Sunteți pe pagina 1din 35

Definirea si obiectul psihologiei

Psihologia – ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea


fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile.
Termenul ca atare, de psihologie, a fost introdus de germanul
Radolphe Goglenius (sec. 16)
- utilizarea sa – a avut caracter sporadic până în sec. 18
- decodificarea semantică se făcea pur etimologic
psihe = psihic
logos = vorbire despre ...
psihologia se definea ca DISCURS / VORBIRE
DESPRE PSIHIC (SUFLET)
1 – 1913 – americanul J. B. Watson – art. „The Psychology from the Stand
Point of a Behaviorist” – respinge categoric teza care afirma existenţa
conştiinţei ca unică realitate psihologică.
- conştiinţa – declarată simplă ficţiune, un fenomen singular, de care ştiinţa
nu se poate ocupa.
- în locul ei – COMPORTAMENTUL ca ansamblu de reacţii de răspuns ale
organismului ca întreg („as a whole”) la stimuli externi.
Deci, psihologia va fi definită ca ştiinţa ce trebuie să se ocupe
exclusiv cu studiul comportamentului pe baza schemei S – R (S = stimul;
R = reacţie).
• S. Freud – orientarea psihanalitică – a demonstrat pe bază de fapte
concrete că realitatea psihică nu se reduce la conştiinţă, ci ea include
şi o importantă componentă inconştientă care trebuie să devină obiect
al psihologiei.

1
S. Freud – INCONŞTIENTUL = componenta esenţială a vieţii psihice a
omului, cu rol determinant în dinamica personalităţii şi comportamentului.

2 – Pierre Janet – pe baza observaţiilor şi datelor faptice cu privire la bolile


psihice şi a comparării lor cu cu observaţiile şi datele cu privire la psihică
normală P. concluziona că „psihologia nu poate fi altceva decât
ştiinţa acţiunii umane” sau ştiinţa conduitei.
- conduita – ansamblul actelor unei persoane, de la cele mai simple
(mişcări) la cele mai complexe (procesele gândirii),
orientate spre un scop şi încărcate de sens.
• Obiectul de studiu – ACTIVITATEA – definirea se efectuează în 2
sensuri:
a) sens extins – raport între individ (subiect) şi mediul ambiant ce

presupune un consum energetic cu finalitate adaptativă (un raport


individ – mediu prin care se asigură satisfacerea trebuinţelor
individului, supravieţuirea şi perpetuarea speciei);
b) sens restrâns – unitatea funcţional – dinamică a 3 componente:

2.1. motivul – existenţa activităţii are bază/e declanşată de o motivaţie


- internă
- externă
2.2. scopul – existenţa activităţii e orientată spre obţinerea unui
anumit rezultat/efect adaptabil;
2.3. mijlocul – existenţa activităţii se sprijină pe folosirea anumitor
mijloace – acţiuni materiale/mintale, unelte.
- activitatea – abordare – 2 niveluri:
a) nivel situaţional – concret – se structurează şi se desfăşoară pe

baza unor sarcini şi obiective individuale.

2
ex.: - confecţionarea unui anumit obiect;
- îndeplinirea programului în cursul unei zile de lucru ...
b) nivel categorial – generic – se structurează şi se desfăşoară pe baza

unor clase mai mari de sarcini şi a unor obiective globale,


supraordonate.
ex.: - jocul – defineşte modul specific al copilului preşcolar
- munca – fizică + intelectuală – cu subformele sale:
executivă + creativă – definitorie pentru individul adult

3 – Psihologia umanistă – S.U.A. – în jurul anilor `60.


- fondatori: A. Maslow, C. Rogers
- psihologia – nu trebuie să se ocupe cu studiul funcţiei psihice în sine şi
nici cu studiul conduitei sau activităţii în general, ci cu studiul omului
concret, în întreaga sa problemă existenţială, în contextul situaţiilor şi
evenimentelor societăţii cotidiene şi al celor majore (crize economice,
conflicte sociale, dezastre naturale, etc.).
- polii principali ce trebuie să concentreze şă să direcţioneze dinamica
personalităţii umane – „autovalorizare”
– „autorealizare”
- psihologia nu dispune de un obiect de studiu clar şi unitar delimitat şi

definit.
- fiecare şcoală îşi determină propriul obiect, care, de multe ori reprezintă

exact opusul obiectului ales de o altă şcoală.

4 – după anii `50 – psihologia s-a apropiat de o circumscriere larg acceptată


a obiectului de studiu.

3
- în prezent, psihologia = ştiinţa ce se ocupă cu studiul legilor generale ale
devenirii, funcţionării şi mecanismelor organizării psiho – comportamentale,
pe scară animală şi umană;
- la om – obiectul de studiu al psihologiei – organizarea psihică internă în
unitatea contradictorie a conştientului şi subconştientului (Sistemul psihic
uman – SPU), precum şi relaţia circulară dintre structurile psihice interne şi
actele comportamentale externe.

