ION HIRGHIDUŞ

ETICA PROFESIEI DE SOCIOLOG

(CURS)

CUPRINS
CAPITOLUL I
SCHIŢĂ INTRODUCTIVĂ ASUPRA DEZVOLTĂRII ETICII ------------------- p.
1.1. Originile eticii ----------------------------------------------------------------------------- p.
1.2. Consemnarea scrisă a normelor etice în antichitate ------------------------------ p.
1.3. Etica în Evul Mediu şi în Renaştere -------------------------------------------------- p.
1.4. Etica modernă ---------------------------------------------------------------------------- p.
1.5. Semnificaţia conceptelor ---------------------------------------------------------------- p.

CAPITOLUL II
STATUTUL ETICII CA GEN. IMPLICAŢII ETICE ÎN VIAŢA PUBLICĂ ---- p.
2.1. Determinările morale în viaţa publică ----------------------------------------------- p.
2.2. Statutul eticii ca gen --------------------------------------------------------------------- p.
2.3. Aspecte teoretice ale profesionalismului şi eticii profesionale --------- --------- p.
2.3.1. Profesia ----------------------------------------------------------------------------------- p.
2.3.2. Consideraţii generale asupra eticii profesionale --------------------------------- p.

CAPITOLUL III
DEONTOLOGIA PROFESIEI DE SOCIOLOG – REPERE CONCEPTUALE - p.
3.1. Profesiunea de sociolog ------------------------------------------------------------------- p.
3.1.1. Definiţie (după Clasificarea ocupaţiilor din România) --------------------------- p.
3.1.2. Descrierea profesiei --------------------------------------------------------------------- p.
3.2. Competente generale şi speciale solicitate de practicarea profesiei de sociolog - p.
3.3. Sociologul în spaţiul public -------------------------------------------------------------- p.
3.4. Imperativul categoric şi imperativul practic al deontologiei profesiei de sociolog –
------------------------------------------------------------------------------------------------------- p.
3.5. Implicaţii social-politice ale comandamentelor etice în profesia de sociolog ---- p.

CAPITOLUL IV
DEONTOLOGIA PROFESIEI DE SOCIOLOG CA SISTEM TEORETIC DE IDEI CU
CONŢINUT MORAL ----------------------------------------------------------------------------- p.
4.1. Prezentarea Codului Deontologic al Sociologilor -------------------------------------- p.
4.1.1. PRACTICAREA SOCIOLOGIEI ------------------------------------------------------ p.
A. PROFESIONALISM, UMANISM ŞI OBIECTIVITATE ---------------------------- p.
B. RESPONSABILITATE ŞI RESPECT PENTRU DREPTURILE POPULATIEI
CERCETATE -------------------------------------------------------------------------------------- p.
4.1.2. PREDAREA SOCIOLOGIEI ----------------------------------------------------------- p.
4.1.3. VALORIFICAREA PRODUCTIEI SOCIOLOGICE ----------------------------- p.
4.1.4. MODALITĂŢI ŞI PROCEDURI DE PROMOVARE A ETICII
PROFESIONALE --------------------------------------------------------------------------------- p.

CAPITOLUL V
DEONTOLOGIA PROFESIEI DE SOCIOLOG CA DEONTOLOGIE ŞTIINŢIFICĂ –
--------------------------------------------------------------------------------------------------------- p.
5.1. Standardele profesiei de sociolog --------------------------------------------------------- p.
5.2. Sistemul teoretic profesional -------------------------------------------------------------- p.
5.3. Semnificaţia monopolului profesiei de sociolog --------------------------------------- p.
5.4. Necesitatea codului deontologic al sociologilor ---------------------------------------- p.
5.5. Disciplina profesională --------------------------------------------------------------------- p.
5.6. Cultura profesională ------------------------------------------------------------------------ p.

CAPITOLUL VI
VALORILE ŞI NORMELE -------------------------------------------------------------------- p.
6.1. Perenitatea valorilor – fundamentul cultural al eticii ------------------------------- p.
6.2. Valoarea – concept fundamental al culturii ------------------------------------------- p.
6.3. O analiză concretă a valorilor ------------------------------------------------------------ p.
6.3.1. Libertatea ---------------------------------------------------------------------------------- p.
6.3.2. Dreptatea ----------------------------------------------------------------------------------- p.
6.3.3. Demnitatea şi destinul omului în lumea contemporană -------------------------- p.
6.4. Normele --------------------------------------------------------------------------------------- p.
CAPITOLUL VII
CONDIŢIILE ETICE ALE CERCETĂRII SOCIOLOGICE – CONDIŢII ALE
PROGRESULUI ŞTIINŢIFIC --------------------------------------------------------------- p.
7.1. Natura etică a activităţii sociologului -------------------------------------------------- p.
7.2. Deontologia muncii de cercetare -------------------------------------------------------- p.

ANEXE
LEGE nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovare Parlamentul României (Publicat în: MONITORUL
OFICIAL nr. 505 din 4 iunie 2004) --------------------------------------------------------- p.
COD DE ETICĂ UNIVERSITARĂ AL UNIVERSITĂŢII DIN PETROŞANI -- p.
BIBLIOGRAFIE ------------------------------------------------------------------------------- p.

CAPITOLUL I

SCHIŢĂ INTRODUCTIVĂ ASUPRA DEZVOLTĂRII ETICII

Etica a avut mereu tendinţa de a se diferenţia în cadrul corpusului filosofiei şi în

raport cu celelalte discipline filosofice. Această tendinţă ţine de faptul că etica s-a format ca
disciplină cu un dublu statut încă din antichitatea clasică greacă, prin crearea ei de către
Aristotel. Acest dublu statut, cel de ştiinţă şi cel de parte componentă a filosofiei, reprezintă,
în cele din urmă, travaliul gândirii etice din Europa sau complexul etic al omului de tip
european. Se cuvine ca înainte de a dezbate acest „complex”, aşa cum rezultă el în ordine
istorică, să amintim câteva elemente ale dezvoltării ideilor etice înainte de civilizaţia
europeană occidentală care s-a dezvoltat din antichitate încoace.
1.1. Originile eticii
Originile eticii sunt legate de întregul complex de factori care au determinat
dezvoltarea culturală a omului, în contrarietate dar şi în completitudine cu natura din care
acesta a provenit şi de care este legat existenţial. Cu mult înainte de apariţia scrisului s-au
dezvoltat miturile etice care fundamentează atitudinile omului faţă de elementele
contradictorii, cum sunt Binele şi Răul. Aceste atitudini sunt un mod de a face, un mod de a
crede, un mod de a fi, ele definind fiinţa umană sub toate aspectele care constituie drama
devenirii. Originea etică a omului are părţile ei credibile din punct de vedere istoric, dar şi
extrapolările care-l aşează pe om în orizonturi transcendentale, extramundane. Această origine
poate fi deductibilă din dorinţa mai generală de ordine, din dorinţa de a răspunde tendinţelor
egoiste naturale prin reguli care să rezolve conflictele interindividuale şi să găsească cel mai
important argument al datoriei individului. A analiza aceste origini ar fi o întreprindere la fel
de temerară ca şi prezentarea completă a dezvoltării culturale a omului şi a felului în care s-a
născut şi a evoluat ideea de Dumnezeu. Omul cultural este o succesiune a atitudinilor faţă de
această idee, pentru că datoria morală are în spatele ei idealuri semnificante de raportare la
suprauman. Originile cele mai îndepărtate ale eticii trebuie atribuite posibilităţii de dezvoltare
a mecanismelor de control asupra egoismului individual în favoarea egoismului colectiv. În
cele din urmă, originile cele mai îndepărtate ale eticii nu sunt de ordin istoric, ci ele ţin mai
mult de modelarea naturii umane, de semnificarea pe care omul a dat-o prezenţei colective şi
care nu este străină de instinctul de conservare.
1.2. Consemnarea scrisă a normelor etice în antichitate
Societatea umană este caracterizată prin normativitate pe care şi-o impune la un
moment dat. Normativitatea cu specific etic funcţionează ca o paradigmă gata să acapareze un
mod specific de gândire şi să interiorizeze opţiunile care devin apoi comportamente.
Consemnarea scrisă a normelor etice nu este pură, pentru că moralitatea ca fenomen nu este
izolată de celelalte fenomene ale vieţii. Aşa se explică de ce normele etice sunt amestecate cu
cele juridice sau cu alte categorii de norme care dau împreună imaginea omului societal şi
creează logica unei societăţi stabile. Probabil că primele forme ale scrisului, care premerg
scrierea „modernă”, au apărut la sfârşitul mileniului IV î. Hr. în cele două mari civilizaţii
riverane, Mesopotamia şi Egiptul1, datorită schimbărilor care s-au produs în viaţa oamenilor

1
Gerald A. Larue, Etica în antichitate, în Tratat de etică, editor Peter Singer; Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.
55
prin trecerea la un mod de viaţă citadin. Oraşele-state au impus o altfel de normativitate
datorită unei convieţuiri prin aglomerare, printr-o mai mare apropiere fizică de ceilalţi. Se vor
forma treptat conceptele etice, pe care le găsim în nuce în codurile de legi, în documentele
comerciale, în sentinţe, în mituri şi poveşti care descriu viaţa exemplară a eroilor civilizatori.
Unul dintre aceste concepte este cel de valoare, care va constitui un reper mental cu o
capacitate recuperatorie. Valoarea vieţii este cea mai generală, dar şi cea mai stringentă, într-
un moment în care formarea şi dezvoltarea marilor imperii produce spaimă pentru unii şi
satisfacţia dominării pentru alţii. Unul dintre primele texte scrise care dezvăluie valoarea
vieţii este Epopeea lui Ghilgameş, rege al Urukului, probabil în mileniul III î. Hr. Acest text
reprezintă prin excelenţă drama vieţii omului, el fiind mereu actual ca idee, şi urmărind
traseul de la încrederea oarbă în propriile-i puteri până la deziluziile dezvăluite de conştiinţa
morţii. Acest fapt se petrece în viaţa lui Ghilgameş în paralel cu Enkidu, un alter-ego al
primului. Ambii înfăptuiesc rolul de erou civilizator şi intră în conflict cu zeii în momentul în
care depăşesc orizontul în care este înscris omul. Moartea lui Enkidu produce conştientizarea
perisabilăţii fiinţei omului de către Ghilgameş care intră în contratimp cu destinul uman
pentru a obţine viaţa nesfârşită ca şi a zeilor. În cele din urmă, el greşeşte prin neatenţie,
greşeşte prin somnul care precede pierderea singurei soluţii a unei vieţi nesfârşite, planta mitic
regeneratoare.
Principiile etice din Epopeea lui Ghilgameş „nu au fost menţionate, ci sugerate” 2, ele
fiind prezente în îndeplinirea datoriei regelui faţă de supuşii săi, pe care-i protejează prin
construirea zidurilor de apărare a Urukului, prin restaurarea templelor zeului Anu, protectorul
oraşului, a zeiţei Iştar, zeiţă a fertilităţii şi iubirii. „Muncile” lui Ghilgameş se înscriu în
normalitatea care este redată de „contractul” dintre rege şi supuşii săi, creându-se o etică a
muncii prin achitarea de responsabilităţi. Toată acţiunea lui Ghilgameş este de civilizare,
până în momentul în care se produce spaima morţii şi începe epopeea căutării unui antidot.
Din acel moment avem o altă etică, cea care redă drama eternă a trecerii omului de la o stare
de optimism exagerat şi încredere oarbă în sine la deziluzie şi nefericire. Pe această trecere se
va fundamenta o etică a conştiinţei morţii şi a finitudinii implacabile care este moştenirea
culturală cea mai grea a omului.
În spaţiul geo-istoric al Mesopotamiei, între văile fertile ale fluviilor Tigru şi Eufrat,
s-au dezvoltat culturi şi civilizaţii puternice, imperii care au cunoscut momentele lor de graţie,
unde măreţia umană s-a împletit deseori cu decăderea. Justiţia omului a căutat să copieze
mereu pe cea divină şi respectul pentru lege s-a fundamentat în timp, el fiind la fel de puternic
2
Ibidem, p. 57
şi de necesar ca şi zidurile care au apărat populaţiile oraşelor-state. Respectul pentru lege,
pentru ordine socială, care să o copieze pe cea divină, este redat de Codul de legi al regelui
semit Lipit-Iştar al oraşului Isin, din secolul al XIX-lea î. Hr., dar mai ales în celebrul Cod
al lui Hammurabi din Babilon (1728-1646 Î. Hr.). Aceste coduri juridice scrise au promovat
o morală care favoriza pe cei puternici, înscriindu-se în ordinea socială de atunci, dar au
reglementat şi relaţiile din familie, în care bărbatul avea putere deplină. Totodată codurile
scrie au păstrat prin lex talionis tradiţiile arhaice ale dreptului.
Etica egipteană poate fi considerată şi ea „un dar al Nilului”, pentru că Herodot ne
spune că Egiptul nu ar fi fost posibil fără revărsările fertile ale marelui fluviu. Conceptul care
desenează activitatea etică este ma’at, termen care desemna dreptatea, echilibrul, norma,
ordinea, adevărul, acţiunea dreaptă şi corectă (s.n.) , toate stabilite de la început de către
zei şi garantate acum de către faraoni”3. Conceptul de ma’at nu era deloc vag pentru că se
aplica într-un mod concret la întreaga viaţă socială, religioasă, familială. Respectul faţă de
normele etice pe care-l aveau egiptenii rezultă şi din faptul ca ma’at se preda în şcolile de
scribi, ca o dovadă a respectului faţă de o ordine necesară în lumea omului care o copia pe cea
divină. Etica egipteană are toate caracteristicile ce rezultă din existenţa statelor antice, în care
există o ierarhie precisă asupra căreia intervenţia omului este inutilă şi blasfematorie. Ea a
promovat supunerea tuturor oamenilor faţă de zei şi păstrarea ierarhiilor sociale stricte.
Etica evreilor antici, redată în Scripturi, descrie o atitudine morală a unui regat,
format probabil în secolul al X-lea î. Hr., care s-a constituit în împrejurări istorice nu suficient
de certe, ceea ce a permis, ca şi în cazul altor state antice, amestecul divinităţilor în alegerea
regilor. Zeul evreu Iahve impune ca rege pe Saul, apoi pe David, ultimul deschizând linia
iudaică de conducători. Legile iudaice sunt influenţate indubitabil de cele mesopotamiene.
Iahve dezvălui lui Moise, alesul sau, legile pe Muntele Sinai. Conceptul care dezvălui
conţinutul moral al acţiunilor umane este sedeq, care poate însemna dreptate, virtute, cale
dreaptă4. În strânsă legătură cu perceperea relaţiei dintre jurisprudenţă şi obligaţie, vechii
evrei au dezvoltat o etică bazată pe cartea legii, în care are loc un schimb între unicul zeu şi
oameni pe baza principiului do ut des (îţi dau ca să-mi dai)5: Iahve oferă poporului său hrană,
haine, binecuvântare, dar cere în schimb supunerea. Nesupunerea însemna un comportament
neetic şi atrăgea mânia zeului. Aceasta are o formă aparte , în condiţiile unei „personalităţi
comune”, când pedepsele divine pentru păcatele oamenilor se pot aplica generaţiilor ulterioare

3
Ibidem, p. 59
4
În Deuteronom (16, 20) scrie: „Sedeq, sedeq vei trăi şi vei moşteni pământul pe care Iahve, Domnul
Dumnezeul tău, ţi-l dă”
5
Gerald A. Larue, Etica în antichitate, p. 62
sau pot fi expresia unor pariuri6. Istoria evreilor nu este deloc lineară, ci cuprinde momente de
cumpănă şi de îndoială a acestora faţă de propria lor divinitate. Pe fondul unei astfel de istorii
apare Etica lui Qoheleh care sugerează să „trăieşti clipa”, pentru că viaţa de apoi nu există ca
atare.
În general sunt acceptate următoarele mari tradiţii etice:
Etica indiană, etica budistă, etica chineză clasică, etica evreiască, etica creştină, etica
islamică.
Fiecare dintre acestea are o lungă reprezentare istorică, aşa cum reiese din textele
care au ajuns până la noi. Analiza acestor texte ar constitui obiectul unei alte lucrări decât cea
de faţă. Vrem să urmărim în continuare, conform scopului acestui curs, o scurtă istorie a eticii
filosofice occidentale. Această istorie poate fi apreciată pe următoarele etape: etica în
antichitatea greco-romană, etica Evului Mediu şi Renaşterii, filosofia morală modernă, etica
actuală sau contemporană.
Etica în Grecia antică se bazează pe o lungă tradiţie presocratică, dar momentul ei
cel mai clar de continuitate şi de expresie logică începe cu Socrate (469-399 î. Hr.) şi este
desăvârşit de Platon (427-347 î. Hr.) şi Aristotel (384-322 î. Hr.). Cei trei filosofi au influenţat
întreaga perioadă postaristotelică (elenistică), romană şi medievală, dar au influenţe foarte
clare până azi. Se pare că Socrate nu a scris nici o operă, dar concepţia lui, cât şi metodele lui
de aflare a adevărului (metoda maieutică) sunt cunoscute din dialogurile de tinereţe ale lui
Platon sau dialogurile socratice. Platon se va separa de maestrul său în dialogurile scrise mai
târziu, cum este cazul dialogului Republica. El dezvoltă o teorie a formelor (o teorie a
ideilor) şi, strâns legată de aceasta, o teorie a guvernării. În ceea ce-l priveşte pe Aristotel, el
este considerat adevăratul creator al eticii, ca disciplină de sine stătătoare, prin cele două
tratate etice: Etica eudemică şi Etica nicomahică, în care păstrează tradiţia sa academică dar
respinge teoria platoniciană a ideilor.
Principalele teme şi probleme în cadrul eticii greceşti clasice au gravitat în jurul a
doi termeni: eudaimonia (fericirea) şi arete (virtutea)7.
1.3. Etica în Evul Mediu şi în Renaştere
Dezvoltarea eticii în această perioadă este strâns legată de evoluţia activităţii
filosofice. Se remarcă o strânsă legătură cu scolastica, printr-o terminologie adecvată, ce ceea
ce a impus teologia creştină în această perioadă, în care filosofia în genere a fost considerată o
„slujnică a teologiei”. Cultura occidentală, în ansamblul ei, este legată de evoluţia ordinilor

6
A se vedea Cartea lui Iov
7
Christopher Rowe, Etica în Grecia antică, în Tratat de etică, editor Peter Singer, pp. 151-161
religioase, în special de ordinele dominican şi franciscan. S-a remarcat o degenerare a
filosofiei, a gândirii libere, în secolul XIV, când nu se remarcă nici-un filosof, cu excepţia lui
John Wyclif (1320-1384)8.
Remarcăm o etică teistă, între secolele II şi V, în scrierile Părinţilor Bisericii, sub
influenţa directă a filosofiei greco-romane, de provenienţă orientală şi occidentală. Sfinţii
Părinţi au fost preocupaţi de facultatea gândirii raţionale, pe care au susţinut-o şi clasicii
filosofiei greceşti. Acest lucru este demonstrat de utilizarea conceptelor ratio practica
(gândirea practică), recta ratio (în latină) şi orthos logos (în greacă), ambele forme
însemnând „gândire corectă”9. Această „gândire corectă” presupune şi un mod corect de a
acţiona. Virtutea morală este rezultanta acţiunii virtuţii intelectuale a gândirii practice –
phronesis (în greacă) sau prudentia (în latină). Conţinutul şi folosirea acestor concepte au în
primul rând o motivaţie religioasă care trebuie să ducă spre o verticalitate morală
premergătoare planului educaţiei publice.
Discernerea binelui de rău este privită ca o realitate, ca o înzestrare pe care o au
oamenii, fie că această discernere se realizează pe cale raţională sau prin intuiţie. Sfântul
Ieronim (347-420) introduce termenul de synderesis, ceea ce se referă la puterea înnăscută de
a deosebi binele de rău (o „scânteie de conştiinţă” – conscientia = conştiinţă). În scrierile
diverşilor autori din această perioada, ca Sfântul Ieronim sau Sfântul Augustin (354-430),
„conştiinţa este o facultate înnăscută care revelează legea morală a lui Dumnezeu aşa cum
este ea înscrisă în sufletele oamenilor”10. Sfântul Augustin, sub influenţa Republicii lui
Platon, a lui Plotin (204-269), a lui Origene (185-255) a susţinut ideea unei purificări morale
printr-un „zbor al sufletului” către Dumnezeu, ca posibilitate a cunoaşterii legii morale prin
intermedierea conştiinţei. Intricaţia eticii în viaţa omului este un efect al acţiunii „dreptului
natural” (ius naturale), ale cărui prescripţii sunt un set de reguli (porunci) pe care Dumnezeu
le-a dat omenirii prin decalogul lui Moise.
Un moment important pentru evoluţia eticii medievale îl reprezintă scrierile
Sfântului Anselm, arhiepiscopul de Canterbury, considerat părinte al „scolasticii şi autor al
celebrului „argument ontologic” al existenţei lui Dumnezeu. Sub influenţa lui Augustin,
Anselm consideră că graţia divină care se coboară asupra omului induce sufletului dispoziţia
de a se orienta şi înainta spre bine (affectio justitiae)11. Aceasta se face prin intermediul
voinţei (voluntas), ca legătură dintre om şi criteriul bunătăţii. Viciul, care este non-etic, este

8
John Haldane, Etica Evului Mediu şi a Renaşterii, în Tratat de etică, p. 164
9
Clement Alexandrinul (150-215) introduce primele noţiuni morale
10
John Haldane, Etica Evului Mediu şi a Renaşterii, în Tratat de etică, p. 165
11
Ibidem, p. 170
un consimţământ conştient de a păcătui, după cum afirmă Abélard, reprezentând o intenţie a
omului de a încălca legile lui Dumnezeu12. Pe această linie interpretativă se situează Ansel,
Abélard, Henry de Ghent (1217-1293), Duns Scotus (1266-1308), William Ockham (1290-
1350), Francisco Suárez (1548-1617).
Un loc aparte în evoluţia ideilor eticii medievale îl au scrierile Sfântului Toma de
Aquino, considerat de unii exegeţi cel mai mare filosof de la Aristotel până la Descartes. El
este reprezentantul cel mai important al filosofiei scolastice, încercând să obţină o sinteză a
filosofiei creştine între filosofia greacă şi doctrina catolică. Ideile etice ale Sfântului Toma
sunt dezvoltate în monumentala lucrare Summa Theologiae, dar şi în alte tratate ale acestui
autor. Plecând de la Aristotel, Sfântul Toma dezvoltă o formă de eudemonism logic13, în care
acţiunea corectă se identifică întotdeauna cu conduita, virtuţile fiind obiceiuri de a acţiona şi
care duc la împlinirea naturii raţionale a omului. Trebuie subliniată dimensiunea religioasă a
eticii Sfântului Toma, prin transformarea supranaturală a scopului virtuţii de la stadiul de
eudaimonia la stadiu de beatitudo (binecuvântare), realizat în unirea eternă cu Dumnezeu14.
Paralel cu gândirea Sfântului Toma au evoluat concepţii de sorginte augustiniană, cum este
cazul misticii Sfântului Bonaventura (1217-1274), a lui Raymundus Lullus (1235-1315) sau a
lui Maister Eckhardt (1260-1327), pentru care iluminaţia divină joacă cel mai important rol în
„întoarcerea voinţei sufletului spre Dumnezeu”15.
La fel de importanţi pentru evoluţia concepţiei morale a evului mediu sunt şi Duns
Scotus şi William Ockham, ultimul localizând sursa moralei în voinţa divină, Dumnezeu fiind
omnipotent şi putând să facă orice „în afară de ceea ce este imposibil din punct de vedere
logic”16.
Renaşterea a adus, alături de marile tendinţe de schimbare spirituală şi de creaţie, o
reacţie împotriva scolasticii şi aristotelismului în favoarea doctrinei platoniciene. Aceste
evenimente au avut şi un mobil istoric în disensiunile din cadrul Bisericii Occidentale şi dintre
Biserică şi monarhia laică, cât şi în redescoperirea autorilor antichităţii clasice, artişti, filosofi
şi scriitori care puteau să dea un suflu nou timpului de atunci. Se naşte o nouă etică, cea a
Renaşterii, care-i are ca principali reprezentanţi pe Nicolaus Cusanus (1401-1464), Marsilio
Ficino (1433-1499), Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494), ultimii doi aparţinând Şcolii
neoplatoniciene de la Florenţa, patronată de Cosimo de Medici. Principala idee etică este că

12
Această situaţie pune în discuţie problema „liberului arbitru” care va fi criticată vehement de către Friedrich
Nietzsche la sfârşitul secolului al XIX-lea
13
John Haldane, Etica Evului Mediu şi a Renaşterii, în Tratat de etică, p. 171
14
Ibidem, p. 172
15
Idem
16
Idem
„umanitatea reprezintă o valoare morală primară”17. Este o perioadă propice pentru
dezvoltarea utopiilor în scrierile lui Thomas Morus (1478-1535, Utopia) şi Tommaso
Campanella (1568-1639, Cetatea Soarelui). Sfârşitul Renaşteri din punctul de vedere al
dezvoltării eticii se prezintă astfel: se dezvoltă în continuare doctrine etice de sorginte tomistă
şi augustiniană, fructificându-l pe Aristotel în diverse moduri; apar doctrine etice din
perspectivă homocentrică cu implicaţii politice laicizate.
1.4. Etica modernă
Spre deosebire de etica medievală, etica modernă este prin excelenţă o etică laică,
chiar dacă intricaţiile religioase nu dispar definitiv. Filosofia morală modernă a apărut
raportată la întrebările noi puse în legătură cu natura şi Dumnezeu. Se pot identifica trei etape
majore în evoluţia acestei perioade18:
1. O îndepărtare graduală de dogma tradiţională, prin care este abandonată ideea că
morala are ca sursă autoritară o realitate extramundană şi înlocuită că morala se originează în
natura umană. Pot fi citate, în acest sens, Eseurile lui Montaigne (1595), opera lui Kant
(1785), lucrările lui Reid şi cele ale lui Bentham (1789).
2. A doua etapă este preocupată de elaborarea şi susţinerea tezei conform căreia
oamenii îşi conduc singuri viaţa. Această perioadă se întinde de la Reid, Bentham şi Kant
până la în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
3. A treia etapă este cea actuală, în care filosofia morală „s-a transferat de la
problema individului autonom la noi aspecte care ţin de morala politică”19.

