tocmai în reabilitarea simţului comun, care, pe baza înzestrării sale native sau a experienţei
acumulate personal şi nu neapărat în virtutea unei instrucţii speciale, izbuteşte să ne călăuzească (îndeobşte oportun,
eficace) prin meandrele complicatei vieţi de fiecare zi, deosebind între adevăr şi fals, justeţe şi incorectitudine, conducând
finalmente la închegarea unor modalităţi estimative, deliberative şi decizionale acceptabile, inclusiv în ipostaza de „temeiuri”
sprijinitoare ale manifestărilor noastre atitudinale, comportamentale, acţionale cotidiene. Aceasta, fie şi în condiţiile în care
„mintea” noastră nu doar că vehiculează înţelesuri vagi şi variabile ale termenilor sau operează potrivit unor (neuniforme)
scheme şi reguli create ad hoc, dar este populată (tacit ori explicit) de multiple dorinţe, preferinţe şi idiosincrazii, credinţe,
mobiluri, intenţii, scopuri etc. subiective care, în egală măsură, scapă din aria acoperită de severa jurisdicţie a logicii. Altfel
spus, interesul vizează prioritar cogitaţia de facto (reală, concretă, materială, nesustrasă intruziunilor falacioase) exercitată
în contexte existenţiale, cognitive sau comunicaţionale curente şi mai puţin travaliul său de jure (ideal, abstract, formal,
exact, riguros, consistent) prestat în perimetrul ştiinţei „respectabile”, mereu triumfătoare împotriva obstacolelor şi
impasurilor ce o vor fi constrâns din când în când să bată pasul pe loc.
Să însemne oare că trebuie să acceptăm fatalist (totodată, să ne consolăm cu) ideea că niciodată nu vom reuşi să
controlăm sistematic şi integral propensiunile noastre natural-subiectiviste? Nicidecum. Aşa cum s-au străduit să arate unii
dintre promotorii curentelor născute sub auspiciile „cotiturii lingvistice” înfăptuite pe teren filosofic şi propriu-zis epistemic (în
particular, adepţii şcolii oxoniene centrate pe studiul limbajului comun şi inspiraţi de prestaţiile celui „de-al doilea”
Wittgenstein), gândirea (oricât de „intimă”) nu poate fi disociată „absolutist” în raport cu expresia (verbală sau grafică) care o
travesteşte. Avându-şi sorgintea în opera lui Bertrand Russell, sintagma „atitudine propoziţională” (propositional attitude)
teoretizată într-o pletoră de elaborări recente ambiţionează să introducă mai multă „raţionalitate” şi „competenţă” în înseşi
demersurile intelecţiei obişnuite, supuse constant feluritelor înrâuriri disturbatoare provenind din interior (ansamblul eterogen
de stări mentale) şi exterior (circumstanţe particulare).
În adevăr, atunci când, în viaţa de fiecare zi, căutăm să înţelegem comportamentele (acţiunile) proprii sau ale
semenilor recurgem la o varietate de stări psihologice exprimate prin verbe precum „a crede”, „a dori”, „a voi”, „a se îndoi”, „a
intenţiona” ş.a., asumate de obicei în calitate de cauze ale respectivelor reacţii şi manifestări. Forma cea mai simplă şi
frecventă a unor astfel de explicaţii triviale conjugă o credinţă a subiectului referitoare la o anumită stare de lucruri (reală sau
presupusă) cu o dorinţă (intenţie, motivaţie, scop) a sa. Desigur, nu e exclus ca multiple cunoştinţe, ţeluri şi apetituri să se
intersecteze şi interacţioneze în cadrul unor reţele mai ample, impunându-se acele credinţe şi dorinţe care nu sunt
perturbate sau contracarate prin intervenţia altora mai puternice. Asemenea explicaţii mai mult sau mai puţin spontane se
află în miezul aşa-zisei „psihologii populare” (folk psychology) şi constituie obiect de dezbatere pentru filosofi măcar în
privinţa următoarelor chestiuni delicate: (a) dacă demersurile simţului comun reuşesc să se închege în structura unei teorii
unificate, dispunând de principii şi scheme de intelecţie sui generis; (b) dacă între ele şi travaliul psihologiei ştiinţifice (în
speţă cea cognitivă care o reabilitează barem parţial) se poate repera o linie de continuitate şi cooperare, ori asistăm la o
ruptură radicală; (c) în eventualitatea din urmă, dacă generalizările empirice şi dezlegările întrezărite pe temeiul lor de către
gândirea naturală mai merită luate în serios şi prezervate sau, dimpotrivă, se cer abolite ca subproduse „culturale” lipsite de
valoare teoretică şi practică.