4
Etapele cunoaşterii psihologice

- Auguste Comte – avea să elimine psihologia din schema de clasificare a

ştiinţelor –– argumenta că nu e posibilă o scindare a conştiinţei pentru a


deveni simultan: - OBIECT al observaţiei;
- SUBIECT observator
- Procesul general al evoluţiei cunoaşterii psihologice poate fi împărţit
în 4 mari ETAPE:
1. etapa cunoaşterii preştiinţifice – coincide cu perioada în care omul a

devenit conştient de sine şi a început să pună întrebări şi să încerce să-


şi explice propria viaţă psihică interioară şi propriul comportament.
- ţine până la apariţia primelor sisteme filozofice închegate ale Antichităţii –
sistemul filozofic elaborat în Grecia antică: Democrit, Epicur, Platon,
Aristotel.
2. etapa psihologiei filozofice – începe odată cu elaborarea şi afirmarea

primelor sisteme filozofice (sec. 5 – 4 î.e.n.).


- ţine până în momentul separării psihologiei în ştiinţă de sine stătătoare

(1879 – Wilhelm Wundt – primul laborator experimental pentru studiul


fenomenelor psihice);
- după conţinut, interpretare, explicarea naturii psihicului, s-au individualizat

3 MODELE:
 a) modelul materialist:

- premisele au fost create de Democrit şi dezvoltate puternic în sec.


17,18,19 în lucrările lui:
- Fr. Bacon, John Locke – Anglia;
- Fr. Engels, karl Marx – Germania.

5
- susţine caracterul secundar şi derivat al spiritului, al conştiinţei în
raport cu materia, care e considerat factor primordial şi determinant;
- proprietatea fundamentală a materiei, din care se derivă conştiinţa, e
proprietatea reflectării (înregistrarea şi păstrarea de către un corp a
urmelor acţiunii exercitate asupra lui de către un alt corp);
- psihicul – funcţie a creierului – în apariţia, dezvoltarea şi manifestarea
lui acţionează exclusiv legi + cauze naturale, cognoscibile, explicabile
şi controlabile (nu forţă divină, extramaterială, supranaturală).
 b) modelul idealist:

- dezvoltă teza caracterului imaterial, spiritual (pur) şi divin al


psihicului, al conştiinţei;
- spiritul – factor primordial şi determinant;
- materia (în diversele ei forme şi stări) – efect al obiectării sau forţei
demiurgice a spiritului.
 c) modelul dualist:

- apare ca un fel de compromis între cele 2;


- avansează şi susţine teza existenţei a 2 începuturi:
 materia - se caracterizează prin însuşiri şi calităţi proprii;

 spiritul - se supun unor legi diferite

- materialul – obiect de cunoaştere şi analiză experimental – pozitivă


- spiritualul – abordate DOAR pe cale subiectivă, prin revelaţie,
meditaţie, intuiţie.
3. etapa cunoaşterii ştiinţifice analitice şi intern – contradictorii

- începe odată cu desprinderea psihologiei de filozofie şi constituirea ei ca


disciplină de sine stătătoare (1879) ... până la sfârşitul primei jumătăţi a
secolului nostru;
- studiul proceselor psihice – se realizează prin:

6
- cercetări experimentale sistematice – bazate pe:
- criteriul obiectivităţii;
- operaţii riguroase de măsurări – cuantificări
- cunoaşterea psihologiei e caracterizată ca analitică – urmăreşte dezvăluirea
până la ultimele elemente a structurii intere a vieţii psihice şi descrierea
detaliată a fiecărei componente în parte → imens material faptic.
4. etapa cunoaşterii ştiinţifice integrativ – sistematice:
- din a doua jumătate a secolului XX şi continuă
- caracterizată prin aşezarea studiului vieţii psihice pe baza
metodologică elaborată în cadrul ciberneticii şi al teoriei generale a
sistemelor.

7
Metodele specifice psihologiei

 metoda → permanent adaptată la:

- natura substanţial – calitativă a obiectului;


şi la
- criteriile de formare a problemei în cadrul unei cercetări
concrete sau a alteia.
 metoda – calea de a dobândi adevărul despre un lucru/fenomen
sau de a găsi şi formula răspunsurilor veridice (verificate) la
întrebările: ce?, cum?, de ce?, pentru ce?
 cuprinde un set de:
- principii şi condiţii logice – întemeiază şi orientează actul cunoaşterii;
- procedee + tehnici de investigare, măsurare şi prelucrare/interpretare.

I. Metoda observaţiei:
- din punct de vedere tehnic → cea mai frecvent utilizată
- cel mai uşor de aplicat – nu reclamă o aparatură sofisticată (creion +
caiet notiţe)

8
Observaţia spontană Observaţia ştiinţifică
(cotidiană)
- nu e planificată – se - se organizează în baza unui
declanşează situaţional; program special de cercetare;
- nu vizează obiective precise, - se menţionează:
dinainte stabilite – obiectul/scopul
înregistrează mai mult sau mai condiţii de loc + timp
puţin la întâmplare fapte,  durata generală a
reacţii, stări; actului observaţiei
- informaţiile adunate nu fac  modul de
după aceea obiectul unei înregistrare-fixare a
prelucrări – interpretări manifestării subiectului
conform anumitor (imediat = ad-hoc, cu
ipoteze/criterii ajutorul unei aparaturi sau
prin notare);
 modalitatea de
prelucrare-interpretare a
datelor recoltate

- pentru a-şi spori eficienţa, OBSERVAŢIA – condiţii:


1. să fie discretă;
2. să fie veridică – se înregistrează cu exactitate FAPTELE
OBSERVAŢIEI;
3. datele sesizate şi reţinute să permită un minim de cuantificare şi
prelucrare statistico – matematică;
4. să se poată repeta – permite evedenţierea semnificativului,
esenţialului
- avantajele metodei observaţiei:
 naturaleţea + autenticitatea fenomenelor
psihocomportamentale relevante;