1.5. Semnificaţia conceptelor

Termenul de „etică” provine din gr. ethos, care înseamnă „morav”, „obicei”,
„caracter”. Termenul de „morală” are aceeaşi semnificaţie ca şi cel de etică, dar rădăcina
etimologică o găsim în limba latină, în mores.
Accepţiunile care s-au dat eticii au fost următoarele:
1. Disciplină filosofică ocupată cu studierea problemelor practice şi teoretice ale
moralei.
2. Concepţie sistematizată şi coerentă, fie personală, fie proprie unui curent filosofic,
fie reprezentând comandamentele unei societăţi cu privire la normele de desfăşurare a vieţii
morale

17
Ibidem, p. 174
18
J.B. Schneewind, Filosofia morală modernă, în Tratat de etică, p. 176
19
Idem
 3. Morală20.
Etica este ştiinţa moralei. Definirea "eticii" este o problema complexa având în
vedere pluralismul societăţii în care trăim, multitudinea de opinii şi varietatea de norme
morale, legale, culturale şi sociale pe care acest concept le include. Chiar daca standardele
etice se creează şi respecta la nivel personal, ele au impact asupra întregii societăţi, ale cărei
atribute şi tradiţii pot diferi de cele individuale. Valorile personale nu coincid întotdeauna cu
codul de conduita profesionala şi/sau cu valorile sociale, după cum dreptatea sociala nu este
echivalentă întotdeauna cu cea legala. Exista însa şi situaţii când o persoana cu integritate
morală, sau cel puţin acceptabilă social nu are motivaţia sau nu deţine valoarea care să
motiveze o acţiune morala. Societatea de exemplu considera repugnantă omuciderea sau
încarcerarea, dar justificarea lor drept autoapărare aparţine sistemului legal. De aceea,
principiile şi teoriile etice vor ajuta la elaborarea unei decizii morale atunci când situaţia este
dilematica, iar valorile controversate. Într-un mod reducţionist, etica s-ar rezuma în a
determina dacă o acţiune sau un comportament se derulează în concordanţă cu preceptele
sociale. O acţiune poate fi corectă sau nu, daca este acceptată legal, comunitar sau religios.
Atunci când ceea ce ar trebui făcut se suprapune peste ceea ce trebuie făcut şi peste ceea ce se
poate face atunci dilema etică este rezolvata. Până a ajunge însa la aceasta concordanţă
perfectă, aplicarea principiilor etice urmează un drum sinuos, dominat de tradiţii, controverse
şi de prejudecăţi.
Între etică şi morală s-au făcut însă şi anumite distincţii, cum sunt cele de mai jos:
1. Etica este o ştiinţă a comportamentului, moravurilor şi a principiilor care
guvernează problemele practice; morala reprezintă totalitatea mijloacelor pe care le folosim
pentru a trăi în societate, ea fiind alcătuită din prescripţii concrete pe care le adoptă indivizii şi
colectivitatea în ansamblul ei.
2. Etica este ansamblul regulilor de conduită rezultate pe baza distincţiei dintre bine
şi rău, pe care o comunitate dată le acceptă; morala este un ansamblu al principiilor de
dimensiune universal-normativă, bazate pe distincţia dintre bine şi rău21.
Deontologia provine din gr. deon, deontos („ceea ce se cade”, „ceea ce este
necesar”) şi logos (ştiinţă). Semnificaţiile care se dau azi termenului sunt:
„1. Cod al moralei profesionale, al principiilor şi normelor morale specifice pe care
le implică exercitarea unei anumite profesii. Acesta poate fi un cod scris sau transmis prin

20
Dicţionar de filozofie, Editura politică, Bucureşti, 1978, p. 246
21
J.J. Wunenburger, Questions ď éthique, Presses Universitaires France, 1993, p. XIV, în Mihaela Miroiu,
Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, Editura Trei, Bucureşti, 2001, p. 11
tradiţie, pe cale orală şi acceptat tacit de către toţi practicanţii unei profesii (ex.: Jurământul
lui Hipocrate).
2. Sensul dat de J. Bentham, cel care a folosit pentru prima oară noţiunea de
deontologie, este următorul: disciplină al cărei scop ar fi evaluarea preliminară a consecinţelor
unei acţiuni, pentru a putea stabili, în funcţie de cantitatea de plăcere sau durere pe care acea
acţiune o procură, dacă ea merită sau nu să fie îndeplinită (un sens utilitarist).
3. În sens larg, deontologia este o parte a eticii care se ocupă cu studiul datoriei
morale, al originii, naturii şi formelor acesteia, în calitate de componentă de bază a conştiinţei
morale”22.
4. În sens restrâns, deontologia reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează
o organizaţie, instituţie profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor
profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor
reguli. Legat de această definiţie a deontologiei, „moralitatea exprimă ceea ce ar trebui să
facem dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali, bine intenţionaţi”23.

22
Dicţionar de filozofie, Editura Politică, 1978, p. 189
23
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, p. 11
 CAPITOLUL II

STATUTUL ETICII CA GEN. IMPLICAŢII ETICE ÎN VIAŢA PUBLICĂ

2.1. Determinările morale în viaţa publică

Implicaţiile etice în viaţa publică sunt de o extremă diversitate şi de o importanţă
majoră. După Mihaela Miroiu & Gabriela Blebea Nicolae24 principalele implicaţii etice pentru
viaţa publică ar fi:
a) Definirea raţională a criteriilor de evaluare morală în cazul: instituţiilor, regulilor,
legilor, alegerilor colective, comportamentului guvernanţilor şi politicienilor, al funcţionarilor
publici (mai larg, al managerilor publici), comportamentului profesional sau pur şi simplu al
celui cetăţenesc.
b) Evaluarea dreptăţii legilor (pentru cine sunt drepte legile).
c) Relevarea modului în care instituţiile şi organizaţiile pot să faciliteze libertatea şi
împlinirea persoanelor.
În sfera publică are loc o confruntare a participanţilor care dau viaţă acesteia.
Libertatea şi împlinirea personală nu se produc în mod absolut, pentru că acestea ţin de
conjuncturile numeroase în care ne aflăm.
După cele două autoare, cei mai importanţi factori care îi determină pe oameni să-şi
pună probleme etice la nivelul vieţii profesionale, civice, politice sunt următorii:
1. Rezistenţa individuală la normele comune, norme care sunt restrictive şi pot fi
contrare cu dorinţele personale.
2. Conflictele de roluri care impun stabilirea a ceea ce primează la un moment dat.
de exemplu, rolul de soţ cu cel de judecător.
3. Alegerea între modurile de viaţă implică dilemele morale legate de asumarea
responsabilităţii.
4. Atitudinea faţă de schimbările sociale, fie că acestea se petrec într-un timp mai
lung, cum este cel al succesiunii perioadelor istorice, fie că se petrec într-un timp mai scurt,
cum este cazul tranziţiilor de la o perioadă la alta.
5. Pluralismul social implică influenţe legitime din partea mai multor factori, cum
sunt: familia, grupurile de interese, comunitatea locală, cultura tradiţională, sfera politică.
24
Ibidem, pp. 16-18
Pluralismul social este specific pentru societăţile deschise, în care acţionează libertatea
democratică.
6. Responsabilitatea pentru standardele care se impun în cadrul societăţii, grupului
presupune o reacţie a indivizilor faţă de norme şi nu doar acceptarea acestora.
7. Într-o societate pluralistă, democratică, standardele trebuie să fie drepte. Există o
tendinţă a oamenilor spre normele care au obiectivitate şi care corespund pentru cei mai mulţi
dintre ei. Trebuie aplanat conflictul dintre libertatea personală şi interesele grupului, iar acest
lucru se poate realiza prin faptul că indivizii au nevoie de recunoaşterea socială tocmai pentru
întărirea stimei de sine.
2.2. Statutul eticii ca gen
De la apariţia sa ca disciplină, chiar dacă a fost încorporată filosofiei, etica a avut un
anumit statut pe care l-a întărit în timp. Pe de o parte, etica a demonstrat că este o disciplină
filosofică, filosofia fiind matca la care mereu se întoarce discursul etic, pe de lată parte, etica
s-a dezvoltat ca o ştiinţă despre normativităţile morale. Etica ştiinţifică implică psihologia
morală, sociologia morală, antropologia morală, etologia etc. Ea este teologică (cazul eticii
creştine) şi normativă, fiind considerată de ordinul I (utilitarismu, kantianismul). Aspectul
practic al eticii ştiinţifice îl constituie etica aplicată (de exemplu, cea care se ocupă de
problemele morale ale avortului, eutanasiei etc.). Etica filosofică este o meta-etică şi se ocupă
cu teoriile etice, fiind după unii o etică de ordinul II.
R. M. Hare (anii 1930-1940) consideră, ca şi Kant, că etica este echivalentă cu o
filozofie morală iar moralitatea este echivalentă cu acţiunile morale, limbajul moral,
raţionamentele morale, gândirea morală, convingerile morale, deciziile morale. Etica pură
întemeiază etica empirică , adică “etica de substanţă” (normativă). După R. M. Hare, etica se
împarte în:
Etica teoretică este o ramură a logicii modale (deontice): „Înţeleg prin teorie etică
(de ordinul II) studiul conceptelor morale, adică, dacă vreţi, studiul felului în care utilizăm
cuvintele morale, al înţelesului lor în sens larg, sau a ce anume facem atunci când punem
întrebări morale. ... Unul dintre cele mai importante lucruri care se cer de la filosoful moralei
este ca el să facă ceva pentru a ne ajuta să discutăm în mod raţional chestiunile morale; iar
aceasta presupune să ne supunem regulilor logice care guvernează conceptele. Dacă nu
respectăm aceste reguli nu vom fi niciodată capabili să argumentăm raţional despre
problemele morale. Prima sarcină a filosofiei, de la Socrate încoace, este studiul
argumentelor; şi prima sarcină a filosofiei morale este studiul argumentelor morale,
deosebirea celor bune de cele rele. Teoria etică este un instrument esenţial în ducerea la bun
sfârşit a acestei sarcini prin dezvăluirea logicii conceptelor morale”25.
Etica normativă reprezintă un canon de raţionare morală derivat din meta-etica sa:
“Filosofia morală este un exerciţiu de studiere a unor asemenea cuvinte înşelătoare (cuvintele
morale: “corect”, “trebuie”, “bun” ) şi a proprietăţilor lor logice pentru a stabili canoane de
argumentare sau raţionare (morală) validă şi pentru a-i face capabili, astfel, pe cei care le
stăpânesc să evite greşelile de raţionare (confuziile sau erorile logice) şi să răspundă
întrebărilor morale (concrete, de etică aplicată) cu ochii deschişi”.
R. M. Hare propune un proiect unificaţionist, despre care A. W. Pirce spune:
“Ambiţia sa de a fi unificat elemente din Aristotel, Kant şi Mill într-o manieră logic
inteligibilă e cea care rezolvă problemele fundamentale ale eticii; şi el a crezut fără încetare că
a înfăptuit acest obiectiv”26.
2.3. Aspecte teoretice ale profesionalismului şi eticii profesionale
Societatea din perioada ei modernă încoace a pus tot mai mult accent pe
profesionalism pentru că s-a transformat într-o societate profesională. Principalele cauze care
au determinat această transformare majoră sunt reprezentate de transformarea economiei
naturale, specifice pentru Evul Mediu, în economie de piaţă care este dominată de legi
obiective. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără revoluţia industrială care a început în Anglia, în
secolul XVII, şi care a adus cele mai mari beneficii pentru unele dintre ţările Europei.
Persoanele care vor să urmeze o anumită carieră o fac în virtutea unor satisfacţii pe care speră
să le obţină de pe urma practicării unei profesii. Cei care ajung să stăpânească bine o profesie
sau mai multe profesii dau dovadă de profesionalism. Se înţelege că nu numai stăpânirea
profesiei înseamnă şi profesionalism, ci şi practicarea acesteia în condiţiile normelor pe care
le impune.
2.3.1. Profesia
Există mai multe definiţii care se dau profesiei:
1. Profesia este o formă de organizare a muncii, un tip de orientare în muncă (ca
experienţă subiectivă a muncii) şi, respectiv, un proces foarte eficace de control exercitat de
un grup de interese. Sub formă organizată, o profesie cuprinde:
- un anumit corp central de control care să asigure standardul de performanţă al
membrilor luaţi individual;
- un cod de conduită;

25
R. M. Hare, Sorting Out Ethics, Clarendon, 1997, p. 44
26
A. W. Price, Bigraphical Memoirs of Fellows
 - un management atent al cunoaşterii vis a vis de competenţa care formează
fundamentul activităţilor profesiei respective;
- controlul efectivului, selectarea şi instruirea noilor veniţi27.
2. „O profesie este o ocupaţie pe care o au mai multe persoane organizate voluntar
să îşi câştige existenţa prin slujirea directă a unui anumit ideal într-un mod moral permisibil,
dincolo de ceea ce le cere nemijlocit legea, piaţa şi morala comună”28.
Profesia nu trebuie confundată cu ocupaţia care este limitată de către unii sociologi
la conceptul de muncă din economia de piaţă.
Profesiile au cunoscut şi cunosc o dinamică permanentă care ţine de dezvoltarea
societăţii în ansamblul ei. Orice profesie implică necesitatea unui cod etic care se poate realiza
prin consimţământul explicit sau tacit al celor care practică profesia respectivă.
Caracteristicile ideale ale profesiei în general sunt:
1.Orice profesie presupune o pregătire fundamentală, mai mult sau mai puţin
permanentă, printr-o adaptare corespunzătoare din punct de vedere teoretic.
2. Iniţierea, menţinerea şi avansarea unei persoane în competenţa profesională este
stabilită de către corpul profesional.
3. Delictele profesionale sunt pedepsite în funcţie de gravitatea lor, mergându-se în
cazurile extrem de grave la eliminarea din comunitatea profesională (retragerea dreptului de a
practica profesia respectivă).
4. Profesiile au rolul de a satisface anumite nevoi sociale.
5. Membrii unui grup profesional sunt legaţi printr-un anumit cod etic care impune
printre dezideratele lui şi slujirea altruistă a societăţii.
6. Practicanţii unei profesii trebuie să aibă între ei relaţii colegiale, normale din
punct de vedere al comportamentului profesional şi civilizat.
7. Altruismul profesional impune, în ultimă instanţă, în cazul unor catastrofe, chiar
şi sacrificiul maxim pentru binele comunităţii29
Orice profesie implică, de asemenea, profesionalismul. Acesta este socotit ca fiind o
ideologie relevantă pentru practicanţii unei profesii. Profesionalismul se caracterizează prin
următoarele aspecte:
„1.Expertiza în exercitarea unei profesii (autoritate epistemică).
2. Credinţa în autonomia deciziilor profesionale şi a exercitării profesiei (protejarea
de amatorism şi diletantism).
27
Gordon Marshall (editor), Dicţionar de sociologie, Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2003, pp. 446-447
28
M. Davis, în Mirela Miroiu & Gabriela Blebea Nicolae, op. cit. p. 51
29
H. Gortner, în Mirela Miroiu & Gabriela Blebea Nicolae, op. cit. p. 51
 3. Identificarea cu profesia şi cu cei din acelaşi domeniu (profesia de vine element al
identităţii profesionale).
4. Dedicaţi pentru o lungă parte a vieţii faţă de profesia aleasă (recunoaşterea şi
prestigiul se capătă în timp).
5. Obligaţia morală de a lucra în serviciul clientului, evitând implicarea emoţională
excesivă (dar nu şi empatia), arbitrarul şi tratamentul preferenţial nejustificat prin politicile
domeniului.
6. Credinţa în capacitatea de autoreglare şi menţinerea colegială a standardelor
profesionale”30.
2.3.2. Consideraţii generale asupra eticii profesionale
„Etica profesională precizează practicile, drepturile şi datoriile unui grup
profesional, critică şi sancţionează malpracticile profesionale”31. Deşi nu există un consens
clar asupra tuturor regulilor etice care trebuie respectate de către cei care practică o profesie,
totuşi anumite principii de etică profesională sunt acceptate ca nucleu al unei normativităţi.
Etica profesională presupune respectarea unor principii de tipul:
1. Necesitatea de a proteja, în condiţii normale, intimitatea subiecţilor, prin
practicarea consimţământului celui informat.
2. Subiecţii care sunt implicaţi prin practicarea unei profesii nu trebuie supuşi unui
stres inutil, manipulării sau riscului.
3. Practicantul profesiei poartă răspunderea pentru confidenţialitatea oricărei
informaţii care poate duce la identificarea subiecţilor.
4. Protecţia şi folosirea datelor reprezintă obiectul unor cerinţe legale.
Practicarea unei profesii presupune, de cele mai multe ori, pe lângă respectarea unor
norme legale şi anumite norme etice care vizează probleme ca: autoritatea profesională,
practicile paternaliste, drepturile clienţilor.
Etica profesională reprezintă o specie a eticii generale, dar este gen pentru eticile
specifice fiecărei profesii în parte. Necesitatea introducerii normelor etice în practicarea
profesiilor este impusă de faptul că există tendinţa nerespectării normelor legale pentru care
legea acţionează, de obicei tardiv. Etica profesională are, în primul rând, un scop de
atenţionare şi prevenire.
Sunt menţionate deseori două tipuri de etică profesională:

30
Ibidem, p. 52
31
Ibidem, p. 54
 1. Etica pentru situaţii încurcate care se axează pe cazurile negative, pe ceea ce
poate fi dramatic în cadrul concret al unei profesii (ex.: corupţia din administraţie, neglijarea
pacienţilor în medicină, înşelarea clienţilor în afaceri, abuzul de autoritate şi încredere în
educaţie, cinism şi compromitere în politică, dezinformarea în jurnalism etc.). Acest tip de
etică nu se axează pe coduri etice oficiale şi neglijează faptul că etica trebuie orientată în
primul rând pozitiv.
2. Abordarea etică standard se concentrează pe trăsăturile care definesc o profesie,
prin drepturi şi îndatoriri (ex.: medicii au datorii mai mari decât alţi oameni să-i ajute pe
ceilalţi, poliţişti au dreptul să uzeze de violenţă etc.).
Profesioniştii urmăresc atingerea a trei obiective importante care poartă amprenta
binelui: binele public, binele clienţilor, binele propriu. Ca urmare a necesităţii atingerii
acestor obiective, etica profesională are un caracter contractual, cu o marcantă latură
utilitaristă. Aceasta presupune încheierea unui contract între profesionist şi client care
reglementează relaţiile dintre aceştia. Contractul presupune ajustarea celor două perspective:
cea a profesionistului şi cea a clientului. Orice profesionist crede că profesia lui este utilă, în
timp ce clientul are pretenţia că obligaţia profesională include şi aspectele altruiste, morale.
Adică profesionistul să renunţe întotdeauna la interesele lui personale în favoarea intereselor
clientului. Contractul trebuie să fie determinat de o înţelegere reciprocă în beneficiul tuturor
părţilor care sunt implicate.

CAPITOLUL III

DEONTOLOGIA PROFESIEI DE SOCIOLOG – REPERE CONCEPTUALE

3.1. Profesiunea de sociolog

Profesiunea de sociolog nu este una oarecare pentru că practicarea acesteia implică o
bună pregătire teoretică şi o experienţă suficient de mare pentru a nu face greşeli în aprecierea
fenomenelor pe care sociologa le studiază.
Sociologia şi profesiunea de sociolog se bucura de înalta preţuire în lumea întreagă.
Nu exista în lume universitate demna de numele ei care sa nu aibă un departament de
Sociologie . Nu exista profesiune conforma civilizaţiei ştiinţifice contemporane care să nu
presupună cunoştinţe sociologice şi, adesea, chiar sensibilitate sociologica.
3.1.1. Definiţie (după Clasificarea ocupaţiilor din România)
 Profesia de „sociolog” face parte din grupa 2442 - sociologi, antropologi, geografi şi
asimilati. Sociologii efectuează cercetări asupra structurii sociale, originii şi evoluţiei
umanităţii si relaţia dintre activitatea umană si mediul social şi pun la dispoziţia factorilor de
decizie rezultatele cercetărilor întreprinse; avizează aplicarea cunoştinţelor acumulate la
definirea politicilor economice si sociale corespunzătoare anumitor categorii de populaţie si
regiuni.
3.1.2. Descrierea profesiei
Sociologul este persoana cu studii superioare pregătită să realizeze cercetări asupra
dezvoltării societăţii, a structurii sociale pe grupuri şi categorii, a relaţiilor şi instituţiilor
sociale, a comportamentului social şi a influentei lor asupra individului. Pune la dispoziţia
factorilor de decizie rezultatele cercetărilor întreprinse.
Unelte şi instrumente de lucru. Sociologul utilizează instrumente birotice, de
înregistrare şi prelucrare statistică a datelor, tradiţionale sau electronice, computerizate. Pe
lângă documentarea teoretică, foloseşte chestionare, interviuri, anchete, observaţii,
experimente, sondaje.
Atribuţii şi responsabilităţi:
- cunoaşte şi utilizează metodele şi tehnicile sociologice;
- studiază, folosind aceste metode: comportamentul grupurilor umane (familii, cupluri,
echipe, bande, comunităţi, guverne şi societăţi), dezvoltarea şi structura grupurilor, a
modelelor de conduita;
- studiază şi oferă soluţii (pe baza cercetării) pentru problemele legate de interacţiunea
socială dintre diferite domenii şi instituţii (drept, politică, economie, cultură, educaţie,
religie);
- se angajează concret în lupta de reforma sociala, în predicţii de perspectiva;
- publică şi popularizează prin mass-media rezultatele sondajelor de opinie şi
anchetelor, pentru a oferi în plan macrosocial, imaginea dinamicii şi mobilităţii la nivel
micro-social;
- investighează cauzele diferitelor fenomene, conflicte şi mişcări sociale: migraţia,
sărăcia, delicventa, criminalitatea, agresiunea socială, mobilitatea socială, sexualitatea etc.;
- descoperă şi experimentează metode şi tehnici noi de cercetare a vieţii sociale;
- analizează date, identifică tendinţe, interpretează rezultatele cercetărilor în scopul
completării şi îmbogăţirii informaţiei sociologice de ansamblu;
- îşi îmbogăţeşte permanent pregătirea de specialitate;
 - elaborează studii de diagnoză şi prognoză referitoare la starea socială şi la evoluţia
diferitelor organizaţii, instituţii, grupuri sau comunităţi sociale;
- poate fi consilierul factorilor de decizie pentru fundamentarea unor hotărâri în
rezolvarea unor probleme sociale de interes naţional sau local.
Mediu de activitate. Sociologul lucrează atât în birouri şi cabinete, în spaţiu închis şi
ventilat, luminat, cat şi pe teren, pentru culegerea datelor necesare cercetărilor sale: în public,
în mijlocul diferitelor grupuri şi categorii de persoane, fiind expus acţiunii factorilor climatici
sezonieri, şi a unor variate medii de muncă, influenţat de specificul acţiunilor şi faptelor la
care ia parte.
Cerinţe de educaţie şi pregătire profesională. Exercitarea acestei profesii necesita
studii superioare. După absolvirea liceului, se susţine examen pentru specializarea în
sociologie la o facultate de profil. Pregătirea se finalizează prin acordarea diplomei de licenţă.
Studiile se pot continua printr-un program de masterat sau o altă formă de studii post-
universitare, prin studii doctorale etc.
Gândirea sociologică şi purtătorul ei, sociologul, contribuie la fundamentarea
politicilor sociale şi reformelor sociale. Ea le oferă o mai clara şi mai adecvată înţelegere a
situaţiilor sociale şi a posibilităţilor liniei de evoluţie. Astfel, sociologul îndeplineşte funcţia
de asistentă obligatorie de specialitate pe lângă orice instanţă îndrituită să elaboreze şi să pună
în practică politici şi masuri de redresare socială (Codul deontologic al sociologilor, adoptat
de către a 3-a Conferinţa Naţională a sociologilor din România - 21-22 mai 1993, Bucureşti).
Profesia de sociolog, în diferitele ei ipostaze – cercetare, învăţământ, aplicare – ,
implică importante considerente etice. Întrucât practicarea sociologiei presupune, în mod
necesar, contactul direct şi nemijlocit cu persoane, grupuri, organizaţii şi comunităţi,
sociologii sunt conştienţi de posibilele implicaţii şi consecinţe ce pot fi generate sau
favorizate prin utilizarea incompetentă, fără discernământ sau cu rea-credinţă a cunoştinţelor
sociologice. Acordarea unei atenţii speciale considerentelor etice reprezintă un factor esenţial
al prestigiului sociologiei ca disciplina şi o precondiţie vitală a contribuţiei acesteia la
construirea unei societăţi umane în toate compartimentele sale. Codul deontologic reprezintă
forma de asumare de către comunitatea sociologilor a responsabilităţilor sociale, un
angajament moral de a contribui la îmbunătăţirea continuă a condiţiilor sociale ale vieţii
umane. Codul deontologic este expresia consensului sociologilor din România. Pe baza lui se
poate aprecia dacă membrii Asociaţiei (dar şi nemembrii acesteia care practică sociologia) au
dovedit sau nu probitate profesională şi morală în relaţiile cu persoane, grupuri, organizaţii,
comunităţi, în activitatea de cercetare, învăţământ sau aplicare a cunoştinţelor sociologice.
Ţelul principal al codului deontologic nu este de a supraveghea, controla sau sancţiona
comportamentul profesional al sociologilor, ci de a-i atenţiona şi sensibiliza pe aceştia asupra
consecinţelor nedorite ce pot decurge din practicarea sociologiei, îndemnându-i să-şi
autoeduce şi autoperfecţioneze conduita profesională şi morală şi să stimuleze, totodată,
atitudinea lor activă de atenţionare şi educare a colegilor şi colaboratorilor în activitatea
profesională comună. Codul constituie totodată şi o bază pentru luarea de atitudine colectivă
împotriva unor eventuale comportamente apreciate a încălca flagrant principiile eticii
sociologice. El oferă, în acelaşi timp, o baza consensuală pentru construirea unei atmosfere
pozitive în cadrul comunităţii sociologice, armonioase, con-colegialitate, respect şi exigentă
reciprocă. Codul reprezintă un instrument pentru soluţionarea disputelor şi conflictelor care ar
putea apărea între sociologi sau între aceştia şi alţi membrii ai colectivităţii.
3.2. Competente generale şi speciale solicitate de practicarea profesiei de sociolog
- studii superioare cu specializarea în sociologie;
- abilităţi de relaţionare cu reprezentanţii instituţiilor şi ai altor organizaţii;
- atitudine pozitivă faţă de oameni;
- abilitate în relaţiile cu ceilalţi;
- o ţinută şi o conduită cultivată;
- o buna judecata;
- răbdare.
Posibilităţile de dezvoltare a carierei în cadrul profesiei (traseul profesional)
- studii universitare încheiate;
- participarea la cursuri de perfecţionare;
- prezentări de referate;
- publicaţii de specialitate;
participarea la congrese,simpozioane şi alte activităţi de specialitate;
3.3. Sociologul în spaţiul public
Se ştie că originea cuvântului „sociologie” este una hibridă, întrucât provine din
latinescul socius (camarad) şi grecescul logos (studiu). Sociologia a avut un statut
controversat încă de la apariţia ei ca ştiinţă, termenul fiind folosit pentru prima data de către
Auguste Comte. Pentru acest filosof pozitivist francez, sociologia urma să devină cea mai
înaltă realizare ştiinţifică, întrucât ea contribuia esenţial la cunoaşterea legilor lumii sociale
echivalentă cu cunoaşterea legilor naturii. Nu ne propunem aici să analizăm paşii sociologiei
spre statutul de „ştiinţă” pe care şi-l arogă azi. Ne interesează relaţia sociologiei cu spaţiul
public, măsura în care această relaţie se supune demersurilor ştiinţifice necesare şi suficiente.
Pe de o parte, în demersul constituirii ei ca ştiinţă, sociologia îşi delimitează, în spaţiul comun
pe care îl împarte cu celelalte ştiinţe sociale, o construcţie cu o arhitectură proprie, care are ca
fundament ruptura cu ceea ce se numeşte simţul comun ca grilă de analiză a socialului. Pe
lângă această ruptură cu simţul comun şi cu celelalte ştiinţe sociale, au existat întotdeauna şi
interese divergente ale politicului faţă de un asemenea demers de obiectivare, care-şi propune
să descopere adevăruri într-un domeniu în care acest fapt nu este întotdeauna dezirabil. Dacă
în sistemele totalitare este un fapt evident că sociologia este acceptată doar în măsura în care
promovează interesele regimului politic, relaţia sociologie – politică este una foarte complexă
într-un regim democratic. Fapt este că, în ambele situaţii, sociologia poate „deranja” factorul
politic, răspunsul acestuia căpătând forme specifice.
Sociologul poate deranja, fie direct, implicându-se în viaţa publică, fie indirect, prin
produsele muncii sale. În ceea ce priveşte situaţia sociologiei din România, chiar dacă în
ultimii ani s-au făcut paşi importanţi în sensul creşterii implicării acestui tip de demers
ştiinţific în rezolvarea problemelor complexe ale tranziţiei, a problemelor care apar în spaţiul
public. Rolul sociologie în spaţiul public este văzut astfel de către unii sociologi:
- „… sociologia este mai mult decât se vede la televizor şi în presa din România”
(Ilie Bădescu);
- „… învăţământul sociologic este marginalizat în continuare după 1989”; „…
sociologia este puţin utilizată ca resursă intelectuală”; „… limitarea iraţională a
învăţământului sociologic a dus la posibilitatea redusă a sociologiei de a fi influentă” (Cătălin
Zamfir);
- „Nu vezi sociologia în spaţiul public” (Vasile Dâncu).
Pentru creşterea rolului sociologiei în spaţiul public pot fi propuse diferite tipuri de
demersuri, dar care pot fi transformate în mijloace complementare de „cucerire a spaţiului
public de către sociolog”.
Asumarea propriilor valori de către sociolog şi implicarea activă în susţinerea
acestora, prin mijloacele acţiunii sociale poate fi considerat un demers. Sociologia, în cadrele
ei ştiinţifice tradiţionale, se dovedeşte incapabilă de a spune adevăruri („… sociologia nu
minte, dar nici nu spune lucrurile importante”).
O sociologie „angajată”, scoasă de sub protecţia scutului unei false neutralităţi
axiologice, folosite de multe ori ca paravan spre a ascunde lucrurile importante reprezintă un
alt tip de demers care presupune în primul rând un anumit mod de a acţiona. A fost creată o
întreagă sociologie a acţiunii32 care are deja o tradiţie importantă. După Raymond Boudon,
originile intelectuale ale sociologiei acţioniste le găsim în Germania pentru că aici ea se
formează sub forma conştientă şi programatică. Printre lucrările care au contribuit la
dezvoltarea sociologiei acţiunii sunt citate lucrările lui Max Weber (Economie şi societate,
Eseuri asupra teoriei ştiinţei), Simmel (Problemele filosofiei istoriei), cât şi lucrările lui
Durkheim (Regulile metodei sociologice)33. Este menţionată, de asemenea, lucrarea lui T.
Parsons, Structura acţiunii sociale, apărută în 1937, care face o sinteză între Weber,
Durkheim şi Pareto. Pentru o sociologie a acţiunii au fost elaborate următoarele principii:
Principiul „individualismului metodologic”, formulare pe care o datorăm
sociologului şi economistului austriac J. Schumpeter, fiind apoi preluată de către economistul
F. von Hayek şi filosoful ştiinţelor K. Popper. Întâlnim această formulare, de asemenea, şi la
Max Weber, care a dezvoltat ideea în Economie şi societate.
Principiul de raţionalitate. Prin acest principiu, „paradigma sociologiei acţioniste
ajunge la o problemă dificilă: ce înseamnă să înţelegi comportamentul, acţiunea, credinţele
unui actor social? Cum poţi ajunge – evitând arbitrarul şi subiectivul – la acea stare în care să
te poţi în mod legitim declara convins că înţelegi cauza unui anume comportament? În ce
condiţii poate fi îndepărtată obiecţia pozitiviştilor? Cu alte cuvinte, cum să fii sigur că o
propoziţie ce se referă la sensul unei acţiuni are validitate obiectivă?”34. Luând în discuţie
raţionalitatea actorului social, Boudon menţionează următoarele tipuri de raţionalitate:
obiectivă, subiectivă, „psihologică”, dar şi formele de iraţionalitate.
Înţelegerea problemelor ridicate de sociologia acţionistă poate contribui la
înţelegerea a ceea ce numim „criza sociologiei”. Analiza „crizei sociologiei presupune şi
găsirea căilor celor mai eficiente şi mai raţionale de a ieşi din această criză. Cauza principală a
acestei crize, în viziunea lui Cătălin Zamfir, ar fi blocarea sociologiei într-o paradigmă
tradiţionalistă în care sociologia rămâne o „disciplină a unei socialităţi abstracte”, având o
capacitate mai redusă „de a oferi analize satisfăcătoare proceselor macro”. Pe de altă parte, în
relaţia sociologie – ştiinţe sociale sectoriale, sociologia tinde să piardă competiţia cu cele din
urmă, în cea ce priveşte capacitatea de adaptare la realităţile unei perioade foarte dinamice,
precum este aceea a tranziţiei. Un domeniu important în care se manifestă acest decalaj este
cel al înnoirii din punct de vedere metodologic, unde există un avans considerabil al
disciplinelor sectoriale. Consecinţele practice ale acestui decalaj datorat unui anume

