Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CUPRINS
CAPITOLUL I
SCHIŢĂ INTRODUCTIVĂ ASUPRA DEZVOLTĂRII ETICII ------------------- p.
1.1. Originile eticii ----------------------------------------------------------------------------- p.
1.2. Consemnarea scrisă a normelor etice în antichitate ------------------------------ p.
1.3. Etica în Evul Mediu şi în Renaştere -------------------------------------------------- p.
1.4. Etica modernă ---------------------------------------------------------------------------- p.
1.5. Semnificaţia conceptelor ---------------------------------------------------------------- p.
CAPITOLUL II
STATUTUL ETICII CA GEN. IMPLICAŢII ETICE ÎN VIAŢA PUBLICĂ ---- p.
2.1. Determinările morale în viaţa publică ----------------------------------------------- p.
2.2. Statutul eticii ca gen --------------------------------------------------------------------- p.
2.3. Aspecte teoretice ale profesionalismului şi eticii profesionale --------- --------- p.
2.3.1. Profesia ----------------------------------------------------------------------------------- p.
2.3.2. Consideraţii generale asupra eticii profesionale --------------------------------- p.
CAPITOLUL III
DEONTOLOGIA PROFESIEI DE SOCIOLOG – REPERE CONCEPTUALE - p.
3.1. Profesiunea de sociolog ------------------------------------------------------------------- p.
3.1.1. Definiţie (după Clasificarea ocupaţiilor din România) --------------------------- p.
3.1.2. Descrierea profesiei --------------------------------------------------------------------- p.
3.2. Competente generale şi speciale solicitate de practicarea profesiei de sociolog - p.
3.3. Sociologul în spaţiul public -------------------------------------------------------------- p.
3.4. Imperativul categoric şi imperativul practic al deontologiei profesiei de sociolog –
------------------------------------------------------------------------------------------------------- p.
3.5. Implicaţii social-politice ale comandamentelor etice în profesia de sociolog ---- p.
CAPITOLUL IV
DEONTOLOGIA PROFESIEI DE SOCIOLOG CA SISTEM TEORETIC DE IDEI CU
CONŢINUT MORAL ----------------------------------------------------------------------------- p.
4.1. Prezentarea Codului Deontologic al Sociologilor -------------------------------------- p.
4.1.1. PRACTICAREA SOCIOLOGIEI ------------------------------------------------------ p.
A. PROFESIONALISM, UMANISM ŞI OBIECTIVITATE ---------------------------- p.
B. RESPONSABILITATE ŞI RESPECT PENTRU DREPTURILE POPULATIEI
CERCETATE -------------------------------------------------------------------------------------- p.
4.1.2. PREDAREA SOCIOLOGIEI ----------------------------------------------------------- p.
4.1.3. VALORIFICAREA PRODUCTIEI SOCIOLOGICE ----------------------------- p.
4.1.4. MODALITĂŢI ŞI PROCEDURI DE PROMOVARE A ETICII
PROFESIONALE --------------------------------------------------------------------------------- p.
CAPITOLUL V
DEONTOLOGIA PROFESIEI DE SOCIOLOG CA DEONTOLOGIE ŞTIINŢIFICĂ –
--------------------------------------------------------------------------------------------------------- p.
5.1. Standardele profesiei de sociolog --------------------------------------------------------- p.
5.2. Sistemul teoretic profesional -------------------------------------------------------------- p.
5.3. Semnificaţia monopolului profesiei de sociolog --------------------------------------- p.
5.4. Necesitatea codului deontologic al sociologilor ---------------------------------------- p.
5.5. Disciplina profesională --------------------------------------------------------------------- p.
5.6. Cultura profesională ------------------------------------------------------------------------ p.
CAPITOLUL VI
VALORILE ŞI NORMELE -------------------------------------------------------------------- p.
6.1. Perenitatea valorilor – fundamentul cultural al eticii ------------------------------- p.
6.2. Valoarea – concept fundamental al culturii ------------------------------------------- p.
6.3. O analiză concretă a valorilor ------------------------------------------------------------ p.
6.3.1. Libertatea ---------------------------------------------------------------------------------- p.
6.3.2. Dreptatea ----------------------------------------------------------------------------------- p.
6.3.3. Demnitatea şi destinul omului în lumea contemporană -------------------------- p.
6.4. Normele --------------------------------------------------------------------------------------- p.
CAPITOLUL VII
CONDIŢIILE ETICE ALE CERCETĂRII SOCIOLOGICE – CONDIŢII ALE
PROGRESULUI ŞTIINŢIFIC --------------------------------------------------------------- p.
7.1. Natura etică a activităţii sociologului -------------------------------------------------- p.
7.2. Deontologia muncii de cercetare -------------------------------------------------------- p.
ANEXE
LEGE nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovare Parlamentul României (Publicat în: MONITORUL
OFICIAL nr. 505 din 4 iunie 2004) --------------------------------------------------------- p.
COD DE ETICĂ UNIVERSITARĂ AL UNIVERSITĂŢII DIN PETROŞANI -- p.
BIBLIOGRAFIE ------------------------------------------------------------------------------- p.
CAPITOLUL I
1
Gerald A. Larue, Etica în antichitate, în Tratat de etică, editor Peter Singer; Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.
55
prin trecerea la un mod de viaţă citadin. Oraşele-state au impus o altfel de normativitate
datorită unei convieţuiri prin aglomerare, printr-o mai mare apropiere fizică de ceilalţi. Se vor
forma treptat conceptele etice, pe care le găsim în nuce în codurile de legi, în documentele
comerciale, în sentinţe, în mituri şi poveşti care descriu viaţa exemplară a eroilor civilizatori.
Unul dintre aceste concepte este cel de valoare, care va constitui un reper mental cu o
capacitate recuperatorie. Valoarea vieţii este cea mai generală, dar şi cea mai stringentă, într-
un moment în care formarea şi dezvoltarea marilor imperii produce spaimă pentru unii şi
satisfacţia dominării pentru alţii. Unul dintre primele texte scrise care dezvăluie valoarea
vieţii este Epopeea lui Ghilgameş, rege al Urukului, probabil în mileniul III î. Hr. Acest text
reprezintă prin excelenţă drama vieţii omului, el fiind mereu actual ca idee, şi urmărind
traseul de la încrederea oarbă în propriile-i puteri până la deziluziile dezvăluite de conştiinţa
morţii. Acest fapt se petrece în viaţa lui Ghilgameş în paralel cu Enkidu, un alter-ego al
primului. Ambii înfăptuiesc rolul de erou civilizator şi intră în conflict cu zeii în momentul în
care depăşesc orizontul în care este înscris omul. Moartea lui Enkidu produce conştientizarea
perisabilăţii fiinţei omului de către Ghilgameş care intră în contratimp cu destinul uman
pentru a obţine viaţa nesfârşită ca şi a zeilor. În cele din urmă, el greşeşte prin neatenţie,
greşeşte prin somnul care precede pierderea singurei soluţii a unei vieţi nesfârşite, planta mitic
regeneratoare.
Principiile etice din Epopeea lui Ghilgameş „nu au fost menţionate, ci sugerate” 2, ele
fiind prezente în îndeplinirea datoriei regelui faţă de supuşii săi, pe care-i protejează prin
construirea zidurilor de apărare a Urukului, prin restaurarea templelor zeului Anu, protectorul
oraşului, a zeiţei Iştar, zeiţă a fertilităţii şi iubirii. „Muncile” lui Ghilgameş se înscriu în
normalitatea care este redată de „contractul” dintre rege şi supuşii săi, creându-se o etică a
muncii prin achitarea de responsabilităţi. Toată acţiunea lui Ghilgameş este de civilizare,
până în momentul în care se produce spaima morţii şi începe epopeea căutării unui antidot.
Din acel moment avem o altă etică, cea care redă drama eternă a trecerii omului de la o stare
de optimism exagerat şi încredere oarbă în sine la deziluzie şi nefericire. Pe această trecere se
va fundamenta o etică a conştiinţei morţii şi a finitudinii implacabile care este moştenirea
culturală cea mai grea a omului.
În spaţiul geo-istoric al Mesopotamiei, între văile fertile ale fluviilor Tigru şi Eufrat,
s-au dezvoltat culturi şi civilizaţii puternice, imperii care au cunoscut momentele lor de graţie,
unde măreţia umană s-a împletit deseori cu decăderea. Justiţia omului a căutat să copieze
mereu pe cea divină şi respectul pentru lege s-a fundamentat în timp, el fiind la fel de puternic
2
Ibidem, p. 57
şi de necesar ca şi zidurile care au apărat populaţiile oraşelor-state. Respectul pentru lege,
pentru ordine socială, care să o copieze pe cea divină, este redat de Codul de legi al regelui
semit Lipit-Iştar al oraşului Isin, din secolul al XIX-lea î. Hr., dar mai ales în celebrul Cod
al lui Hammurabi din Babilon (1728-1646 Î. Hr.). Aceste coduri juridice scrise au promovat
o morală care favoriza pe cei puternici, înscriindu-se în ordinea socială de atunci, dar au
reglementat şi relaţiile din familie, în care bărbatul avea putere deplină. Totodată codurile
scrie au păstrat prin lex talionis tradiţiile arhaice ale dreptului.
Etica egipteană poate fi considerată şi ea „un dar al Nilului”, pentru că Herodot ne
spune că Egiptul nu ar fi fost posibil fără revărsările fertile ale marelui fluviu. Conceptul care
desenează activitatea etică este ma’at, termen care desemna dreptatea, echilibrul, norma,
ordinea, adevărul, acţiunea dreaptă şi corectă (s.n.) , toate stabilite de la început de către
zei şi garantate acum de către faraoni”3. Conceptul de ma’at nu era deloc vag pentru că se
aplica într-un mod concret la întreaga viaţă socială, religioasă, familială. Respectul faţă de
normele etice pe care-l aveau egiptenii rezultă şi din faptul ca ma’at se preda în şcolile de
scribi, ca o dovadă a respectului faţă de o ordine necesară în lumea omului care o copia pe cea
divină. Etica egipteană are toate caracteristicile ce rezultă din existenţa statelor antice, în care
există o ierarhie precisă asupra căreia intervenţia omului este inutilă şi blasfematorie. Ea a
promovat supunerea tuturor oamenilor faţă de zei şi păstrarea ierarhiilor sociale stricte.
Etica evreilor antici, redată în Scripturi, descrie o atitudine morală a unui regat,
format probabil în secolul al X-lea î. Hr., care s-a constituit în împrejurări istorice nu suficient
de certe, ceea ce a permis, ca şi în cazul altor state antice, amestecul divinităţilor în alegerea
regilor. Zeul evreu Iahve impune ca rege pe Saul, apoi pe David, ultimul deschizând linia
iudaică de conducători. Legile iudaice sunt influenţate indubitabil de cele mesopotamiene.
Iahve dezvălui lui Moise, alesul sau, legile pe Muntele Sinai. Conceptul care dezvălui
conţinutul moral al acţiunilor umane este sedeq, care poate însemna dreptate, virtute, cale
dreaptă4. În strânsă legătură cu perceperea relaţiei dintre jurisprudenţă şi obligaţie, vechii
evrei au dezvoltat o etică bazată pe cartea legii, în care are loc un schimb între unicul zeu şi
oameni pe baza principiului do ut des (îţi dau ca să-mi dai)5: Iahve oferă poporului său hrană,
haine, binecuvântare, dar cere în schimb supunerea. Nesupunerea însemna un comportament
neetic şi atrăgea mânia zeului. Aceasta are o formă aparte , în condiţiile unei „personalităţi
comune”, când pedepsele divine pentru păcatele oamenilor se pot aplica generaţiilor ulterioare
3
Ibidem, p. 59
4
În Deuteronom (16, 20) scrie: „Sedeq, sedeq vei trăi şi vei moşteni pământul pe care Iahve, Domnul
Dumnezeul tău, ţi-l dă”
5
Gerald A. Larue, Etica în antichitate, p. 62
sau pot fi expresia unor pariuri6. Istoria evreilor nu este deloc lineară, ci cuprinde momente de
cumpănă şi de îndoială a acestora faţă de propria lor divinitate. Pe fondul unei astfel de istorii
apare Etica lui Qoheleh care sugerează să „trăieşti clipa”, pentru că viaţa de apoi nu există ca
atare.