9
 economicitatea mijloacelor necesare efectuării
cercetării
- dezavantajele metodei observaţiei:
 aşteptarea îndelung a producerii fenomenului vizat;
 mascarea relaţiei cauză/condiţie – efect;
 limitarea sau interdicţia contactului şi comunicării
directe cu subiectul → lipsa comparării datelor.
- eficientă în:
 cunoaşterea şi descrierea trăsăturilor fizice, bioconstituţionale

(talie – raporturile dimensionale dintre segmentele corporale –


trăsăturile feţei – culoarea pielii, ochilor, părului);
 cunoaşterea şi descrierea trăsăturilor dinamico – energetice

(temperamentale) ale personalităţii.


- mai puţin relevantă în înregistrarea şi evaluarea organizării psihice
interne (structuri motivaţionale, cognitive, aptitudinale...).

II. Autoobservaţia:
- principala metodă prin care fiecare din noi încercăm să ne cunoaştem
pe noi înşine;
- introspecţia = privire în interior, efectuată prin „ochii minţii” asupra
trăirilor şi stărilor interne ale conştiinţei, cu date imediate şi unice;
- A. Comte – respinsă ca metodă ştiinţifică – subiectul nu se poate
dedubla pentru a deveni în acest timp şi OBIECT şi
OBSERVATOR.

10
- autoobservaţia – modalitatea de cunoaştere mijlocită – vizează
relevarea şi descrierea reacţiilor şi manifestărilor comportamentale
proprii în diverse situaţii.

III. Experimentul de laborator:

- introdus ca metodă specifică de cerecetare în psihologie de W. Wundt


(1879);
- integral controlat de cercetător → presupune satisfacerea unor cerinţe
minimale:
o delimitarea exactă a condiţiilor ce trebuie să
se menţină constante de cele modificabile;
o formularea cu exactitate a obiectivelor şi
ipotezelor;
o repetabilitatea şi verificabilitatea
- scopul cognitiv al existenţei experimentului constă în descoperirea şi
formularea unor legi , ce trebuie să satisfacă şi alte condiţii de ordin
metodologic:
a) condiţia completitudinii – experimentul să
cuprindă un număr suficient de mare de subiecţi şi măsurători;
b) condiţia relevanţei – reclamă ca experimentul să
ofere date despre un segment cât mai întins din conţinutul valoric
posibil al variabilei dependent studiate, pentru ca aproximarea
tendinţei ei logice să devină cât mai exactă;

11
c) condiţia obiectivităţii:
- reclamă prezentarea rezultatelor reale, fără nici o alterare sau
măsluire, chiar dacă ele nu coincid cu aşteptarea şi ipoteza de lucru a
cercetătorului;
- impune utilizarea unor unităţi de măsură adecvate specificului
calitativ al variabilei depend. studiate.

EXPERIMENTUL DE LABORATOR
AVANTAJE DEZAVANTAJE
1. permite producerea de către cercetători 1. artificialism – „rupe” subiectul
a fenomenelor de studiat; din contextul firesc, natural al
vieţii şi activităţilor cotidiene şi îl
2. asigură o ridicată rigoare şi exactitate în introduce într-un cadru artificial;
recoltarea şi înregistrarea datelor;
2. decuparea şi fragmentarea
3. conferă analizelor şi interpretărilor un realităţii psihocomportamentale –
ridicat grad de obiectivitate, urmare a caracterizată prin unitate +
tratamentului statistico – matematic al integritate;
datelor;
3. izolarea şi neutralizarea unor
4. permite repetarea şi reproducerea – face variabile;
posibilă verificarea veridicităţii datelor
şi corectitudinii generalizărilor. 4. izolarea unei funcţii sau a unei
trăsături psihice din sistemul
conexional specific şi studierea ei
„în sine”.

IV. Experimentul natural sau de teren:

- se organizează după aceleaşi criterii şi rigori ca şi cel de laborator;

12
- se efectuează în cadrul natural de activitate al subiectului;
- introdus pentru prima dată în cercetarea curentă de psihologul rus
Lazurske – domeniu: activitatea de învăţare în şcoală;
- în ultimele 2 decenii – sfera experimentelor naturale s-a întins şi
asupra activităţilor profesionale în studierea comportamentului
organizaţional, în psihoterapia comportamentală, în pregătirea
cosmonauţilor.

V. Metoda biografică:
- destinată studiului personalităţii globale;
- cercetătorul îşi propune să înţeleagă şi să explice tabloul actual al
organizării psihocomportamentale în funcţie de istoria anterioară a
individului;
- informaţia primară în cadrul metodei biografice se poate recolta pe
2 căi:
1. indirectă – constă în studiul documentelor (fişe şcolare, fişe

profesionale, caracterizări, recomandări, date de familie ...) şi în


discuţiile cu persoanele cu care subiectul studiat se află în
relaţii semnificative (rude, prieteni, colegi, şefi, eventual
subalterni);
2. directă – constă în obţinerea datelor ce ne interesează de la

însuşi subiectul ales spre studiu, în cadrul unor


convorbiri/interviuri speciale.
- investigarea biografică a subiectului – în 2 etape (secvenţe):
I. – solicităm subiectului să răspundă în scris la unele
întrebări referitoare la principalele perioade din viaţă (perioada

13
şcolară – perioada şcolarizării primare – perioada şcolarizării
gimnaziale...);
- la final – cerem să se menţioneze 10 – 15 evenimente din viaţa
personală considerate de el ca deosebite.
II. întrebări şi discuţii directe – verificăm, completăm,
adâncim informaţiile obţinute în scris.