Până prin deceniul al 6-lea, sub autoritatea exercitată de către behaviorism, poziţia dominantă era aceea a
falsităţii psihologiei ordinare, argumentul central avansat rezidând în inexistenţa de facto a stărilor mentale denotate prin
termenii uzuali ai atitudinilor propoziţionale. Mai exact, acestea nu sunt decât dispoziţii fizice spre comportamente
observabile, generate în subiect pe baza „întăririi” răspunsurilor la repetate stimulări. În consecinţă, deşi majoritatea
cercetătorilor era atentă la investigaţiile de laborator efectuate şi rezultatele lor, ignorând implicaţiile teoretice ale studiilor
desfăşurate, măcar de manieră tacită, se admitea incompatibiltatea dintre disciplina ştiinţifică pe care o profesau şi
dubioasele plăsmuiri ale simţului comun. Dar un Skinner îi va da glas răspicat: negând că până şi vocabule precum „liber”,
„demn” sau „responsabil” s-ar preta la aplicaţii convingătoare relativ la fiinţele umane, aprecia că, în totalitate, concepţiile pe
care le construim obişnuit despre noi înşine şi semeni sunt înşelătoare şi eronate. De unde concluzia că trebuie să ne
debarasăm integral de lexicul mentalist perpetuat în virtutea unei îndelungi şi nocive tradiţii.
O anume modificare de optică (calificabilă drept „mai îngăduitoare” prin cochetarea sa cu dualismul psiho-fizic)
aduce ipostaza „behaviorismului logic” promovat de Gilbert Ryle şi adepţii lui: principial, vocabularul evocând fenomene şi
evenimente intime poate fi menţinut sub condiţia de a fi redefinit în termenii dispoziţiilor spre comportament, iar, odată
transpunerea operată, psihologia bunului simţ nu se mai opune celei ştiinţifice. Numeroşi gânditori (printre care W. Sellars,
R. Chisholm, D. Davidson, R. Rorty ş.a.) s-au raportat critic la teoretizarea în atenţie, semnalând mai întâi împrejurarea că
destule stări interioare (bunăoară senzaţiile, reprezentările, gândurile spontane etc.) nu sunt susceptibile de a fi „traduse” în
tendinţe motrice specifice, apoi că, fie şi în situaţia în care reducţia ar fi posibilă, întrucât ea presupune indirect alte stări
mentale ce la rândul lor se cer redefinite, pândeşte din umbră primejdia regresiei spre infinit.