În general sunt acceptate următoarele mari tradiţii etice:
Etica indiană, etica budistă, etica chineză clasică, etica evreiască, etica creştină, etica
islamică.
Fiecare dintre acestea are o lungă reprezentare istorică, aşa cum reiese din textele
care au ajuns până la noi. Analiza acestor texte ar constitui obiectul unei alte lucrări decât cea
de faţă. Vrem să urmărim în continuare, conform scopului acestui curs, o scurtă istorie a eticii
filosofice occidentale. Această istorie poate fi apreciată pe următoarele etape: etica în
antichitatea greco-romană, etica Evului Mediu şi Renaşterii, filosofia morală modernă, etica
actuală sau contemporană.
Etica în Grecia antică se bazează pe o lungă tradiţie presocratică, dar momentul ei
cel mai clar de continuitate şi de expresie logică începe cu Socrate (469-399 î. Hr.) şi este
desăvârşit de Platon (427-347 î. Hr.) şi Aristotel (384-322 î. Hr.). Cei trei filosofi au influenţat
întreaga perioadă postaristotelică (elenistică), romană şi medievală, dar au influenţe foarte
clare până azi. Se pare că Socrate nu a scris nici o operă, dar concepţia lui, cât şi metodele lui
de aflare a adevărului (metoda maieutică) sunt cunoscute din dialogurile de tinereţe ale lui
Platon sau dialogurile socratice. Platon se va separa de maestrul său în dialogurile scrise mai
târziu, cum este cazul dialogului Republica. El dezvoltă o teorie a formelor (o teorie a
ideilor) şi, strâns legată de aceasta, o teorie a guvernării. În ceea ce-l priveşte pe Aristotel, el
este considerat adevăratul creator al eticii, ca disciplină de sine stătătoare, prin cele două
tratate etice: Etica eudemică şi Etica nicomahică, în care păstrează tradiţia sa academică dar
respinge teoria platoniciană a ideilor.
Principalele teme şi probleme în cadrul eticii greceşti clasice au gravitat în jurul a
doi termeni: eudaimonia (fericirea) şi arete (virtutea)7.
1.3. Etica în Evul Mediu şi în Renaştere
Dezvoltarea eticii în această perioadă este strâns legată de evoluţia activităţii
filosofice. Se remarcă o strânsă legătură cu scolastica, printr-o terminologie adecvată, ce ceea
ce a impus teologia creştină în această perioadă, în care filosofia în genere a fost considerată o
„slujnică a teologiei”. Cultura occidentală, în ansamblul ei, este legată de evoluţia ordinilor
6
A se vedea Cartea lui Iov
7
Christopher Rowe, Etica în Grecia antică, în Tratat de etică, editor Peter Singer, pp. 151-161
religioase, în special de ordinele dominican şi franciscan. S-a remarcat o degenerare a
filosofiei, a gândirii libere, în secolul XIV, când nu se remarcă nici-un filosof, cu excepţia lui
John Wyclif (1320-1384)8.
Remarcăm o etică teistă, între secolele II şi V, în scrierile Părinţilor Bisericii, sub
influenţa directă a filosofiei greco-romane, de provenienţă orientală şi occidentală. Sfinţii
Părinţi au fost preocupaţi de facultatea gândirii raţionale, pe care au susţinut-o şi clasicii
filosofiei greceşti. Acest lucru este demonstrat de utilizarea conceptelor ratio practica
(gândirea practică), recta ratio (în latină) şi orthos logos (în greacă), ambele forme
însemnând „gândire corectă”9. Această „gândire corectă” presupune şi un mod corect de a
acţiona. Virtutea morală este rezultanta acţiunii virtuţii intelectuale a gândirii practice –
phronesis (în greacă) sau prudentia (în latină). Conţinutul şi folosirea acestor concepte au în
primul rând o motivaţie religioasă care trebuie să ducă spre o verticalitate morală
premergătoare planului educaţiei publice.
Discernerea binelui de rău este privită ca o realitate, ca o înzestrare pe care o au
oamenii, fie că această discernere se realizează pe cale raţională sau prin intuiţie. Sfântul
Ieronim (347-420) introduce termenul de synderesis, ceea ce se referă la puterea înnăscută de
a deosebi binele de rău (o „scânteie de conştiinţă” – conscientia = conştiinţă). În scrierile
diverşilor autori din această perioada, ca Sfântul Ieronim sau Sfântul Augustin (354-430),
„conştiinţa este o facultate înnăscută care revelează legea morală a lui Dumnezeu aşa cum
este ea înscrisă în sufletele oamenilor”10. Sfântul Augustin, sub influenţa Republicii lui
Platon, a lui Plotin (204-269), a lui Origene (185-255) a susţinut ideea unei purificări morale
printr-un „zbor al sufletului” către Dumnezeu, ca posibilitate a cunoaşterii legii morale prin
intermedierea conştiinţei. Intricaţia eticii în viaţa omului este un efect al acţiunii „dreptului
natural” (ius naturale), ale cărui prescripţii sunt un set de reguli (porunci) pe care Dumnezeu
le-a dat omenirii prin decalogul lui Moise.
Un moment important pentru evoluţia eticii medievale îl reprezintă scrierile
Sfântului Anselm, arhiepiscopul de Canterbury, considerat părinte al „scolasticii şi autor al
celebrului „argument ontologic” al existenţei lui Dumnezeu. Sub influenţa lui Augustin,
Anselm consideră că graţia divină care se coboară asupra omului induce sufletului dispoziţia
de a se orienta şi înainta spre bine (affectio justitiae)11. Aceasta se face prin intermediul
voinţei (voluntas), ca legătură dintre om şi criteriul bunătăţii. Viciul, care este non-etic, este
8
John Haldane, Etica Evului Mediu şi a Renaşterii, în Tratat de etică, p. 164
9
Clement Alexandrinul (150-215) introduce primele noţiuni morale
10
John Haldane, Etica Evului Mediu şi a Renaşterii, în Tratat de etică, p. 165
11
Ibidem, p. 170
un consimţământ conştient de a păcătui, după cum afirmă Abélard, reprezentând o intenţie a
omului de a încălca legile lui Dumnezeu12. Pe această linie interpretativă se situează Ansel,
Abélard, Henry de Ghent (1217-1293), Duns Scotus (1266-1308), William Ockham (1290-
1350), Francisco Suárez (1548-1617).
Un loc aparte în evoluţia ideilor eticii medievale îl au scrierile Sfântului Toma de
Aquino, considerat de unii exegeţi cel mai mare filosof de la Aristotel până la Descartes. El
este reprezentantul cel mai important al filosofiei scolastice, încercând să obţină o sinteză a
filosofiei creştine între filosofia greacă şi doctrina catolică. Ideile etice ale Sfântului Toma
sunt dezvoltate în monumentala lucrare Summa Theologiae, dar şi în alte tratate ale acestui
autor. Plecând de la Aristotel, Sfântul Toma dezvoltă o formă de eudemonism logic13, în care
acţiunea corectă se identifică întotdeauna cu conduita, virtuţile fiind obiceiuri de a acţiona şi
care duc la împlinirea naturii raţionale a omului. Trebuie subliniată dimensiunea religioasă a
eticii Sfântului Toma, prin transformarea supranaturală a scopului virtuţii de la stadiul de
eudaimonia la stadiu de beatitudo (binecuvântare), realizat în unirea eternă cu Dumnezeu14.
Paralel cu gândirea Sfântului Toma au evoluat concepţii de sorginte augustiniană, cum este
cazul misticii Sfântului Bonaventura (1217-1274), a lui Raymundus Lullus (1235-1315) sau a
lui Maister Eckhardt (1260-1327), pentru care iluminaţia divină joacă cel mai important rol în
„întoarcerea voinţei sufletului spre Dumnezeu”15.
La fel de importanţi pentru evoluţia concepţiei morale a evului mediu sunt şi Duns
Scotus şi William Ockham, ultimul localizând sursa moralei în voinţa divină, Dumnezeu fiind
omnipotent şi putând să facă orice „în afară de ceea ce este imposibil din punct de vedere
logic”16.
Renaşterea a adus, alături de marile tendinţe de schimbare spirituală şi de creaţie, o
reacţie împotriva scolasticii şi aristotelismului în favoarea doctrinei platoniciene. Aceste
evenimente au avut şi un mobil istoric în disensiunile din cadrul Bisericii Occidentale şi dintre
Biserică şi monarhia laică, cât şi în redescoperirea autorilor antichităţii clasice, artişti, filosofi
şi scriitori care puteau să dea un suflu nou timpului de atunci. Se naşte o nouă etică, cea a
Renaşterii, care-i are ca principali reprezentanţi pe Nicolaus Cusanus (1401-1464), Marsilio
Ficino (1433-1499), Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494), ultimii doi aparţinând Şcolii
neoplatoniciene de la Florenţa, patronată de Cosimo de Medici. Principala idee etică este că
12
Această situaţie pune în discuţie problema „liberului arbitru” care va fi criticată vehement de către Friedrich
Nietzsche la sfârşitul secolului al XIX-lea
13
John Haldane, Etica Evului Mediu şi a Renaşterii, în Tratat de etică, p. 171
14
Ibidem, p. 172
15
Idem
16
Idem
„umanitatea reprezintă o valoare morală primară”17. Este o perioadă propice pentru
dezvoltarea utopiilor în scrierile lui Thomas Morus (1478-1535, Utopia) şi Tommaso
Campanella (1568-1639, Cetatea Soarelui). Sfârşitul Renaşteri din punctul de vedere al
dezvoltării eticii se prezintă astfel: se dezvoltă în continuare doctrine etice de sorginte tomistă
şi augustiniană, fructificându-l pe Aristotel în diverse moduri; apar doctrine etice din
perspectivă homocentrică cu implicaţii politice laicizate.
1.4. Etica modernă
Spre deosebire de etica medievală, etica modernă este prin excelenţă o etică laică,
chiar dacă intricaţiile religioase nu dispar definitiv. Filosofia morală modernă a apărut
raportată la întrebările noi puse în legătură cu natura şi Dumnezeu. Se pot identifica trei etape
majore în evoluţia acestei perioade18:
1. O îndepărtare graduală de dogma tradiţională, prin care este abandonată ideea că
morala are ca sursă autoritară o realitate extramundană şi înlocuită că morala se originează în
natura umană. Pot fi citate, în acest sens, Eseurile lui Montaigne (1595), opera lui Kant
(1785), lucrările lui Reid şi cele ale lui Bentham (1789).
2. A doua etapă este preocupată de elaborarea şi susţinerea tezei conform căreia
oamenii îşi conduc singuri viaţa. Această perioadă se întinde de la Reid, Bentham şi Kant
până la în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
3. A treia etapă este cea actuală, în care filosofia morală „s-a transferat de la
problema individului autonom la noi aspecte care ţin de morala politică”19.