VI. Metoda analizei produselor activităţii

VII. Metoda interviului şi convorbirii:


- obiectul acestei metode → decelarea anumitor trăsături atitudinal –
caracteriale globale de personalitate:
• traiectoria şcolară;
• traiectoria şi statutul profesional;
• viaţa de familie, etc.
- se poate aplica în formă:
 LIBERĂ (SPONTANĂ):
- începem cu 2-3 întrebări introductive stabilite dinainte;
- pare m. naturală – subiectul se consideră angajat într-o
discuţie amicală.
 STRUCTURATĂ:

- cercetătorul îşi alcătuieşte dinainte o schemă a interviului:


 se menţionează problema „ţintă” de atins;
 se formulează principalele întrebări
- metoda convorbirii ocupă un loc important în:

14
♦ terapia psihanalitica – subiectul e încurajat să-şi nareze
cât mai liber impresiile, stările, grijile ...
♦ terapia nondirectivă a lui C. Rogers.

NATURA PSIHICULUI UMAN

- în legătură cu problema vieţii psihice se află chestiunea raportului


suflet – creier → 3 PERSPECTIVE, 3 POZIŢII PSIHOLOGICE:
I. spiritul = substanţă cu proprietăţi net diferite de cele ale
creierului, aflându-se în interacţiune cu acesta;
- deşi se află în subordine, creierul poate acţiona asemănător psihicului.

POZIŢIA INTERACŢIONISTĂ

II. – deosebirea spirit – materie, realităţi complet diferite, dar


care nu interacţionează;
- unei modificări în spirit îi corespunde o modificare a materiei.

PARALELISM

15
III. teoria identităţii:
- nu există decât creierul → activitatea sa explică fenomenele psihice
- activitate creier – 2 puncte de vedere:
1. când obs. activitatea nervoasă din exterior, vb. de
materie, guvernată de legi;
2. din interiorul fiecăruia din noi, vedem alte aspecte şi ne
referim la psihic, la spirit.
(submarinul)

• A. Cosmovici, Şt. Celmare – psihicul = forma pe care o îmbracă


succesiunea proceselor nervoase din creier;
• Aristotel – 4 cauze:
1. cauza eficientă → forţele naturii în sensul de azi;

2. cauza finală → scopul către care tinde o fiinţă;

3. cauza materială → substanţa din care sunt alcătuite corpurile;

4. cauza formală → Aristotel – ideea as. obiectului

(in cazul unui cutremur puternic ce face ca dintr-un munte sa se desprinda o


stanca mare; daca ea are o forma relativ rotunda, se poate rostogoli si
distruge in calea ei o cabana; daca are o oarecare foma paralelipipedica,
atunci ea se va opri curand in caderea ei pe panta → forma, aici fiind vorba
de structura exterioara, intervine in lantul cauzal in mod hotarator, fiind
alaturi de forta gravitatiei cauza daramarii unei cladiri)
- cauzalitatea structurală (formală) – rezultatul unei relaţii dintre
elemente
- forma apare din relaţia dintre componente
- psihicul = INFORMAŢIE ceea ce e programul (soft) pentru un
calcuator, e psihicul pentru creier, pentru organizare.

16
Imagine psihică Imagine fotografică
- e în continuă transformare - e fixată odată pentru totdeauna
- receptează mereu numeroase
influenţe mediu - organism

- psihicul are un rol activ, transformator.

A. PSIHICUL – FORMĂ A VIEŢII DE RELAŢIE:

Organismele vii există în virtutea legii adaptării. E important să


înţelegem că numai în relaţia cu ceva omul aude, vede, etc.
1954 – Bexton, Scolt – în laboratorul lui Hebb – prin intermediul
experimentelor de izolare şi privare senzorială.
(subiecţii – nu fac nimic – culcaţi pe un divan, într-o cameră în care s-a
întrerupt orice contact senzorial cu realitatea înconjurătoare; după 20 h –
tulburaţi, nefiind capabili să gândească şi să se comporte normal)
→ TULBURĂRI EMOŢIONALE
→ SCĂDEREA PERFORMANŢEI INTELECTUALE
→ APARIŢIA HALUCINAŢIILOR
Suspendarea relaţiei psihic şi social → conservarea structurilor
biologice ale omului şi la accentuarea acestora în timp ........ atributele soc.
ale omului nici nu apar.
Psihicul – locul de organizare a tuturor proceselor ce intervin între
stimuli şi reacţie; există şi la animal, dar la om se diferenţiază prin:
 greutatea relativă a creierului;

17
 apariţia funcţiilor simbolice;
 priza de conştiinţă.
Deci, lipsa relaţiilor cu semenii se repercutează – as. dezv. Psihicului
→ psihicul = produsul acestor relaţii.