32
Pe lângă termenul de „sociologie a acţiunii” se mai folosesc şi termenii de „sociologie interacţionistă” sau
„sociologie acţionistă”
33
Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 27
34
Ibidem, p. 36
conservatorism al sociologiei, inadecvat unei realităţi atât de dinamice, se manifestă în plan
ocupaţional, prin acoperirea de către nesociologi (economişti etc.) a unor posturi care,
teoretic, ar fi putut fi ocupate de către sociologi. Pe lângă cauzele de ordin general, precum
amintita relaţie între sociologie şi ştiinţele sociale sectoriale, o cauză importantă a acestei
crize a sociologiei o reprezintă importanţa redusă acordată învăţământului sociologic. Iată
câteva din argumentele care susţin o asemenea afirmaţie:
- sociologia nu este disciplină obligatorie în liceu;
- în învăţământul superior nesociologic, predarea sociologiei a rămas la un nivel
quasiinexistent;
- raportul locuri cu plată – locuri subvenţionate de la buget, în facultăţile de
sociologie, a crescut în ultimii ani, în condiţiile creşterii cererii pentru această disciplină.
- discrepanţe inexplicabile între cererea pieţei locurilor de muncă şi configuraţia
numărului de locuri în învăţământul superior – un exemplu relevant este cel al numărului de
absolvenţi pregătiţi pentru un domeniu de activitate care nu-şi găsesc loc de muncă adecvat.
O consecinţă a acestei „limitări iraţionale a învăţământului sociologic este
posibilitatea redusă a sociologiei de a fi influentă”. În scopul îmbunătăţirii acestei situaţii,
Cătălin Zamfir a propus ASR adoptarea unei poziţii comune (care, de altfel, a fost adoptată, în
mare parte, ca document oficial) privind necesitatea promovării unui un set de măsuri, între
care:
- introducerea sociologiei ca disciplină obligatorie în învăţământul preuniversitar;
- stimularea îmbunătăţirii manualelor de sociologie de liceu;
- realizarea de demersuri pentru introducerea sociologiei în învăţământul universitar
nesociologic şi elaborarea de manuale pentru acesta;
- evaluarea oportunităţilor de a dezvolta programa facultăţilor de sociologie, prin
îmbogăţirea acesteia cu materii pregătitoare pentru profesii practice;
- dezvoltarea de cursuri postuniversitare pentru profesii practice;
- dezvoltarea capacităţii studenţilor de a lucra cu o varietate de indicatori;
- dezvoltarea capacităţii de analiză a problemelor sociale globale ale societăţii
noastre.
Direcţia propusă pentru dezvoltarea sociologiei româneşti şi asumată de către
majoritatea sociologilor, în linii generale, este aceea a elaborării şi punerii în practică a unui
demers îndreptat în sensul încercării de depăşire a unei paradigme tradiţionaliste, care
orientează, încă, modul în care este percepută profesia de sociolog. Este necesară o „evadare”
a sociologului dintr-un cadru epistemologic care i-a devenit prea strâmt, deşi mai persistă
preocupări ştiinţifice orientate spre paradigma tradiţionalistă, către studiul unei „socialităţi
abstracte”, mai degrabă decât către studiul societăţii globale.
3.4. Imperativul categoric şi imperativul practic al deontologiei profesiei de
sociolog
Profesia de sociolog are nevoie, dincolo de evidenţele necesare, de o fundamentare
morală foarte clară. O astfel de fundamentare o reprezintă categoriile etice ale lui Kant.
Imperativul categoric este o categorie etică formulată de Kant astfel: „acţionează
numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege
universală”35. Imperativul categoric este, în concepţia kantiană, o lege morală inerentă raţiunii
umane, având un caracter aprioric, deoarece este independentă de orice interese empirice ale
omului. Prin conceptul de imperativ categoric, Kant a sesizat specificul legii morale, o formă
sub care se exprimă datoria.
Ce semnificaţie ar putea să aibă imperativul categoric pentru profesia de sociolog?
În primul rând pentru a răspunde la această întrebare trebuie reţinut că morala kantiană este
una raţionalistă. Deşi raţionalismul european a suferit modificări substanţiale, a fost chiar
blamat sau considerat principalul vinovat pentru criza care s-a instaurat în cultura europeană,
nu putem să nu remarcăm faptul că omul actual nu poate să se sustragă de la principiile
raţionaliste. Morala nu face nici ea excepţie şi, cu atât mai mult, diversele deontologii care se
înscriu într-un anumit tip de raţionalitate. Imperativul categoric susţine următoarea situaţie
deontologică pentru sociologi: necesitatea absolută a regularităţilor morale care face ca
fiecare practiciant al sociologiei să se comporte la fel în situaţii comparabile. Un exemplu
legat de cercetările sociologice pe teren este destul de clar: cercetătorul din domeniul
sociologiei care studiază un anumit fenomen şi se implică, prin natura cercetării sale, în viaţa
unei comunităţi nu trebuie să-şi depăşească atribuţiile ştiinţifice care-i revin şi să se angajeze
în promisiuni faţă de membrii comunităţii studiate.
Imperativul practic este redat de Kant astfel: „Acţionează astfel încât să tratezi
umanitatea, atât în persoana ta, cât şi a oricărei alteia, totdeauna şi în acelaşi timp ca scop şi
niciodată numai ca mijloc”36. Se susţine faptul că morala kantiană este o morală a datoriei 37,
în care sunt delimitate două scopuri în sine: viaţa şi umanitatea din persoana fiecărei fiinţe
omeneşti.
Imperativul practic este un imperativ al acţiunii care poate fi fundamental pentru
etica profesională şi impune aceleaşi exigenţe pentru ceilalţi, cât şi pentru propria persoană.
35
Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, 1775
36
Ibidem
37
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, op. cit., p. 23
După Kant, omul, ca fiinţă raţională, este un scop în sine, nu numai un mijloc. Aceasta
înseamnă că este imoral să te foloseşti de ceilalţi ca de nişte mijloace, fără a ţine cont că ei au,
la rândul lor, anumite scopuri. Propria ta liberate trebuie să o vezi prin libertatea celorlalţi.
Trebuie să tratezi celelalte persoane aşa cum ai dori să fii tratat tu însuţi. Aceste
comandamente sunt absolut necesare şi pentru sociologi, pentru că aceştia se confruntă cu
necesitatea respectării principiilor umanismului. Este posibil ca termenul de „umanism” să
creeze azi o serie de ambiguităţi. Se vorbeşte tot mai mult, de o vreme încoace, de depăşirea
umanismului sub formele lui clasice şi de instaurarea unui nou umanism mai potrivit cu
perioada postmodernă. Fără discuţie că aspectele morale ale umanismului actual nu pot fi în
afara direcţiilor filosofice trasate de gândirea secolului XX38. Cred că aceste direcţii pot
influenţa într-un mod evident comandamentele morale ale oricărei deontologii. Kant poate fi
mereu un reper, aşa cum a fost şi pentru modernitate, atunci când este vorba de libertatea şi
demnitatea umană ca valori generice şi care fac posibilă o acţiune dreaptă.
3.5. Implicaţii social-politice ale comandamentelor etice în profesia de sociolog
Comportamentul etic al sociologului nu reprezintă un dat ideal, stabilit şi acceptat
într-un mod definitiv. Prin specificul muncii lor, sociologii sunt implicaţi în viaţa social-
politică mai mult decât alte categorii de profesionişti. Dacă luăm concret situaţia din România
post-decembristă, nu putem să nu observăm că o bună parte din practicanţii sociologiei, fie că
ei sunt profesori în cadrul universităţilor, fie că sun cercetători sau îndeplinesc alte activităţi
specifice muncii de sociolog, este implicată politic. Nu este cazul aici să spunem dacă este
bine sau rău, dar comportamentul moral în viaţa publică presupune anumite aspecte morale,
care sunt menţionate de Mihaela Miroiu şi Gabriela Blebea Nicolae:
a. O definire raţională a criteriilor de evaluare morală a instituţiilor, regulilor,
legilor, alegerilor colective, comportamentului guvernanţilor şi politicienilor, al funcţionarilor
publici, comportamentul profesional sau cetăţenesc.
b. Evaluarea dreptăţii legilor.
c. Relevarea modurilor în care instituţiile şi organizaţiile pot să faciliteze libertatea şi
împlinirea persoanelor.
Cele două autoare, pornind de la McInernei & Rainbolt, pun în discuţie următorii
factori care-i determină pe oameni să-şi pună probleme etice la nivelul vieţii profesionale (şi
nu numai)39:

38
A se vedea Martin Heidegger, Scrisoare despre umanism
39
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, op. cit., pp. 17-18
 1. Contrastul dintre dorinţele personale şi normele morale specifice pentru o
comunitate care duce o rezistenţă individuală faţă de aplicarea acestor norme.
2. Conflictul de roluri care impune stabilirea priorităţilor pentru situaţii concrete
date. Un exemplu este conflictul dintre carieră şi viaţa privată, dintre poziţia de lider al unei
comunităţi şi necesitatea de a satisface dorinţele persoanelor apropiate.
3. Dilemele morale implicate de alegerea unui anumit mod de viaţă care presupune o
anumită responsabilitate.
4. Adaptarea la dinamica extrem de rapidă a societăţii actuale. Un exemplu este şi
cel al României sau al ţărilor care în ultimii douăzeci de ani au trecut prin schimbări radicale.
Tranziţia din această zonă a Europei implică o atenţie etică majoră care să respecte drepturile
şi libertăţile comunităţilor în schimbare.
5. Pluralismul socio-politic, specific societăţii deschise, după o expresie a lui K.
Popper, presupune o mai mare supleţe etică, o mai mare deschidere spre celălalt, ieşirea din
etnocentrism şi un mai mare grad de înţelegere a tradiţiilor, culturilor, modurilor de viaţă
nespecifice.
6. În raportul lor cu normele, oamenii trebuie să se comporte critic-constructiv, adică
să nu fie doar un obiect al normelor, ci să adapteze permanent aceste norme la dinamica vieţii.
Aceasta reprezintă, de fapt, asumarea responsabilităţii pentru standarde noi care este necesar
să fie impuse, în continua adaptare la noile situaţii ale vieţii socio-politice.
7. Standardele elaborate trebuie să fie drepte, obiective şi acceptate de comunitate.
 CAPITOLUL IV

DEONTOLOGIA PROFESIEI DE SOCIOLOG CA SISTEM TEORETIC DE

IDEI CU CONŢINUT MORAL

Trebuie să ne punem problema dacă deontologia profesiei de sociolog, aşa cum

rezultă ea din Codul deontologic al sociologilor, poate fi considerată un sistem teoretic de
idei. Ce este, de fapt, un astfel de sistem? Mai întâi trebuie să lămurim ce este un sistem ca
atare. O primă accepţie care se dă sistemului este următoarea: mulţimea de elemente şi
mulţimea de relaţii (sau interacţiuni) dintre aceste elemente, relaţii relativ invariante faţă de
anumite reguli ale transformărilor care formează structura acestor mulţimi. Se pot observa din
această definiţie următoarele:
- orice sistem este o mulţime şi se comportă ca atare;
- pentru a înţelege un sistem este inevitabil conceptul de structură;
- sistemul nu poate fi redus la elementele sale, nefiind doar o sumă a acestora;
- orice sistem posedă proprietatea integralităţii, prin legătura dintre întreg şi parte;
- orice sistem presupune complexa legătură dintre dinamica internă şi elementele
invariante, ceea ce s-ar putea interpreta ca expresie a unei identităţi relative.
Înainte de a analiza concret starea de sistem teoretic de idei ce poate caracteriza
deontologia profesiei de sociolog vom determina câteva elemente care ţin de fenomenologia
istorică a normativităţii etice profesionale.
4.1. Prezentarea Codului Deontologic al Sociologilor
Necesitatea elaborării unui cod deontologic al sociologilor a provenit din faptul că
sociologia şi practicarea acesteia au permanentă implicaţie în viaţa societăţii. Sociologii, prin
cercetările lor şi, de multe ori, prin implicarea lor directă, pot influenţa anumite evenimente
din cadrul societăţii. Unul dintre scopurile principale ale codului deontologic este acela de a
atrage atenţia asupra gravelor abateri morale care pot surveni prin implicarea politică a unor
sociologi care pot deveni partinici. Fără a da exemple concrete în acest sens, în România au
existat destule momente, mai ales cele legate de perioadele alegerilor, în care unii sociologi au
făcut abstracţie de obligaţiile lor morale. Unii sociologi, cu funcţii importante în învăţământul
superior, au optat pentru un partid sau altul pentru a obţine anumite posturi politice, unde nu
aveau cum să respecte obiectivitatea ştiinţifică. În România s-au creat premisele încălcării
comandamentelor morale încă din perioada revoluţiei din 1989. Acesta a fost un eveniment de
care au profitat unii pentru a obţine cât mai multe avantaje personale, dincolo de suferinţele
reale ale adevăraţilor revoluţionari.
Codul Deontologic al Sociologilor40 a fost adoptat la cea de-a 3-a Conferinţă
Naţionala a sociologilor din România 21-22 mai 1993, Bucureşti. El reprezintă cel mai
important instrument moral oficial care a fost elaborat în România, cu referire la activitatea
diversă a sociologilor, încercând să acopere un gol şi să dea mai multă consistenţă şi
credibilitate profesiei de sociolog. Acest cod este alcătuit din următoarele părţi:
- Preambul
- I. Practicarea sociologiei:
- A. Profesionalism, umanism, obiectivitate
- B. Responsabilitate şi respect pentru drepturile populaţiei cercetate
- II. Predarea sociologiei
- III. Valorificarea producţiei sociologice: publicaţii şi evaluarea studiilor
sociologice
- IV. Modalităţi şi proceduri de promovare a eticii profesionale
Preambulul cu privire la importanţa profesiei de sociolog şi la contextul elaborării
codului deontologic al sociologilor este expresia conlucrării şi consensului membrilor
Asociaţiei Sociologilor din România. El previne asupra funcţiei de atenţionare pe care o are
ca instrument etic pentru cei care practică sociologia, sub o formă sau alta, propunându-se ca
un instrument pentru soluţionarea conflictelor, disputelor, neregulilor care pot să apară în
câmpul practicării sociologiei, în relaţiile interumane pe care le presupune. Rosturile acestui
cod, aşa cum rezultă şi din preambul, sunt evident necesare. Se poate presupune că practicarea
profesiei de sociolog poate duce, în anumite momente la o încălcare mai mult sau mai puţin
gravă a normelor etice. Aceste norme etice nu sunt unele izolate şi specifice doar pentru
munca de sociolog, întrucât multe dintre ele provin din câmpul mai larg al normativităţii etice,
din specificul muncii ştiinţifice şi din necesitatea de a folosi cu discernământ datele obţinute
de cercetările sociologice.
Redăm mai jos textul Codului Deontologic al Sociologilor, întrucât acest text
cuprinde elemente etice esenţiale:
„Profesia de sociolog, în diferitele ei ipostaze – cercetare, învăţământ, aplicare – ,
implică importante considerente etice. Întrucât practicarea sociologiei presupune, în mod
necesar, contactul direct şi nemijlocit cu persoane, grupuri, organizaţii şi comunităţi,