17
Ibidem, p. 174
18
J.B. Schneewind, Filosofia morală modernă, în Tratat de etică, p. 176
19
Idem
3. Morală20.
Etica este ştiinţa moralei. Definirea "eticii" este o problema complexa având în
vedere pluralismul societăţii în care trăim, multitudinea de opinii şi varietatea de norme
morale, legale, culturale şi sociale pe care acest concept le include. Chiar daca standardele
etice se creează şi respecta la nivel personal, ele au impact asupra întregii societăţi, ale cărei
atribute şi tradiţii pot diferi de cele individuale. Valorile personale nu coincid întotdeauna cu
codul de conduita profesionala şi/sau cu valorile sociale, după cum dreptatea sociala nu este
echivalentă întotdeauna cu cea legala. Exista însa şi situaţii când o persoana cu integritate
morală, sau cel puţin acceptabilă social nu are motivaţia sau nu deţine valoarea care să
motiveze o acţiune morala. Societatea de exemplu considera repugnantă omuciderea sau
încarcerarea, dar justificarea lor drept autoapărare aparţine sistemului legal. De aceea,
principiile şi teoriile etice vor ajuta la elaborarea unei decizii morale atunci când situaţia este
dilematica, iar valorile controversate. Într-un mod reducţionist, etica s-ar rezuma în a
determina dacă o acţiune sau un comportament se derulează în concordanţă cu preceptele
sociale. O acţiune poate fi corectă sau nu, daca este acceptată legal, comunitar sau religios.
Atunci când ceea ce ar trebui făcut se suprapune peste ceea ce trebuie făcut şi peste ceea ce se
poate face atunci dilema etică este rezolvata. Până a ajunge însa la aceasta concordanţă
perfectă, aplicarea principiilor etice urmează un drum sinuos, dominat de tradiţii, controverse
şi de prejudecăţi.
Între etică şi morală s-au făcut însă şi anumite distincţii, cum sunt cele de mai jos:
1. Etica este o ştiinţă a comportamentului, moravurilor şi a principiilor care
guvernează problemele practice; morala reprezintă totalitatea mijloacelor pe care le folosim
pentru a trăi în societate, ea fiind alcătuită din prescripţii concrete pe care le adoptă indivizii şi
colectivitatea în ansamblul ei.
2. Etica este ansamblul regulilor de conduită rezultate pe baza distincţiei dintre bine
şi rău, pe care o comunitate dată le acceptă; morala este un ansamblu al principiilor de
dimensiune universal-normativă, bazate pe distincţia dintre bine şi rău21.
Deontologia provine din gr. deon, deontos („ceea ce se cade”, „ceea ce este
necesar”) şi logos (ştiinţă). Semnificaţiile care se dau azi termenului sunt:
„1. Cod al moralei profesionale, al principiilor şi normelor morale specifice pe care
le implică exercitarea unei anumite profesii. Acesta poate fi un cod scris sau transmis prin
20
Dicţionar de filozofie, Editura politică, Bucureşti, 1978, p. 246
21
J.J. Wunenburger, Questions ď éthique, Presses Universitaires France, 1993, p. XIV, în Mihaela Miroiu,
Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, Editura Trei, Bucureşti, 2001, p. 11
tradiţie, pe cale orală şi acceptat tacit de către toţi practicanţii unei profesii (ex.: Jurământul
lui Hipocrate).
2. Sensul dat de J. Bentham, cel care a folosit pentru prima oară noţiunea de
deontologie, este următorul: disciplină al cărei scop ar fi evaluarea preliminară a consecinţelor
unei acţiuni, pentru a putea stabili, în funcţie de cantitatea de plăcere sau durere pe care acea
acţiune o procură, dacă ea merită sau nu să fie îndeplinită (un sens utilitarist).
3. În sens larg, deontologia este o parte a eticii care se ocupă cu studiul datoriei
morale, al originii, naturii şi formelor acesteia, în calitate de componentă de bază a conştiinţei
morale”22.
4. În sens restrâns, deontologia reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează
o organizaţie, instituţie profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor
profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor
reguli. Legat de această definiţie a deontologiei, „moralitatea exprimă ceea ce ar trebui să
facem dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali, bine intenţionaţi”23.
22
Dicţionar de filozofie, Editura Politică, 1978, p. 189
23
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, p. 11
CAPITOLUL II
25
R. M. Hare, Sorting Out Ethics, Clarendon, 1997, p. 44
26
A. W. Price, Bigraphical Memoirs of Fellows
- un management atent al cunoaşterii vis a vis de competenţa care formează
fundamentul activităţilor profesiei respective;
- controlul efectivului, selectarea şi instruirea noilor veniţi27.
2. „O profesie este o ocupaţie pe care o au mai multe persoane organizate voluntar
să îşi câştige existenţa prin slujirea directă a unui anumit ideal într-un mod moral permisibil,
dincolo de ceea ce le cere nemijlocit legea, piaţa şi morala comună”28.
Profesia nu trebuie confundată cu ocupaţia care este limitată de către unii sociologi
la conceptul de muncă din economia de piaţă.
Profesiile au cunoscut şi cunosc o dinamică permanentă care ţine de dezvoltarea
societăţii în ansamblul ei. Orice profesie implică necesitatea unui cod etic care se poate realiza
prin consimţământul explicit sau tacit al celor care practică profesia respectivă.
Caracteristicile ideale ale profesiei în general sunt:
1.Orice profesie presupune o pregătire fundamentală, mai mult sau mai puţin
permanentă, printr-o adaptare corespunzătoare din punct de vedere teoretic.
2. Iniţierea, menţinerea şi avansarea unei persoane în competenţa profesională este
stabilită de către corpul profesional.
3. Delictele profesionale sunt pedepsite în funcţie de gravitatea lor, mergându-se în
cazurile extrem de grave la eliminarea din comunitatea profesională (retragerea dreptului de a
practica profesia respectivă).
4. Profesiile au rolul de a satisface anumite nevoi sociale.
5. Membrii unui grup profesional sunt legaţi printr-un anumit cod etic care impune
printre dezideratele lui şi slujirea altruistă a societăţii.
6. Practicanţii unei profesii trebuie să aibă între ei relaţii colegiale, normale din
punct de vedere al comportamentului profesional şi civilizat.
7. Altruismul profesional impune, în ultimă instanţă, în cazul unor catastrofe, chiar
şi sacrificiul maxim pentru binele comunităţii29
Orice profesie implică, de asemenea, profesionalismul. Acesta este socotit ca fiind o
ideologie relevantă pentru practicanţii unei profesii. Profesionalismul se caracterizează prin
următoarele aspecte:
„1.Expertiza în exercitarea unei profesii (autoritate epistemică).
2. Credinţa în autonomia deciziilor profesionale şi a exercitării profesiei (protejarea
de amatorism şi diletantism).
27
Gordon Marshall (editor), Dicţionar de sociologie, Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2003, pp. 446-447
28
M. Davis, în Mirela Miroiu & Gabriela Blebea Nicolae, op. cit. p. 51
29
H. Gortner, în Mirela Miroiu & Gabriela Blebea Nicolae, op. cit. p. 51
3. Identificarea cu profesia şi cu cei din acelaşi domeniu (profesia de vine element al
identităţii profesionale).
4. Dedicaţi pentru o lungă parte a vieţii faţă de profesia aleasă (recunoaşterea şi
prestigiul se capătă în timp).
5. Obligaţia morală de a lucra în serviciul clientului, evitând implicarea emoţională
excesivă (dar nu şi empatia), arbitrarul şi tratamentul preferenţial nejustificat prin politicile
domeniului.
6. Credinţa în capacitatea de autoreglare şi menţinerea colegială a standardelor
profesionale”30.
2.3.2. Consideraţii generale asupra eticii profesionale
„Etica profesională precizează practicile, drepturile şi datoriile unui grup
profesional, critică şi sancţionează malpracticile profesionale”31. Deşi nu există un consens
clar asupra tuturor regulilor etice care trebuie respectate de către cei care practică o profesie,
totuşi anumite principii de etică profesională sunt acceptate ca nucleu al unei normativităţi.
Etica profesională presupune respectarea unor principii de tipul:
1. Necesitatea de a proteja, în condiţii normale, intimitatea subiecţilor, prin
practicarea consimţământului celui informat.
2. Subiecţii care sunt implicaţi prin practicarea unei profesii nu trebuie supuşi unui
stres inutil, manipulării sau riscului.
3. Practicantul profesiei poartă răspunderea pentru confidenţialitatea oricărei
informaţii care poate duce la identificarea subiecţilor.
4. Protecţia şi folosirea datelor reprezintă obiectul unor cerinţe legale.
Practicarea unei profesii presupune, de cele mai multe ori, pe lângă respectarea unor
norme legale şi anumite norme etice care vizează probleme ca: autoritatea profesională,
practicile paternaliste, drepturile clienţilor.
Etica profesională reprezintă o specie a eticii generale, dar este gen pentru eticile
specifice fiecărei profesii în parte. Necesitatea introducerii normelor etice în practicarea
profesiilor este impusă de faptul că există tendinţa nerespectării normelor legale pentru care
legea acţionează, de obicei tardiv. Etica profesională are, în primul rând, un scop de
atenţionare şi prevenire.
Sunt menţionate deseori două tipuri de etică profesională:
30
Ibidem, p. 52
31
Ibidem, p. 54
1. Etica pentru situaţii încurcate care se axează pe cazurile negative, pe ceea ce
poate fi dramatic în cadrul concret al unei profesii (ex.: corupţia din administraţie, neglijarea
pacienţilor în medicină, înşelarea clienţilor în afaceri, abuzul de autoritate şi încredere în
educaţie, cinism şi compromitere în politică, dezinformarea în jurnalism etc.). Acest tip de
etică nu se axează pe coduri etice oficiale şi neglijează faptul că etica trebuie orientată în
primul rând pozitiv.
2. Abordarea etică standard se concentrează pe trăsăturile care definesc o profesie,
prin drepturi şi îndatoriri (ex.: medicii au datorii mai mari decât alţi oameni să-i ajute pe
ceilalţi, poliţişti au dreptul să uzeze de violenţă etc.).
Profesioniştii urmăresc atingerea a trei obiective importante care poartă amprenta
binelui: binele public, binele clienţilor, binele propriu. Ca urmare a necesităţii atingerii
acestor obiective, etica profesională are un caracter contractual, cu o marcantă latură
utilitaristă. Aceasta presupune încheierea unui contract între profesionist şi client care
reglementează relaţiile dintre aceştia. Contractul presupune ajustarea celor două perspective:
cea a profesionistului şi cea a clientului. Orice profesionist crede că profesia lui este utilă, în
timp ce clientul are pretenţia că obligaţia profesională include şi aspectele altruiste, morale.
Adică profesionistul să renunţe întotdeauna la interesele lui personale în favoarea intereselor
clientului. Contractul trebuie să fie determinat de o înţelegere reciprocă în beneficiul tuturor
părţilor care sunt implicate.
CAPITOLUL III
32
Pe lângă termenul de „sociologie a acţiunii” se mai folosesc şi termenii de „sociologie interacţionistă” sau
„sociologie acţionistă”
33
Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 27
34
Ibidem, p. 36
conservatorism al sociologiei, inadecvat unei realităţi atât de dinamice, se manifestă în plan
ocupaţional, prin acoperirea de către nesociologi (economişti etc.) a unor posturi care,
teoretic, ar fi putut fi ocupate de către sociologi. Pe lângă cauzele de ordin general, precum
amintita relaţie între sociologie şi ştiinţele sociale sectoriale, o cauză importantă a acestei
crize a sociologiei o reprezintă importanţa redusă acordată învăţământului sociologic. Iată
câteva din argumentele care susţin o asemenea afirmaţie:
- sociologia nu este disciplină obligatorie în liceu;
- în învăţământul superior nesociologic, predarea sociologiei a rămas la un nivel
quasiinexistent;
- raportul locuri cu plată – locuri subvenţionate de la buget, în facultăţile de
sociologie, a crescut în ultimii ani, în condiţiile creşterii cererii pentru această disciplină.