Dincolo de variantele subîntinse, amintitele concepţii behavioriste îşi află robuste prelungiri în doctrinele
eliminativiste de dată recentă care, concomitent cu „purificarea” cogniţiei de mentalism (adică excluderea „lăuntricului”), se

3
străduiesc să suprime orice pretenţii de competenţă şi legitimitate, consistenţă şi anduranţă pe care prestaţiile simţului
comun ar îndrăzni să şi le aroge în desfiderea alegaţiilor proprii ştiinţei înalt elaborate, a forjării epistemice care nu numai că
le subclasează în registrul derizoriului, naivului şi chiar hazliului, dar vrea să le anihileze pur şi simplu. Sintetic, poziţiile de
atare factură se distribuie pe scala următoare:
(1) versiunea realistă (Gilbert Harman, soţii Paul şi Patricia Churchland), potrivit căreia concepţia ordinară asupra
fenomenelor psihologice constituie o teorie esenţialmente empirică radical falsă, una atât de defectuoasă încât deopotrivă
principiile pe care le invocă şi ontologia asociată lor sunt finalmente dislocate şi anulate de către neuroştiinţele ajunse la
autosuficientă şi triumfătoare maturitate. Acestea epuizează tot ceea ce poate şi trebuie cunoscut cu privire la cogniţia
umană, de aceea psihologia comună nu e decât un dispozitiv intelectual comod dar steril, un rezultat specios şi provizoriu al
ignoranţei noastre.
(2) versiunea interpretaţională care consideră de asemenea psihologia comună drept „teorie”, mai exact, fie un soi
de „anticipare” a prestaţiei epistemice (Daniel Dennett, David Lewis), fie un fel de „prelungire” a conchiderilor specifice
anumitor discipline socio-umane normative (Donald Davidson), dar nu ca pe o construcţie înrădăcinată empiric. Drept care,
sarcina sa ar rezida principial în interpretarea (implicit cântărirea, evaluarea şi adecvarea) cogniţiei în lumina unor valori
precum opinalitatea, utilitatea sau raţionalitatea. Însă echipamentul său în materie de legitate, cauzalitate, condiţionare,
teleologie ş.a. este – indiferent de coerenţa sa logică aparentă – lipsit de referent efectiv, astfel că se dezvoltă în sfera
ideaţiei necontrolate. Explanandum-ul apare ca rezonabil şi optimal, răspunde intereselor şi aspiraţiilor subiectului, se poate
chiar conforma regulilor public instituite, însă abdică de la minimala cerinţă a cunoaşterii realului ca atare. „Atitudinile
propoziţionale” îşi pot proba, în pofida „irealităţii” lor, o anume eficacitate explicativă şi predictivă în circumstanţele vieţii
zilnice, însă ele trebuie înlăturate din sfera cognitivului fiindcă sunt doar „euristice”, nicidecum „demonstrative”.
(3) versiunea dublului aspect (Hilary Putnam, Stephen Stich), deopotrivă intern (intramental) şi extern (ambiental)
al atitudinilor propoziţionale. Întruchipat în forma relaţiilor logice între conţinuturi semantice, primul ar controla ceea ce se
petrece în spirit, în vreme ce secundul – în calitate de referenţialitate, condiţii alethice „corespondente”, convenţii sociale
instituite şi respectate – guvernează raporturile cauzale şi legice dintre fenomenele lăuntrice şi stările de lucruri prezente în
mediul înconjurător. Dar explicaţiile avansate de către simţul comun nu reuşesc deloc să fie certe şi convingătoare. În
expresia lor brută, credinţele, dorinţele, ţelurile ş.a. noastre se sustrag sistematic evaluării riguroase din unghiul adevărului şi
falsităţii, din moment ce conţinuturile „intenţionale” pe care le vehiculează sunt îndeobşte obscure, vagi, indeterminate,
aşadar adecvarea lor la realitate e mereu problematică. Nerăspunzând exigenţelor de minimală testabilitate pe care ştiinţa le
formulează şi promovează, ele nu sunt defel demne de încredere. În consecinţă, e abuziv să se spună că psihologia
cognitivă s-ar reclama de la psihologia ordinară;
(4) versiunea individualistă (Adam Morton, Kathleen Wilkins), conform căreia psihologia simţului comun e tratată
ca o „practică socială” ce ne oferă mijloacele necesare pentru ca să instrumentăm „studii de caz” privitor la manierele de
cunoaştere şi comportare ale semenilor. Ar fi deci un soi de „proto-artă”, de „tehnică” ce procură reţetele de care ne servim
curent atunci când vrem să înţelegem ceea ce ni se înfăţişează ca singular, inedit, surprinzător faţă de experienţele
anterioare. Astfel, nu mai avem de-a face cu vreo anume „teorie” empirică sau normativă, ci cu un îndreptar pragmatic,
atitudinile noastre propoziţionale fiind cantonate strict în contexte determinate. Însă, contrar aparenţelor de consistenţă ce ar
putea să transpară, evaluările şi atribuirile pe care le operăm cotidian nu constituie decât o asamblare iremediabil coruptă de
proprietăţi, faţete, dimensiuni disjuncte, inadvertente şi fără legături reciproce. Deoarece lipseşte o „esenţă” recuperabilă şi
generalizabilă în trecerea de la o situaţie la alta, conţinutul credinţelor, dorinţelor, reprezentărilor, gândurilor, scopurilor etc.