40
Toate referirile se vor face la Codul Deontologic al Sociologilor, text publicat în „Revista de cercetări
sociale”, anul I, nr. 1 / 1994
sociologii sunt conştienţi de posibilele implicaţii şi consecinţe ce pot fi generate sau
favorizate prin utilizarea incompetentă, fără discernământ sau cu rea-credinţă a
cunoştinţelor sociologice. Acordarea unei atenţii speciale considerentelor etice reprezintă un
factor esenţial al prestigiului sociologiei ca disciplină şi o precondiţie vitală a contribuţiei
acesteia la construirea unei societăţi umane în toate compartimentele sale.
Acest cod deontologic reprezintă forma de asumare de către comunitatea sociologilor
din România a responsabilităţilor sale sociale, un angajament moral de a contribui la
îmbunătăţirea continua a condiţiilor sociale ale vieţii umane.
Codul deontologic este expresia consensului membrilor Asociaţiei Sociologilor din
România. Pe baza lui se poate aprecia dacă membrii Asociaţiei (dar şi nemembrii acesteia
care practică sociologia) au dovedit sau nu probitate profesională şi morală în relaţiile cu
persoane, grupuri, organizaţii, comunităţi, în activitatea de cercetare, învăţământ sau
aplicare a cunoştinţelor sociologice.
Ţelul principal al prezentului Cod deontologic nu este de a supraveghea, controla sau
sancţiona comportamentul profesional al sociologilor, ci de a-i atenţiona şi sensibiliza pe
aceştia asupra consecinţelor nedorite ce pot decurge din practicarea sociologiei,
îndemnându-i să-şi autoeduce şi autoperfecţioneze conduita profesională şi morală şi să
stimuleze, totodată, atitudinea lor activă de atenţionare şi educare a colegilor şi
colaboratorilor în activitatea profesională comună. Codul constituie totodată şi o bază
pentru luarea de atitudine colectivă împotriva unor eventuale comportamente apreciate a
încălca flagrant principiile eticii sociologice. El oferă, în acelaşi timp, o bază consensuală
pentru construirea unei atmosfere pozitive în cadrul comunităţii sociologice, armonioase,
con-colegialitate, respect şi exigentă reciprocă. Codul reprezintă un instrument pentru
soluţionarea disputelor şi conflictelor care ar putea apărea între sociologi sau între aceştia şi
alţi membrii ai colectivităţii.
4.1.1. PRACTICAREA SOCIOLOGIEI
A. PROFESIONALISM, UMANISM ŞI OBIECTIVITATE
Înalte standarde profesionale. Sociologul are datoria de a plasa la cele mai înalte
standarde teoretice şi metodologice în activitatea sa de cercetare, învăţământ şi aplicare.
Opţiune umanistă fundamentală. Întreaga activitate profesională trebuie fondată pe
o opţiune umanistă ultimă: persoana umană şi umanitatea reprezintă entităţile supreme ale
societăţii pe care sociologul se angajează a le sprijini cu toate resursele sale profesionale. În
nici o situaţie de cercetare, învăţământ sau aplicare a sociologiei, persoana umană nu
trebuie sa fie tratată ca simplu mijloc, persoana umană trebuie să reprezinte în activitatea
sociologului scopul ultim, valoarea supremă.
Respect pentru libertatea şi demnitatea umană. Prin activitatea sa, sociologul
trebuie să prezerve şi să amplifice libertatea de opţiune şi manifestare a fiecărei persoane,
grup social sau comunităţi. Manipularea de orice fel reprezintă un comportament profesional
inacceptabil, în mod absolut.
Opţiune democratică. Sociologul trebuie să-şi fundamenteze Întreaga activitate pe
valorile democraţiei: respectul reciproc al persoanelor, grupurilor şi comunităţilor,
înţelegerea şi acceptarea reciprocă. El nu trebuie să favorizeze un grup sau o comunitate în
detrimentul altui grup sau comunităţi, să acţioneze cu toate resursele sale profesionale
pentru soluţionarea tensiunilor şi conflictelor sociale nu prin forţă sau manipulare, ci pe
baza înţelegerii şi acceptării reciproce. În mod special atunci când este vorba de un conflict,
datoria morală a sociologului este de a evita să devină instrumentul derulării acestuia,
conseind părţile, inclusiv partea care l-a angajat, să adopte soluţii pozitive, constructive,
fondate pe valorile democraţiei, iar nu soluţii bazate pe forţă sau manipulare. Prin
activitatea sa, sociologul trebuie să devină un element activ al procesului de negociere între
părţi, promovând valorile fundamentale ale respectului şi acceptării reciproce.
Neutralitate axiologica şi obiectivitate. În întreaga sa activitate, sociologul trebuie să
se ghideze după principiul neutralităţii axiologice. În nici o împrejurare el nu trebuie să pună
nici un angajament valoric mai presus de adevărul ştiinţific. Adevărul ştiinţific reprezintă
valoarea morala suprema a omului de ştiinţă. În mod special datorita faptului că prin însăşi
profesiunea sa, sociologul reprezintă un important factor social, el trebuie să se plaseze
echidistant în raport cu toate grupurile sociale, ideologiile, comunităţile componente ale
colectivităţii din care face parte, să evite orice ingerinţe politice, ideologice sau partidiste în
activitatea sa profesională care ar putea distorsiona analiza corectă şi obiectivă a realităţii
sociale.
Declararea angajamentului social. Acceptarea de către un sociolog a angajării sale
de către un grup, instituţie, organizaţie sau comunitate pentru a promova interesele acestora,
fapt care poate fi, mai ales pentru sociologul practician, foarte frecvent, trebuie să aibă loc
în condiţii deontologice clar specificate:
Angajamentul trebuie declarat în termeni expliciţi. Sociologul trebuie să facă
cunoscute diferitele surse de finanţare ale cercetărilor la care participă individual sau în
grup şi să consemneze orice legătură pe care o are cu diferite firme, organizaţii sau sponsori.
 Sociologul nu trebuie să accepte contracte, convenţii, subvenţii, burse de cercetare
sau învăţământ dacă prin aceasta se produce o încălcare a principiilor deontologiei
profesionale, el trebuie sa renunţe la un asemenea angajament în momentul în care constată
că o asemenea angajare este de natură a implica abateri de la Codul deontologic.
Sociologul trebuie sa influenţeze partea angajatoare, cât şi celelalte părţi pentru a
recurge la un comportament democratic în orice situaţie conflictuală, la metode pozitiv-
constructive, iar nu opresiv - manipulative sau bazate pe violentă. Este datoria morală a
sociologului să devină un factor activ de construire a consensului bazat pe înţelegere şi
acceptare reciprocă, pe negociere cu mijloace democratice constructive.
Este datoria morala a sociologului de a refuza să contribuie la acţiuni opresiv -
manipulative sau violente. În situaţii de conflict, pentru a evita să-şi impună cunoştinţele sale
în mod unilateral la dispoziţia unei părţi, sociologului îi revine datoria de a difuza larg în
cadrul colectivităţii din care face parte cunoştinţele sale teoretice şi rezultatele empirice ale
cercetărilor sale.
Opţiunile valorice personale şi obiectivitatea. Ca orice persoană, sociologul are
dreptul la opţiuni valorice proprii, la angajamente politice şi ideologice. În legătură cu
această situaţie, sociologul este dator să întreprindă următoarele acţiuni pentru a evita ca
angajamentul sau valoric să anuleze neutralitatea axiologica şi obiectivitatea activităţii sale
profesionale:
• Să caute să analizeze şi să declare explicit cât mai detaliat cu putinţă baza
raţională a opţiunilor sale valorice.
• Să expună totodată în mod explicit şi detaliat şi celelalte opţiuni valorice
alternative împreună cu argumentaţia lor raţională.
• Să alăture criticilor pe care el le face opţiunilor valorice alternative, criticile
aduse de către ceilalţi propriei sale opţiuni valorice şi aceasta cât mai detaliat
cu putinţă.
• Să realizeze această analiză a opţiunilor valorice care se confruntă, inclusiv
propria opţiune, cu o completă bună credinţă, în spiritul obiectivităţii
ştiinţifice.
• Este recomandabil ca sociologul să expună în mod deschis şi cu bună credinţă
punctele slabe şi îndoielile pe care el însuşi le are în legătură cu opţiunile sale
valorice.
 • Disputele cu ceilalţi specialişti trebuie să se realizeze în spiritul colegialităţii,
onestităţii ştiinţifice şi al respectului pentru public.
Neutralitatea axiologică în învăţământul sociologic. Organizarea învăţământului
sociologic, pentru a promova principiul neutralităţii şi obiectivităţii, trebuie să se realizeze în
instituţii de învăţământ care nu prezintă prin structura lor nici o angajare de grup social,
organizaţie, ideologie sau de tip sectorial. Învăţământul trebuie să aibă un caracter
academic, adică să exprime independenta ideologică şi valorică, promovând ca principii
fundamentale: adevărul, respectul pentru persoana umană şi pentru umanitate, pluralismul
democratic al opţiunilor valorice. Pentru a realiza acest lucru, procesul de învăţământ
trebuie să prilejuiască studenţilor contactul egal şi nediscriminatoriu, cu toate opţiunile
valorice personale, grupale sau sectoriale, cultivând prin aceasta o atitudine fundamentală
de neutralitate axiologică. Învăţământul sociologic nu trebuie să reprezinte un mijloc de
inculcare a unor valori particulare, ci să mijlocească dialogul dintre opţiunile valorice
alternative, cultivând spiritul de echidistanţare şi analiză critică. Un asemenea spirit
academic este o garanţie a faptului că sociologii angajaţi în diferite sisteme particulare vor
acţiona nu în spiritul opoziţiei rigide şi lipsite de înţelegere dintre componentele colectivităţii
ci, dimpotrivă, în spiritul deschiderii reciproce, al dialogului constructiv şi al imperativului
creării şi recreării continue a consensului comunitar. Acelaşi spirit academic de neutralitate
axiologică trebuie să caracterizeze comportamentul profesorului de sociologie. Este o datorie
fundamentală a profesorului de sociologie să evite angajamentul valoric, politic şi ideologic
unilateral şi exclusivist. El trebuie să reprezinte pentru studenţii săi un model exemplar de
analiză ştiinţifică echidistantă, obiectivă, bazată pe respectul fată de opţiunile valorice
alternative, angajamentul valoric personal al studentului şi valoarea suprema a dialogului şi
consensului.
Publicarea rezultatelor cercetărilor sociologice în spiritul profesionalismului şi al
neutralităţii axiologice. În acest sens:
În toate fazele cercetării - elaborarea metodologiei de culegere a datelor, culegerea
propriu-zisa a acestora, analiza şi interpretarea acestora, sociologul trebuie să manifeste o
grijă deosebită pentru ca procedurile utilizate să fie ştiinţifice şi obiective, excluzându-se atât
influenta opţiunilor valorice personale cât şi ingerinţele de natură politică, ideologică,
partidistă sau a intereselor angajatorului.
În prezentarea cercetării, rezultatele obţinute trebuie să fie comunicate complet, fără
omisiuni de date importante. Selecţia datelor ce urmează a fi date trebuie să aibă loc doar pe
criteriul relevantei ştiinţifice, interesele personale (provenite din angajamentul valoric al
autorului sau din raţiuni de succes ştiinţific) sau cele de grup sau de angajare social-
instituţională nu trebuie să aibă nici un rol.
Orice distorsionare conştientă a datelor, în diferitele faze ale cercetării, reprezintă o
încălcare deosebit de gravă a eticii profesionale şi trebuie condamnată. Există o singura
excepţie de la cerinţa publicării integrale a datelor obţinute prin cercetare: dacă prin
aceasta se aduc prejudicii, în condiţiile normale ale dialogului şi negocierii democratice,
vreunei părţi. Decizia de a nu face publice datele unei cercetări din acest motiv revine
exclusiv cercetătorului şi ea trebuie să fie temeinic motivată. În mod special cercetătorul
trebuie să analizeze cu toată responsabilitatea morală cerinţele angajatului de a nu publica
datele rezultate din cercetare, cât şi cele referitoare la modul în care ele ar putea fi
publicate. Este de preferat ca, în contractul cu angajatorul (sponsorul cercetării), sociologul
să-şi rezerve libertatea de a face publice datele rezultate din cercetare, în forma pe care el o
considera adecvata. Un asemenea lucru reprezintă o garanţie importantă a neutralizării
unilaterale şi manipulative a activităţii sociologului de către angajator.
În măsura în care nu sunt lezate drepturile anumitor indivizi, grupuri sau comunităţi
prin publicarea sau comunicarea modului în care au fost culese, autorii cercetărilor sunt
obligaţi, la solicitarea altor membrii ai comunităţii sociologice, să pună la dispoziţia celor
interesaţi metodologia şi instrumentele utilizate, volumul eşantionului investigat, scalele de
măsurare şi evaluare ce ar putea proba seriozitatea şi credibilitatea cercetării.
Cercetătorii au datoria morală de a pune la dispoziţia colegilor lor datele rezultate
din cercetare, după publicarea analizelor, pentru analize secundare, gratuit sau la un preţ
rezonabil.
Sociologii trebuie să-şi aleagă acele metode şi mijloace de investigaţie care să le
permită culegerea, analiza şi interpretarea cât mai corectă a realităţii sociale. În nici o
situaţie şi pentru nici un considerent, de orice natura ar fi el, ei nu trebuie să deformeze sau
să denatureze datele privitoare la realitatea socială, prin modificarea, ajustarea sau
corectarea lor.
Onestitate profesională. Atât în relaţiile cu utilizatorii serviciilor sociologilor, cât şi
cu publicul, este o datorie elementara aceea de a ne exprima cu claritate limitele disciplinare
şi cele specifice proiectului de cercetare în cauză. În orice caz, este apreciat a fi un
comportament aducător de prejudicii profesiei şi valorilor democratice, reclamarea unei
autorităţi a demersului sociologic dincolo de puterea lui efectiva. În declararea rezultatelor
scontate, sociologul trebuie să precizeze cu claritate obiectivele specificate care par a fi
posibil de atins (declararea unor obiective şi rezultate excesiv de generale, este de natură a
induce în eroare), precum şi limitele pe care le prelimină. În prezentarea rezultatelor efective
ale cercetării sale ale aplicării unor cunoştinţe sociologice, sociologul trebuie să fie cât mai
critic cu putinţă, indicând un spirit de obiectivitate ceea ce consideră că s-a realizat pozitiv,
cât şi ceea ce crede că reprezintă limite sau ridică semne de întrebare. El trebuie să ofere
colegilor săi din comunitatea ştiinţifică toate datele necesare pentru evaluarea independentă
a validităţii rezultatelor obţinute.
Protecţia colectivităţii de impostura ştiinţifică. În cazul în care persoane neatestate şi
necalificate din punct de vedere profesional desfăşoară activităţi de cercetare sociologica,
contestabile din punct de vedere ştiinţific sau lipsite de probitate morală, cu impact negativ
asupra colectivităţii, Asociaţia Sociologilor din România, cât şi fiecare membru al său au
obligaţia morală de a lua atitudine, dezvăluind în cadrul mass-media comportamentul
incriminat. Masurile de protecţie a colectivităţii împotriva comportamentului lipsit de
profesionalism şi / sau moralitate pot merge pană la chemarea persoanelor sau
organizaţiilor implicate în fata instanţelor judiciare.
Corectitudinea profesională. Sociologii nu trebuie să-şi folosească cunoştinţele
profesionale şi ştiinţifice în scopuri ilicite sau frauduloase. Ei nu trebuie, în nici un caz, să
înşele încrederea persoanelor implicate în cercetare, fiind conştienţi de faptul că acţiunea
incorectă a unui specialist sau echipe de specialişti poate diminua sensibil, prestigiul
sociologiei ca ştiinţă, împiedicând accesul în viitor la informaţii şi date, demotivând
cooperarea populaţiei, afectând negativ cererea de servicii sociologice, producând o
diminuare a credibilităţii sociologiei ca profesie.
Seriozitate profesională. Odată acceptat un contract de cercetare sau de aplicare a
cunoştinţelor sociologice, specialistul trebuie sa facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a
realiza, la un nivel înalt de profesionalism şi la termenul stabilit, lucrarea angajată sau
funcţia pentru care este angajat.
Responsabilitatea profesională pentru comunitatea sociologică. Fiecare sociolog,
cercetător, profesor sau practician trebuie să depună un efort continuu pentru a-şi
perfecţiona pregătirea profesională la nivelul atins de ştiinţă, fiecare membru al comunităţii
are datoria morala de a difuza rezultatele cercetării sale ştiinţifice, didactice şi practice şi să
sprijine prin toate mijloacele pe ceilalţi membrii ai comunităţii ştiinţifice, să-şi perfecţioneze
continuu calificarea profesională.
Corectitudine colegială. Când mai mulţi sociologi, inclusiv studenţi, sunt implicaţi în
proiecte comune, încă de la început trebuie formulate acorduri mutuale acceptate cu privire
la diviziunea muncii, plata muncii, accesul la date, drepturile de autor, precum şi alte
drepturi şi responsabilităţi. În măsura în care aceste acorduri trebuie modificate pe
parcursul, aceasta trebuie să se facă cu acceptul participanţilor.
B. RESPONSABILITATE ŞI RESPECT PENTRU DREPTURILE POPULATIEI
CERCETATE
Prin specificul sau, sociologia are ca obiect de cercetare persoanele, grupurile şi
comunităţile. Activitatea practică a sociologului poate afecta pozitiv sau negativ diferiţi
membrii ai colectivităţii. În plus, intervenind activ în relaţiile sociale, sociologul poate afecta
neintenţionat configuraţia acestora într-o direcţie indezirabilă pentru el ca persoană, cât şi
pentru comunitatea sociologilor pe care o reprezintă.
Activitatea sa poate să implice puternice conflicte de interese, probleme legate de
echitate, corectitudine şi morală. Din acest motiv, sociologul trebuie să acorde o atenţie
specială relaţiilor sale cu subiecţii investigaţi în scopuri ştiinţifice sau afectaţi de activitatea
sa ca practician. Faptul că este angajat nu îi suspendă în nici un fel responsabilitatea fată de
persoanele cu care intră în contact sau pe care activitatea sa le poate afecta direct sau
indirect.
Protecţia anonimatului şi a intimităţii. În cursul realizării cercetărilor, sociologul nu
trebuie să expună persoanele investigate riscului unor prejudicii morale sau materiale prin
nerespectarea anonimatului. Subiecţii cercetării au dreptul la asigurarea necondiţionată a
anonimatului. Obligaţia respectării anonimatului şi a intimităţii subiecţilor investigaţi este
valabilă pentru toţi membrii echipei de cercetare care au acces la informaţii (sociologi,
operatori de anchete, studenţi, funcţionari, asistenţi sociali, codificatori), cât şi pentru orice
membru al comunităţii sociologice care are acces la datele cercetării. De luarea de măsuri
de protecţie a subiecţilor cercetării este în primul rând responsabil coordonatorul echipei de
cercetare.
Protecţia subiecţilor cercetării faţă de riscurile posibile implicate de participarea lor
la cercetare. Iniţiatorii cercetării trebuie să ia în considerare cu toată grija posibilele riscuri
pe care subiecţii le-ar avea ca urmare a participării lor la cercetare. Anonimatul
informaţiilor culese reprezintă doar o măsura de protecţie. Atunci când riscurile cu
consecinţe negative sunt mai mari decât riscurile implicate în viata de zi cu zi, subiecţii
cercetării trebuie sa fie de la început informaţi în mod amănunţit şi consimţământul lor de a
participa la cercetare în aceste condiţii trebuie obţinut. Mai ales atunci când şi un risc
moderat trebuie aşteptat, consimţământul subiectului trebuie obţinut în mod explicit.
Dreptul subiectului de a fi informat. În orice situaţie, dar mai ales atunci când
cercetarea are ca obiect aspecte ale vieţii personale, intime, sau când informaţiile culese pot
crea pentru subiectul investigat riscul unor efecte neplăcute, cercetătorul trebuie să
informeze explicit de la bun început subiectul cercetării în legătură cu tipul de informaţii
care vor fi culese cât şi cu privire la scopul general al cercetării. În nici o împrejurare
cercetătorul nu trebuie să inducă în eroare asupra temei şi obiectivelor cercetării. Se
recomandă ca, înainte sau după terminarea investigării subiecţii investigaţi să fie cât mai
amănunţit informaţi despre obiectivele cercetării, principalele ipoteze şi modul în care datele
vor fi utilizate.
Protecţia subiecţilor participanţi la experimente sociologice. În mod special
problema protecţiei se pune atunci când este vorba de organizarea unor experimente
sociologice. Experimentul trebuie astfel conceput încât să nu producă vreun rău substanţial
participanţilor sau transformări negative durabile, oricât de mici ar fi acestea. În cazul
existentei unor asemenea riscuri, cercetătorul are datoria de a informa explicit subiecţii şi de
a obţine acordul participării.
Participarea în calitate de subiect al investigaţiei sau al unui experiment sociologic
este absolut voluntară. Sociologul nu are dreptul de a utiliza nici un mijloc de coerciţie.
Excepţie poate constitui doar eventuala obligaţie a studenţilor în ştiinţele sociale şi umane de
a participa ca subiecţi la asemenea cercetări sau experimente, în cazul lor, o asemenea
participare reprezintă un prilej de învăţare.
Sociologii nu trebuie sa abuzeze de poziţia lor profesională de cercetători sociali în
scopuri frauduloase sau ca pretext pentru a culege informaţii secrete pentru vreo organizaţie
sau vreun guvern.
Sociologii nu trebuie să facă vreo promisiune vreunui subiect, persoană, grup sau
organizaţie dacă nu există intenţia fermă şi posibilitatea efectivă de a onora un asemenea
angajament. Orice asemenea angajament, odată făcut, trebuie sa fie onorat.
Indiferent de natura angajării sau a sponsorizării, sociologul trebuie să respecte
interesele persoanelor şi grupurilor care intră în perimetrul cercetării şi acţiunii sale.
Principiul etic care trebuie sa-i orienteze în asemenea cazuri este „maximizarea
binelui tuturor părţilor", iar nu maximizarea beneficiilor unei părţi în detrimentul celorlalte.
4.1.2. PREDAREA SOCIOLOGIEI
Catedrele şi secţiile de sociologie din învăţământul superior şi mediu trebuie să
funcţioneze la nivelul standardelor teoretice şi metodologice validate pe plan internaţional.
Recrutarea şi promovarea personalului cu funcţii de predare în învăţământul sociologic se va
face cu respectarea strictă a criteriilor de competenţă şi evaluare, atât profesionalism –
ştiinţifice, cât şi etice. Aceleaşi criterii stau şi la baza evaluării manualelor, cursurilor,
prelegerilor sau crestomatiilor elaborate de personalul didactic, precum şi la estimarea
producţiei publicistice a acestuia în diferitele ramuri ale sociologiei.
Catedrele şi secţiile de sociologie au responsabilitatea colectivă de a se asigura că
toate cadrele didactice au calificarea necesară pentru a preda disciplinele care le revin şi
realizează activitatea didactică la un nivel profesional şi moral corespunzător.
Sociologii care predau în învăţământ sunt obligaţi să informeze şi să explice cu
onestitate studenţilor profilul secţiei respective, domeniile şi perspectivele diferitelor cursuri
obligatorii sau opţionale, să-i ajute să evalueze corect perspectivele de practicare a profesiei
de sociolog, exigentele şi aşteptările reciproce.
Catedrele şi secţiile de sociologie, ca şi personalul lor didactic au datoria să asigure
un tratament egal şi echitabil tuturor studenţilor şi candidaţilor, fără să recurgă la
discriminări sau diferenţieri în rândul acestora sau de altă natură. Cadrele didactice din
sociologie trebuie să se abţină de a furniza date şi informaţii intime privind candidaţii sau
studenţii (cu excepţia acelora referitoare la testarea capacităţii profesionale a acestora).
Sociologii care predau în învăţământul superior trebuie să ajute studenţii şi să
coopereze loial cu aceştia în activitatea de cercetare sau de elaborare a proiectelor şi
lucrărilor de diplomă. Ei nu trebuie, în nici un caz, să-şi revendice paternitatea exclusivă a
rezultatelor sau concluziilor realizate în comun cu studenţii, având chiar obligaţia morală de
a le adresa mulţumiri publice pentru contribuţiile lor în diferitele etape ale cercetării
(elaborarea proiectului de cercetare, formularea ipotezelor de lucru şi a instrumentelor de
lucru, colectarea, prelucrarea şi prezentarea datelor finale)
Sociologii din învăţământ trebuie să permită şi să încurajeze cooperarea studenţilor
cu sociologii din instituţiile de cercetare. Ei trebuie să se abţină de la întreţinerea sau
favorizarea unor raporturi tensionale cu colegii pe motive profesionale sau personale, prin
antrenarea sau incitarea studenţilor în favoarea unei părţi sau alteia. La rândul lor,
sociologii şi practicienii sunt obligaţi să pună la dispoziţia personalului didactic rezultatele
cercetării lor, iar dacă sunt solicitaţi de aceştia, să susţină cursuri şi seminarii în diferite
ramuri ale sociologiei (remunerate sau gratuite).
Sociologii care activează în învăţământ şi predau o anumita disciplină sociologică,
utilizând în acest scop cărţi, volume şi alte materiale publicate de alţi autori din ţară şi din
străinătate, au obligaţia morală de a face cunoscute sursele bibliografice şi numele autorilor.
Orice însuşire ilicită sau incorectă a muncii altora constituie o gravă încălcare a principiilor
deontologice, trebuind sancţionată ca atare din punct de vedere moral.
 Sociologii trebuie sa ia orice decizie privitoare la programele de învăţământ,
tematicile cursurilor, manualelor, culegerilor de texte, selectării studenţilor şi notării
acestora exclusiv pe baza criteriilor profesionale, excluzându-se orice considerent personal
sau de natură extraprofesională. Cadrele didactice nu trebuie să forţeze obţinerea unor
favoruri personale sau sexuale, avantaje economice sau profesionale de la studenţi, colegi
sau de la personalul din subordine.
Sociologii nu trebuie să permită ca animozităţile personale sau diferenţele
intelectuale fată de colegii lor să îngrădească contactele studenţilor cu respectivii colegi.
Sociologii care predau sociologia au datoria de a lua în mod sistematic în
considerare opinia studenţilor lor asupra activităţii didactice pe care o organizează.
4.1.3. VALORIFICAREA PRODUCTIEI SOCIOLOGICE
Publicaţii şi evaluarea studiilor sociologice
Sociologii sunt obligaţi ca în activitatea de valorificare publicistică şi practică a
cercetărilor întreprinse (concretizată sub forma de cărţi, manuale, cursuri, crestomatii,
volume, articole, conferinţe, comunicări etc.) să respecte normele şi reglementările interne şi
internaţionale privind dreptul de autor şi de proprietate intelectuală. Sociologii care îşi
valorifica rezultatele cercetărilor prin publicaţii, precum şi cei care elaborează cursuri şi
manuale universitare poartă întreaga răspundere atât în privinţa formei şi conţinutului, cât şi
în privinţa riscurilor la care se pot expune prin folosirea incorectă, în nume propriu, a unor
lucrări, cursuri, volume, manuale, articole sau idei prezentate în comunicări ştiinţifice, în
contexte formale sau informale, aparţinând unor colegi sau a altor persoane.
Sociologii nu trebuie să recurgă în nici un caz, indiferent de motivul invocat, la
copierea integrală sau parţiala a unor capitole, paragrafe, fraze sau idei aparţinând altor
persoane fără citarea expresă a acestora. Un asemenea act constituie plagiat. Ei trebuie să
citeze corect sursa de informaţie prin respectarea strictă a normelor referitoare la utilizarea
aparatului critic şi bibliografic (cartea, volumul, articolul, autorul, anul apariţiei, ediţia,
editura, pagina etc.). Încălcarea acestor comandamente etice reprezintă o abatere gravă de
la principiile codului deontologic, impunând adoptarea unor măsuri sancţionatorii şi
reparatorii ce vizează evitarea şi prevenirea producerii, în viitor, a unor acte şi fapte ce
lezează dreptul de proprietate intelectuala.
În toate materialele valorificate practic sau publicistic, sociologii au obligaţia morală
de a enumera şi contribuţia personală a tuturor participanţilor la cercetare, aducându-le
mulţumiri şi, după caz, recompensându-i material (dacă există un contract sau convenţie în
acest sens). Ordinea autorilor şi a exprimării mulţumirii pentru sprijin şi contribuţie trebuie
să reflecte în mod adecvat contribuţia participanţilor la procesul de cercetare şi redactare. În
nici un caz, ei nu trebuie să prezinte o cercetare comună, realizată cu participarea mai
multor persoane, ca fiind rezultatul unor eforturi exclusiv personale.
În cazul în care sunt solicitaţi în activitatea de evaluare sau de recenzare a unor
manuscrise sau lucrări aparţinând unor colegi sau specialişti , sociologii trebuie să dea
dovadă de înaltă competenţă profesională, obiectivitate şi probitate morală. Ei trebuie sa se
abţină sau sa nu dea curs unor solicitări referitoare la evaluarea activităţii publicistice a
unor colegi cu care au avut conflicte personale, cu care se afla în concurenţă profesională
din diverse motive (publicare preferenţială, promovare, transfer, detaşare, bursă de studii
etc.), precum şi în situaţia în care li se cere să aprecieze activitatea ştiinţifică şi publicistică a
unor persoane faţă de care au avut sau au anumite obligaţii personale.
Editorii literaturii sociologice trebuie sa asigure aplicarea unor standarde adecvate
de profesionalism în selectarea lucrărilor de publicat. Selecţia trebuie făcută exclusiv pe
criterii profesionale, nu pe considerente personale sau ideologice.
Editorii revistelor ştiinţifice trebuie să asigure evaluarea exigentă, rapidă şi corectă a
studiilor primite pentru publicare. Decizia de publicare sau nu a unei lucrări, trebuie sa fie
adusă la cunoştinţa autorului într-un termen cât mai scurt posibil.
Odată acceptata, o lucrare trebuie publicată cât mai rapid posibil.
Prezentarea unei lucrări în paginile unei reviste ştiinţifice româneşti conferă acesteia
prioritate în publicare. Desigur, lucrarea poate fi retrasă în orice moment de către autorul ei.
4.1.4. MODALITĂŢI ŞI PROCEDURI DE PROMOVARE A ETICII
PROFESIONALE
Pentru a promova etica profesiunii de sociolog şi a soluţiona abaterile de la codul
deontologic, Consiliul Asociaţiei Sociologilor din România alege prin vot secret o comisie de
etică profesională şi disciplină, alcătuita din 3-5 persoane (dintre care una este preşedinte),
dintre membrii consiliului.
Aceasta comisie răspunde de activitatea de publicare şi aplicare a Codului
Deontologic şi de promovare a unei conduite etice în rândul membrilor Asociaţiei.
Funcţia cea mai importanta a comisiei de etică profesională şi disciplină este de a
analiza activitatea comunităţii sociologice din perspectiva eticii profesionale şi a supune
Consiliului Asociaţiei tipurile de probleme etice considerate a fi importante de discutat la
nivelul întregii comunităţi profesionale. Propune totodată modalităţi de intervenţie din partea
Asociaţiei pentru a promova înalte standarde de etică profesională.
 Comisia are totodată funcţia de primire şi rezolvare în primă instanţă a sesizărilor şi
reclamaţiilor privind încălcarea Codului Deontologic de către unii sociologi, membrii sau
nemembri ai Asociaţiei. Procedura sesizării comisiei va fi în scris, cu precizarea exactă a
naturii abaterii, paragrafului sau articolului în care se încadrează, numele şi funcţia celui
care sesizează, numele şi funcţia (instituţia) celui care a săvârşit abaterea etc..
După primirea sesizării sau reclamaţiilor privind încălcarea normelor etice de către
persoana în cauză, Comisia va încerca, într-o primă fază, rezolvarea sesizării prin conciliere
şi mediere cu participarea părţilor implicate. În cazul în care se ajunge la înţelegere sau
când Comisia constata că nu s-a produs o încălcare a Codului etic, cazul va fi clasat,
informându-se în scris Consiliul Asociaţiei. Dacă însă procedura eşuează, iar Comisia
constată că s-a produs într-adevăr o încălcare a Codului, după investigaţii amănunţite şi
audierea separată a părţilor şi martorilor, înaintează un raport scris Consiliului Asociaţiei,
recomandând aplicarea unor sancţiuni diferenţiate în raport cu gravitatea abaterii. Aceste
sancţiuni pot fi:
• Atenţionarea verbală în faţa Consiliului Asociaţiei Sociologilor (sau scrisă) a
celui vinovat de săvârşirea abaterii;
• Retragerea calităţii de membru al Asociaţiei a celui vinovat pe o anumită
perioadă (1-3 luni, 3-6 luni, 1 an etc.);
• Retragerea definitivă a calităţii de membru al Asociaţiei.
După primirea acestor recomandări privind aplicarea uneia dintre cele trei sancţiuni
amintite, Consiliul Asociaţiei va proceda la alegerea unui Juriu de Onoare şi Apel, alcătuit
din 9 membrii recrutaţi dintre persoanele reprezentative în domeniul sociologiei (foşti
preşedinţi ai Asociaţiei, academicieni, profesori universitari emeriţi, cercetători cu rezultate
profesionale deosebite etc.). Acest Juriu de Onoare şi Apel va reanaliza şi reinvestiga cazul
(prin audierea celor implicaţi şi a martorilor, prin evaluarea probelor etc.), după care, cu
majoritate de voturi, va recomanda Consiliului Asociaţiei ca propunerile Comisiei de etică
profesională şi disciplină să fie validate, modificate sau respinse. Hotărârea definitivă, în
ultimă instanţă, privind soluţionarea cazurilor aparţine Consiliului Asociaţiei care, cu
majoritatea de voturi a celor prezenţi, va proceda fie la clasarea cazului, fie la aplicarea de
sancţiuni în raport cu gravitatea abaterii propuse”.
 CAPITOLUL V