- discrepanţe inexplicabile între cererea pieţei locurilor de muncă şi configuraţia
numărului de locuri în învăţământul superior – un exemplu relevant este cel al numărului de
absolvenţi pregătiţi pentru un domeniu de activitate care nu-şi găsesc loc de muncă adecvat.
O consecinţă a acestei „limitări iraţionale a învăţământului sociologic este
posibilitatea redusă a sociologiei de a fi influentă”. În scopul îmbunătăţirii acestei situaţii,
Cătălin Zamfir a propus ASR adoptarea unei poziţii comune (care, de altfel, a fost adoptată, în
mare parte, ca document oficial) privind necesitatea promovării unui un set de măsuri, între
care:
- introducerea sociologiei ca disciplină obligatorie în învăţământul preuniversitar;
- stimularea îmbunătăţirii manualelor de sociologie de liceu;
- realizarea de demersuri pentru introducerea sociologiei în învăţământul universitar
nesociologic şi elaborarea de manuale pentru acesta;
- evaluarea oportunităţilor de a dezvolta programa facultăţilor de sociologie, prin
îmbogăţirea acesteia cu materii pregătitoare pentru profesii practice;
- dezvoltarea de cursuri postuniversitare pentru profesii practice;
- dezvoltarea capacităţii studenţilor de a lucra cu o varietate de indicatori;
- dezvoltarea capacităţii de analiză a problemelor sociale globale ale societăţii
noastre.
Direcţia propusă pentru dezvoltarea sociologiei româneşti şi asumată de către
majoritatea sociologilor, în linii generale, este aceea a elaborării şi punerii în practică a unui
demers îndreptat în sensul încercării de depăşire a unei paradigme tradiţionaliste, care
orientează, încă, modul în care este percepută profesia de sociolog. Este necesară o „evadare”
a sociologului dintr-un cadru epistemologic care i-a devenit prea strâmt, deşi mai persistă
preocupări ştiinţifice orientate spre paradigma tradiţionalistă, către studiul unei „socialităţi
abstracte”, mai degrabă decât către studiul societăţii globale.
3.4. Imperativul categoric şi imperativul practic al deontologiei profesiei de
sociolog
Profesia de sociolog are nevoie, dincolo de evidenţele necesare, de o fundamentare
morală foarte clară. O astfel de fundamentare o reprezintă categoriile etice ale lui Kant.
Imperativul categoric este o categorie etică formulată de Kant astfel: „acţionează
numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege
universală”35. Imperativul categoric este, în concepţia kantiană, o lege morală inerentă raţiunii
umane, având un caracter aprioric, deoarece este independentă de orice interese empirice ale
omului. Prin conceptul de imperativ categoric, Kant a sesizat specificul legii morale, o formă
sub care se exprimă datoria.
Ce semnificaţie ar putea să aibă imperativul categoric pentru profesia de sociolog?
În primul rând pentru a răspunde la această întrebare trebuie reţinut că morala kantiană este
una raţionalistă. Deşi raţionalismul european a suferit modificări substanţiale, a fost chiar
blamat sau considerat principalul vinovat pentru criza care s-a instaurat în cultura europeană,
nu putem să nu remarcăm faptul că omul actual nu poate să se sustragă de la principiile
raţionaliste. Morala nu face nici ea excepţie şi, cu atât mai mult, diversele deontologii care se
înscriu într-un anumit tip de raţionalitate. Imperativul categoric susţine următoarea situaţie
deontologică pentru sociologi: necesitatea absolută a regularităţilor morale care face ca
fiecare practiciant al sociologiei să se comporte la fel în situaţii comparabile. Un exemplu
legat de cercetările sociologice pe teren este destul de clar: cercetătorul din domeniul
sociologiei care studiază un anumit fenomen şi se implică, prin natura cercetării sale, în viaţa
unei comunităţi nu trebuie să-şi depăşească atribuţiile ştiinţifice care-i revin şi să se angajeze
în promisiuni faţă de membrii comunităţii studiate.
Imperativul practic este redat de Kant astfel: „Acţionează astfel încât să tratezi
umanitatea, atât în persoana ta, cât şi a oricărei alteia, totdeauna şi în acelaşi timp ca scop şi
niciodată numai ca mijloc”36. Se susţine faptul că morala kantiană este o morală a datoriei 37,
în care sunt delimitate două scopuri în sine: viaţa şi umanitatea din persoana fiecărei fiinţe
omeneşti.
Imperativul practic este un imperativ al acţiunii care poate fi fundamental pentru
etica profesională şi impune aceleaşi exigenţe pentru ceilalţi, cât şi pentru propria persoană.
35
Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, 1775
36
Ibidem
37
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, op. cit., p. 23
După Kant, omul, ca fiinţă raţională, este un scop în sine, nu numai un mijloc. Aceasta
înseamnă că este imoral să te foloseşti de ceilalţi ca de nişte mijloace, fără a ţine cont că ei au,
la rândul lor, anumite scopuri. Propria ta liberate trebuie să o vezi prin libertatea celorlalţi.
Trebuie să tratezi celelalte persoane aşa cum ai dori să fii tratat tu însuţi. Aceste
comandamente sunt absolut necesare şi pentru sociologi, pentru că aceştia se confruntă cu
necesitatea respectării principiilor umanismului. Este posibil ca termenul de „umanism” să
creeze azi o serie de ambiguităţi. Se vorbeşte tot mai mult, de o vreme încoace, de depăşirea
umanismului sub formele lui clasice şi de instaurarea unui nou umanism mai potrivit cu
perioada postmodernă. Fără discuţie că aspectele morale ale umanismului actual nu pot fi în
afara direcţiilor filosofice trasate de gândirea secolului XX38. Cred că aceste direcţii pot
influenţa într-un mod evident comandamentele morale ale oricărei deontologii. Kant poate fi
mereu un reper, aşa cum a fost şi pentru modernitate, atunci când este vorba de libertatea şi
demnitatea umană ca valori generice şi care fac posibilă o acţiune dreaptă.
3.5. Implicaţii social-politice ale comandamentelor etice în profesia de sociolog
Comportamentul etic al sociologului nu reprezintă un dat ideal, stabilit şi acceptat
într-un mod definitiv. Prin specificul muncii lor, sociologii sunt implicaţi în viaţa social-
politică mai mult decât alte categorii de profesionişti. Dacă luăm concret situaţia din România
post-decembristă, nu putem să nu observăm că o bună parte din practicanţii sociologiei, fie că
ei sunt profesori în cadrul universităţilor, fie că sun cercetători sau îndeplinesc alte activităţi
specifice muncii de sociolog, este implicată politic. Nu este cazul aici să spunem dacă este
bine sau rău, dar comportamentul moral în viaţa publică presupune anumite aspecte morale,
care sunt menţionate de Mihaela Miroiu şi Gabriela Blebea Nicolae:
a. O definire raţională a criteriilor de evaluare morală a instituţiilor, regulilor,
legilor, alegerilor colective, comportamentului guvernanţilor şi politicienilor, al funcţionarilor
publici, comportamentul profesional sau cetăţenesc.
b. Evaluarea dreptăţii legilor.
c. Relevarea modurilor în care instituţiile şi organizaţiile pot să faciliteze libertatea şi
împlinirea persoanelor.
Cele două autoare, pornind de la McInernei & Rainbolt, pun în discuţie următorii
factori care-i determină pe oameni să-şi pună probleme etice la nivelul vieţii profesionale (şi
nu numai)39:
38
A se vedea Martin Heidegger, Scrisoare despre umanism
39
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, op. cit., pp. 17-18
1. Contrastul dintre dorinţele personale şi normele morale specifice pentru o
comunitate care duce o rezistenţă individuală faţă de aplicarea acestor norme.
2. Conflictul de roluri care impune stabilirea priorităţilor pentru situaţii concrete
date. Un exemplu este conflictul dintre carieră şi viaţa privată, dintre poziţia de lider al unei
comunităţi şi necesitatea de a satisface dorinţele persoanelor apropiate.
3. Dilemele morale implicate de alegerea unui anumit mod de viaţă care presupune o
anumită responsabilitate.
4. Adaptarea la dinamica extrem de rapidă a societăţii actuale. Un exemplu este şi
cel al României sau al ţărilor care în ultimii douăzeci de ani au trecut prin schimbări radicale.
Tranziţia din această zonă a Europei implică o atenţie etică majoră care să respecte drepturile
şi libertăţile comunităţilor în schimbare.
5. Pluralismul socio-politic, specific societăţii deschise, după o expresie a lui K.
Popper, presupune o mai mare supleţe etică, o mai mare deschidere spre celălalt, ieşirea din
etnocentrism şi un mai mare grad de înţelegere a tradiţiilor, culturilor, modurilor de viaţă
nespecifice.
6. În raportul lor cu normele, oamenii trebuie să se comporte critic-constructiv, adică
să nu fie doar un obiect al normelor, ci să adapteze permanent aceste norme la dinamica vieţii.
Aceasta reprezintă, de fapt, asumarea responsabilităţii pentru standarde noi care este necesar
să fie impuse, în continua adaptare la noile situaţii ale vieţii socio-politice.
7. Standardele elaborate trebuie să fie drepte, obiective şi acceptate de comunitate.
CAPITOLUL IV
40
Toate referirile se vor face la Codul Deontologic al Sociologilor, text publicat în „Revista de cercetări
sociale”, anul I, nr. 1 / 1994
sociologii sunt conştienţi de posibilele implicaţii şi consecinţe ce pot fi generate sau
favorizate prin utilizarea incompetentă, fără discernământ sau cu rea-credinţă a
cunoştinţelor sociologice. Acordarea unei atenţii speciale considerentelor etice reprezintă un
factor esenţial al prestigiului sociologiei ca disciplină şi o precondiţie vitală a contribuţiei
acesteia la construirea unei societăţi umane în toate compartimentele sale.
Acest cod deontologic reprezintă forma de asumare de către comunitatea sociologilor
din România a responsabilităţilor sale sociale, un angajament moral de a contribui la
îmbunătăţirea continua a condiţiilor sociale ale vieţii umane.
Codul deontologic este expresia consensului membrilor Asociaţiei Sociologilor din
România. Pe baza lui se poate aprecia dacă membrii Asociaţiei (dar şi nemembrii acesteia
care practică sociologia) au dovedit sau nu probitate profesională şi morală în relaţiile cu
persoane, grupuri, organizaţii, comunităţi, în activitatea de cercetare, învăţământ sau
aplicare a cunoştinţelor sociologice.
Ţelul principal al prezentului Cod deontologic nu este de a supraveghea, controla sau
sancţiona comportamentul profesional al sociologilor, ci de a-i atenţiona şi sensibiliza pe
aceştia asupra consecinţelor nedorite ce pot decurge din practicarea sociologiei,
îndemnându-i să-şi autoeduce şi autoperfecţioneze conduita profesională şi morală şi să
stimuleze, totodată, atitudinea lor activă de atenţionare şi educare a colegilor şi
colaboratorilor în activitatea profesională comună. Codul constituie totodată şi o bază
pentru luarea de atitudine colectivă împotriva unor eventuale comportamente apreciate a
încălca flagrant principiile eticii sociologice. El oferă, în acelaşi timp, o bază consensuală
pentru construirea unei atmosfere pozitive în cadrul comunităţii sociologice, armonioase,
con-colegialitate, respect şi exigentă reciprocă. Codul reprezintă un instrument pentru
soluţionarea disputelor şi conflictelor care ar putea apărea între sociologi sau între aceştia şi
alţi membrii ai colectivităţii.