noastre e condamnat la o fluiditate şi variaţie ce refuză aşezarea sub legitate ori regulă.
În contrabalansul viziunilor trecute în revistă, unul din postulatele fundamentale ale cognitivismului „ortodox” conturat
treptat în cursul deceniilor al 7-lea şi al 8-lea înzestrează organismele cu anumite însuşiri, evenimente şi procese interne ce
sunt privite ca reprezentări (purtătoare de informaţie cu privire la ambient) şi prelucrări (computaţional-funcţionale exercitate
pe seama simbolurilor ce populează „limbajul gândirii”) ale lor, iar acestea, combinate cu scopurile ţintite şi proiectele mental
edificate spre a le atinge, devin veritabili factori determinanţi ai conduitelor şi acţiunilor inteligent-adaptative. O atare optică
prezentă la G. A. Miller, J. Fodor, Z. Pylyshyn, N. Chomsky ş.a. asumă îndeaproape concepţiile simţului comun şi conchid
că explicaţiile „intenţionale” forjate în câmpul psihologiei nu sunt substanţial diferite de acelea pe care le oferă „omul de pe
stradă” atunci când încearcă să desluşeasă mobilurile şi articulaţiile mentale ale întreprinderilor săvârşite de agentul
obişnuit, angrenat în contexte banale de viaţă. De o parte şi de alta, e practic inevitabil recursul la atitudinile propoziţionale
ce, sintetic, întrunesc următoarele proprietăţi capitale: (a) sunt semantic evaluabile, adică dispun de conţinuturi care pot fi
supuse calificării alethice; (b) posedă forţa de a interveni în postură de cauze pentru o multitudine de alte poziţionări ideatice
şi comportamente; (c) se dovedesc pe deplin compatibile cu generalizările – îndeobşte inductive şi operate în termeni de
credinţe, dorinţe, intenţii etc. – ale lui natural common-sense.
O precizare se cere inserată: servindu-se de cunoştinţe de circulaţie populară (rostite în cuvintele unui vocabular limitat,
nepretenţios) şi arătându-se inapt să avanseze ipoteze sofisticate, simţului comun îi este străină preocuparea de a stabili
calitatea – bunăoară, unică sau multiplă, discursivă şi nonverbală a – reprezentărilor implicate în stările intenţionale pe care
le presupune, nici felul în care ele sunt prelucrate – să spunem, modular sau transmodular, central sau periferic, explicit sau
subdoxastic – în spirit, mulţumindu-se să afirme că există o relaţie cauzală oarecare între stările mentale, ca şi între acestea
şi comportamentele adoptate. Or, psihologia zisă „cognitivă” va fi interesată la cele mai înalte cote teoretico-experimentale
să descopere şi clarifice care tipuri de imagini interne sunt în joc şi în ce constă forţa lor determinativă, de asemeni,
mecanismele efective ale procesărilor informaţionale ce au loc atunci când subiectul/agentul se confruntă cu diferite situaţii,
probleme de soluţionat şi sarcini de îndeplinit. Deosebirile dintre cele două domenii ţin mai mult de grad (modalităţi de
conceptualizare, instrumentar metodologic angajat, maniere de testare şi validare, în ansamblu, nivel de sistematicitate şi
reflexivitate critică, precizie şi rigoare) decât de natură, nefiind vorba nicidecum de vreun abis care să le despartă definitiv,
iremediabil.