B. PSIHICUL – formă de reflectare ideal – subiectivă şi de


construcţie a realităţii:

- modul de înfiinţare a psihicului = IMAGINEA ca proces primar


(construct generalizat abstract), ca produs secundar (trăirea ca vibraţie
a întregului organism, efortul, încadrarea, ca mobilizare a resurselor
neuropsihice);
- psihicul are proprietatea de a reduce obiectivul în subiectiv, a realităţii
înconjurătoare în plan ideal;
- reflectarea = cantitate generală a întregii materii (organică sau
anorganică)
- reflectarea psihică = se distinge de alte forme de reflectare prin
caracterul său ideal, activ şi subiectiv;
înţelegerea caracterului reflectoriu al psihicului – câştig important al
psihologiei → psihicul – capacitatea de a gândi
– reproducerea şi crearea realităţii

Concluzie:

18
Psihicul – model informaţional intern al lumii externe cu rol
adaptativ specific;
– este o entitate de natură raţională, comunicaţională,
informaţională.

C. PSIHICUL – proces determinant social – istoric


(comportament şi cutume, tradiţii, mentalităţi ...)

Dat fiind faptul că omul e prin excelenţă o fiinţă sociabilă, relaţională,


trăind şi acţionând alături de alţi oameni → împrejurările şi contextele
situaţionale în care e implicat îi modelează simţirea, gândirea, voinţa,
comportamentul.
Societatea îi furnizează omului:
- mijloace – urmează a fi assimilate, interiorizate, preluate;
- conţinuturi – cu care acesta va opera.
Comportamentul individual – impregnate de obiceiuri, tradiţii,
mentalităţi, prejudecăţi. Treptat, comportamentul individului (procesele
psihice) se instituţionalizează, devin norme comportamentale, larg acceptate
de membrii grupului său, societăţii.
Fenomenele psihice sunt inegal influenţate social:

19
• cele primare → comune şi pentru om şi pentru animal – condiţionate
social – istoric
- se pot dezvolta doar până la un anumit nivel calitativ şi în afara
influenţelor lor sociale
• cele superioare umane → determinate social – istoric
- nu pot fi concepute, indifferent de factorii social – istorici (copiii – lup

 Caracteristicile psihicului uman:

1) DINAMISMUL EVOLUTIV:

- în plan biologic, evoluţia omului se consideră demult încheiată,


nefiind înregistrate modificări semnificative nici în constituţia fizică
sau în anatomia creierului;
- în plan psihic – evoluţia a rămas permanent deschisă, amplificându-şi
tot mai mult spaţiul.

2) COMPLEXITATEA:

- teza – unanim acceptate – psihicul uman reprezintă cel mai complex


sistem dintre toate sistemele reale cunoscute;
 complexitatea se realizează în plan – structural – architectonic
– funcţional

20
- din punct de vedere structural, sistemul psihic uman (SPU) posedă cea
mai mare eterogenitate modală şi cea mai întinsă arie valorică a
componentelor de bază în plan individual;
- psihicul uman are în alcătuirea sa, în cea mai mare parte, componente
proprii numai lui, de genul proceselor secundare superioare: gândirea
logică, imaginaţia creatoare, memoria istorică, limbajul articulate,
funcţia decizională, etc.

 CONŞTIENT:

- conştiinţa:
1. implicită – e doar o conştiinţă de ceva
- apare şi la speciile animale avansate
- psihiatrul H. Ey – scenă în care se petrec evenimentele
– conştiinţa = forma în care e trăit orice fenomen
- ne plasează în lumea reală
- e o conştiinţă în acţiune, un camp al prezentului şi al prezenţei noastre
în lume
- implică separarea mea de lume şi de ceilalţi

2. reflexivă
- caracteristică omului
- constă în conştientizarea clară a unui eu ce acţionează responsabil
- nu există la copilul mic – presupune deplina conştiinţă de sine şi o
dezvoltare a gândirii abstracte
- solicită existenţa capacităţii de discuţie interioară

3. de sine (explicită)

21
- precedată de “sentimentul de sine”, starea confuză, dinaintea
momentului când persoana va judeca, va aprecia modul său de
existenţă
- la bază – formarea treptată a unei scheme corporale şi a unei imagini a
propriului corp
- începe cu conştientizarea propriului corp, având la bază senzaţii
interne (foame, sete, durere …) + senzaţii proprioceptive şi
kinestezice (cele legate de poziţia corpului şi de mişcare).

Concluzie :
CONŞTIINŢA = componentă, formă sau un nivel al organizării
psihice generale.

 Indicatori comportamentali pentru evaluarea existenţei şi


funcţionalităţii conştientului la om:

Starea de veghe (vigilenţa):


- opusă stării de somn
- prima condiţie şi, în acelaşi timp, primul indicator comportamental al
punerii în priză a mecanismelor şi structurii conştiente
- se exteriorizează în 2 forme:
1.1. PASIVĂ – subiect în stare de repaus static, neefectuând nici o
activitate externă favorabilă;
1.2. ACTIVĂ – subiectul pune în evidenţă componente ale
reflexului de orientare – investigare

1) Prezenţa de sine:

22
- include din punct de vedere experimental mai multe “elemente”,
“verigi”
2.1. identitatea Eului
2.2. orientarea în propria persoană
2.3. orientarea în trup
2.4. orientarea în spaţiu
2.5. pregnanţa traiectoriei biografice – evaluată după
capacitatea de reamintire a cât mai multor evenimente
din viaţă