DEONTOLOGIA PROFESIEI DE SOCIOLOG CA DEONTOLOGIE

ŞTIINŢIFICĂ

Deontologia profesiei de sociolog, aşa cum rezultă aceasta din textul Codului
Deontologic al Sociologilor, poate fi considerată o deontologie ştiinţifică, adică ea este acel
tip de etică profesională care se ridică la exigenţele unei cunoaşteri raţionale clare. În cadrul
acestei cunoaşteri raţionale pot fi incluse următoarele repere: standardele profesiei, sistemul
teoretic profesional, autoritatea profesională.
5.1. Standardele profesiei de sociolog
În lumea contemporană profesia şi profesionalizarea constituie o problemă de maximă
importanţă atât pentru membrii societăţii, cât şi pentru societatea în ansamblul ei. Acesta este
şi motivul pentru care tema profesionalizării reprezintă un obiect de cercetare pentru
sociologie şi psihopedagogie. O definiţie sociologică a profesiei este dată de O. Hall, în 1951:
un grup organizat aflat în interacţiune constantă cu societatea ce formează matricea ei, care
funcţionează printr-o reţea de relaţii formale şi informale, producându-şi propria subcultură,
la care adaptarea este o condiţie necesară pentru succesul carierei”41.
Profesia de sociolog este o profesie cu prestigiu social, alături de cele de avocat,
medic, profesor etc., care presupune standarde înalte de pregătire şi o permanentă evidenţiere
a unor calităţi umane şi ştiinţifice care se cer în relaţiile cu ceilalţi. Profesia de sociolog ca
orice profesie presupune două caracteristici principale şi care pot fi considerate drept
standarde, după părerea lui B. Baeber42:
1. Un grad înalt de cunoştinţe generalizate şi sistematice;
2. Orientarea către interesul comunităţii, nu spre interesul individual
41
Preluat după Doru Tompea, Deontologia asistenţei sociale şi construcţia paradigmei profesionale, în Tratat de
asistenţă socială, coord. George Neamţu, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 404
42
Ibidem, p. 405
 Cunoştinţele de care trebuie să dispună sociologul sunt de cea mai înaltă calitate şi de
cea mai mare adâncime. În primul rând, acesta trebuie să aibă cunoştinţe teoretice întinse în
domeniul ştiinţelor socio-umane care se însuşesc prin educaţie în cadrul unei facultăţi de
profil. Din păcate, învăţământul sociologic din cadrul unor universităţi din România, printre
care se numără şi cea din Petroşani, a exclus deja dintre disciplinele de studiu logica, filosofia,
etica. Întrebarea care se pune este dacă aceste discipline sunt inutile pentru pregătirea
teoretică a sociologului. Dacă acceptăm că sunt inutile, atunci înseamnă că sociologul este
doar un specialist extrem de îngust, fără orizontul care se cere pentru un domeniu cum este cel
sociologic.
În al doilea rând, sociologul trebuie să stăpânească şi să folosească în cercetările de
profil tehnicile speciale, metodele şi metodologiile de cercetare a fenomenelor sociale, atât
cantitativ cât şi calitativ.
În al treilea rând, sociologul trebuie să cunoască, să respecte, să se raporteze şi să
aplice valorile profesiei. Aceste valori formează un sistem în care regăsim atât valorile
general-umane, cât şi valorile specifice unui domeniu cum este cel al studierii fenomenelor
sociale. Sociologul trebuie să fie adeptul hotărât al noului umanism care caracterizează
democraţia contemporană. Libertatea, demnitatea umană, neutralitatea axiologică şi
obiectivitatea, sinceritatea şi onestitatea profesională, corectitudinea şi seriozitatea
profesională, înaltul grad de responsabilitate în practicarea profesiei, corectitudinea colegială
sunt repere axiologice pentru profesia de sociolog.
Orientarea sociologului spre interesul comunităţii reprezintă o cerinţă în totalitate
obligatorie. Profesia de sociolog este, ca şi cea de dascăl, artist sau preot, o profesie care cere
multă dăruire de sine, în care foloasele materiale trebuie să se afle pe ultimul loc. Prin binele
comunităţii trebuie văzut binele propriu.
Unii autori, cum este cazul lui E. Greenwood, au fost preocupaţi să găsească atributele
de bază ale ocupaţiilor profesionale, pentru a le deosebi de cele neprofesionale. În general,
pentru ocupaţiile profesionale, deci şi pentru profesia de sociolog, se pot găsi următoarele
condiţii care determină un standard al profesiilor:
1. Orice profesie trebuie să se întemeieze pe o teorie sistematică;
2. Orice profesie trebuie să aibă autoritate;
3. Orice profesie să câştige aprobarea comunităţii;
4. Orice profesie să deţină un cod etic;
5. Orice profesie să determine o cultură specifică43.
43
Ibidem
 Profesia de sociolog îndeplineşte toate aceste condiţii, chiar dacă în timp ele au
cunoscut o anumită dinamică.
Teoriile sociologice s-au fundamentat în timp ca teorii ştiinţifice, având coerenţa, de la
A. Comte încoace, unei ştiinţe cu pretenţia de a pune diagnostice sigure asupra fenomenelor
sociale. Problema este ca sociologul să stăpânească aceste teorii pentru a avea capacitatea de
sinteză şi de analiză, aceasta ţinând în primul rând de instruirea sa.
În cea ce priveşte autoritatea profesiei de sociolog, ea este determinată de relaţia
acestei profesii cu adevărul şi cu moralitatea. Din moment ce sociologia se consideră o ştiinţă,
ea trebuie să se orienteze în primul rând spre adevărul-corespondenţă, aşa cum acesta a
evoluat ca teorie de la Aristotel la Alfred Tarscki. Fără a intra în amănuntele acestei
probleme, adevărul constituie principala piesă a autorităţii, dacă această autoritate este reală şi
nu falsă. Profesia de sociolog trebuie să aibă cel puţin aceeaşi autoritate ca şi cea de fizician
sau chimist, fiind vorba de autoritatea ştiinţifică. Dacă autoritatea ştiinţifică este înlocuită cu
una politică, aşa cum se poate întâmpla uneori, atunci profesia de sociolog se abate de la
traseul său care serveşte adevărul.
Autoritatea morală a profesiei de sociolog nu contrazice în nici un fel pe cea
ştiinţifică, ci, dimpotrivă, completează tabloul autorităţii. Aşa cum spune Andrei Pleşu, în
Minima Moralia: „Singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune niciodată sau
aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău,
între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor”. Problema pentru
sociolog, mai mult decât pentru alţi profesionişti, este de a cântări şi folosi cât mai bine
autoritatea pentru a nu cădea într-o inevitabilă greşeală logică, cea a sofismului autorităţii.
Autoritatea morală este cea care asigură încrederea şi din acest motiv ea trebuie mereu
verificată dacă este autentică sau nu.
Problema autorităţii profesiei de sociolog se pune mereu în discuţie atunci când
profesionistului i se contrapune neprofesionistul. Autoritatea se câştigă în cadrul unui sistem
acreditat recunoscut de comunitatea profesională. Autoritatea nu există dacă ea nu este
recunoscută într-un mod real şi presupune exercitarea unui set de competenţe, acceptarea de
către ceilalţi a judecăţilor profesionale care sunt mai adecvate pentru cunoaştere decât cele
neprofesionale. În relaţia dintre sociolog şi clienţii săi, autoritatea are şi anumite limite în care
specialistul a fost instruit. Autoritatea profesională nu presupune recomandări exhaustive, ci
numai acele recomandări care se bazează pe cea mai bună cunoaştere. Este interzis pentru
sociolog să se folosească de autoritatea sa pentru a exploata clientul, pentru a-l induce în
eroare sau pentru a obţine unele avantaje personale. Sunt interzise formele nocive de
manipulare care îngrădesc libertatea de decizie a clientului, care exploatează naivitatea
acestuia sau lipsa de cunoştinţe.
Profesia de sociolog trebuie să câştige aprobarea comunităţii, adică ea trebuie să se
înscrie în tabloul trebuinţelor pe care societatea le are la un moment dat. Ori prin aceasta îşi
dovedeşte utilitatea şi contribuţia la dezvoltarea socială pozitivă. Activitatea profesională a
sociologilor contribuie nu numai la o mai bună cunoaştere a fenomenelor sociale, ci constituie
o premisă pentru rezolvarea unor probleme majore ale societăţii. Rezultatele şi concluziile
unor cercetări sociologice stau la baza unor decizii economice, politice etc. privind
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale membrilor societăţii.
Profesia de sociolog deţine azi un cod etic explicit, o deontologie care este rezultatul
colaborării celor mai buni specialişti din domeniul sociologiei. Prin acest cod standardele
profesiei sunt şi mai mult evidenţiate.
Experienţa istorică şi dezvoltarea sociologiei ca atare în ultimul timp scot în evidenţă
producerea unei culturi specifice. Această cultură presupune o depăşirea a aplicaţiilor practice
pe care le pot avea cunoştinţele teoretice şi o reaşezare paradigmatică a valorilor. Practicarea
sociologiei sub forma ei completă sau sectorial implică un set de valori bine fundamentate,
faţă de care profesionistul se raportează. Codul Deontologic al Sociologilor uzitează de acest
set de valori care sunt considerate premisele activităţii profesionale.
5.2. Sistemul teoretic profesional
Formarea unui sistem teoretic profesional presupune un îndelungat exerciţiu al
acumulărilor teoretice, în care se îmbină elementele tradiţiei teoretice cu ceea ce este nou în
domeniu. Profesionalizarea presupune o pregătire de durată, în care se câştigă cunoştinţe şi
competenţe profesionale ce dau dreptul practicării profesiei. Corpul teoretic de cunoştinţe,
care este format dintr-un sistem coerent de propoziţii abstracte cu valoare de adevăr prin care
sunt descrise clasele de fenomene studiate, se formează în urma unui studiu îndelungat şi
profund al surselor celor mai importante din domeniu. În cazul profesiei de sociolog, corpul
teoretic de cunoştinţe se formează prin parcurgerea unui set de discipline care sunt prevăzute
în planul de învăţământ sociologic. Parcurgerea acestor discipline şi însuşirea lor nu este însă
suficientă pentru o foarte bună pregătire. Studenţii trebuie să studieze cât mai mult posibil
bibliografiile de ultimă oră. Pentru aceasta trebuie să dispună în primul rând de biblioteci
adecvate, la noi fiind încă multe carenţe în acest sens. Trebuie depăşită mentalitatea că pentru
studentul de la sociologie este suficientă învăţarea cursurilor profesorilor şi parcurgerea unei
bibliografii de cele mai multe ori sumare şi inadecvate. Trebuie extinsă cât mai mult
bibliografia străină şi deprinderea de a citi şi studia cele mai noi surse bibliografice. Numai
aşa se poate asigura competitivitatea pe piaţa muncii.
Sistemul teoretic al profesiei de sociolog este unul dintre cele mai complexe. Există
însă tendinţa unui reducţionism care-i transformă pe viitorii absolvenţi în simpli operatori de
teren. Trebuie înţeles că profesiunea de sociolog presupune înalte cunoştinţe teoretice, pe
lângă cele practice, ceea ce se desfăşoară pe trei paliere:
1. Stăpânirea paradigmelor din cadrul dezvoltării sociologiei;
2. Aplicaţia practică adecvată fenomenelor studiate, folosindu-ne de paradigmele
cunoscute;
3. Accederea din nou la teorie, fie prin confirmarea teoriilor cunoscute, fie prin
propuneri care să dezvolte câmpul teoretic.
Numai prin parcurgerea acestor paliere profesia de sociolog poate căpăta consistenţă.
Pentru un student care se pregăteşte să devină sociolog sunt foarte importante etapele
pe care le parcurge pregătirea sa prin cunoaşterea disciplinelor care se impun ca pregătire
necesară. O parcurgere raţională a traseului pregătirii profesionale este importantă pentru
profesie, după cum afirmă V. Miftode, din următoarele motive:
Sistematizează şi codifică observaţiile şi cunoştinţele;
Edifică problemele de interes ştiinţific;
Legitimează statutul profesiei;
Acreditează formalităţile şi calităţile profesioniştilor practicieni44.
5.3. Semnificaţia monopolului profesiei de sociolog
Aplicaţiile profesionale pe care le au cunoştinţele sociologul impun un anumit
monopol în domeniu, monopol care este chiar rezultanta autorităţii. Monopolul profesiei de
sociolog constă în puterile prerogative şi în privilegii45 pe care le are.
Puterile prerogative ale profesiei presupun:
a. controlul asupra centrelor de pregătire;
b. controlul asupra admiterii.
Controlul asupra centrelor de pregătire se realizează printr-un proces de acreditar a
acestora, adică prin admiterea sau respingerea centrelor care asigură pregătirea teoretică şi
practică pentru profesie. Autoritatea se impune prin control administrativ şi controlează
centrele în care se formează viitorii profesionişti prin:
- conţinutul curriculumului;

44
V. Miftode, Teorie şi metodă în asistenţa socială, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 1995
45
Adaptare după Doru Tompea, op. cit., pp. 407-408
 - etapele instruirii;
- modul de testare, evaluare, licenţe;
- dimensiunea specializării, numărul de subiecţi supuşi pregătirii, locaţii etc.
Admiterea în domeniul profesiei de sociolog se exercită prin două pârghii:
1. Impunerea unor standarde specifice minimale pentru profesie de către reprezentanţii
cei mai bine cotaţi din punctul de vedere al autorităţii profesionale;
2. Acordarea unor licenţe reglementate prin lege, de către o comisie de specialitate
formată din elita profesională a domeniului, pentru practicarea profesiei.
Monopolul profesiei de sociolog este întărit şi mai mult de privilegiile profesionale
care asigură o anumită imunitate faţă de judecata colectivă. În sensul acesta, comunitatea de
specialişti în domeniu acţionează ca un sistem închis, reticent la orice ingerinţe din partea
nespecialiştilor.
Monopolul unei profesii trebuie să fie admis de către comunitate care trebuie să
recunoască avantajele acestuia prin competenţele pe care le au specialiştii şi prin eliminarea
practicării unei profesii de către nespecialişti. Monopolul implică însă şi anumite abuzuri care
provin din puterea exercitării profesiei respective. Poate să apară un conflict de interese între
comunitate şi profesionişti atunci când aceştia urmăresc atingerea în primul rând a intereselor
proprii, în defavoarea interesului public. Pentru a preîntâmpina o astfel de situaţie, societatea
îşi rezervă dreptul de a putea să intervină pentru desfiinţarea acestui monopol, dacă acest nu
este în favoarea comunităţii.
5.4. Necesitatea codului deontologic al sociologilor
Orice cod deontologic reprezintă o sinteză a principiilor etice cele mai relevante
pentru practicarea unei profesii, principii la care aderă practicanţii profesiei respective.
Principiile etice sunt comandamente care trebuie să se interiorizeze şi să devină elemente ale
comportamentului pentru toţi practicanţii profesiei de sociolog. Orice cod deontologic este un
instrument de reglementare a relaţiilor morale atât din cadrul comunităţii profesionale, cât şi
relaţia dintre comunitatea profesională şi societate. Acest lucru este valabil indiferent de
forma pe care o are codul. Orice cod deontologic se prezintă sub un dublu aspect:
- Aspectul formal este reprezentat de codul scris, de textul codului, în care cerinţele
etice sunt expuse conform unei anumite logici, pe domeniile activităţii profesionale, cu o
precizare foarte clară a comandamentelor etice şi uneori chiar a măsurilor ce se impun în
cazul încălcării acestora.
 - Aspectul informal al codului deontologic este reprezentat de partea nescrisă a
codului, fiind bazat pe tradiţie, pe cutume, pe obiceiuri care s-au fundamentat în timp şi au
fost verificate de experienţa practicării profesiei ca fiind necesare.
Preocuparea pentru respectarea normativităţii etice în practicarea profesiei a
determinat anumite funcţii ale oricărui cod etic46:
1. funcţia de orientare în cazul unor dileme etice care decurg din practicarea profesiei;
2. funcţia de a apăra clienţii împotriva neprofesionalismului şi incompetenţei;
3. funcţia de a reglementa comportamentul practicienilor profesiei în relaţiile
profesionale pe care aceştia le au cu clienţii lor, cu colegii, cu întreaga societate;
4. funcţia de a asigura supervizare şi consultanţă practicienilor, cu scopul de a evalua
activitatea acestora.
Necesitatea codului deontologic decurge din numeroasele implicaţii pe care le are
practicarea unei profesii anumite pentru societatea în ansamblul ei, cât şi pentru grupuri mai
restrânse. Ea poate fi percepută prin următoarele aspecte:
- disciplina profesională;
- cultura profesională;
- natura etică a relaţiilor sociologului cu ceilalţi.
5.5. Disciplina profesională
Disciplina profesională este legată în primul rând de comportament, ea fiind vizibilă
în felul în care profesioniştii respectă cerinţele profesiei lor, fie că aceste cerinţe sunt formale
sau informale. Disciplina este definită ca o totalitate a regulilor de comportare şi de ordine
obligatorii pentru membrii unei colectivităţi; o supunere liber-consimţită a membrilor unei
colectivităţi faţă de dispoziţiile luate de organele superioare în scopul asigurării unei
comportări şi ordini corespunzătoare.
În ceea ce priveşte disciplina profesională a sociologului, ea presupune respectarea cu
stricteţe a cerinţelor impuse de Codul Deontologic al Sociologilor, cât şi a cerinţelor nescrise
care s-au dovedit viabile din punct de vedere etic.
La nivelul exercitării profesiei de sociolog disciplina de dobândeşte prin însuşirea
normelor şi printr-o activitate controlată de aceste norme. Această disciplină se dobândeşte
atât formal, cât şi informal.
Disciplina formală este impusă de asociaţiile profesionale care au putere în a impune
reguli de practicare a profesiei, putând să ia măsuri de cenzurare a unei anumite activităţi, de
interzicere a practicării profesiei de către cei care ignoră codul deontologic.
46
Ibidem, pp. 408-409
 Disciplina informală este reprezentată de influenţele, reciproce sau nu, dintre colegi.
Aceste influenţe pot fi de forma consultării, sprijinului profesional, schimbului de experienţă
etc.
5.6. Cultura profesională
Cultura profesională reprezintă configuraţia socială a unei profesii şi din acest motiv
ea joacă un rol semnificativ, esenţial, în determinările pe care le are o profesie sau alta. De
altfel, cultura profesională este cea care aşează profesia pe terenul solid al raţionalităţii, dar o
încadrează şi în spaţiul practic al vieţii sociale. Pentru a înţelege ce reprezintă cultura
profesională este necesar să ştim că „toate profesiile conţin, în interiorul lor, grupuri formale
şi informale”47.
Grupurile formale pot fi:
- Grupurile, asociaţiile, organizaţiile care întrunesc condiţiile specifice,
instituţionalizate pentru stabilirea relaţiilor cele mai optime dintre profesionist şi client.
Exemple: biroul juridic, agenţia socială, clinica etc.
- Organizaţiile instituţionalizate în care se realizează pregătire pentru profesie: şcolile
de toate categoriile.
- Organizaţiile de tipul asociaţiilor profesionale, cercurilor profesionale etc.
Grupurile informale sunt grupuri mai mici care se formează în interiorul grupurilor
formale, pe baza unor afinităţi de tipul: atracţia personală, specializarea comună, vecinătate,
legături de rudenie, religie, etnie etc.
Cultura profesională este o rezultantă a interacţiunii rolurilor diverse care se
structurează în grupurile formale şi informale. Cultura unei profesii este caracterizată prin
elemente care o departajează de alte culturi profesionale, care asigură specificitatea. Aceste
elemente sunt: valorile, normele şi simbolurile.