4.1.1. PRACTICAREA SOCIOLOGIEI
A. PROFESIONALISM, UMANISM ŞI OBIECTIVITATE
Înalte standarde profesionale. Sociologul are datoria de a plasa la cele mai înalte
standarde teoretice şi metodologice în activitatea sa de cercetare, învăţământ şi aplicare.
Opţiune umanistă fundamentală. Întreaga activitate profesională trebuie fondată pe
o opţiune umanistă ultimă: persoana umană şi umanitatea reprezintă entităţile supreme ale
societăţii pe care sociologul se angajează a le sprijini cu toate resursele sale profesionale. În
nici o situaţie de cercetare, învăţământ sau aplicare a sociologiei, persoana umană nu
trebuie sa fie tratată ca simplu mijloc, persoana umană trebuie să reprezinte în activitatea
sociologului scopul ultim, valoarea supremă.
Respect pentru libertatea şi demnitatea umană. Prin activitatea sa, sociologul
trebuie să prezerve şi să amplifice libertatea de opţiune şi manifestare a fiecărei persoane,
grup social sau comunităţi. Manipularea de orice fel reprezintă un comportament profesional
inacceptabil, în mod absolut.
Opţiune democratică. Sociologul trebuie să-şi fundamenteze Întreaga activitate pe
valorile democraţiei: respectul reciproc al persoanelor, grupurilor şi comunităţilor,
înţelegerea şi acceptarea reciprocă. El nu trebuie să favorizeze un grup sau o comunitate în
detrimentul altui grup sau comunităţi, să acţioneze cu toate resursele sale profesionale
pentru soluţionarea tensiunilor şi conflictelor sociale nu prin forţă sau manipulare, ci pe
baza înţelegerii şi acceptării reciproce. În mod special atunci când este vorba de un conflict,
datoria morală a sociologului este de a evita să devină instrumentul derulării acestuia,
conseind părţile, inclusiv partea care l-a angajat, să adopte soluţii pozitive, constructive,
fondate pe valorile democraţiei, iar nu soluţii bazate pe forţă sau manipulare. Prin
activitatea sa, sociologul trebuie să devină un element activ al procesului de negociere între
părţi, promovând valorile fundamentale ale respectului şi acceptării reciproce.
Neutralitate axiologica şi obiectivitate. În întreaga sa activitate, sociologul trebuie să
se ghideze după principiul neutralităţii axiologice. În nici o împrejurare el nu trebuie să pună
nici un angajament valoric mai presus de adevărul ştiinţific. Adevărul ştiinţific reprezintă
valoarea morala suprema a omului de ştiinţă. În mod special datorita faptului că prin însăşi
profesiunea sa, sociologul reprezintă un important factor social, el trebuie să se plaseze
echidistant în raport cu toate grupurile sociale, ideologiile, comunităţile componente ale
colectivităţii din care face parte, să evite orice ingerinţe politice, ideologice sau partidiste în
activitatea sa profesională care ar putea distorsiona analiza corectă şi obiectivă a realităţii
sociale.
Declararea angajamentului social. Acceptarea de către un sociolog a angajării sale
de către un grup, instituţie, organizaţie sau comunitate pentru a promova interesele acestora,
fapt care poate fi, mai ales pentru sociologul practician, foarte frecvent, trebuie să aibă loc
în condiţii deontologice clar specificate:
Angajamentul trebuie declarat în termeni expliciţi. Sociologul trebuie să facă
cunoscute diferitele surse de finanţare ale cercetărilor la care participă individual sau în
grup şi să consemneze orice legătură pe care o are cu diferite firme, organizaţii sau sponsori.
Sociologul nu trebuie să accepte contracte, convenţii, subvenţii, burse de cercetare
sau învăţământ dacă prin aceasta se produce o încălcare a principiilor deontologiei
profesionale, el trebuie sa renunţe la un asemenea angajament în momentul în care constată
că o asemenea angajare este de natură a implica abateri de la Codul deontologic.
Sociologul trebuie sa influenţeze partea angajatoare, cât şi celelalte părţi pentru a
recurge la un comportament democratic în orice situaţie conflictuală, la metode pozitiv-
constructive, iar nu opresiv - manipulative sau bazate pe violentă. Este datoria morală a
sociologului să devină un factor activ de construire a consensului bazat pe înţelegere şi
acceptare reciprocă, pe negociere cu mijloace democratice constructive.
Este datoria morala a sociologului de a refuza să contribuie la acţiuni opresiv -
manipulative sau violente. În situaţii de conflict, pentru a evita să-şi impună cunoştinţele sale
în mod unilateral la dispoziţia unei părţi, sociologului îi revine datoria de a difuza larg în
cadrul colectivităţii din care face parte cunoştinţele sale teoretice şi rezultatele empirice ale
cercetărilor sale.
Opţiunile valorice personale şi obiectivitatea. Ca orice persoană, sociologul are
dreptul la opţiuni valorice proprii, la angajamente politice şi ideologice. În legătură cu
această situaţie, sociologul este dator să întreprindă următoarele acţiuni pentru a evita ca
angajamentul sau valoric să anuleze neutralitatea axiologica şi obiectivitatea activităţii sale
profesionale:
• Să caute să analizeze şi să declare explicit cât mai detaliat cu putinţă baza
raţională a opţiunilor sale valorice.
• Să expună totodată în mod explicit şi detaliat şi celelalte opţiuni valorice
alternative împreună cu argumentaţia lor raţională.
• Să alăture criticilor pe care el le face opţiunilor valorice alternative, criticile
aduse de către ceilalţi propriei sale opţiuni valorice şi aceasta cât mai detaliat
cu putinţă.
• Să realizeze această analiză a opţiunilor valorice care se confruntă, inclusiv
propria opţiune, cu o completă bună credinţă, în spiritul obiectivităţii
ştiinţifice.
• Este recomandabil ca sociologul să expună în mod deschis şi cu bună credinţă
punctele slabe şi îndoielile pe care el însuşi le are în legătură cu opţiunile sale
valorice.
• Disputele cu ceilalţi specialişti trebuie să se realizeze în spiritul colegialităţii,
onestităţii ştiinţifice şi al respectului pentru public.
Neutralitatea axiologică în învăţământul sociologic. Organizarea învăţământului
sociologic, pentru a promova principiul neutralităţii şi obiectivităţii, trebuie să se realizeze în
instituţii de învăţământ care nu prezintă prin structura lor nici o angajare de grup social,
organizaţie, ideologie sau de tip sectorial. Învăţământul trebuie să aibă un caracter
academic, adică să exprime independenta ideologică şi valorică, promovând ca principii
fundamentale: adevărul, respectul pentru persoana umană şi pentru umanitate, pluralismul
democratic al opţiunilor valorice. Pentru a realiza acest lucru, procesul de învăţământ
trebuie să prilejuiască studenţilor contactul egal şi nediscriminatoriu, cu toate opţiunile
valorice personale, grupale sau sectoriale, cultivând prin aceasta o atitudine fundamentală
de neutralitate axiologică. Învăţământul sociologic nu trebuie să reprezinte un mijloc de
inculcare a unor valori particulare, ci să mijlocească dialogul dintre opţiunile valorice
alternative, cultivând spiritul de echidistanţare şi analiză critică. Un asemenea spirit
academic este o garanţie a faptului că sociologii angajaţi în diferite sisteme particulare vor
acţiona nu în spiritul opoziţiei rigide şi lipsite de înţelegere dintre componentele colectivităţii
ci, dimpotrivă, în spiritul deschiderii reciproce, al dialogului constructiv şi al imperativului
creării şi recreării continue a consensului comunitar. Acelaşi spirit academic de neutralitate
axiologică trebuie să caracterizeze comportamentul profesorului de sociologie. Este o datorie
fundamentală a profesorului de sociologie să evite angajamentul valoric, politic şi ideologic
unilateral şi exclusivist. El trebuie să reprezinte pentru studenţii săi un model exemplar de
analiză ştiinţifică echidistantă, obiectivă, bazată pe respectul fată de opţiunile valorice
alternative, angajamentul valoric personal al studentului şi valoarea suprema a dialogului şi
consensului.
Publicarea rezultatelor cercetărilor sociologice în spiritul profesionalismului şi al
neutralităţii axiologice. În acest sens:
În toate fazele cercetării - elaborarea metodologiei de culegere a datelor, culegerea
propriu-zisa a acestora, analiza şi interpretarea acestora, sociologul trebuie să manifeste o
grijă deosebită pentru ca procedurile utilizate să fie ştiinţifice şi obiective, excluzându-se atât
influenta opţiunilor valorice personale cât şi ingerinţele de natură politică, ideologică,
partidistă sau a intereselor angajatorului.
În prezentarea cercetării, rezultatele obţinute trebuie să fie comunicate complet, fără
omisiuni de date importante. Selecţia datelor ce urmează a fi date trebuie să aibă loc doar pe
criteriul relevantei ştiinţifice, interesele personale (provenite din angajamentul valoric al
autorului sau din raţiuni de succes ştiinţific) sau cele de grup sau de angajare social-
instituţională nu trebuie să aibă nici un rol.
Orice distorsionare conştientă a datelor, în diferitele faze ale cercetării, reprezintă o
încălcare deosebit de gravă a eticii profesionale şi trebuie condamnată. Există o singura
excepţie de la cerinţa publicării integrale a datelor obţinute prin cercetare: dacă prin
aceasta se aduc prejudicii, în condiţiile normale ale dialogului şi negocierii democratice,
vreunei părţi. Decizia de a nu face publice datele unei cercetări din acest motiv revine
exclusiv cercetătorului şi ea trebuie să fie temeinic motivată. În mod special cercetătorul
trebuie să analizeze cu toată responsabilitatea morală cerinţele angajatului de a nu publica
datele rezultate din cercetare, cât şi cele referitoare la modul în care ele ar putea fi
publicate. Este de preferat ca, în contractul cu angajatorul (sponsorul cercetării), sociologul
să-şi rezerve libertatea de a face publice datele rezultate din cercetare, în forma pe care el o
considera adecvata. Un asemenea lucru reprezintă o garanţie importantă a neutralizării
unilaterale şi manipulative a activităţii sociologului de către angajator.
În măsura în care nu sunt lezate drepturile anumitor indivizi, grupuri sau comunităţi
prin publicarea sau comunicarea modului în care au fost culese, autorii cercetărilor sunt
obligaţi, la solicitarea altor membrii ai comunităţii sociologice, să pună la dispoziţia celor
interesaţi metodologia şi instrumentele utilizate, volumul eşantionului investigat, scalele de
măsurare şi evaluare ce ar putea proba seriozitatea şi credibilitatea cercetării.
Cercetătorii au datoria morală de a pune la dispoziţia colegilor lor datele rezultate
din cercetare, după publicarea analizelor, pentru analize secundare, gratuit sau la un preţ
rezonabil.
Sociologii trebuie să-şi aleagă acele metode şi mijloace de investigaţie care să le
permită culegerea, analiza şi interpretarea cât mai corectă a realităţii sociale. În nici o
situaţie şi pentru nici un considerent, de orice natura ar fi el, ei nu trebuie să deformeze sau
să denatureze datele privitoare la realitatea socială, prin modificarea, ajustarea sau
corectarea lor.