2) Orientarea relaţională interpersonală indicator


comportamental esenţial al prezenţei şi funcţionării normale a
conştientului
3) Orizontul informaţional indicator ce defineşte statutul de

model cognitive intern al lumii externe

4) Capacitatea rezolultivă indicator esenţial pentru evaluarea

nivelului funcţional al structurii cognitive a conştiinţei

5) Orizontul motivaţional:
- raportul dintre forţa motivelor primare (sursa – în natura biologică a
omului) şi forţa celor secundare (originea în modul de existenţă
sociocultural al său)
- cuprinde proiectarea personalităţii în viitor, prin intermediul unor
structuri psihice specifice, constituite la nivelul conştientului (ex.:
dorinţe, aspiraţii, idealuri)

23
6) Autoguvernarea - autoorganizarea:
- exprimă una dintre cele mai importante funcţii ale conştiinţei (funcţia
de comandă – control asupra întregii dinamici a relaţiei omului cu
lumea exterioară şi cu sine însuşi

7) Planificarea acţiunii şi stabilirea scopului indicator important

pentru analiza stării şi funcţionării nivelului conştient

8) Modul de interacţionare şi coordare a conştiinţei de sine şi

conştientizarea lumii obiective indicator al organizării şi


integrării generale a conştientului individual

 SUBCONŞTIENT:

- conştientul memoriei de lungă durată, care nu se află antrenat în


momentul dat în fluxul operativ al conştiinţei, dar care poate fi
conştientizat în situaţii adecvate;
- cuprinde: informaţii, amintiri, ticuri, automatisme, etc.
- ca sferă – incomparabil mai întins şi mai bogat decât inconştientul şi
conştientul

CONCLUZII:
1) asigură continuitatea în timp a Eului
- permite să realizeze integrarea sub semnul identităţii de sine a
trecutului, prezentului şi viitorului;

24
2) dă sens adaptativ învăţării – permite stocarea informaţiilor şi
experienţei pentru uzul ulterior;
3) Asigură consistenţa internă a conştiinţei, durabilitatea ei în timp.

 INCONŞTIENTUL:

I. Includem în inconştient tot bagajul de cunoştinţe, imagini, idei


achiziţionate şi care nu ne sunt utile în prezent
- inconţtiente sunt:
1. percepţiile obscure
2. afectivitatea – ţeluri, dorinţe, sentimente ce nu au
legătură cu momentul present
3. sentimentele – când sunt actualizate, când intervin
în conduită ele nu sunt conştiente în întregime (îmi
dau seama că ţin la tatăl meu, dar nu ştiu ce
sacrificiu aş fi în stare să fac pentru a-l şti
mulţumit)

25
II. Th. Inconştientului – dominată de concepţia lui Sigmund Freud
(părintele psihanalizei)
- 3 instanţe:
1) SINELE (sau “id”) – principalul sediu al inconştientului,

imaginat ca un rezervor unde clocotesc dorinţele, instinctele


noastre
2 instincte importante:
i. Instinctul vieţii – tendinţa spre plăcere (“Libido”), pe
care a identificat-o cu tendinţele sexuale
ii. Instinctul morţii (“Thanatos”) – tendinţa spre distrugere
2) SUPEREUL (“superego” ) – se formează datorită intervenţiei
părinţilor, ce înfrânează tendinţa copilului neconformă cu
moralitatea
3) EUL (“ego”) – principalul sediu al conştiinţei
- concepţia lui Freud – bază reală: există mereu conflicte între
dorinţele noastre şi obligaţiile morale
- compară psihicul cu un călăreţ şi calul său
- raportul eu – inconştient poate fi real în cazul unor boli mintale
- th. freudistă → se poate utilize numai la un număr mic de oameni
(psihopaţi, delincvenţi)

III. Inconştientul e indisolubil legat de conştient şi îl influenţează în orice


moment
• concepţia lui R. Muchielli –
experienţa noastră, influenţată de tendinţele înnăscute, de mediu,
de educaţie se structurează, treptat, într-un mod sistematic, în care
am putea distinge subsist.

26
- acest sistem al personalităţii influenţează în permanenţă
fenomenele psihice actuale (percepţiile, gândirea, sentimentele,
actele de voinţă).
• Paul Ricoeur – subliniază rolul
active al inconştientului – el intervine în acţiune şi mai ales în
creaţie.
• conform th. lui S. Freud – din
punct de vedere modal – 2 forme:
1. inconştientul colectiv –
alcătuit din elemente de ordin afectiv, motivaţional, cognitiv şi
executiv – instrumental
- umanitatea prezintă în sine şi o anumită unitate şi continuitate
– se vor manifesta legic şi irezistibil în tendinţa indivizilor de a
se căuta veşnic, de a se recunoaşte şi de a realize o existenţă în
grup, comunitară
2. inconştientul individual
- analizat de S. Freud
- 2 segmente cu conştient diferit în dinamica sistemului personalităţii
2.1. inconştientul primar → înnăscut
- legat şi exprimă natura biologică a omului
- în centrul tuturor elementelor componente, Freud a aşezat
instinctual erotico – sexual sau complexul libidoului
2.2. inconştientul secundar
- format cu precădere din consensurile şi experienţele cu rol de
reglementare socioculturală a comportamentelor generate de
motivaţia bazală şi care se integrează ca frâne interne, cu
funcţionare automată → inconştientul dobândit e “conştiinţa

27
morală a societăţii”, codificată în forma unui mechanism de
autocenzură.