În recenta literatură filosofică de factură cognitivistă, cu varii argumente şi dezvoltări tematice, preţuirea acordată
simţului comun şi încercarea de valorificare cât mai completă – din unghi epistemic – a disponibilităţilor sale deloc neglijabile
se întâlneşte la o multitudine de gânditori. Chiar dacă dubitează în privinţa structurării construcţiilor sale în forma unei „teorii”
unitare şi închegate, dar neavând îndoieli referitor la puterea explicativă şi predictivă ce le revine, Pascal Engel subliniază
necesitatea ca fenomenul în discuţie să fie investigat minuţios sub auspiciile unor discipline precum psihologia socială sau
antropologia culturală şi istorică, sugerând inclusiv oportunitatea edificării unei „antropologii cognitive” care să-şi fixeze
prioritar obiectul de studiu într-un atare perimetru.
Admiţând caracterul de „improvizaţie” circumstanţială laxă şi instabilă pe care îl îmbracă cele mai multe dintre
lămuririle „diletante” pe care le oferim uzual şi prozaic cu privire la atitudinile şi comportamentele noastre, Samuel

4
 Guttenplan opinează că, departe de a fi stagnante şi infertile, elaborările bunului simţ se dovedesc fecunde (măcar la modul
euristic) pentru spiritul ştiinţific, nu numai întrucât oferă cadrul subiacent de mişcare conceptuală (desigur, cu „rebotezările”
aferente) şi metodologică (riguros rearticulată), dar şi fiindcă, racordate la împrejurarea particulară, impun prime etaloane (e
drept, flexibile) de considerare, evaluare şi interpretare a unor fapte sau evenimente ce vor intra apoi în focarul de interes al
ştiinţei propriu-zise. Apreciind că printre neîmplinirile şi insatisfacţiile majore ale multora dintre abordările psihologice mai
vechi figurează îndepărtarea nefastă de spiritul obişnuit, Francisco Varela pledează convingător în favoarea includerii
acestuia în chiar definiţia cogniţiei, una „vie”, capabilă să ridice permanent întrebări pertinente cu privire la contextele
existenţei zilnice.
Poziţiile nihiliste ce ambiţionează să „suprime” simţului comun îşi află în Radu Bogdan un critic atent şi
pătrunzător, acesta sesizând cu fineţe presupoziţiile care le sprijină şi motivaţiile care le alimentează, impactul deosebit al
sensului conferit diferiţilor termeni întrebuinţaţi („cogniţie”, „mental”, „informaţie”, „computaţie” etc.) şi dificultăţile (în speţă,
„paralogismele” de tip sintactic şi semantic) care le afectează travaliul. Cu întregul său eşafodaj de stări intenţionale şi
atitudini propoziţionale, psihologia ordinară – veritabilă „natură secundă” a omului (prima fiind cea biologică) – nu e
concepută atât ca o teorie descriptivă, cât ca o practică efectivă (realistă, individualistă) îndeplinind un rol important
(deopotrivă „ideologic” şi „protector”) în situaţiile diverse ale vieţii de fiecare zi, reuşita sa măsurându-se prioritar prin
succesele acţiunilor şi comportamentelor mai mult sau mai puţin reflectate şi rutinare pe care le susţin. Mai curând decât un
psychologos, e vorba aici de une psychopratique ce îşi dovedeşte eficacitatea deoarece are la bază un ansamblu complex
şi corelat de concepte care reflectă „proprietăţi obiective şi regularităţi interesante”, raporturi cauzale şi legice, aşadar o
cunoaştere superficială, tacită şi orientată pragmatic (nicidecum „programatic”), la fel ca cea angajată de şoferul amator
(care nu ştie prea multe despre construcţia şi funcţionarea motoarelor) în conducerea unui automobil. Astfel înţeleasă,
commonsense psychology (care nu trebuie confundată cu o prestaţie „subiectivă şi naivă”) se va deosebi sensibil de
psihologia cognitivă, însă e abuziv să se postuleze eterogenitatea lor radicală, absenţa oricăror puncte de contact şi
comunicare.