Onestitate profesională. Atât în relaţiile cu utilizatorii serviciilor sociologilor, cât şi
cu publicul, este o datorie elementara aceea de a ne exprima cu claritate limitele disciplinare
şi cele specifice proiectului de cercetare în cauză. În orice caz, este apreciat a fi un
comportament aducător de prejudicii profesiei şi valorilor democratice, reclamarea unei
autorităţi a demersului sociologic dincolo de puterea lui efectiva. În declararea rezultatelor
scontate, sociologul trebuie să precizeze cu claritate obiectivele specificate care par a fi
posibil de atins (declararea unor obiective şi rezultate excesiv de generale, este de natură a
induce în eroare), precum şi limitele pe care le prelimină. În prezentarea rezultatelor efective
ale cercetării sale ale aplicării unor cunoştinţe sociologice, sociologul trebuie să fie cât mai
critic cu putinţă, indicând un spirit de obiectivitate ceea ce consideră că s-a realizat pozitiv,
cât şi ceea ce crede că reprezintă limite sau ridică semne de întrebare. El trebuie să ofere
colegilor săi din comunitatea ştiinţifică toate datele necesare pentru evaluarea independentă
a validităţii rezultatelor obţinute.
Protecţia colectivităţii de impostura ştiinţifică. În cazul în care persoane neatestate şi
necalificate din punct de vedere profesional desfăşoară activităţi de cercetare sociologica,
contestabile din punct de vedere ştiinţific sau lipsite de probitate morală, cu impact negativ
asupra colectivităţii, Asociaţia Sociologilor din România, cât şi fiecare membru al său au
obligaţia morală de a lua atitudine, dezvăluind în cadrul mass-media comportamentul
incriminat. Masurile de protecţie a colectivităţii împotriva comportamentului lipsit de
profesionalism şi / sau moralitate pot merge pană la chemarea persoanelor sau
organizaţiilor implicate în fata instanţelor judiciare.
Corectitudinea profesională. Sociologii nu trebuie să-şi folosească cunoştinţele
profesionale şi ştiinţifice în scopuri ilicite sau frauduloase. Ei nu trebuie, în nici un caz, să
înşele încrederea persoanelor implicate în cercetare, fiind conştienţi de faptul că acţiunea
incorectă a unui specialist sau echipe de specialişti poate diminua sensibil, prestigiul
sociologiei ca ştiinţă, împiedicând accesul în viitor la informaţii şi date, demotivând
cooperarea populaţiei, afectând negativ cererea de servicii sociologice, producând o
diminuare a credibilităţii sociologiei ca profesie.
Seriozitate profesională. Odată acceptat un contract de cercetare sau de aplicare a
cunoştinţelor sociologice, specialistul trebuie sa facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a
realiza, la un nivel înalt de profesionalism şi la termenul stabilit, lucrarea angajată sau
funcţia pentru care este angajat.
Responsabilitatea profesională pentru comunitatea sociologică. Fiecare sociolog,
cercetător, profesor sau practician trebuie să depună un efort continuu pentru a-şi
perfecţiona pregătirea profesională la nivelul atins de ştiinţă, fiecare membru al comunităţii
are datoria morala de a difuza rezultatele cercetării sale ştiinţifice, didactice şi practice şi să
sprijine prin toate mijloacele pe ceilalţi membrii ai comunităţii ştiinţifice, să-şi perfecţioneze
continuu calificarea profesională.
Corectitudine colegială. Când mai mulţi sociologi, inclusiv studenţi, sunt implicaţi în
proiecte comune, încă de la început trebuie formulate acorduri mutuale acceptate cu privire
la diviziunea muncii, plata muncii, accesul la date, drepturile de autor, precum şi alte
drepturi şi responsabilităţi. În măsura în care aceste acorduri trebuie modificate pe
parcursul, aceasta trebuie să se facă cu acceptul participanţilor.
B. RESPONSABILITATE ŞI RESPECT PENTRU DREPTURILE POPULATIEI
CERCETATE
Prin specificul sau, sociologia are ca obiect de cercetare persoanele, grupurile şi
comunităţile. Activitatea practică a sociologului poate afecta pozitiv sau negativ diferiţi
membrii ai colectivităţii. În plus, intervenind activ în relaţiile sociale, sociologul poate afecta
neintenţionat configuraţia acestora într-o direcţie indezirabilă pentru el ca persoană, cât şi
pentru comunitatea sociologilor pe care o reprezintă.
Activitatea sa poate să implice puternice conflicte de interese, probleme legate de
echitate, corectitudine şi morală. Din acest motiv, sociologul trebuie să acorde o atenţie
specială relaţiilor sale cu subiecţii investigaţi în scopuri ştiinţifice sau afectaţi de activitatea
sa ca practician. Faptul că este angajat nu îi suspendă în nici un fel responsabilitatea fată de
persoanele cu care intră în contact sau pe care activitatea sa le poate afecta direct sau
indirect.
Protecţia anonimatului şi a intimităţii. În cursul realizării cercetărilor, sociologul nu
trebuie să expună persoanele investigate riscului unor prejudicii morale sau materiale prin
nerespectarea anonimatului. Subiecţii cercetării au dreptul la asigurarea necondiţionată a
anonimatului. Obligaţia respectării anonimatului şi a intimităţii subiecţilor investigaţi este
valabilă pentru toţi membrii echipei de cercetare care au acces la informaţii (sociologi,
operatori de anchete, studenţi, funcţionari, asistenţi sociali, codificatori), cât şi pentru orice
membru al comunităţii sociologice care are acces la datele cercetării. De luarea de măsuri
de protecţie a subiecţilor cercetării este în primul rând responsabil coordonatorul echipei de
cercetare.
Protecţia subiecţilor cercetării faţă de riscurile posibile implicate de participarea lor
la cercetare. Iniţiatorii cercetării trebuie să ia în considerare cu toată grija posibilele riscuri
pe care subiecţii le-ar avea ca urmare a participării lor la cercetare. Anonimatul
informaţiilor culese reprezintă doar o măsura de protecţie. Atunci când riscurile cu
consecinţe negative sunt mai mari decât riscurile implicate în viata de zi cu zi, subiecţii
cercetării trebuie sa fie de la început informaţi în mod amănunţit şi consimţământul lor de a
participa la cercetare în aceste condiţii trebuie obţinut. Mai ales atunci când şi un risc
moderat trebuie aşteptat, consimţământul subiectului trebuie obţinut în mod explicit.
Dreptul subiectului de a fi informat. În orice situaţie, dar mai ales atunci când
cercetarea are ca obiect aspecte ale vieţii personale, intime, sau când informaţiile culese pot
crea pentru subiectul investigat riscul unor efecte neplăcute, cercetătorul trebuie să
informeze explicit de la bun început subiectul cercetării în legătură cu tipul de informaţii
care vor fi culese cât şi cu privire la scopul general al cercetării. În nici o împrejurare
cercetătorul nu trebuie să inducă în eroare asupra temei şi obiectivelor cercetării. Se
recomandă ca, înainte sau după terminarea investigării subiecţii investigaţi să fie cât mai
amănunţit informaţi despre obiectivele cercetării, principalele ipoteze şi modul în care datele
vor fi utilizate.
Protecţia subiecţilor participanţi la experimente sociologice. În mod special
problema protecţiei se pune atunci când este vorba de organizarea unor experimente
sociologice. Experimentul trebuie astfel conceput încât să nu producă vreun rău substanţial
participanţilor sau transformări negative durabile, oricât de mici ar fi acestea. În cazul
existentei unor asemenea riscuri, cercetătorul are datoria de a informa explicit subiecţii şi de
a obţine acordul participării.
Participarea în calitate de subiect al investigaţiei sau al unui experiment sociologic
este absolut voluntară. Sociologul nu are dreptul de a utiliza nici un mijloc de coerciţie.
Excepţie poate constitui doar eventuala obligaţie a studenţilor în ştiinţele sociale şi umane de
a participa ca subiecţi la asemenea cercetări sau experimente, în cazul lor, o asemenea
participare reprezintă un prilej de învăţare.
Sociologii nu trebuie sa abuzeze de poziţia lor profesională de cercetători sociali în
scopuri frauduloase sau ca pretext pentru a culege informaţii secrete pentru vreo organizaţie
sau vreun guvern.
Sociologii nu trebuie să facă vreo promisiune vreunui subiect, persoană, grup sau
organizaţie dacă nu există intenţia fermă şi posibilitatea efectivă de a onora un asemenea
angajament. Orice asemenea angajament, odată făcut, trebuie sa fie onorat.
Indiferent de natura angajării sau a sponsorizării, sociologul trebuie să respecte
interesele persoanelor şi grupurilor care intră în perimetrul cercetării şi acţiunii sale.
Principiul etic care trebuie sa-i orienteze în asemenea cazuri este „maximizarea
binelui tuturor părţilor", iar nu maximizarea beneficiilor unei părţi în detrimentul celorlalte.
4.1.2. PREDAREA SOCIOLOGIEI
Catedrele şi secţiile de sociologie din învăţământul superior şi mediu trebuie să
funcţioneze la nivelul standardelor teoretice şi metodologice validate pe plan internaţional.
Recrutarea şi promovarea personalului cu funcţii de predare în învăţământul sociologic se va
face cu respectarea strictă a criteriilor de competenţă şi evaluare, atât profesionalism –
ştiinţifice, cât şi etice. Aceleaşi criterii stau şi la baza evaluării manualelor, cursurilor,
prelegerilor sau crestomatiilor elaborate de personalul didactic, precum şi la estimarea
producţiei publicistice a acestuia în diferitele ramuri ale sociologiei.
Catedrele şi secţiile de sociologie au responsabilitatea colectivă de a se asigura că
toate cadrele didactice au calificarea necesară pentru a preda disciplinele care le revin şi
realizează activitatea didactică la un nivel profesional şi moral corespunzător.
Sociologii care predau în învăţământ sunt obligaţi să informeze şi să explice cu
onestitate studenţilor profilul secţiei respective, domeniile şi perspectivele diferitelor cursuri
obligatorii sau opţionale, să-i ajute să evalueze corect perspectivele de practicare a profesiei
de sociolog, exigentele şi aşteptările reciproce.
Catedrele şi secţiile de sociologie, ca şi personalul lor didactic au datoria să asigure
un tratament egal şi echitabil tuturor studenţilor şi candidaţilor, fără să recurgă la
discriminări sau diferenţieri în rândul acestora sau de altă natură. Cadrele didactice din
sociologie trebuie să se abţină de a furniza date şi informaţii intime privind candidaţii sau
studenţii (cu excepţia acelora referitoare la testarea capacităţii profesionale a acestora).
Sociologii care predau în învăţământul superior trebuie să ajute studenţii şi să
coopereze loial cu aceştia în activitatea de cercetare sau de elaborare a proiectelor şi
lucrărilor de diplomă. Ei nu trebuie, în nici un caz, să-şi revendice paternitatea exclusivă a
rezultatelor sau concluziilor realizate în comun cu studenţii, având chiar obligaţia morală de
a le adresa mulţumiri publice pentru contribuţiile lor în diferitele etape ale cercetării
(elaborarea proiectului de cercetare, formularea ipotezelor de lucru şi a instrumentelor de
lucru, colectarea, prelucrarea şi prezentarea datelor finale)
Sociologii din învăţământ trebuie să permită şi să încurajeze cooperarea studenţilor
cu sociologii din instituţiile de cercetare. Ei trebuie să se abţină de la întreţinerea sau
favorizarea unor raporturi tensionale cu colegii pe motive profesionale sau personale, prin
antrenarea sau incitarea studenţilor în favoarea unei părţi sau alteia. La rândul lor,
sociologii şi practicienii sunt obligaţi să pună la dispoziţia personalului didactic rezultatele
cercetării lor, iar dacă sunt solicitaţi de aceştia, să susţină cursuri şi seminarii în diferite
ramuri ale sociologiei (remunerate sau gratuite).
Sociologii care activează în învăţământ şi predau o anumita disciplină sociologică,
utilizând în acest scop cărţi, volume şi alte materiale publicate de alţi autori din ţară şi din
străinătate, au obligaţia morală de a face cunoscute sursele bibliografice şi numele autorilor.