47
Ibidem, p. 411
 CAPITOLUL VI

VALORILE ŞI NORMELE

6.1. Perenitatea valorilor – fundamentul cultural al eticii

Tudor Vianu afirma că „problema valorii stă în centrul unui curs filosofic despre
cultură”48.
Problema valorilor constituie obiectul unei ştiinţe relativ noi, axiologia. Numele de
„axiologie” vine din cuvintele greceşti axios = preţios, demn de stimă; şi din logos = raţiune,
ştiinţă. Deci axiologia ar fi în accepţie etimologică greacă o disciplină ştiinţifică al cărei
obiect de studiu îl constituie ceea ce este preţios şi demn de stimă pentru noi. Relativismul
acestui „preţios” aduce multe dificultăţi pentru trasarea clară a acestei discipline, care, în parte
încă nu s-a desprins de filosofie, în parte se constituie ca disciplină independentă.
48
T. Vianu, Opere, vol. 8, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 150
 Aşa cum remarca M. Florian, filosofia valorilor (axiologia, timiologia) este o ramură
nouă a filosofiei, constituindu-se în a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX.
Dezvoltarea acestei ramuri a filosofiei a fost atât de impetuoasă, încât l-a determinat pe
Celestin Bouglé să afirme că: „filosofia valorilor a devenit o modă” (în Leçours de sociologie
sur l’évolution des valeurs, 1922). Literatura, jurnalistica au preluat noţiunea de valoare şi
într-un fel au deformat sensul acesteia.
Interogările cu privire la ierarhia valorică a formelor de existenţă, asupra raporturilor
omului cu ansamblul universului şi valorile făcute de el, l-au determinat pe Malraux să
caracterizeze situaţia omului prin sintagma: condiţia umană. Istoria filosofiei înregistrează
reflecţii constante asupra valorilor. Dialogurile lui Platon ne oferă încă din sec. IV î.e.n. o
concepţie evaluată despre Bine şi Frumos, ca valori eterne. În perioada modernă, Imm. Kant
redă un spectru mai larg al valorilor în cele trei „critici” ale sale: a) valorile teoretice, în
Critica Raţiunii Pure; b) valorile morale, în Critica Raţiunii Practice; c) valorile estetice,
în Critica facultăţii de judecare.
Omul trebuie considerat „o fiinţă care alege”, care are capacitatea să discearnă între
valoare şi non-valoare. Libertatea de a alege este o parte însemnată a libertăţii, dacă nu cea
mai importantă. Filosofia valorii trebuie să îşi pună problema temeiului alegerii, ce-l
determină pe om să aleagă ceva din mulţimea de obiecte şi de posibilităţi. Alegerea trebuie să
aibă o natură apreciativ-opţională, dar să fie de ordin nesubiectiv, suprapersonal, oarecum
real-obiectiv, pentru a se putea impune cu o anumită evidenţă unor grupuri umane
semnificative.
Louis Lavelle afirma că: „filosofia n-a încetat niciodată să pună valoarea pe primul
plan al preocupărilor sale, nu doar, cum s-ar putea crede, în domeniul estetic sau în domeniul
moral, ci şi în domeniul metafizic (ontologic), în care fiinţa şi perfecţiunea au fost
confruntate neîncetat, fie spre a fi opuse, fie spre a fi contopite”. Ceea ce spune Louis Lavelle
relevă două situaţii istorice, de care trebuie să ţinem cont. Aceste situaţii sunt analizate şi de
M. Florian (vezi Recesivitatea ca structură a lumii, vol. I), ceea ce explică intensa
actualitate a noţiunii de valoare:
1) Într-o anumită perioadă istorică, mai bine zis până la mijlocul sec. XIX, termenul de
valoare, de ideal a fost monopolizat sub forma de Bine, Datorie, Virtute, iar morala a fost
subordonată religiei şi metafizicii. În aceste condiţii, valoarea nu era desprinsă de realitate, ci
apărea ca o realitate metafizică, divină, ca retragerea „perfecţiunii” (M. Florian). Pentru că
existenţa şi valoarea se contopeau, realitatea metafizicii apărea superioară. Pentru ca să se
nască o teorie independentă a fost necesar ca valoarea să se rupă de realitatea metafizică şi „să
ajungă la conştiinţa de sine”.
2) Valoarea este o noţiune simplă, independentă, indefinibilă pe căile clasice ale
definiţiei. Procesul de autonomie s-a realizat în două etape: a) adoptarea noţiunii de valoare
de către economia politică (o ştiinţă relativ nouă); b) lărgirea noţiunii de valoare de către
filosofie, în a doua jumătate a sex. XIX, dominat de acţiunea antimetafizică a pozitivismului.
Valorile (stricto sensum) constituie acel gen particular de „fapte” în funcţie de care ne
ghidăm apreciativ alegerile şi ne structurăm opţiunile sub raport valoric. Unele lucruri sunt
mai importante decât altele, preţuiesc mai mult, sunt mai demne şi merită să fie alese. Ele sunt
nu numai preferabile, ci şi dezirabile. Pentru a contura problematica domeniului valorilor,
ne putem pune următoarele întrebări:
(1). Valorile reprezintă criteriul alegerii sau însuşi obiectul ei?
(2). Cum se înfăptuiesc valorile?
(3). Care este relaţia dintre semnificaţia valorică şi suportul („purtătorul”) valorii?
(4). Care este structura internă a valorii, în genere (simplă, omogenă, unidimensională,
compusă, heterogenă, pluridimensională, raţională, iraţională)?
(5). Care este statutul ontic sau modul specific de existenţă a valorii? (reală sau ireală;
imanentă sau transcendentă; reductibilă sau ireductibilă; absolută sau relativă; de natură
obiectivă sau subiectivă etc.);
(6). Care este geneza valorii?
(7). Care este zona de întindere a valabilităţii valorilor?
(8). Cum pot fi cunoscute valorile (emoţional-afectiv ori intelectual; intuitiv sau
discursiv)?
(9). Se poate realiza o taxinomie a valorilor, o ierarhizare; cum sunt organizate
structural etc.?
Există numeroase puncte de vedere cu privire la valori, dintre care redăm mai jos
câteva:
Max Scheler – valoarea este un „fenomen originar” (URPHĀNOMENON), Acesta
consideră că se poate stabili o ierarhie eternă a valorilor, pornind de la câteva criterii49: durata
(valorile inferioare sunt evanescente, cele superioare eterne), divizibilitatea (înălţimea valorii
este invers proporţională cu divizibilitatea ei), întemeierea (valoarea care întemeiază o alta îi
este superioară), profunzimea satisfacţiei şi relativitatea (care tinde spre zero pe măsură ce
urcăm pe scara ierarhică a valorilor). Această tablă a valorilor nu poate fi aplicată nicăieri.
49
M. Scheler, Der Formalismus in der Ethik und die materiale Wertethik, M. Niemeyer, Halle, 1927, p. 103
 Oscar Kraus, discipol a lui Brentano, afirmă că: „Nu am fost în stare până acum să ne
dăm seama de noţiunea de valoare atât de simplă”. Simplitatea este caracteristică atât pentru
„conţinutul” ei, cât şi pentru „sfera” valorii.
Mircea Florian tratează trei condiţii pentru valoare:
(a). Valoarea este faptul cel mai nemijlocit trăit, o experienţă personală intimă;
(b). Valoarea aderă totuşi la obiecte, la realităţi care de aceea au sau sunt valori;
©. Totuşi valoarea pare a fi un ideal de neatins, sau de nerealizat, o ordine deasupra
realităţii, un tărâm neaccesibil, pur spiritual.
Alexius Meinong (austriac) – afirmă că valoarea este un sentiment specific de plăcere
(şcoala axiologică austriacă).
Th. Ribot, în Franţa, dezvoltă emoţionalismul în fundarea valorii (în La Logique des
sentimentes – 1908).
Moritz Schlick, în cadrul neopozitivismului, identifică valoarea cu bucuria de a trăi
(Fragen der Ethik – 1930).
Cristian von Ehrenfels, ca discipol al lui Meinong, dezvoltă o teorie voluntaristă.
Valoarea se bazează pe dorinţă, pe capacitatea acesteia de a fi dorită, pe „dezirabilitate” (în
System der Werttheorie – 1897-1898). Noi nu dorim valorile pentru că sunt valori, ci ele
sunt valori pentru că le dorim – este enunţul lui Spinoza, preluat de şcoala voluntaristă, care
nu admite realitatea valorilor, întrucât sunt expresii umane, nu ontologice.
Fr. Nietzsche a contribuit mult la răspândirea cuvântului de „valoare”. El a considerat
filosofia ca pe o „creaţie” sau ca pe o „răsturnare” de valori, ca un eroism al vieţii umane.
Existenţialismul, mai ales cel francez, beneficiază de o tradiţie pe linia unei filosofii a
libertăţii, fundează valoarea exclusiv pe libertatea absolută, iraţională a individului: „…
libertatea mea este unicul fundament al valorilor şi că nimic, absolut nimic nu mă justifică de
a adopta cutare sau cutare valoare, cutare sau cutare scară de valori. Ca fiinţă prin care
valorile există, eu sunt nejustificabil. Iar libertatea mea este cuprinsă de anxietatea de a fi
fundamental fără fundament al valorilor (Sartre, L’étre et le néant, 1943, p. 76).
W. Windelband ca şi ceilalţi neokantieni ai Şcolii de la Baden, au considerat valoarea
ca pe o rezultantă a creativităţii umane, dar şi ca modelatoare a condiţiei umane cu validitate
independentă de condiţiile experienţei: „Mai întâi orice valoare semnifică ceva care satisface
o trebuinţă şi provocă un sentiment de plăcere […] Dacă suprimăm voinţa şi sentimentul, nu
mai există valori (Windelband, Einleitung in der Philosophie, ed. II, 1920, p. 254).
Noul absolutism axiologic este o nouă orientare care remaniază considerabil vechiul
absolutism axiologic, după o perioadă de regresiune: „El nu mai interpretează transcendenţa
valorii ca pe o transcendenţă metafizică, existenţială (ontologică). Dimpotrivă, valoarea, deşi
este independentă de existenţa empirică a corpurilor şi cunoştinţelor, nu constituie o existenţă
superioară, ci o altă dimensiune, o altă lume opusă oricărui fel de existenţă” (M. Florian,
Recesivitatea …I). R.H. Lotze este fondatorul axiologiei, vorbind încă din 1956 de un
„imperiu” relativ autonom al valorilor. El este adevăratul promotor al noului absolutism
axiologic şi numeşte noua dimensiune a lumii Geltung (Valabilitate). Valoarea nu există, ci
este valabilă (gilt) şi, ca atare, este liberă de cotingenţele empirice, individuale, de facticitate.
Noul absolutism ţine să satisfacă relativismul, raportarea la subiect atât cât trebuie pentru a
nu compromite caracterul absolut „în sine” al valorilor. Introducerea „relativismului” va
constitui însă un moment critic al noului absolutism.
H. Rickert are meritul de a fi făcut o sistematizare a valorilor. Pentru el, conştiinţa nu
este o conştiinţă individuală, ci o „conştiinţă în genere”, care ia atitudine faţă de valori,
fiindcă din valori se desprinde un „trebuie”, un imperativ categoric. Sfera transcendentă
conştiinţei generice nu este existenţa (realitatea), ci un imperativ (Sollen), valori absolute ce
trebuie recunoscute. „Astfel dacă vrem să facem ştiinţă, trebuie să recunoaştem valoarea
absolută a Adevărului, dacă vrem o viaţă morală, trebuie să recunoaştem valoarea absolută a
Binelui, dacă vrem să avem o operă de artă, trebuie să recunoaştem valoarea absolută a
Frumosului, în sfârşit, dacă vrem o religie, trebuie să recunoaştem valoarea absolută a
Sfinţeniei” (M. Florian, Recesivitatea …I).
În cercetarea valorii pot fi menţionate şase direcţii de cercetare legate de: geneza
valorilor, structura valorii, funcţionalitatea axiosferei, cunoaşterea şi realizarea valorilor,
rezolvarea conflictelor valorice şi ierarhizarea valorilor. Toate aceste şase direcţii constituie
problematica axiologiei.
6.2. Valoarea – concept fundamental al culturii
Valorile nu pot fi încadrate nici în rândul lucrurilor, nici în ceea ce Husserl denumeşte
clasa „obiectelor ideale” (reprezentări simbolice, concepte, entităţi matematice, cunoştinţe).
Încercările axiologice de a defini noţiunea generică de valoare au surprins două determinaţii
ce caracterizează orice specie de valori: polaritatea şi ierarhia. Fiecărei valori îi corespunde
o altă valoare situată la polul opus axiologic, ceea ce înseamnă polaritate, în timp ce ierarhia
reprezintă ordonarea verticală a obiectelor sau actelor, de la inferior la superior, în
conformitate cu importanţa lor pentru subiect. Regnul ontologic al valorii începe acolo unde
obiectele, operele, comportamentele nu stau pentru om pe acelaşi plan, ci li se acordă o
inegalitate de rang şi un sens pozitiv sau negativ.
 Se pune problema dacă o valoare este o proprietate sau este o relaţie care izvorăşte
dintr-o anumită legătură între obiectul valorizat şi subiectul valorizator50. S-a ajuns la
concluzia că valoarea nu este un atribut intrinsec al unor obiecte (materiale sau ideale), nici
atribut intrinsec al subiectului, ci un mod specific de raportare, preferenţială şi deziderativă, a
subiectului faţă de obiect.
După cum spune Petre Andrei (Filosofia valorii), valorile sunt realizate în forme
generale de cultură, ele sunt bunuri culturale din viaţa istorică. Dar Petre Andrei face
distincţie între sentimentul valorii şi judecata de valoare. Judecata de valoare, spre
deosebire de sentimentul valorii este rezultatul unei cântăriri, unei comparaţii a mai multor
valori. Tot Petre Andrei susţine că pentru a sesiza faptele sociale în genere, omul trebuie să
aibă o conştiinţă teleologică, adică o conştiinţă a scopului şi a valorii. Societatea îl face pe
individ să se ridice deasupra sa însăşi, să adopte o valoare generală, către a cărei realizare să
tindă din toate puterile sale şi după care să aprecieze celelalte valori. Idealul apare aici ca o
forţă colectivă, ca o valoare colectivă. Conştiinţa teleologică poate duce către o valoare
supremă, o valoare totală culturală.
Pentru Tudor Vianu, valoarea este un alt atribut caracteristic al operei. Valoarea apare
deci nu ca un lucru, ci ca o categorie prin subsumare la care lucrurile dobândesc valoare şi
devin bunuri: „Cum nu există o singură speţă de valori, ci valori de speţe diferite (economice,
politice, teoretice, estetice, morale, religioase), acelaşi lucru poate fi subsumat uneia sau alteia
dintre aceste valori, pentru a primi caracterul unor bunuri deosebite. Un tablou de Luchian
este un bun estetic pentru amatorul de artă, dar un bun economic, o marfă, pentru negustorul
de tablouri. Posibilitatea subsumării aceluiaşi lucru în sfera câte unei alte valori, pe care (în
Introducere la teoria valorilor) am numit-o subalternarea actelor de valorificare, este o
împrejurare pe care n-o poate legitima decât concepţia valorii ca ceva deosebit de lucru însuşi,
ca o categorie (T. Vianu, Tezele unei filosofii a operei). Este de remarcat că T. Vianu face o
distincţie clară între bunuri şi valori. Pentru el, opera este un bun produs iar civilizaţia
reprezintă suma tuturor operelor.
După T. Vianu, lumea valorilor este o lume originală, pentru că ele nu au
genus proximum decât totalitatea lor. Această lume, privită ca întreg, nu poate fi dependentă
de categoriile realităţii. Lumea valorilor este o lume de sensuri, deosebită de obiectele fizice.
Pentru că nu putem ridica nici una dintre valori la rangul unei clase mai largi, spunem că
fiecare valoare are o finalitate intrinsecă, adică valorile sunt ireductibile, neputând fi raportate
la o categorie mai largă. Deci, în esenţa ei, valoarea e ceva nedefinibil, adică natura ei este
50
N. Rescher, Introduction to Value Theory, Prentice-Hall Inc.; New Jersey, 1969, p. 55
iraţională. Ireductibilitatea valorilor a fost stabilită de Imm. Kant, care arată că cele trei
manifestări ale sufletului omenesc producător de cultură – adevărul, binele, frumosul –
rezultă din trei energii speciale ale spiritului: adevărul din raţiunea pură; binele din raţiunea
practică; frumosul din sentiment. Dacă valorile nu pot fi definite prin genus proximum –
datorită caracterului adânc iraţional al lor – ele pot fi definite prin însuşirile caracteristice
pentru fiecare dintre ele (diferenţa specifică) (T.V., Filosofia culturii). Trebuie să renunţăm,
deci, în ceea ce priveşte valorile de a avea o definiţie logică, ci doar una parţială.
6.3. O analiză concretă a valorilor
Valoarea reprezintă o relaţie socială în care se exprimă preţuirea acordată unor obiecte
sau fapte (naturale, sociale, psihologice) în virtutea unor corespondenţe a însuşirilor lor cu
trebuinţele sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurile acesteia (vezi Dicţionar de
filosofie). Deci valoarea se constituie prin raportarea obiectelor la trebuinţe sociale, istoriceşte
determinate, atribuindu-se denumirea de valoare chiar lucrurilor, ideilor, sau acţiunilor cărora
comunitatea umană le acordă preţuire. Valoarea reprezintă întruparea unor scopuri, proiecte,
dorinţe, intenţii, adică obiectivarea esenţei umane în produse ale activităţii creatoare,
specifice pentru fiecare tip de atitudine umană (etică, estetică, teoretică, politică etc.). Ca
ramură a filosofiei, axiologia, constituită din a doua jumătate a sec. XIX încoace, evidenţiază
că valoarea implică un raport între „ceva” demn de preţuit (o valoare) şi „cineva”
(consumatorul de valori), în măsură să acorde preţuire valorii, adică un raport între obiectul
valorizat şi subiectul valorizator (axiologic). Acest raport are un caracter social, întrucât
calităţile valorii satisfac trebuinţe, necesităţi şi aspiraţii umane, condiţionate social. Actul de
valorizare, constituindu-se la nivelul conştiinţei sociale, are prioritate faţă de actele de
preferinţă ale individului.
De-a lungul evoluţiei comunităţilor umane s-au format diverse sisteme de valori, după
anumite criterii de valorizare şi după anumite ierarhii. Se remarcă faptul că valoarea este
bipolară: bine-rău; frumos-urât; dreptate-nedreptate; libertate-constrângere; demnitate-lipsă
de demnitate (laşitate?), dar şi graduală. Valorile pot să fie specific sau general-umane, cu
valabilitate exhaustivă.
O analiză concretă a valorilor trebuie să ţină cont de următoarele aspecte: relaţia dintre
obiectul şi subiectul axiologic, perioada concret – istorică, gradualitatea valorii. După cum
spune Petru Comarnescu: „… valoarea înseamnă mai mult satisfacţia funcţiilor noastre
constitutive, oricare ar fi ele […]. Valoarea este legată de libertatea descoperirii, adică de
putinţa de creaţie şi cunoaştere […]. Valorile sunt mai mult experienţe sau expresii active ale
indivizilor către un ţel ce se află în natura lor lăuntrică […]. Valoarea este realizarea evaluării
noastre” (Petru Comarnescu, Kalokagathon, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 103-104).
Ca urmare, valorile sunt trecute prin prisma subiectivităţii, dar ele capătă amprenta
mentalităţilor colective. Axiologia devine astfel un îndreptar practic, un reper şi un jalon sigur
pentru subiectul explorator.
6.3.1. Libertatea
Libertatea, ca valoare, este legată de experienţa constrângerii şi, ca atare, definirea ei
trebuie să aibă în vedere elementele de ordin istoric în care omul se află în cel puţin trei relaţii
majore: a) cu Natura (inclusiv cu divinitatea); b) cu comunitatea (uneori înţeleasă ca stat);
c) cu sine (ca relaţie de mare adâncime). Aceste relaţii creează tot atâtea tipuri de libertate:
libertatea faţă de natură; libertatea faţă de societate; libertatea interioară. Kant, care este
considerat fondator al axiologiei moderne, corelează, în plan teoretic, natura şi libertatea cu
conceptul şi ideea. Dacă natura, ca şi concept al intelectului, exprimă unitatea în existenţa
fenomenelor, prin exemple ale experienţei, libertatea, ca idee a raţiunii, are o realitate în sine
problematică, întrucât nu poate fi demonstrată cu ajutorul legilor naturale şi experienţei:
„Legislaţia raţiunii omeneşti are două obiecte, natura şi libertatea, şi cuprinde deci atât Legea
naturii, cât şi Legea morală, la început în două sisteme diferite, iar la sfârşit într-un singur
sistem filosofic. Filosofia naturii se raportează la tot ceea ce este, pe când filosofia
moravurilor numai la ceea ce trebuie să fie”. (Imm. Kant, Critica Raţiunii Pure, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 623). Se înţelege că libertatea este o realitate interioară, o
modalitate subiectivă de comportare a oamenilor în raport cu obiectivitatea naturii şi vieţii
sociale. În problema libertăţii nu pot să fie neglijate interesele subiectului, pentru că
libertatea este a subiectului, fiind legată de cunoaşterea extensivă şi intensivă a acestuia.
„Libertatea fiind cea mai nobilă dintre însuşirile omului”, după cum spune J.J.
Rousseau (în Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1955,
p. 144), constituie un prim obiect de cercetare pentru disciplinele socio-umane. Dar niciodată
nu putem discuta libertatea ca pură abstracţie, mai ales că ea se realizează gradual în
istorie, niciodată în mod absolut, ci, de cele mai multe ori, ca o consecinţă a unor îndelungate
violenţe asupra omului. Numai suferinţa îndelungată a putut să dea cu adevărat măsura
libertăţii, ca pe un bun pe care-l preţuieşti mai mult după ce l-ai pierdut. Din acest motiv,
numai libertatea conştientizată are cu adevărat valoare şi este, la rândul ei, măsură a
raţionalităţii istorice. Nu sesizarea unei anumite libertăţi are valoare, ci înţelegerea limitelor
în care aceasta se înscrie. Să luăm în discuţie aici cele trei relaţii majore amintite mai înainte.
A) Relaţia cu Natura creează două tensiuni: a) omul este element al Naturii şi, ca
urmare, el creează o primă tensiune în sistemul natural; b) omul este creator de artefax şi,
prin aceasta, opune Cultura sa Naturii din care s-a desprins. Se pune o întrebare esenţială:
care sunt limitele libertăţii umane în cadrul Naturii? S-au dat răspunsuri diverse de-a
lungul istoriei gândirii la această întrebare, care merg de la libertatea absolută până la
fatalism, ca determinare absolută. Problema destinului şi libertăţii o întâlnim încă din cele
mai vechi scrieri. Pentru antici, destinul întruchipa caracterul prestabilit şi implacabil al
cursului vieţii fiecărui individ. Colectivităţile umane aveau şi ele parte de acelaşi tratament.
Mai mult decât atât, la vechii greci, deasupra oamenilor şi zeilor se afla acelaşi destin, moira,
singura zeitate fără de formă din mitologia greacă. În creştinism apare contradicţia dintre
constrângerile impuse de autoritatea divină şi libertatea umană. Disputele filosofice şi
teologice pe seama acestei contradicţii sunt nesfârşite. Dacă stoicii pentru stingerea
contradicţiei făceau apel la stăpânirea dorinţelor, teologia consideră că oamenii trebuie să se
supună constrângerilor divine, dar, pe, de altă parte, li se recunoaşte acestora un anumit grad
de libertate, pentru ca ei să fie răspunzători de faptele lor. Aceasta este mult controversata
problemă a liberului arbitru. Această doctrină este apărată de Ioan Damaschin (în Despre
credinţa ortodoxă, cap. XXV-XXVI), Metodiu din Olimp (în Banchetul şi în Despre
liberul arbitru) care spune: „Eu zic că omul s-a născut liber, că răul n-a preexistat şi că omul
n-a primit de la acesta puterea de a săvârşi cele rele. Omul a avut de la început puterea de a se
supune sau nu voii lui Dumnezeu”. Această putere se numeşte liberul arbitru (s.n.) (în
Despre liberul arbitru, cap. XVII). O atitudine total ostilă a avut-o Friedrich Nietzsche faţă
de teologie: „Azi nu avem nici o milă faţă de conceptul de „liber arbitru”: ştim prea bine ce
este el de fapt – cel mai ticălos dintre toate artificiile teologilor …; doctrina liberului arbitru a
fost inventată în esenţă pentru scopul de a pedepsi, adică pentru că se dorea imputarea
vinovăţiei” (Amurgul idolilor).
Problema libertăţii în relaţia omului cu Natura trebuie să aibă în vedere constrângerile
cauzale care fac din fiecare eveniment sau act ceva necesar. Libertatea umană este pusă în
pericol de aceste constrângeri şi înţelegerea limitării acesteia este o chestiune de cunoaştere.
Dacă omul nu este în totalitate liber, fiind supus constrângerilor cauzale, în ce măsură mai
este el răspunzător de faptele sale? Cei mai mulţi dintre filosofii clasici au restabilit pentru om
un anumit tip de libertate şi responsabilitate. Spinoza şi Hume au acceptat constrângerile
cauzale, dar au acceptat libertatea de a face ce vrei, fără nici o constrângere exercitată de alţi
oameni sau de către destin. În schimb, Vasile Conta a ajuns la concluzii fataliste, printr-o
aplicare nediferenţiată a principiului cauzalităţii, dar responsabilitatea umană rămâne valabilă
chiar şi pentru fatalişti. William James pune întrebarea dacă, în termeni clasici, opoziţia
cauzalitate (necesitate) – libertate nu este cumva fundamental greşită.
 În relaţia omului cu Natura nu există o libertate absolută a acestuia, dar libertatea se
poate realiza gradual în următoarele etape:
(a). Libertatea realizată prin cunoaştere este o libertate graduală, în creştere, în
strânsă legătură cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei sau cu alte tipuri de cunoaştere
neconvenţionale. O mai mare libertate de mişcare în zona posibilului, cât şi predicţia
viitorilor posibili fac din ştiinţa omului un instrument eficient pentru creşterea gradului de
libertate faţă de ceea ce numim natură în genere;
(b). Libertatea obţinută prin valorizare, evaluarea situaţiei reale şi a celei posibile
în vederea fixării scopurilor şi mijloacelor. Câmpul libertăţii este restrâns, dar adâncit. Se
evidenţiază aici momentul de maximă importanţă al deciziei;
©. Libertatea obţinută prin obiectivarea scopurilor şi mijloacelor propuse, alese
colectiv sau individual. La acest nivel trebuie înţeleasă relaţia dintre libertate şi progres.
Raportul cu natura implică o mare responsabilitate a omului şi o translaţie spre relaţiile
interumane.
B) Relaţia insului cu societatea (cu statul) creează, de asemenea, două tensiuni
majore: a) tendinţa insului de a încălca regulile comunităţii, de a se sustrage legităţilor
acesteia; b) tendinţa statului de a-i domina în totalitate pe indivizi, prin reducerea acestora la
statistică, la ceea ce este numărabil. O discuţie fecundă a avut loc asupra raportului dintre
libertate şi autoritate. J.St. Mill spune: „Lupta dintre libertate şi autoritate este trăsătura cea
mai izbitoare a acestei epoci istorice cu care ne-am familiarizat la început în istoriile greacă,
romană şi engleză” (în La liberté, 1864). Observaţia lui Mill este valabilă şi azi, când se pune
problema unei democraţii în sens larg, ca o remarcabilă realizare postbelică. Totodată este clar
că lumea n-a fost şi nu este un paradis al libertăţii sau, după cum afirmă Mircea Florian,
„sclavia şi libertatea au stat alături” (în Recesivitatea ca structură a lumii, vol. II, p. 57).
În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, articolul 1, se spune: „Toate fiinţele
umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”. Acest document este de importanţă
majoră pentru lumea contemporană, pentru împlinirea ontologică a omului, cât şi pentru
reglementarea relaţiei stat-individ. Există un adevăr în ceea ce spune socialistul englez Grant
Alan, că toţi oamenii se nasc liberi şi inegali. Deşi o fiinţă structural liberă, omul trebuie să
lupte pentru cucerirea şi conservarea libertăţii sale. Libertatea este o cucerire de fiecare zi, de
fiecare generaţie, după cum spune M. Florian.
Distingem următoarele niveluri ale libertăţii:
Primul nivel. Libertatea este legată de individual, ea este inerentă conştiinţei. Dar,
contrar lui Sartre care afirma că omul e „condamnat” să fie liber, conştiinţa nu e în orice
moment esenţial liberă. De aceea, emanciparea individului nu trebuie făcută până la anarhie.
Nu putem fi siliţi să fim liberi. Bergson, care credea în libertatea inerentă conştiinţei, este
rezervat prin acordarea posibilităţii predominării automatismului. Pentru acesta, libertatea este
cel mai evident fapt (în Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1993, p. 146).
Al doilea nivel. Libertatea este esenţa voinţei, a acţiunii în care se manifestă conştiinţa
integrală. Eliberarea omului constă în sporirea alternativelor, în înmulţirea posibilităţilor de a
fi fericit. Montesquieu găseşte două tipuri de libertate la acest nivel: a) a face numai ceea ce
permit legile; b) a fi protejat împotriva legilor tiranice. Pentru Em. Durkheim, partizan al
unei concepţii socio-centriste, pe linia lui Comte, individul este liber în şi prin societate (în
Division du travail social). Lupta pentru libertate este lupta împotriva unei libertăţi absolute,
împotriva arbitrarului iraţional, a desfăşurării neîngrădite a independenţei indivizilor şi
colectivităţilor. Libertatea este o limitare prin lege şi îmbrăţişată de indivizi ca expresie a
dreptăţii.
În cadrul societăţii, cucerirea libertăţilor s-a realizat treptat, astfel:
Libertăţile civile (cetăţeneşti), de care beneficiază indivizii în cadrul colectivităţii.
Ele protejează şi garantează persoana fizică şi proprietatea ei. În Anglia s-au dobândit prima
dată aceste libertăţi (habeas corpus);
Libertatea juridică sau libertatea şi egalitatea în faţa legilor reprezintă o cucerire
modernă, pe care o regăsim în programele revoluţiilor burgheze, contrară privilegiilor
feudale;
Libertatea politică este şi ea evolutivă şi deplin realizată prin introducerea votului
universal;
Libertăţile individuale („libertatea de conştiinţă”) au fost numite libertăţi
naturale, fiind considerate inerente naturii umane. Ele au fost proclamate ca „drepturi ale
omului” (drepturi naturale) – încă de stoici, apoi de Renaştere (J. Althusius, Hugo Grotius),
pentru a fi regăsite în Declaraţia de Independenţă Americană (1776), Declaraţia Omului
şi Cetăţeanului (1789), Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948). O poziţie
diferită o are J. St. Mill (în Despre libertate), care argumentează libertatea pe baza utilităţii şi
nu a dreptului natural.
C) Relaţia cu sine, ca relaţie de mare adâncime, creează şi ea o tensiune majoră, cea
dată de constrângerile interioare. În discuţia filosofică s-a produs un transfer din sfera
ontologiei generale, bazată pe un tablou abstract al naturii şi cosmosului, în sfera ontologiei
umanului. Personalitatea umană capătă o pondere însemnată în analiza libertăţii, cu cele două
dimensiuni ale sale: afectivitatea şi voinţa. Desprindem două mari orientări filosofice care au
referiri clare asupra acestei chestiuni: raţionalismul are în vedere numai principiul că
„gândirea subiectivă este activitatea noastră cea mai proprie şi mai adâncă”; empirismul
afirma că „raţiunea trebuie să fie doar roaba pasiunilor” (David Hume). Dacă Schopenhauer
contestă existenţa libertăţii, omul fiind condus de o voinţă orabă, Nietzsche şi Sartre vor
susţine că nu există nici un fel de constrângeri fatale. Pentru Nietzsche, libertatea nelimitată a
omului este determinată de o voinţă foarte puternică. Pentru Sartre, libertatea absolută implică
o responsabilitate absolută.
Azi, în problema libertăţilor se află emanciparea deplină a omului de sub orice tutelă.
În acest sens, ar trebui să înţelegem ceea ce spunea Th. Mann prin reforma spirituală a
libertăţii (în La victorie finale de la démocratie). Numai prin Spirit putem să accedem cu
adevărat la libertate, numai prin comuniune spirituală oamenii pot să fie liberi împreună.
6.3.2. Dreptatea
Termenul de „dreptate” vine din grecescul dīkē, care mai are înţelesul şi de reparaţie,
judecată, justiţie. Dreptatea este o noţiune etico-juridică, folosită drept criteriu pe baza căruia
se aprobă sau se dezaprobă, în lumina unui ideal etic, orânduirea socială şi de stat, relaţiile
economice, politice, juridice, normele şi legile în vigoare într-o epocă dată, precum şi
acţiunile indivizilor, ale grupurilor sociale, comunităţilor umane, ale popoarelor sau statelor.
Din acest motiv, concepţiile despre dreptate au un caracter istoric şi anumite trăsături în
funcţie de grupul uman căruia îi aparţine.
Există numeroase sensuri ale dreptăţii, în relaţia de opoziţie a acesteia cu nedreptatea.
Iată câteva dintre acestea: a) dreptatea reprezintă respectarea legilor, ea însemnând „a
proceda just”, „s-a făcut dreptate”, „s-a făcut justiţie”; b) dreptatea are un sens moral,
dincolo de lege, iar omul are dreptul moral să nu se supună legilor atunci când acestea sunt
nedrepte (Mahatma Gandhi a argumentat „nesupunerea civică” faţă de nedreptăţile societăţii,
nonviolentă); c) este drept ca fiecăruia să i se dea ceea ce i se cuvine, scala pedepselor să
corespundă gravităţii vinei; d) dreptatea să se aplice imparţial, în situaţiile când este posibil.
Indiferent de sensul pe care-l dăm dreptăţii, cât şi de clasele de situaţii la care aplicăm acest
termen, se formulează o cerinţă a justificării comportamentului nostru moral, enunţată clasic
în dialogul lui Platon Republica. Glaucon, un personaj al dialogului, îi cere lui Socrate să
justifice faptul că oamenii trăiesc în mod moral, că preferă dreptatea nedreptăţii.
În istoria gândirii filosofice s-a pus problema temeiului dreptăţii, dacă acest temei
este sentimentul sau raţiunea. După Rousseau, fiecare om posedă un simţ înnăscut al dreptăţii,
pe temeiul căruia el apreciază moralitatea faptelor sale ori ale semenilor. Temeiul dreptăţii se
află într-un sentiment al nostru: iubirea faţă de sine. Spre deosebire de Glaucon care
considera că natura omului şi practicarea dreptăţii sunt în conflict, Rousseau consideră că
natura omului nu poate să fie în conflict cu dreptatea, pentru că sentimentul dreptăţii este
înnăscut. Imm. Kant, ca şi Rousseau, consideră că provocarea lui Glaucon se bazează pe
premisa greşită, că „nimeni nu e drept de bună voie, ci doar silnic”. Dar Kant, spre deosebire
de Rousseau, face distincţie între două feluri de motivaţii ale acţiunii oamenilor: înclinaţia şi
simţul datoriei. Acţiunea din înclinaţie diferă de la om la om, în timp ce raţiunea este
universală. Dreptatea, după Kant, îşi are temeiul în raţiune şi este în armonie cu natura omului
(în Bazele metafizicii moravurilor).
Se pune problema dacă dreptatea este sau nu absolută. Unii filosofi susţin că dreptatea
nu este absolută, că aceasta este doar expresia unei convenţii încheiate între oameni pentru a
nu se vătăma unii pe alţii. Pentru alţi gânditori, cum este Pascal, dreptatea are o natură
universală, absolută. De asemenea, Kant şi Rousseau au făcut apel la caracteristicile
fundamentale ale sufletului uman (raţiunea proprie fiecăruia dintre noi sau simţul înnăscut al
dreptăţii). Ideea de dreptate este universală pentru că aceste caracteristici sunt comune tuturor
oamenilor. Pentru Sf. Augustin, dreptatea este universală, dar nu-şi are temeiul în sentiment
sau în raţiune, adică în noi, ci în afara noastră, în fiinţa divină: „Această dreptate, care trăieşte
în ea însăşi, este fără îndoială Dumnezeu el însuşi, şi ea este neschimbătoare …” (Augustin,
De Trinitate).
Ca şi în cazul libertăţii, nu există o dreptate unică, universală, ci diverse tipuri de
dreptate. Menţionăm aici câteva dintre acestea:
(a). Dreptatea procedurală constă în respectarea regulilor sau legilor într-o societate.
Oamenii sunt egali în faţa acestor reguli sau legi, sancţiunile fiind uniforme în cazul
delictelor;
(b). Dreptatea socială susţine că distribuţia bunurilor într-o societate riscă să fie
nedreaptă dacă e lăsată exclusiv în seama legilor pieţei. Distribuirea acestor bunuri trebuie să
se facă pe baza unor principii morale. Oamenilor trebuie să li se ofere o egalitate a şanselor, să
primeze talentul şi efortul. După alţi susţinători ai dreptăţii sociale, nu meritele ci nevoile
indivizilor ar trebui să primeze. Un astfel punct de vedere îi aparţine lui Marx, care susţine că
într-o societate dreaptă (în cea comunistă) repartiţia se face după muncă şi după nevoi (în
Critica programului de la Gotha). Un alt punct de vedere, specific societăţii contemporane,
este teoria „statului asistenţial”, conform căreia statul trebuie să asigure doar satisfacerea unor
nevoi fundamentale (îngrijire medicală, instruire), dar că el nu trebuie să intervină în
distribuirea bunurilor între oameni.
 Dreptatea este o valoare cu dublu statut: juridic şi moral. Ca valoare juridică,
dreptatea este o valoare reală, dar un raport juridic necesită, de cele mai multe ori,
valorificări morale. Despre o acţiune se va putea spune că este: legală şi morală, legală şi
imorală, ilegală şi morală. Ca valoare morală, dreptatea este în concordanţă cu binele şi în
dezacord cu răul. Ca valoare morală, dreptatea este o valoare personală şi reprezintă un „scop
al vieţii” (Tudor Vianu, Studii de filosofia culturii, Editura Eminescu, 1982, p. 98). Trebuie
că dublul statul al valorii de dreptate să-l avem mereu în vedere, pentru a înţelege
universalitatea acesteia, cât şi cazurile concrete de aplicabilitate în cadrul societăţii.
6.3.3. Demnitatea şi destinul omului în lumea contemporană
Se poate spune un lucru uimitor despre om, că destinul acestuia este destinul fiinţei, că
dacă fiinţa şi-a încheiat destinul sau aceasta nu mai interesează cercetarea teoretică, în acelaşi
timp omul a ajuns la capătul istoriei sale, înainte de dispariţia fizică a umanităţii. Demnitatea
este o categorie în primul rând etică, dar nu numai atât, pentru că ea priveşte deopotrivă
frumuseţea moralităţii, adică devine o categorie indirect estetică. Demnitatea omului în lumea
contemporană este tocmai de a menţine această frumuseţe etică, întrucât decurge din
împlinirea ontologică a acestuia.
Semnele de întrebare care se pun asupra destinului omului vin tocmai din partea cea
mai civilizată a lumii, din Occidentul care s-ar putea să-şi trăiască ultimele clipe ale culturii
sale. Acest Occident se află într-o situaţie analogă cu cea a Imperiului Roman de Apus din
sec. IV-V e.n., incapabil să se mai autosalveze şi căzând sub ocupaţia tinerilor şi puternicilor
barbari. Semnalele trase de la Oswald Spengler încoace, cu referire la decreptitudinea
Occidentului, nu sunt de neglijat, ci ele trebuie să constituie avertismentul pentru viitor.
Credem că „ruptura” epistemologică dintre cultură şi civilizaţie este cea mai gravă criză a
Occidentului. Această ruptură, care începe să intervină, treptat, odată cu revoluţia industrială,
a pus şi pune mereu sub întrebare umanismul de factură clasică. De fapt acest umanism a
dispărut, vinovăţia lui de fond fiind utopia idealurilor. Supremaţia civilizaţiei asupra culturii a
pus în pericol omul de factură clasică, dar a pus sub semnul întrebării chiar omul ca specie?
Este o întrebare de esenţă, care priveşte mai degrabă viitorul decât prezentul. Care va fi
destinul omului, îşi va mai găsi el locul în lume sau va trăi din nostalgia trecutului?
Pentru înţelegerea destinului omului şi împlinirea demnităţii acestuia, ca act estetic
indirect provenit dintr-o implicaţie etică, am luat ca reper Scrisoarea despre umanism a lui
M. Heidegger, pentru că aceasta pune, la cotele cele mai înalte, tocmai problema demnităţii şi
destinului. Credem că filosoful german a depăşit cu mult limitele existenţialismului şi că el a
reprezentat şansa de redresare a gândirii europene. Scrisoarea despre umanism a luat naştere
ca răspuns la întrebarea lui Jean Beaufret (vezi Walter Biemel, Heidegger, Humanitas, 1996),
filosof francez care l-a vizitat pe Heidegger după război. Scrisoarea are ca temă: cum trebuie
gândit omenescul omenescului? Beaufret, care îl avea în vedere pe Sartre ce revendicase
umanismul pentru existenţialism (în L’Existentialisme est un humanisme), îi adresează lui
Heidegger întrebarea: cum poate fi redat cuvântului umanism un sens nou? Heidegger
răspunde tot printr-o întrebare: este necesar să-i dăm un sens nou umanismului?
Tema centrală a Scrisorii este aceea pe care a scos-o în prim plan mişcarea gândului
împlinită prin Kere: raportul fiinţei cu esenţa omului. Această gândire despre om depăşeşte
umanismul clasic, tradiţional, în care omul apărea în calitate de centru şi de stăpân al fiinţării.
Singura calitate a omului este acum aceea de gânditor şi rostitor al fiinţei. Gândirea despre om
devine în mod necesar gândirea despre fiinţă, întrucât doar din perspectiva fiinţei discursul
despre om îşi poate dobândi rigoarea. Enumerăm aici câteva idei esenţiale ale Scrisorii, ca
program heideggerian pentru noul umanism:
- gândirea şi limba ca expresie a raportului fiinţei cu esenţa omului;
- umanismul ca expresie derivată a metafizicii;
- esenţa omului ca ec-sistenţă, adică situarea acestuia în deschiderea luminătoare
(Lichtung) a fiinţei;
- omul este „aruncat” de către fiinţă în adevărul fiinţei şi devine, ca atare, veghetorul
ei, adică „păstor” al fiinţei;
- adevăratul umanism este cel care gândeşte omul pornind de la apropierea lui de
fiinţă;
- limba ca „loc de adăpost al fiinţei” şi ca „lăcaş al esenţei omului”.
Gândirea lui Heidegger despre om, despre destinul acestuia, are în spatele ei
experienţa matură a gândirii occidentale, care, chiar din punct de vedere istoric, nu trebuie
neglijată. Avem în vedere imperativul etic al lui Kant, acela de a-l considera pe om
întotdeauna ca scop şi niciodată ca mijloc. Sau putem să reţinem celebra vorbă a lui
Montaigne: „Fiecare om duce în sine tiparul întregii condiţii umane” (în Eseuri, Editura
Minerva, 1984, p. VII). Considerăm că a gândi laolaltă adevărul, fiinţa şi istoricitatea, aşa
cum a făcut-o Heidegger, deschide perspectiva optimistă pentru destinul viitor al omului,
pentru re-găsirea acestuia, pentru aşezarea acestuia în-deschis, adică în esenţa lui. Nu trebuie
să considerăm această esenţă ca „ultimă”, nici să dăm verdicte fataliste, întrucât omul tocmai
prin aceasta este măreţ, prin perfectarea lui la infinit. De aceea anticii l-au văzut ca „măsură a
tuturor lucrurilor” (Protagoras), ca cel ce se poate cunoaşte pe sine (Socrate) sau ca minunea
cea mai înaltă (Sofocle). Destinul omului nu poate exista în afara conştiinţei sale, iar
demnitatea este singura măsură adevărată a acestei conştiinţe.
Am prezentat mai sus câteva elemente esenţiale pentru înţelegerea valorilor omului.
Aceste valori generale trebuie să constituie întotdeauna reperul cel mai important pentru
activitatea profesională. În respectul său faţă de societate, grupul profesional trebuie să ofere
cele mai bune servicii. Valorile unei profesii sunt adaptări ale cerinţelor valorice cele mai
generale la specificitatea unui domeniu de activitate, în care intră în contact grupul de
profesionişti cu ceilalţi membrii ai comunităţii, profesioniştii între ei ca şi schimb de
experienţă sau formă de comunicare.
6.4. Normele
Norma reprezintă din punct de vedere sociologic aşteptările comportamentale comune
care semnifică ceea ce este dezirabil şi specific cultural51. Normele se aseamănă cu regulile şi
reglementările, fiind prescripţii, dar nu au statusul formal al regulilor. Conceptul sociologic de
„normă” este legat de cel de rol, întrucât rolul este definit ca un set de norme ataşat unei
poziţii sociale. Conceptele de „normă” şi „rol” sunt centrale în sociologia funcţionalistă, în
lucrări care au teoretizat ordinea socială, cum sun lucrările lui Talcott Parsons. Acesta
sugerează că normele sunt accepţiuni privind ceea ce trebuie să facă un individ în cadrul
comunităţii. Normele devin părţi ale motivării unei persoane prin intermediul socializării,
ceea ce face ca oamenii să se conformeze din propria lor dorinţă cu normele societăţii.
Teoriile parsonsiene ale normelor au fost criticate pentru că prezentau un model static al
interacţiunii sociale. Criticile au venit din partea sociologiei interacţioniste, care pune accent
pe negocierea semnificaţiilor, etnometodologiei şi teoriilor postmoderne care pun accent pe
complexitatea şi diversitatea semnificaţiilor, pe natura schimbătoare şi fragmentară a
identităţilor individuale52.
Normele morale sunt „propoziţii sau enunţuri prescriptive, prin care se indică ce
trebuie să facă sau să nu facă, respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în
situaţii repetabile, pentru ca manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune şi nu ca
rele”53. Structura formală a normei morale este, după Tudor Cătineanu, alcătuită din două
componente fundamentale, cristalizate lexical în două expresii tipice:
Expresia calitativă indică ce trebuie „să faci” sau cum trebuie „să fii”. Expresia
calitativă indică o calitate morală propriu-zisă, care este universală, extraindividuală.