Într-o listă nominală ce refuză din start să-şi aroge orice pretenţie de exhaustivitate, printre „prietenii” declaraţi
(barem „simpatizanţii”) ai ceea ce se numeşte actual folkpsychology se numără Jonathan Bennett (care o vede drept
excelent „instrument de cooperare socială”), Andy Clark (subliniind la rândul său valenţele precumpănitor practice pe care le
prezintă credinţele, dorinţele, intenţiile, ţelurile noastre), John J. Haldane (promotor al solidarităţii dintre „naturalism” şi
„intenţionalism”), Lars Bergstrom (susţinând cu fermitate teza raţionalităţii ce incumbă „comprehensiunii” şi dorind să ofere
argumente întru solidarizarea perspectivelor polare dezvoltate în marginea tradiţionalului binom Erklären-Verstehen) ş.a.
Indubitabil, între cunoaşterea psihologică ordinară şi cea ştiinţifică fiinţează legături complicate ce nu interzic
înrâuririle şi trecerile reciproce. Astfel, travaliul ce animă diverse discipline ale cogniţiei se inspiră şi hrăneşte adesea din
problemele gnoseologice, atitudinale, decizionale, acţionale etc. pe care bunul simţ le ridică prin reprezentările, ideile,
inferenţele, proiectele etc. sale, nefăcând decât să le reia, recalibreze şi examineze în lumina propriilor dispozitive
categoriale şi tehnici investigaţionale. În paralel, rezultatele acumulate pe tărâm epistemic, odată ce sunt difuzate mediatic şi
consumate în segmentul largului public nespecialist, se repercutează nemijlocit asupra edificiilor durate de simţul comun,
determinând frecvent modificări notabile de unghi perspectival, cuprindere şi conţinut. Influenţele sunt de regulă pozitive,
însă nu întotdeauna, căci grilele prin excelenţă selective (adică, ghidate de interese, mobiluri, preferinţe, aspiraţii etc.) ale
preluării, lecturării şi interpretării teoretizărilor ştiinţifice induc concepţii populare pe cât de extins acceptate pe atât de
dubioase. În sensul din urmă, un întreg volum recent apărut1 se consacră cercetării multiplelor maniere în care informaţia
comunicată de savanţi şi experţi se vede aproximată şi trunchiată, deturnată şi mistificată spre a edifica (fie şi involuntar) noi
„mitologii” ale funcţionării mentale şi cerebrale, „ficţiuni comode” care se îndepărtează vădit faţă de fundamentul strict care
le-a permis aparţiţia şi dezvoltarea. Fără a contesta pertinenţa şi viabilitatea celor mai multe dintre analizele desfăşurate şi
concluziile degajate, dar totodată sesizând „prealabilul” lor teoretic pozitivist-scientist, nu ne putem reţine constatarea că
majoritatea studiilor incluse în acest tom trădează o acută mefienţă („antipsihologistă”) faţă de naturala cogitaţie umană,
dublată de elogiul (fie el şi implicit) adresat „unicei” forme consistente şi viabile de cunoaştere, cea ştiinţifică.

1
Sergio Della Sala (ed.), Mind Myths. Exploring Popular Assumptions About the Mind and Brain, John Wiley & Sons,
Chichester, New York, Weinheim, Brisbane, Singapore, Toronto, 1999.
5