Orice însuşire ilicită sau incorectă a muncii altora constituie o gravă încălcare a principiilor
deontologice, trebuind sancţionată ca atare din punct de vedere moral.
Sociologii trebuie sa ia orice decizie privitoare la programele de învăţământ,
tematicile cursurilor, manualelor, culegerilor de texte, selectării studenţilor şi notării
acestora exclusiv pe baza criteriilor profesionale, excluzându-se orice considerent personal
sau de natură extraprofesională. Cadrele didactice nu trebuie să forţeze obţinerea unor
favoruri personale sau sexuale, avantaje economice sau profesionale de la studenţi, colegi
sau de la personalul din subordine.
Sociologii nu trebuie să permită ca animozităţile personale sau diferenţele
intelectuale fată de colegii lor să îngrădească contactele studenţilor cu respectivii colegi.
Sociologii care predau sociologia au datoria de a lua în mod sistematic în
considerare opinia studenţilor lor asupra activităţii didactice pe care o organizează.
4.1.3. VALORIFICAREA PRODUCTIEI SOCIOLOGICE
Publicaţii şi evaluarea studiilor sociologice
Sociologii sunt obligaţi ca în activitatea de valorificare publicistică şi practică a
cercetărilor întreprinse (concretizată sub forma de cărţi, manuale, cursuri, crestomatii,
volume, articole, conferinţe, comunicări etc.) să respecte normele şi reglementările interne şi
internaţionale privind dreptul de autor şi de proprietate intelectuală. Sociologii care îşi
valorifica rezultatele cercetărilor prin publicaţii, precum şi cei care elaborează cursuri şi
manuale universitare poartă întreaga răspundere atât în privinţa formei şi conţinutului, cât şi
în privinţa riscurilor la care se pot expune prin folosirea incorectă, în nume propriu, a unor
lucrări, cursuri, volume, manuale, articole sau idei prezentate în comunicări ştiinţifice, în
contexte formale sau informale, aparţinând unor colegi sau a altor persoane.
Sociologii nu trebuie să recurgă în nici un caz, indiferent de motivul invocat, la
copierea integrală sau parţiala a unor capitole, paragrafe, fraze sau idei aparţinând altor
persoane fără citarea expresă a acestora. Un asemenea act constituie plagiat. Ei trebuie să
citeze corect sursa de informaţie prin respectarea strictă a normelor referitoare la utilizarea
aparatului critic şi bibliografic (cartea, volumul, articolul, autorul, anul apariţiei, ediţia,
editura, pagina etc.). Încălcarea acestor comandamente etice reprezintă o abatere gravă de
la principiile codului deontologic, impunând adoptarea unor măsuri sancţionatorii şi
reparatorii ce vizează evitarea şi prevenirea producerii, în viitor, a unor acte şi fapte ce
lezează dreptul de proprietate intelectuala.
În toate materialele valorificate practic sau publicistic, sociologii au obligaţia morală
de a enumera şi contribuţia personală a tuturor participanţilor la cercetare, aducându-le
mulţumiri şi, după caz, recompensându-i material (dacă există un contract sau convenţie în
acest sens). Ordinea autorilor şi a exprimării mulţumirii pentru sprijin şi contribuţie trebuie
să reflecte în mod adecvat contribuţia participanţilor la procesul de cercetare şi redactare. În
nici un caz, ei nu trebuie să prezinte o cercetare comună, realizată cu participarea mai
multor persoane, ca fiind rezultatul unor eforturi exclusiv personale.
În cazul în care sunt solicitaţi în activitatea de evaluare sau de recenzare a unor
manuscrise sau lucrări aparţinând unor colegi sau specialişti , sociologii trebuie să dea
dovadă de înaltă competenţă profesională, obiectivitate şi probitate morală. Ei trebuie sa se
abţină sau sa nu dea curs unor solicitări referitoare la evaluarea activităţii publicistice a
unor colegi cu care au avut conflicte personale, cu care se afla în concurenţă profesională
din diverse motive (publicare preferenţială, promovare, transfer, detaşare, bursă de studii
etc.), precum şi în situaţia în care li se cere să aprecieze activitatea ştiinţifică şi publicistică a
unor persoane faţă de care au avut sau au anumite obligaţii personale.
Editorii literaturii sociologice trebuie sa asigure aplicarea unor standarde adecvate
de profesionalism în selectarea lucrărilor de publicat. Selecţia trebuie făcută exclusiv pe
criterii profesionale, nu pe considerente personale sau ideologice.
Editorii revistelor ştiinţifice trebuie să asigure evaluarea exigentă, rapidă şi corectă a
studiilor primite pentru publicare. Decizia de publicare sau nu a unei lucrări, trebuie sa fie
adusă la cunoştinţa autorului într-un termen cât mai scurt posibil.
Odată acceptata, o lucrare trebuie publicată cât mai rapid posibil.
Prezentarea unei lucrări în paginile unei reviste ştiinţifice româneşti conferă acesteia
prioritate în publicare. Desigur, lucrarea poate fi retrasă în orice moment de către autorul ei.
4.1.4. MODALITĂŢI ŞI PROCEDURI DE PROMOVARE A ETICII
PROFESIONALE
Pentru a promova etica profesiunii de sociolog şi a soluţiona abaterile de la codul
deontologic, Consiliul Asociaţiei Sociologilor din România alege prin vot secret o comisie de
etică profesională şi disciplină, alcătuita din 3-5 persoane (dintre care una este preşedinte),
dintre membrii consiliului.
Aceasta comisie răspunde de activitatea de publicare şi aplicare a Codului
Deontologic şi de promovare a unei conduite etice în rândul membrilor Asociaţiei.
Funcţia cea mai importanta a comisiei de etică profesională şi disciplină este de a
analiza activitatea comunităţii sociologice din perspectiva eticii profesionale şi a supune
Consiliului Asociaţiei tipurile de probleme etice considerate a fi importante de discutat la
nivelul întregii comunităţi profesionale. Propune totodată modalităţi de intervenţie din partea
Asociaţiei pentru a promova înalte standarde de etică profesională.
Comisia are totodată funcţia de primire şi rezolvare în primă instanţă a sesizărilor şi
reclamaţiilor privind încălcarea Codului Deontologic de către unii sociologi, membrii sau
nemembri ai Asociaţiei. Procedura sesizării comisiei va fi în scris, cu precizarea exactă a
naturii abaterii, paragrafului sau articolului în care se încadrează, numele şi funcţia celui
care sesizează, numele şi funcţia (instituţia) celui care a săvârşit abaterea etc..
După primirea sesizării sau reclamaţiilor privind încălcarea normelor etice de către
persoana în cauză, Comisia va încerca, într-o primă fază, rezolvarea sesizării prin conciliere
şi mediere cu participarea părţilor implicate. În cazul în care se ajunge la înţelegere sau
când Comisia constata că nu s-a produs o încălcare a Codului etic, cazul va fi clasat,
informându-se în scris Consiliul Asociaţiei. Dacă însă procedura eşuează, iar Comisia
constată că s-a produs într-adevăr o încălcare a Codului, după investigaţii amănunţite şi
audierea separată a părţilor şi martorilor, înaintează un raport scris Consiliului Asociaţiei,
recomandând aplicarea unor sancţiuni diferenţiate în raport cu gravitatea abaterii. Aceste
sancţiuni pot fi:
• Atenţionarea verbală în faţa Consiliului Asociaţiei Sociologilor (sau scrisă) a
celui vinovat de săvârşirea abaterii;
• Retragerea calităţii de membru al Asociaţiei a celui vinovat pe o anumită
perioadă (1-3 luni, 3-6 luni, 1 an etc.);
• Retragerea definitivă a calităţii de membru al Asociaţiei.
După primirea acestor recomandări privind aplicarea uneia dintre cele trei sancţiuni
amintite, Consiliul Asociaţiei va proceda la alegerea unui Juriu de Onoare şi Apel, alcătuit
din 9 membrii recrutaţi dintre persoanele reprezentative în domeniul sociologiei (foşti
preşedinţi ai Asociaţiei, academicieni, profesori universitari emeriţi, cercetători cu rezultate
profesionale deosebite etc.). Acest Juriu de Onoare şi Apel va reanaliza şi reinvestiga cazul
(prin audierea celor implicaţi şi a martorilor, prin evaluarea probelor etc.), după care, cu
majoritate de voturi, va recomanda Consiliului Asociaţiei ca propunerile Comisiei de etică
profesională şi disciplină să fie validate, modificate sau respinse. Hotărârea definitivă, în
ultimă instanţă, privind soluţionarea cazurilor aparţine Consiliului Asociaţiei care, cu
majoritatea de voturi a celor prezenţi, va proceda fie la clasarea cazului, fie la aplicarea de
sancţiuni în raport cu gravitatea abaterii propuse”.
CAPITOLUL V
Deontologia profesiei de sociolog, aşa cum rezultă aceasta din textul Codului
Deontologic al Sociologilor, poate fi considerată o deontologie ştiinţifică, adică ea este acel
tip de etică profesională care se ridică la exigenţele unei cunoaşteri raţionale clare. În cadrul
acestei cunoaşteri raţionale pot fi incluse următoarele repere: standardele profesiei, sistemul
teoretic profesional, autoritatea profesională.
5.1. Standardele profesiei de sociolog
În lumea contemporană profesia şi profesionalizarea constituie o problemă de maximă
importanţă atât pentru membrii societăţii, cât şi pentru societatea în ansamblul ei. Acesta este
şi motivul pentru care tema profesionalizării reprezintă un obiect de cercetare pentru
sociologie şi psihopedagogie. O definiţie sociologică a profesiei este dată de O. Hall, în 1951:
un grup organizat aflat în interacţiune constantă cu societatea ce formează matricea ei, care
funcţionează printr-o reţea de relaţii formale şi informale, producându-şi propria subcultură,
la care adaptarea este o condiţie necesară pentru succesul carierei”41.
Profesia de sociolog este o profesie cu prestigiu social, alături de cele de avocat,
medic, profesor etc., care presupune standarde înalte de pregătire şi o permanentă evidenţiere
a unor calităţi umane şi ştiinţifice care se cer în relaţiile cu ceilalţi. Profesia de sociolog ca
orice profesie presupune două caracteristici principale şi care pot fi considerate drept
standarde, după părerea lui B. Baeber42:
1. Un grad înalt de cunoştinţe generalizate şi sistematice;
2. Orientarea către interesul comunităţii, nu spre interesul individual
41
Preluat după Doru Tompea, Deontologia asistenţei sociale şi construcţia paradigmei profesionale, în Tratat de
asistenţă socială, coord. George Neamţu, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 404
42
Ibidem, p. 405
Cunoştinţele de care trebuie să dispună sociologul sunt de cea mai înaltă calitate şi de
cea mai mare adâncime. În primul rând, acesta trebuie să aibă cunoştinţe teoretice întinse în
domeniul ştiinţelor socio-umane care se însuşesc prin educaţie în cadrul unei facultăţi de
profil. Din păcate, învăţământul sociologic din cadrul unor universităţi din România, printre
care se numără şi cea din Petroşani, a exclus deja dintre disciplinele de studiu logica, filosofia,
etica. Întrebarea care se pune este dacă aceste discipline sunt inutile pentru pregătirea
teoretică a sociologului. Dacă acceptăm că sunt inutile, atunci înseamnă că sociologul este
doar un specialist extrem de îngust, fără orizontul care se cere pentru un domeniu cum este cel
sociologic.