Genuri de relaţii între conştient şi inconştient


I. Relaţii circulare – conţinuturile conştientului trec în
inconştient, ca apoi, printr-un process germinativ, să revină (nu neapărat
integral) înapoi.
II. Relaţii de subordonare – constau în dominaţia
funcţională a unui nivel interactive as. celuilalt, respectiv a conştientului
asupra inconştientului sau a inconştientului asupra conştientului.
III. Relaţii de coordonare sau de echilibru – cele 2 niveluri
se corelează şi se balansează reciproc sub aspectul forţei funcţionale.

Modificări ale conştiinţei

- după caracterul lor, se impart în 2 categorii:


A. normale (fiziologice)
B. anormale (patologice)

A. Modificările normale:

28
- funcţionarea normală a nivelului conştient presupune existenţa şi
menţinerea stării de veghe şi o mobilizare orientată a efortului mintal în
raport cu conţinutul şi scopul sarcinilor de îndeplinit;
- pentru a se autoproteja şi a-şi asigura integritatea funcţională internă,
sistemul psihic (ca ansamblu unitar), şi-a dezvoltat mecanisme speciale de
ciclizare şi alternanţă a stărilor de activitate şi de repaus (odihnă).

I. categorie a modificărilor normale funcţional – reversibile ale


conştiinţei o constituie cele ce se leagă de instalarea şi dinamica somnului;
- trecerea de la starea conştientă la cea de somn se produce gradat, prin
scăderea treptată a gradului de activitate;
- în plan comportamental, trecerea de la activitatea mintală conştientă la
somn se va manifesta prin apariţia unor efecte de natură inhibitory
(întreruperi şi oscilaţii ale curs. gândirii, care devine din ce în ce mai vagă,
mai difuză, mai incoerentă; senzaţia de greutate în corp, alternative cu
senzaţia de pierdere a greutăţii şi de “dispariţie de sine”);
- mecanismul de producere a somnului poate să se corecteze în mod
natural, în cadrul ciclului funcţional elaborate anterior, sau artificial, prin
izolare senzorială, prin stimulări şi ambianţă monotone, prin administrarea
unor somnifere sau a unor substanţe cu effect inhibitor;
- necesitatea somnului e semnalizată cu anticipaţie şi conştientizată prin
cenestezie:
→ senzaţia de îngreunare a pleoapelor şi de închidere a ochilor;
→ starea de discomfort fiziologic;
→ reacţia de întindere a membrelor;
→ căscatul – se sintetizează într-o trăire globală pe care conştiinţa ne-
o dă în expresia “simt nevoia să dorm!”

29
- somnul nu e nici el o stare omogenă, unidimensională ca variabilă de
tip continuu, el va pune în evidenţă existenţa unor stadii → 2 forme
principale sub care se realizează:
1) somn profund (ortodox):

- inhibiţia internă atinge cea mai mare intensitate;


- orice activitate psihică fiind suspendată
2) somn superficial (paradoxal):

- se desfăşoară pe fondul unei stări de relativă activare, ce


favorizează producerea activităţii onirice (visele);
- la subiectul normal, cele 2 forme se succed cu o anumită
periodicitate – un episode profund (90 – 120 min) e urmat de un
altul scurt (5 – 20 min) de somn superficial → pe o durată totală de
8 h se evidenţiază aproximativ 4 – 4,1/2 segmente ciclice (episode
somn profund + episode somn superficial).

Visele:
- fac parte din categoria fenomenelor ce continuă încă să fie etichetate
de simţul comun ca misterioase, enigmatice;
- în plan filozofic şi psihologic, ele au constituit subiect de aprinse
speculaţii – 3 chestiuni principale:
1. cauzele ce pot provoca visele;
2. structura şi conţinutul intern al viselor;
3. funcţia şi semnificaţia viselor în viaţa omului.

30
- a interpreta un vis = în viziunea psihanalistă = a stabili o legătură
cauzală între conţinutul său şi o anumită dorinţă sau trebuinţă;
- Freud – afirmă că deformările visului ţin de 2 cauze esenţiale:
1. natura gândirii onirice şi a mijloacelor de expresie de care
dispune ea;
2. acţiunea cenzurii
- acţiunea cenzurii, ca şi anumite dorinţe, nu pot intra nici chiar în vis,
decât sub o formă acceptabilă pentru EU;
- în ceea ce priveşte CAUZALITATEA VISELOR, acestea se află în
3 surse principale:
1. dinamica inconştientului – dorinţe neîmplinite;
2. întâmplări din timpul zilei;
3. stimuli din ambianţa imediată (temperature din cameră,
eventuale sunete, zgomote, mirosuri …);
4. influenţe de tip para (telepatie, premoniţie)
- conţinutul şi structura visului se realizează în înlănţuirea mai multor
sau mai puţinor aleatorii de imagini, aflate într-o stare de designare
indirectă sau transformată cu realitatea, dobândind astfel un caracter
simbolic;
- semnificaţia viselor în viaţa omului e foarte mare, în jurul ei dezv. În
decursul evoluţiei istorico-culturale a societăţii;
- raportate la criteriile psihofiziologice ştiinţifice, visele pot fi împărţite
în 3 categorii:
1) vise cu semnificaţie detensionantă, catartică;
2) vise cu semnificaţie proiectată şi premoniţială (legată
de propria persoană – întâmplări, evenimente cu implicaţii asupra

31
statutului familial, socio-profesional – sau de lumea externă –
prevestirea unor fenomene sociale, naturale, cosmice);
3) vise neutre – al căror conţinut e determinat fie de
acţiunea stimulilor din ambianţa încăperii în care dormim, fie de
reactualizarea spontană a unor fragmente din experienţa anterioară,
fără o conotaţie afectiv – emoţională deosebită.