51
Dicţionar de sociologie, Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 399
52
A se vedea Francesca Cancian, What are Norms?, 1975
53
Tudor Cătineanu, Elemente de etică, vol. I, Editura Dacia, Cluj, 1982, p. 87
 Expresia imperativă sau prescriptivă se cristalizează în expresia trebuie. Această
expresie în logica modală şi deontică se numeşte functor deontic, putând să aibă atât formă
pozitivă (trebuie), cât şi negativă (nu trebuie).
Pentru a înţelege mai clar ce sunt normele şi cum acţionează acestea, redăm mai jos o
clasificare a acestora:
Normele generale (sau universale) sunt acele norme după care se orientează toate
colectivităţile umane, indiferent de timpul de existenţă al acestora, având o mare durabilitate
în timp. Ele formează nucleul ethosului uman şi au o semnificaţie morală maximă. Ele pot lua
următoarele expresii pozitive: „fii sincer”, „fii generos”, „fii bun”, „fii loial”, „fii drept” etc.
Normele particulare sunt acele norme care se adresează unor grupuri sau colectivităţi
determinate; sunt variabile în timp; reglează tipuri de activităţi sau relaţii umane particulare54.
Exemplu: normele privind viaţa de familie, normele morale ale muncii, etica muncii
ştiinţifice, diversele deontologii etc.
Normele speciale sunt acele norme care se adresează unor grupuri restrânse sau
vizează relaţii şi manifestări specifice sau ocazionale55. Exemplu: normele cavalerismului,
normele de protocol, normele de comportare civilizată etc.
Normele grupului profesional (norme etice particulare) reprezintă acele recomandări
de comportament în situaţii sociale date, în care fiecare profesie „dezvoltă un sistem elaborat
de definiţii de rol”56. „Reţetele” comportamentului sunt legate de o serie de situaţii ca:
- admiterea în profesie şi accesiunea în ierarhia ocupaţiei;
- modul de comunicare cu clienţii;
- regulile care trebuie să stea la baza întâlnirilor şi consultaţiilor;
- gestionarea evoluţiilor teoretice din cadrul profesiei care pot duce la controverse şi
rezolvarea acestor controverse printr-un dialog ştiinţific adecvat.

54
Ibidem, p. 99
55
Ibidem
56
Vezi Doru Tompea, op. cit. p. 412
 CAPITOLUL VII

CONDIŢIILE ETICE ALE CERCETĂRII SOCIOLOGICE –

CONDIŢII ALE PROGRESULUI ŞTIINŢIFIC

7.1. Natura etică a activităţii sociologului

Activitatea sociologului este o activitate cu semnificaţie socială deosebită, întrucât ea
are rolul de a cunoaşte din punct de vedere ştiinţific fenomene sociale care constituie nucleul
unor probleme sociale. Această activitate nu trebuie să se desfăşoare în afara deontologiei,
pentru că trebuie să se respecte principiul servirii în primul rând a intereselor comunităţii.
Este important să remarcăm care este atitudinea sociologului faţă de problemele
sociale în general, în cadrul unei societăţi date.
Problema socială poate fi definită “ca o stare colectivă indezirabilă”, ce “se
circumscrie numai unui spaţiu geografic particular definit, într-o anumită perioadă a
dezvoltării sale, de un ansamblu de dificultăţi cu caracter distinct faţa de alte spatii
geografice”57. În opinia aceluiaşi autor, conceptul de “problemă socială” presupune definiţii şi
interpretări lipsite de unitate teoretică, departe de exigenţele unei definiţii ştiinţifice. “
Astfel, printr-o problemă socială, sociologii înţeleg, în mod general, situaţiile
considerate indezirabile sau intolerabile de către cea mai mare parte a membrilor unei
societăţi sau de către experţii calificaţi ai acestei societăţi. O problemă socială apare în funcţie
de:
- Un anumit spaţiu cultural;
- Un anumit timp cultural;
- O anumită contextualitate.
Termenul generic de „problemă socială” este folosit pentru a descrie o serie de
condiţii şi de comportamente deviante considerate manifestări ale dezorganizării sociale, cât
şi pentru a justifica schimbarea prin intermediul unor mijloace de inginerie socială. Probleme
sociale pot fi: infracţionalitatea, delincvenţa juvenilă, prostituţia, maladiile mentale,
dependenţa de droguri, sinuciderea, avortul, divorţul etc.
Atitudinea sociologului faţă de problemele sociale trebuie să fie una conformă cu
cerinţele Codului Deontologic al Sociologilor. El trebuie să pună pe primul loc omul, să nu
lezeze în nici un fel libertatea, demnitatea, interesele dezirabile ale subiecţilor care sunt supuşi
cercetării de tip sociologic.
Profesia de sociolog se desfăşoară pe baza respectării unor condiţii etice şi ştiinţifice
care sunt impuse de următoarele aspecte:
- relaţiile sociologului cu populaţia studiată (obiectul cercetării sale);
- relaţiile cu comunitatea ştiinţifică, atât în plan local, dacă aceasta există, cât şi în plan
regional, global;
- relaţiile sociologului cu beneficiarii rezultatelor cercetărilor şi cu societatea în
ansamblul ei;
- permanenta conştientizare a necesităţii respectării caracterului ştiinţific al cercetărilor
de tip sociologic:
- permanenta conştientizare că rezultatele unor cercetări de tip sociologic pot influenţa
negativ societatea dacă acestea sunt folosite de către anumite grupuri de interese.
7.2. Deontologia muncii de cercetare
Cercetarea ştiinţifică implică responsabilitatea pe mai multe planuri, planuri care
acoperă toate domeniile vieţii sociale, politice, morale, ştiinţifice, religioase, culturale etc.
Rezultatele ştiinţifice obţinute în urma cercetărilor exercită influenţe asupra societăţii pe toate
57
Sorin M. Rădulescu , Sociologia devianţei, Editura Victor , Bucureşti, 1998 , p.83
planurile, contribuind la dezvoltarea acesteia. Cercetarea de tip sociologic, ca orice cercetare
de tip ştiinţific, poate juca un rol progresist, poate influenţa factorii de decizie politică şi
administrativă pentru rezolvarea unor probleme cu care se confruntă comunitatea.
Deontologia muncii de cercetare reprezintă aspectele morale ale activităţii ştiinţifice
de care este răspunzător cel implicat în această activitate. Etica cercetării este de fapt o ramură
aplicată a eticii generale58. Ea impune responsabilitatea cercetătorului faţă de munca sa, faţă
de implicaţiile morale pe care le are caracterul muncii sale. Cercetătorul trebuie să justifice
utilitatea şi valabilitatea activităţii desfăşurate, să aducă un beneficiu societăţii.
În planul legislaţiei interne, importantă este şi Legea nr.206/2004 privind buna
conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi inovare. Legea precizează că
etica este un concept esenţial pentru ştiinţă şi cercetare. Conform art.2 al legii, ea se bazează
pe un ansamblu de principii morale şi de proceduri destinate respectării acestora. În acest
scop, Codul de etică şi deontologie profesională al personalului de cercetare - dezvoltare a
fost elaborat de autoritatea de stat pentru cercetare - dezvoltare (care este Minsterul Educaţiei
şi Cercetării). Moralitate în cercetare înseamnă respect pentru demnitatea umană. Art.4 al legii
precizează că frauda în ştiinţă este incompatibilă cu cerinţele moralei. Tot astfel, plagierea,
înstrăinarea ilicită a rezultatelor cercetării ştiinţifice sau confecţionarea de date imaginare,
care nu se bazează pe studiu efectiv constituie fapte sancţionate conform legii citate. În
condiţiile art.14, sancţiunile legale pentru nerespectarea moralei în ştiinţă şi cercetare sunt
următoarele: îndepărtarea persoanei din echipa de realizare a proiectului în cauză, schimbarea
responsabilului de proiect, retragerea şi/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin
încălcarea regulilor de bună-conduită, mustrarea scrisă, retrogradarea în funcţie, suspendarea
din funcţie şi concedierea.
În vederea punerii în aplicare a standardelor de etică şi moralitate în cercetarea
ştiinţifică, art.5 din Legea 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltare
tehnologică şi inovare precizează că se va înfiinţa un Consiliul Naţional de Etică a Cercetării
Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, care va funcţiona pe lângă Ministerul Ştiinţei
şi Cercetării. Consiliul este prevăzut a fi un organism consultativ, fără personalitate juridică,
ai cărui membri vor fi academicieni, profesori universitari, cercetători ştiinţifici de gradul I.
În contextul participării la cercetare, sociologul este o persoana capabilă să ia
decizii. El trebuie să aibă informaţii suficiente privind natura şi consecinţele previzibile ale
cercetării şi toate soluţiile de schimbare posibile. Decizia nu trebuie să fie influenţată prin

58
Constantin Enăchescu, Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 380
exercitarea unor factori externi precum forţa, înşelătoria, constrângerea sau alte forme ce
decurg din constrângeri (Codul de la Nürenberg).
Etica cercetării presupune un ansamblu de principii şi proceduri coerente şi comune
tuturor disciplinelor de cercetare, reprezentând, în acelaşi timp, o latură educativă pusă la
dispoziţia tuturor celor care participă la realizarea proiectelor de cercetare.
Desfăşurarea muncii de cercetare presupune probleme majore de etică, aşa cum sunt:
- problemele legate de adevăraţii beneficiari ai cercetării;
- implicaţiile etice ale comercializării cercetării.
Părţile implicate în procesul de cercetare îşi asumă o serie de responsabilităţi privind
planificarea proiectului de cercetare, calitatea cercetării, cunoaşterea procedurilor de
etică, luarea deciziei, derularea cercetării. planificarea proiectului de cercetare.
Cercetarea este un fenomen social complex ce presupune asumarea unor obligaţii
esenţiale încă din etapa de planificare. Aceasta presupune cunoaşterea de către cercetători a
consecinţelor ce pot avea impact asupra persoanelor implicate în proiectul de cercetare.
 ANEXE

LEGE nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovare (Publicat în: MONITORUL OFICIAL nr. 505 din 4
iunie 2004)
Capitolul I
Dispoziţii generale
Art. 1. – (1) Etica în activităţile de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de inovare,
denumite în continuare activităţi de cercetare-dezvoltare, se bazează pe un ansamblu de
principii morale şi de proceduri destinate respectării acestora.
(2) Principiile morale şi procedurile destinate respectării acestora sunt cele reunite în Codul
de etică şi deontologie profesională al personalului de cercetare-dezvoltare, elaborat de
autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare.
(3) Respectarea acestor principii morale determină buna conduită în activitatea de cercetare-
dezvoltare.
Art. 2. – (1) Activitatea de cercetare-dezvoltare trebuie să se desfăşoare în respect faţă de
fiinţa şi demnitatea umană, precum şi faţă de suferinţa animalelor, care trebuie prevenită sau
redusă la minimum.
(2) Buna conduită în cercetare-dezvoltare trebuie să se desfăşoare cu ocrotirea şi refacerea
mediului natural şi a echilibrului ecologic, asigurând protecţia acestora faţă de eventualele
agresiuni produse de ştiinţă şi tehnologie.
(3) Buna conduită în cercetare-dezvoltare exclude:
a) ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;
b) confecţionarea de rezultate;
c) înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
d) interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;
e) plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor altor autori;
f) prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători;
g) neatribuirea corectă a paternităţii unei lucrări;
h) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare;
i) nedezvăluirea conflictelor de interese;
j) deturnarea fondurilor de cercetare;
k) neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, precum şi înregistrarea şi/sau stocarea eronată
a rezultatelor;
l) lipsa de informare a echipei de cercetare, înaintea începerii proiectului, cu privire la:
drepturi salariale, răspunderi, coautorat, drepturi asupra rezultatelor cercetărilor, surse de
finanţare şi asocieri;
m) lipsa de obiectivitate în evaluări şi nerespectarea condiţiilor de confidenţialitate;
n) publicarea sau finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutate ştiinţifică.
(4) Personalul de cercetare-dezvoltare are responsabilităţi conform legislaţiei în domeniu şi
codurilor deontologice profesionale în cercetările pe subiecţi umani, în folosirea animalelor
pentru experimente şi în protecţia mediului.
(5) Buna conduită în cercetare-dezvoltare se asigură în conformitate cu reglementările
internaţionale din domeniu, cu legislaţia Uniunii Europene şi cu regulile de etică ale
programelor de cercetare ştiinţifică ale acesteia.
Art. 3. – Datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală sau de practică,
diferenţele de interpretare a datelor, diferenţele de opinie sunt factori specifici cercetării-
dezvoltării şi nu constituie abateri de la buna conduită.
Art. 4. – În sensul prezentei legi, următorii termeni sunt definiţi astfel:
a) frauda în ştiinţă – acţiunea deliberată de confecţionare, falsificare, plagiere sau înstrăinare
ilicită a rezultatelor cercetării ştiinţifice;
b) confecţionarea de date – înregistrarea şi prezentarea unor date din imaginaţie, care nu sunt
obţinute prin metodele de lucru folosite în cercetare;
c) falsificare – măsluirea materialelor de cercetare, a echipamentelor, proceselor sau
rezultatelor; omiterea unor date sau rezultate de natură a deforma rezultatele cercetării;
d) plagiat – însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor
unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept
creaţie personală;
e) conflict de interese – situaţia de incompatibilitate în care se află o persoană care are un
interes personal ce influenţează imparţialitatea şi obiectivitatea activităţilor sale în evaluarea,
monitorizarea, realizarea şi raportarea activităţilor de cercetare-dezvoltare; interesul personal
include orice avantaj pentru persoana în cauză, soţul/soţia, rude ori afini, până la gradul al
patrulea inclusiv, sau pentru instituţia din care face parte.
Capitolul II
Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării
Art. 5. – (1) În vederea coordonării şi monitorizării aplicării normelor de conduită morală şi
profesională în activităţile de cercetare-dezvoltare, se înfiinţează Consiliul Naţional de Etică a
Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, denumit în continuare Consiliul
Naţional de Etică, organism consultativ, fără personalitate juridică, pe lângă autoritatea de
stat pentru cercetare-dezvoltare.
(2) Componenţa şi regulamentul de organizare şi funcţionare ale Consiliului Naţional de Etică
se stabilesc prin ordin al conducătorului autorităţii de stat pentru cercetare-dezvoltare, în
termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.
(3) Membrii Consiliului Naţional de Etică trebuie să fie persoane cu activitate recunoscută în
domeniu: academicieni, profesori universitari, cercetători ştiinţifici gradul I, funcţionari
publici, reprezentanţi ai autorităţii de stat pentru cercetare-dezvoltare şi ai altor ordonatori
principali de credite care au în subordine şi/sau în coordonare unităţi de cercetare-dezvoltare.
(4) Pentru activitatea desfăşurată, membrii Consiliului Naţional de Etică sunt remuneraţi, de
către autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare, la nivelul maxim al gradului profesional
cel mai mare din activitatea de cercetare-dezvoltare, stabilit pentru unităţile bugetare, în
funcţie de orele efectiv lucrate.
Art. 6. – În sensul prezentei legi, autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare este
Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Art. 7. – Consiliul Naţional de Etică are următoarele atribuţii:
a) stabileşte principiile etice specifice domeniului de cercetare-dezvoltare;
b) elaborează codurile de etică pe domenii de activitate;
c) stabileşte procedurile specifice de urmat în cazul apariţiei unei conduite necorespunzătoare;
d) urmăreşte aplicarea şi respectarea de către unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare,
precum şi de către personalul de cercetare-dezvoltare a dispoziţiilor legale referitoare la
normele de conduită morală şi profesională;
e) formulează opinii şi recomandări în legătură cu problemele de natură etică ridicate de
evoluţia ştiinţei şi a cunoaşterii;
f) analizează cazurile sesizate referitoare la încălcarea regulilor de bună conduită şi face
recomandări de soluţionare şi/sau de aplicare a sancţiunilor;
g) îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite de autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare.
Art. 8. – (1) Consiliul Naţional de Etică îşi desfăşoară activitatea în plen şi în comisii de etică
pe domenii de ştiinţă şi tehnologie, cu statut permanent sau temporar.
(2) Consiliul Naţional de Etică poate avea comisii de etică, cu statut permanent, pentru:
a) ştiinţe socio-umaniste;
b) ştiinţe legate de lumea viului;
c) ştiinţe exacte şi tehnice.
(3) Consiliul Naţional de Etică are un aparat propriu de lucru şi, atunci când este cazul, poate
apela la experţi.
Capitolul III
Comisiile de etică
Art. 9. – (1) Unităţile şi instituţiile care fac parte din sistemul naţional de cercetare-
dezvoltare, unităţile şi/sau instituţiile care conduc programe de cercetare-dezvoltare, precum
şi unităţile care asigură valorificarea rezultatelor sunt responsabile pentru respectarea
normelor şi a valorilor etice în cercetare-dezvoltare.
(2) În cadrul unităţilor şi al instituţiilor prevăzute la alin.(1) se înfiinţează comisii de etică, pe
lângă consiliile ştiinţifice sau, după caz, pe lângă consiliile de administraţie.
(3) Componenţa comisiilor de etică este propusă de consiliile ştiinţifice sau, după caz, de
consiliile de administraţie şi se aprobă prin ordin al conducătorului instituţiei sau al unităţii
prevăzute la alin. (1).
Art. 10. – Atribuţiile comisiilor de etică sunt următoarele:
a) urmăresc în cadrul unităţilor sau al instituţiilor respectarea codurilor de etică specifice
domeniului;
b) cercetează cazurile de abateri de la etica profesională şi propun conducerii unităţii sau
instituţiei măsurile necesare.
Art. 11. – (1) În cazul abaterilor de la buna conduită, sesizate în scris, pe bază de dovezi, de
persoane sau instituţii cunoscute, procedura urmată de comisiile de etică cuprinde următoarele
etape:
a) informarea în scris a persoanei/persoanelor incriminate cu privire la începerea anchetei,
motivele şi dovezile existente;
b) formularea de recomandări către conducătorul instituţiei sau al unităţii.
(2) Termenul de răspuns la sesizare este de maximum 30 de zile de la începerea anchetei.
Persoana găsită vinovată de către comisia de etică poate să se adreseze Consiliului Naţional
de Etică, ce verifică contestaţia şi stabileşte în termen de 30 de zile verdictul, propunerile şi
recomandările către conducătorul instituţiei sau al unităţii.
(3) Pentru analizarea contestaţiei, membrii Consiliului Naţional de Etică au acces la acele
documente ale instituţiei sau ale unităţii care sunt legate de acuzaţiile ce urmează a fi
verificate.
Art. 12. – Evaluarea din punct de vedere etic a proiectelor de cercetare-dezvoltare şi inovare
se realizează de către comisiile de evaluare ale acestora şi va cuprinde obligatoriu verificarea
conformităţii proiectelor respective cu:
a) reglementările de etică general aplicabile, referitoare la:
1. protecţia persoanei umane:
- utilizarea embrionilor umani, ca şi a altor mostre biologice umane;
- utilizarea datelor personale pentru bănci biologice, inclusiv bănci de gene;
- utilizarea persoanelor pentru teste clinice (indivizi sau populaţie) din următoarele categorii:
persoanele care nu-şi pot da acordul, în special copii, femei gravide, voluntari sănătoşi;
- protecţia datelor personale;
2. protecţia animalelor, inclusiv a animalelor transgenice şi a primatelor non-umane;
3. protecţia mediului;
b) reglementările de etică specifice, interne şi internaţionale, aplicabile pentru cercetarea
respectivă şi care trebuie specificate explicit prin proiect.
Art. 13. – La elaborarea normelor referitoare la etică, precum şi în derularea efectivă a
activităţilor de cercetare-dezvoltare şi inovare, se vor respecta reglementările internaţionale la
care România este parte.
Art. 14. – (1) Pentru abaterile de la buna conduită în cercetare-dezvoltare constatate şi
dovedite, Consiliul Naţional de Etică propune aplicarea următoarelor sancţiuni:
a) îndepărtarea persoanei/persoanelor din echipa de realizare a proiectului;
b) schimbarea responsabilului de proiect;
c) retragerea şi/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea regulilor de bună
conduită;
d) mustrare scrisă;
e) retrogradarea din funcţie;
f) suspendarea din funcţie;
g) concedierea.
(2) De asemenea, pentru abaterile de la buna conduită în cercetare-dezvoltare se aplică
sancţiunile disciplinare prevăzute în Codul de etică şi deontologie profesională a personalului
de cercetare-dezvoltare, precum şi sancţiunile prevăzute în Legea nr.64/1991 privind
brevetele de invenţie, republicată, cu modificările ulterioare, în Legea nr.129/1992 privind
protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată, şi în Legea nr.8/1996 privind dreptul
de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.
Capitolul IV
Dispoziţii finale
Art. 15. – Codurile etice pe domenii ale cercetării se elaborează de Consiliul Naţional de
Etică, în termen de 180 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, şi se aprobă prin ordin
al conducătorului autorităţii de stat pentru cercetare-dezvoltare.
Art. 16. – Prezenta lege intră în vigoare la 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 17 mai 2004 şi în Camera Deputaţilor în
şedinţa din 18 mai 2004 cu respectarea prevederilor articolului 76 alineatul (2) din
Constituţia României, republicată.