II. Grupa 2 a modificărilor ce aparţin dinamicii normale a


funcţionalităţii conştiiţei sunt cele zise spontane sau episodice; includ:
1. transa neotenică:
- e o stare ce acompaniază dinamica funcţională a stării de veghe în
primele luni după naştere;
- constă în tendinţa nou-născutului de a se reîntoarce la nefiinţă,
experienţa fiind echivalentă cu aceea a “pragului morţii”

2. transa neotenică:
- va fi prima formă, pe drumul vieţii, a stărilor modificate ale conştiinţei,
în care “unirea sufletului cu corpul” apare ca o contingentă precară şi
totdeauna ameninţată.
3. transa exsomatică sau experienţa “în afara propriului
corp” (out-of-the body Experience)
- manifestare a stării ordinare a conştiinţei, în care subiectul percepe
ambianţa ca şi când el s-ar afla în afara propriului corp fizic;
- pentru producerea acestei transe e necesară o imagine vie şi o relaxare
a conştiinţei, care să permită înlocuirea probei realităţii obiective cu
proba amintirilor generale spontane;

32
- transa începe la un moment dat, se stabilizează pentru un anumit timp,
după care se termină brusc.

4. transa orgasmică
- a fost sesizată şi descrisă încă din antichitatea greacă clasică, fiind
pusă pe seama Eros-ului;
- e exprimată şi de conceptul de libido, pe care S. Freud îl consideră
echivalentul Eros-ului platonian;
- e încorporată actului erotico-sexual şi dinamica ei se mulează pe
dinamica acestuia – începe a se instala treptat, odată cu preludiul,
creşte în intensitate în cursul actului sexual propriu-zis, culminând în
orgasm.

5. stările induse – inducţia hipnotică


- procedeele de provocare sunt numeroase, dar ele reprezintă trăsături
comune:
a) subiectul să nu facă nici un effort pentru a-şi
menţine postura capului; el trebuie să rămână cât mai imobil şi
cât mai relaxat posibil;
b) hipnotizatorul cere subiectului să asculte numai
vocea sa şi să nu dea atenţie la nici un fel de alte idei/senzaţii;
c) subiectul nu trebuie să gândească la ceea ce spune
hipnotizatorul, cid oar să-l asculte pasiv, această condiţie
vizând stabilirea controlului conştient;
d) subiectul este rugat să-şi focalizeze atenţia asupra
unui punct anume;

33
e) hipnotizatorul informează subiectul că va simţi o
somnolenţă şi aceasta vizează să suscite un anumit număr de
asociaţii ce favorizează intrarea în transă (inducţia);
f) sugerând subiectului starea de somn, hipnotizatorul
precizează în continuare că acesta nu e un somn normal,
adevărat;
g) când subiectul devine, în sfârşit, pasiv şi relaxat, i
se poate sugera ce să facă.

6. transa halucinogenă:
- e o stare modificată a conştiinţei indusă de administrarea substanţelor
psihedelice şi, în scopuri ştiinţifice, a fost studiată în laborator;
- 2 elemente cheie:
a) “dispoziţia” – se referă la starea persoanei aflată în curs de a trăi experienţa
– dispoziţia sa, speranţele, temerile, dorinţele sale, etc.
b) “dispozitivul” – se referă la condiţiile exterioare ale experienţei –atmosfera
fizică şi emoţională a încăperii.
- substanţele cu acţiune farmacodinamică sunt numeroase, o grupare a
lor după natura efectelor consituind o preocupare importantă a
cercetătorilor;
- Ludwig Lewin – grupe:
a) “euforice” – opium + derivaţi (morfina, heroina, cocaina);
b) “fantasmatice” – agenţi halucinogeni generatori ai
unei furii interioare fantastice (marijuana, haşiş, nuscalina
…);
c) “inebriante” – alcool, cloroform, eter;
d) “hipnotice” – bromurile

34
e) “excitante” – cafea, cofeină, ceai, cola,
amfetaminele

7. transa mistică:
- acea stare care se induce printr-o puternică credinţă şi dorinţă de
contopire sau comuniune cu divinitatea;
- W. Janus (1908) – 4 trăsături esenţiale:
a) CARACTER INEFABIL

- subiectul care încearcă o asemenea stare spune că nu poate


găsi cuvinte pentru a o exprima, ea fiind deci trăibilă nemijlocit şi
incomunicabil;
b) INTUIŢIA – dacă stările mistice sunt sentimente, ele apar de

asemenea subiectului ca o formă de cunoaştere;


c) INSTABILITATEA – stările mistice nu pot dura mult timp;

d) PASIVITATEA – existenţa activităţii numai în faza iniţială de

inducţie: ca urmare, se poate favoriza producerea de stări mistice


prin anumite acte voluntare (fixarea atenţiei, executarea anumitor
mişcări ritmice, etc.)

35