COD DE ETICĂ UNIVERSITARĂ AL UNIVERSITĂŢII DIN PETROŞANI

Codul de etică al Universităţii din Petroşani reprezintă contractul moral încheiat

între membrii comunităţii universitare şi însumează idealurile, principiile şi normele morale
pe care aceştia consimt să le respecte.
Cunoaşterea şi respectarea conţinutului acestui cod conduce la stabilirea unui climat academic
bazat pe cooperare şi colaborare, care asigură universităţii un binemeritat prestigiu.
 Universitatea respectă demnitatea membrilor săi, promovează integritatea
comunităţii şi afirmarea profesională în condiţiile statului de drept şi a drepturilor omului.
În acest sens, fiecărui membru al comunităţii universitare îi revine sarcina să judece
responsabil şi să aplice acele principii care sunt valori incontestabile ale comportamentului
cotidian. Fiecare trebuie să fie capabil să-şi justifice acţiunile în faţa membrilor comunităţii
universitare, în faţa publicului sau a partenerilor externi.
Promovarea principiilor conţinute în acest cod urmăreşte protejarea următoarelor valori
morale: libertatea academică, autonomia profesională, dreptatea şi echitatea, meritul,
profesionalismul, onestitatea şi corectitudinea intelectuală, transparenţa, respectul şi toleranţa,
responsabilitatea, bunăvoinţa şi grija.
1. Libertatea academică
1.1. Universitatea este un spaţiu liber de ingerinţe, presiuni şi constrângeri: politice,
religioase, etnice şi economice.
1 1.2. Membrii comunităţii universitare sunt protejaţi faţă de cenzură, manipulări şi
persecuţii în condiţiile respectării standardelor ştiinţifice şi a responsabilităţii profesionale.
2 1.3. Membrii comunităţii universitare nu trebuie să facă rabat de la principiile etice şi
morale în relaţiile cu cei care finanţează Universitatea indiferent de statutul acestora.
3 1.4. Convingerile politice şi apartenenţa la anumite religii reprezintă probleme private
ale membrilor comunităţii universitare şi ele nu pot fi impuse altora prin abuz de putere şi
autoritate.
4 1.5. Membrii comunităţii universitare au libertatea să selecteze, să discute şi să
analizeze subiecte relevante în spiritul onestităţii intelectuale şi al responsabilităţii pentru
producerea şi răspândirea cunoaşterii.
5 1.6. Libertatea academică trebuie să se exercite în spiritul respectului drepturilor
celuilalt şi al obligaţiilor universitare. Membrii Universităţii trebuie să facă dovada loialităţii
faţă de instituţie. Ei trebuie, de bună credinţă, să colaboreze şi să contribuie la realizarea
misiunii şi a obiectivelor universităţii. Această colaborare se fondează pe un climat de
încredere, respect reciproc şi curtoazie. Respectul faţă de ceilalţi este esenţial şi în existenţa
legăturilor de încredere cu diverşi parteneri ai Universităţii.
6 1.7. Fiecare membru al comunităţii academice trebuie să îşi respecte colegii şi să
colaboreze în cadrul procesului de învăţământ cu aceştia. Discreditarea rezultatelor cercetării
unui coleg, susţinerea de comentarii neadecvate la adresa acestuia, „consilierea” unor studenţi
în a nu urma un curs predat de alt cadru didactic sunt exemple de gesturi contrare respectului
faţă de celălalt.
 7 1.8. Membrii comunităţii universitare respectă viaţa privată şi confidenţialitatea
rezultatelor profesionale obţinute. Notele studenţilor, obţinute la examene şi verificări precum
şi alte informaţii conţinute în dosarul lor sunt confidenţiale. Situaţia şcolară ce face parte din
dosarul unui student, date relative la sănătatea sa nu trebuie să fie divulgate.
8 2. Autonomia personală
9 2.1. În mediul universitar este asigurată posibilitatea membrilor comunităţii academice
de a alege programele de studiu şi cercetare, nivelul de pregătire, oportunităţile şi obiectivele
pe care le doreşte.
10 2.2. Toate informaţiile importante privind comunitatea universitară care
vizează programele de studiu, evaluarea, promovarea, admiterea, angajarea, contractarea, baza
materială, serviciile sociale, structura universităţii, conducerea universităţii, a facultăţilor şi
cea administrativă vor fi publicate pe paginile web ale universităţii.
3. Dreptatea şi echitatea
1 3.1. Universitatea asigură egalitate de şanse la alegerea programelor de studiu de către
studenţi, la angajare, la promovarea tuturor membrilor comunităţii universitare în sprijinul
eliminării conflictelor de interese, a corupţiei şi a favoritismului.
2 3.2. Pentru eliminarea conflictelor de interese, în comisiile de evaluare, examinare,
promovare nu vor fi numite persoane care sunt rude de gradul I şi II cu candidaţii care
urmează să fie examinaţi.
3 3.3. În componenţa comisiilor de analiză sau audit nu vor fi incluse persoane care
ocupă funcţii de conducere în structurile analizate.
4 3.4. La luarea deciziilor cu privire la achiziţiile de produse şi servicii nu trebuie să
participe persoane care au interese materiale în societăţile implicate în tranzacţiile comerciale
cu Universitatea.
5 3.5. Colaborările şi obligaţiile profesionale externe ale cadrelor didactice nu trebuie să
afecteze îndeplinirea integrală a sarcinilor profesionale ale acestora, în cadrul procesului de
învăţământ.
6 3.6. În Universitate, nu trebuie să se aplice practici care condiţionează promovările
prin obţinerea de foloase necuvenite de la cei examinaţi, atât în procesul de învăţământ cât şi
la angajări şi promovări.
4. Meritul
4.1. Universitatea recunoaşte, cultivă şi recompensează meritele personale şi colective
care conduc la creşterea prestigiului şi performanţelor comunităţii universitare.
1 4.2. Meritele acordate vizează creativitatea şi talentul, eficienţa şi performanţa,
ataşamentul faţă de profesie, faţă de Universitate şi faţă de comunitatea universitară.
2 4.3. Meritele se acordă numai pe baza unor rezultate concrete şi în deplină
concordanţă cu criteriile generale, unanim acceptate de membrii comunităţii universitare.
3 4.4. Acordarea meritelor se realizează în mod diferenţiat pentru categoriile
componente ale comunităţii universitare de către conducere, cadre didactice, consiliile
facultăţilor, catedre şi departamente.
4 5. Profesionalismul
5 5.1. Universitatea urmăreşte dezvoltarea unor programe academice la standarde înalte,
având ca obiective: evoluţia cunoaşterii, formarea unor specialişti competitivi şi creşterea
prestigiului în cercetare.
6 5.2. Aprecierea profesionalismului care caracterizează o persoană are la bază:
competenţa şi credinţa în exercitarea profesiei, identificarea cu specialitatea, ataşamentul faţă
de cariera universitară, dăruirea faţă de studenţi, solidaritatea colegială şi competiţia loială.
7 5.3. Cadrele didactice au obligaţia profesională să urmărească evoluţia cunoaşterii în
domeniul postului didactic pe care-l ocupă şi să transmită studenţilor informaţii actualizate.
8 5.4. Cadrele didactice şi doctoranzi au obligaţia să elaboreze lucrări de cercetare
ştiinţifică şi să publice rezultatele obţinute.
9 5.5. Pentru creşterea prestigiului universităţii se recomandă dezvoltarea schimburilor
interuniversitare naţionale şi internaţionale de cadre didactice şi studenţi.
10 5.6. În activitatea de cercetare se va urmări:
• demonstrarea competenţei;
• menţinerea standardelor profesionale;
• recunoaşterea realizărilor obţinute de alţii;
• cooperarea în echipe de cercetare;
• protejarea datelor;
• respectarea cerinţelor legale şi morale impuse;
• admiterea dezbaterilor critice asupra rezultatelor obţinute.
2 5.7. Constituie conflict de interese în cercetarea universitară utilizarea bunurilor şi a
serviciilor Universităţii pentru activităţi efectuate de membrii comunităţii universitare, în
interes personal sau în interesul altora, în afara cadrului legal.
6. Onestitatea şi corectitudinea intelectuală
1 6.1. În spiritul onestităţii şi a corectitudinii intelectuale trebuie să li se acorde
recunoaştere şi recunoştinţă tuturor membrilor comunităţii universitare, creatori de valori care
constituie proprietate intelectuală.
2 6.2. Este interzisă orice formă de fraudă intelectuală ca:
 plagiatul,
 copiatul la examene sau concursuri,
 fabricarea rezultatelor cercetărilor,
 substituirea lucrărilor sau a identităţilor personale,
 preluarea unor lucrări de alţii şi valorificarea lor în nume personal,
 înşelăciunea şi obţinerea unor avantaje pe nedrept.
3 6.3. În cazul constatării unor fraude intelectuale se vor aplica prevederile legislaţiei în
vigoare şi a reglementărilor interne.
4 6.4. Acceptarea de favoruri sau de cadouri de către membrii comunităţii universitare
este de natură de a compromite independenţa şi imparţialitatea necesară exercitării funcţiei
didactice sau administrative şi chiar reputaţia şi integritatea Universităţii.
5 6.5. Aprecierea onestităţii şi corectitudinii intelectuale pot constitui periodic teme de
dezbatere, adresate membrilor comunităţii universitare. Aceste dezbateri trebuie prezentate de
colective competente în domeniu.
7. Transparenţa
7.1. Prin sistemele informaţionale existente, Universitatea pune la dispoziţia membrilor
comunităţii universitare şi după caz potenţialilor candidaţi, absolvenţilor, a instituţiilor
colaboratoare şi a publicului, informaţii consistente şi corecte din sfera de interes a acestora.
1 7.2. Prin transparenţă, se asigură egalitatea de şanse în competiţie şi se asigură accesul
echitabil la resursele universitare.
2 7.3. Este interzisă ascunderea, falsificarea sau denaturarea informaţiilor la care au
dreptul membrii comunităţii universitare şi toţi cei interesaţi.
3 7.4. Este obligatorie publicarea informaţiilor în legătură cu admiterea, evaluarea,
angajarea, promovarea, provenienţa şi utilizarea surselor de finanţare pe paginile web ale
Universităţii.
4 7.5. Criteriile de selecţie pentru toate formele de concurs trebuie să fie stabilite în
concordanţă cu atribuţiile postului pentru care se concurează conform legislaţiei în vigoare.
5 7.6. Interviurile sau examenele, care au loc pentru unele concursuri, nu trebuie să
conţină întrebări care privesc viaţa personală a candidaţilor.
 7.7. Conducerea Universităţii va utiliza fondurile în concordanţă cu destinaţia acestora
şi va proceda la informarea comunităţii universitare.
7.8. În cercetările şi publicaţiile elaborate de cadrele didactice se va menţiona sprijinul
material acordat pentru efectuarea lucrărilor respective.
8. Responsabilitatea
8.1. Prin aplicarea responsabilităţilor personale şi profesionale, membrii comunităţii
universitare trebuie să aibă un comportament respectuos în scopul instaurării binelui comun şi
să respecte drepturile celorlalţi.
1 8.2. Responsabilitatea se va manifesta în toate mediile, la toate nivelurile relaţionale
existente în Universitate şi în exteriorul acesteia.
2 8.3. Membrii comunităţii universitare au dreptul la critică şi la insubordonare, dacă pot
dovedi cu argumente şi cu probe că sunt încălcate standardele ştiinţifice, pedagogice, etice sau
legale.
3 8.4. Exprimarea nemulţumirilor se va face în primă fază în mediile colective existente
în universitate( catedre, consilii, senat, şedinţe de sindicat), iar dacă acestea nu oferă un
răspuns adecvat sau o soluţie, ei pot externaliza problema căutându-şi drepturile la
organismele competente.
4 8.5. În calitate de cetăţeni particulari, membrii comunităţii universitare au dreptul la
comentarii publice pe care le pot face în nume personal.
5 8.6. Comentariile publice în legătură cu Universitatea le pot face numai membrii din
conducerea acesteia sau membrii împuterniciţi de conducerea Universităţii..
6 8.7. Se interzice membrilor comunităţii universitare să practice dezinformarea,
denigrarea programelor şi calomnierea persoanelor din Universitate.
7 8.8. Asumarea răspunderii de către cadrele de conducere în faţa membrilor comunităţii
universitare constituie o necesitate iar testarea nivelului de încredere al membrilor comunităţii
faţă de aceştia poate fi premisa unei activităţi concrete şi transparente.
9. Respectul şi toleranţa
9.1. În Universitate se asigură un climat de respect şi toleranţă în care să nu aibă loc
manifestări de:
• exploatare;
• umilinţă;
• dispreţ;
• ameninţare, răzbunare sau intimidare.
1 9.2. Între membrii comunităţii se aplică principiile toleranţei faţă de diferenţele dintre
oameni, dintre opinii, dintre credinţe şi preferinţe.
2 9.3. În Universitate nu sunt permise manifestările: misogine, rasiste, şovine, xenofobe,
homofobe şi de hărţuire.
10. Bunăvoinţa şi grija
10.1. În relaţiile dintre membrii comunităţii universitare se practică: politeţea,
înţelegerea, solidaritatea, solicitudinea, promptitudinea şi optimismul.
1 10.2. În Universitate se manifestă mândria şi recunoştinţa faţă de cei merituoşi,
compasiunea şi sprijinul pentru cei aflaţi în nevoi.
2 10.3. În comunitatea universitară se interzic manifestările de: invidie, ură, cinism,
vanitate, lipsă de amabilitate, dezinteres şi se promovează sprijinul de întrajutorare şi
colaborare.
3 Precizări
• Codul de etică şi aplicarea sa nu exclude şi nu înlocuieşte drepturile şi obligaţiile
legale ce revin membrilor Universităţii. Consiliul de etică este delegat temporar
să administreze competent aplicarea sa.
• Acest cod, nu poate acoperi toate situaţiile delicate care pot apărea în relaţiile
dintre membrii comunităţii, şi din acest motiv, comisiei îi revine misiunea de a-l
administra şi de a-l completa periodic cu aprobarea Senatului.
• Codul de etică va fi adus la cunoştinţa membrilor comunităţii universitare, pe
bază de semnătură, în termen de o lună de la aprobare şi va fi publicat pe site-ul
Universităţii.
• Codul de etică universitară a fost elaborat în baza Ordinului nr. 4492 din 6 iulie
2005 a Ministrului Educaţiei şi Cercetării.
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Andrei Petre, Filosofia valorii, Editura Fundaţiilor, Bucureşti, 1945.

2. Andrei Petre, Opere sociologice, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.
3. Apostol Pavel, Normă etică şi activitate normată, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968.
4. Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
5. Bayles Michael, Professional Ethics, Wadsworth, Belmont, CA, 1981.
6. Bergson Henri, Cele două surse ale moralei şi religiei, Istitutul European, Iaşi, 1992.
7. Beveridge H., Arta cercetării ştiinţifice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
8. Botezatu Petre, Preludiul ideii de libertate morală, Editura Junimea, Iaşi, 1976.
9. Bréhier Émile, Mari teme ale filosofiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
10. Buber Martin, Eu şi Tu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
11. Cassirer Ernst, Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii umane, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1994.
12. Cătineanu Tudor, Elemente de etică, vol. 1 şi 2, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982-
1987.
13. Cicero Marcus Tullius, Despre îndatoriri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
14. Cicero Marcus Tullius, Despre supremul bine şi supremul rău, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
15. Codul deontologic al sociologilor, adoptat de către a III-a Conferinţă Naţională a
Sociologilor din România, 21-22 mai 1993, în Revista de cercetări sociale, anul I, nr.
1/1994.
16. Comarnescu Petru, Kalokagathon, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985.
17. Culea Haralambie, Cunoaşterea sociologică, consideraţii gnoseologice-
epistemologice, Editura Academiei, Bucureşti, 1976.
18. Dicţionar de filosofie, editat de Simon Blackburn, Universul Enciclopedic, Bucureşti,
1999.
19. Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978.
20. Dicţionar de sociologie, editat de Gordon Marshall, Universul Enciclopedic,
Bucureşti, 2003.
21. Drobniţki O. G., Noţiunea de morală, partea I şi partea a II-a, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
22. Florian Mircea, Recesivitatea ca structură a lumii, vol. II, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1987.
23. Giddens Anthony, Sociologie, Editura ALL, Bucureşti, 2001.
24. Golescu Iordache, Povăţuiri pentru buna cuviinţă, Editura Eminescu, Bucureşti,
1975.
25. Grenier Hubert, Marile doctrine morale, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
26. Grigoraş Ioan, Personalitatea morală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982.
27. Guénon René, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1995.
28. Gusti Dimitrie, Curs de etică, în Opere, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.
29. Hegel G. W. Fr., Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.
30. Herseni Traian, Sociologie şi etică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
31. Johns Gary, Putere, politică şi etică, Editura Economică, Bucureşti, 199.8
32. Kant Immanuel, Critica Raţiunii Practice, Editura IRI, Bucureşti, 1995.
33. Kant Immanuel, Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
34. Karnoouh Claude, Adio diferenţei. Eseu asupra modernităţii târzii, Editura Ideea
Design & Print, Cluj-Napoca, 2001.
35. Karnoouh Claude, Românii. Tipologie şi mentalităţi, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994.
36. Kligman Gail, Politica duplicităţii. Controlul reproducerii în România lui
Ceauşescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
37. Kotarbinski Tadeusz, Meditaţii despre viaţa demnă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1975.
38. La Bruyère, Caracterele sau moravurile acestui veac, vol. I-II, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1966.
39. Lasso De la Vega J., Come se hace una tesis doctoral, Editura Mayfe, Madrid, 1958.
40. Levinas Emmanuel, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, Editura ALL,
Bucureşti, 2000.
41. Lévinas Emmanuel, Moartea şi Timpul, Editura Apostrof, Cluj, 1996.
42. Liiceanu Gabriel, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
43. Lorenz Konrad, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas,
Bucureşti, 2001.
44. Lyotard Jean-François, Postmodernul pe înţelesul copiilor, Editura Apostrof, Cluj,
1997.
45. Marc Aureliu, Către sine, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.
46. Marcel Gabriel, Omul problematic, Editura Apostrof, Cluj, 1998.
47. Marx Karl, Manuscrise economico-filosofice din 1844, în Scrieri din tinereţe,
Editura Politică, Bucureşti, 1968.
48. Mic dicţionar filozofic, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 140.
49. Mill John Stuart, Utilitarismul, Editura Alternative, Bucureşti, 1994.
50. Miroiu Adrian, Etică Aplicată, Editura Alternative, Bucureşti, 1995.
51. Miroiu Mihaela, Blebea Nicolae Gabriela, Introducere în etica profesională, Editura
Trei, Bucureşti, 2001.
52. Montaigne, Eseuri, vol. I-II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
53. Montefiore Alan, Introducere modernă în filosofia moralei, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972.
54. Mureşan Valentin, Valorile şi adevărul moral, Editura Alternative, Bucureşti, 1995.
55. Nietzsche Friedrich, Despre genealogia moralei, Editura Echinocţiu, Cluj, 1993.
56. Nietzsche Friedrich, Dincolo de bine şi de rău, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
57. Noica Constantin, Încercare asupra filosofiei tradiţionale, paragr. Ethosul
neutralităţii, Ethosul orientării, în Devenirea întru fiinţă, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981; Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
58. Noica Constantin, Jurnal de idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
59. Noica Constantin, Jurnal filosofic, Editura Publicom, Bucureşti, 1944; Hunanitas,
1990.
60. Noica Constantin, Şase maladii ale spiritului contemporan, Hunmanitas, Bucureşti,
1997.
61. Platon Lysis, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969; Opere complete,
vol. I
62. Platon, Apărarea lui Socrate, în Opere, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974;
Opere complete, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.
63. Platon, Menon, în Opere, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Opere complete, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.
64. Pleşu Andrei, Minima moralia, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988.
65. Ralea M., Hariton T., Sociologia succesului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.
66. Roşca D. D., Ideal de viaţă, în vol. Studii şi eseuri filosofice, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970.
67. Rousseau J. –J., Emil sau Despre educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973.
68. Rousseau Jean-Jacques, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
69. Rousseau Jean-Jacques, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Editura
ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
70. Sârbu T., Introducere în deontologia comunicării, Editura Cantes, Iaşi, 1999.
71. Săhleanu Victor, Etica cercetării ştiinţifice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
72. Săhlenu Victor, Ciuştea Gh., Productivitatea muncii ştiinţifice, în „Contemporanul”,
nr. 31 (825)/1962, p. 1 şi p. 7.
73. Săhlenu Victor, Etica scrisului ştiinţific, în „Muncitorul sanitar”, nr. 50 (810)/1965,
p. 1.
74. Săhlenu Victor, Unele condiţii extramateriale ale cercetării ştiinţifice, în „Revista
învăţământului superior”, nr. 2/1966, pp. 15-18.
75. Spielmann I., Etica cercetării ştiinţifice, în „Revista învăţământului superior”,
nr.2/1965, p. 59.
76. Spinoza Baruch, Etica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
77. Stere Ernest, Din istoria doctrinelor morale, vol. I-III, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975, 1977, 1979.
78. Stojanovici Svetozar, Meta-etica contemporană, vol. I-II, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1971.
79. Uscătescu George, Proces umanismului, Editura Politică, Bucureşti, 1987.
80. Vattimo Gianni, Rovatti Pier Aldo, Gândirea slabă, Editura Pontica, Constanţa, 1998.
81. Weber Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993.
82. Williams Bernard, Introducere în etică, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
83. Wunenburger Jean- Jacques, Questions ď éthique, Presses Universitaires de France,
1993.
84. Zamfir C., Vlăsceanu L. (cord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti,
1993.