În al doilea rând, sociologul trebuie să stăpânească şi să folosească în cercetările de
profil tehnicile speciale, metodele şi metodologiile de cercetare a fenomenelor sociale, atât
cantitativ cât şi calitativ.
În al treilea rând, sociologul trebuie să cunoască, să respecte, să se raporteze şi să
aplice valorile profesiei. Aceste valori formează un sistem în care regăsim atât valorile
general-umane, cât şi valorile specifice unui domeniu cum este cel al studierii fenomenelor
sociale. Sociologul trebuie să fie adeptul hotărât al noului umanism care caracterizează
democraţia contemporană. Libertatea, demnitatea umană, neutralitatea axiologică şi
obiectivitatea, sinceritatea şi onestitatea profesională, corectitudinea şi seriozitatea
profesională, înaltul grad de responsabilitate în practicarea profesiei, corectitudinea colegială
sunt repere axiologice pentru profesia de sociolog.
Orientarea sociologului spre interesul comunităţii reprezintă o cerinţă în totalitate
obligatorie. Profesia de sociolog este, ca şi cea de dascăl, artist sau preot, o profesie care cere
multă dăruire de sine, în care foloasele materiale trebuie să se afle pe ultimul loc. Prin binele
comunităţii trebuie văzut binele propriu.
Unii autori, cum este cazul lui E. Greenwood, au fost preocupaţi să găsească atributele
de bază ale ocupaţiilor profesionale, pentru a le deosebi de cele neprofesionale. În general,
pentru ocupaţiile profesionale, deci şi pentru profesia de sociolog, se pot găsi următoarele
condiţii care determină un standard al profesiilor:
1. Orice profesie trebuie să se întemeieze pe o teorie sistematică;
2. Orice profesie trebuie să aibă autoritate;
3. Orice profesie să câştige aprobarea comunităţii;
4. Orice profesie să deţină un cod etic;
5. Orice profesie să determine o cultură specifică43.
43
Ibidem
Profesia de sociolog îndeplineşte toate aceste condiţii, chiar dacă în timp ele au
cunoscut o anumită dinamică.
Teoriile sociologice s-au fundamentat în timp ca teorii ştiinţifice, având coerenţa, de la
A. Comte încoace, unei ştiinţe cu pretenţia de a pune diagnostice sigure asupra fenomenelor
sociale. Problema este ca sociologul să stăpânească aceste teorii pentru a avea capacitatea de
sinteză şi de analiză, aceasta ţinând în primul rând de instruirea sa.
În cea ce priveşte autoritatea profesiei de sociolog, ea este determinată de relaţia
acestei profesii cu adevărul şi cu moralitatea. Din moment ce sociologia se consideră o ştiinţă,
ea trebuie să se orienteze în primul rând spre adevărul-corespondenţă, aşa cum acesta a
evoluat ca teorie de la Aristotel la Alfred Tarscki. Fără a intra în amănuntele acestei
probleme, adevărul constituie principala piesă a autorităţii, dacă această autoritate este reală şi
nu falsă. Profesia de sociolog trebuie să aibă cel puţin aceeaşi autoritate ca şi cea de fizician
sau chimist, fiind vorba de autoritatea ştiinţifică. Dacă autoritatea ştiinţifică este înlocuită cu
una politică, aşa cum se poate întâmpla uneori, atunci profesia de sociolog se abate de la
traseul său care serveşte adevărul.
Autoritatea morală a profesiei de sociolog nu contrazice în nici un fel pe cea
ştiinţifică, ci, dimpotrivă, completează tabloul autorităţii. Aşa cum spune Andrei Pleşu, în
Minima Moralia: „Singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune niciodată sau
aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău,
între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor”. Problema pentru
sociolog, mai mult decât pentru alţi profesionişti, este de a cântări şi folosi cât mai bine
autoritatea pentru a nu cădea într-o inevitabilă greşeală logică, cea a sofismului autorităţii.
Autoritatea morală este cea care asigură încrederea şi din acest motiv ea trebuie mereu
verificată dacă este autentică sau nu.
Problema autorităţii profesiei de sociolog se pune mereu în discuţie atunci când
profesionistului i se contrapune neprofesionistul. Autoritatea se câştigă în cadrul unui sistem
acreditat recunoscut de comunitatea profesională. Autoritatea nu există dacă ea nu este
recunoscută într-un mod real şi presupune exercitarea unui set de competenţe, acceptarea de
către ceilalţi a judecăţilor profesionale care sunt mai adecvate pentru cunoaştere decât cele
neprofesionale. În relaţia dintre sociolog şi clienţii săi, autoritatea are şi anumite limite în care
specialistul a fost instruit. Autoritatea profesională nu presupune recomandări exhaustive, ci
numai acele recomandări care se bazează pe cea mai bună cunoaştere. Este interzis pentru
sociolog să se folosească de autoritatea sa pentru a exploata clientul, pentru a-l induce în
eroare sau pentru a obţine unele avantaje personale. Sunt interzise formele nocive de
manipulare care îngrădesc libertatea de decizie a clientului, care exploatează naivitatea
acestuia sau lipsa de cunoştinţe.
Profesia de sociolog trebuie să câştige aprobarea comunităţii, adică ea trebuie să se
înscrie în tabloul trebuinţelor pe care societatea le are la un moment dat. Ori prin aceasta îşi
dovedeşte utilitatea şi contribuţia la dezvoltarea socială pozitivă. Activitatea profesională a
sociologilor contribuie nu numai la o mai bună cunoaştere a fenomenelor sociale, ci constituie
o premisă pentru rezolvarea unor probleme majore ale societăţii. Rezultatele şi concluziile
unor cercetări sociologice stau la baza unor decizii economice, politice etc. privind
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale membrilor societăţii.
Profesia de sociolog deţine azi un cod etic explicit, o deontologie care este rezultatul
colaborării celor mai buni specialişti din domeniul sociologiei. Prin acest cod standardele
profesiei sunt şi mai mult evidenţiate.
Experienţa istorică şi dezvoltarea sociologiei ca atare în ultimul timp scot în evidenţă
producerea unei culturi specifice. Această cultură presupune o depăşirea a aplicaţiilor practice
pe care le pot avea cunoştinţele teoretice şi o reaşezare paradigmatică a valorilor. Practicarea
sociologiei sub forma ei completă sau sectorial implică un set de valori bine fundamentate,
faţă de care profesionistul se raportează. Codul Deontologic al Sociologilor uzitează de acest
set de valori care sunt considerate premisele activităţii profesionale.
5.2. Sistemul teoretic profesional
Formarea unui sistem teoretic profesional presupune un îndelungat exerciţiu al
acumulărilor teoretice, în care se îmbină elementele tradiţiei teoretice cu ceea ce este nou în
domeniu. Profesionalizarea presupune o pregătire de durată, în care se câştigă cunoştinţe şi
competenţe profesionale ce dau dreptul practicării profesiei. Corpul teoretic de cunoştinţe,
care este format dintr-un sistem coerent de propoziţii abstracte cu valoare de adevăr prin care
sunt descrise clasele de fenomene studiate, se formează în urma unui studiu îndelungat şi
profund al surselor celor mai importante din domeniu. În cazul profesiei de sociolog, corpul
teoretic de cunoştinţe se formează prin parcurgerea unui set de discipline care sunt prevăzute
în planul de învăţământ sociologic. Parcurgerea acestor discipline şi însuşirea lor nu este însă
suficientă pentru o foarte bună pregătire. Studenţii trebuie să studieze cât mai mult posibil
bibliografiile de ultimă oră. Pentru aceasta trebuie să dispună în primul rând de biblioteci
adecvate, la noi fiind încă multe carenţe în acest sens. Trebuie depăşită mentalitatea că pentru
studentul de la sociologie este suficientă învăţarea cursurilor profesorilor şi parcurgerea unei
bibliografii de cele mai multe ori sumare şi inadecvate. Trebuie extinsă cât mai mult
bibliografia străină şi deprinderea de a citi şi studia cele mai noi surse bibliografice. Numai
aşa se poate asigura competitivitatea pe piaţa muncii.
Sistemul teoretic al profesiei de sociolog este unul dintre cele mai complexe. Există
însă tendinţa unui reducţionism care-i transformă pe viitorii absolvenţi în simpli operatori de
teren. Trebuie înţeles că profesiunea de sociolog presupune înalte cunoştinţe teoretice, pe
lângă cele practice, ceea ce se desfăşoară pe trei paliere:
1. Stăpânirea paradigmelor din cadrul dezvoltării sociologiei;
2. Aplicaţia practică adecvată fenomenelor studiate, folosindu-ne de paradigmele
cunoscute;
3. Accederea din nou la teorie, fie prin confirmarea teoriilor cunoscute, fie prin
propuneri care să dezvolte câmpul teoretic.
Numai prin parcurgerea acestor paliere profesia de sociolog poate căpăta consistenţă.
Pentru un student care se pregăteşte să devină sociolog sunt foarte importante etapele
pe care le parcurge pregătirea sa prin cunoaşterea disciplinelor care se impun ca pregătire
necesară. O parcurgere raţională a traseului pregătirii profesionale este importantă pentru
profesie, după cum afirmă V. Miftode, din următoarele motive:
Sistematizează şi codifică observaţiile şi cunoştinţele;
Edifică problemele de interes ştiinţific;
Legitimează statutul profesiei;
Acreditează formalităţile şi calităţile profesioniştilor practicieni44.
5.3. Semnificaţia monopolului profesiei de sociolog
Aplicaţiile profesionale pe care le au cunoştinţele sociologul impun un anumit
monopol în domeniu, monopol care este chiar rezultanta autorităţii. Monopolul profesiei de
sociolog constă în puterile prerogative şi în privilegii45 pe care le are.
Puterile prerogative ale profesiei presupun:
a. controlul asupra centrelor de pregătire;
b. controlul asupra admiterii.
Controlul asupra centrelor de pregătire se realizează printr-un proces de acreditar a
acestora, adică prin admiterea sau respingerea centrelor care asigură pregătirea teoretică şi
practică pentru profesie. Autoritatea se impune prin control administrativ şi controlează
centrele în care se formează viitorii profesionişti prin:
- conţinutul curriculumului;
44
V. Miftode, Teorie şi metodă în asistenţa socială, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 1995
45
Adaptare după Doru Tompea, op. cit., pp. 407-408
- etapele instruirii;
- modul de testare, evaluare, licenţe;
- dimensiunea specializării, numărul de subiecţi supuşi pregătirii, locaţii etc.
Admiterea în domeniul profesiei de sociolog se exercită prin două pârghii:
1. Impunerea unor standarde specifice minimale pentru profesie de către reprezentanţii
cei mai bine cotaţi din punctul de vedere al autorităţii profesionale;
2. Acordarea unor licenţe reglementate prin lege, de către o comisie de specialitate
formată din elita profesională a domeniului, pentru practicarea profesiei.
Monopolul profesiei de sociolog este întărit şi mai mult de privilegiile profesionale
care asigură o anumită imunitate faţă de judecata colectivă. În sensul acesta, comunitatea de
specialişti în domeniu acţionează ca un sistem închis, reticent la orice ingerinţe din partea
nespecialiştilor.
Monopolul unei profesii trebuie să fie admis de către comunitate care trebuie să
recunoască avantajele acestuia prin competenţele pe care le au specialiştii şi prin eliminarea
practicării unei profesii de către nespecialişti. Monopolul implică însă şi anumite abuzuri care
provin din puterea exercitării profesiei respective. Poate să apară un conflict de interese între
comunitate şi profesionişti atunci când aceştia urmăresc atingerea în primul rând a intereselor
proprii, în defavoarea interesului public. Pentru a preîntâmpina o astfel de situaţie, societatea
îşi rezervă dreptul de a putea să intervină pentru desfiinţarea acestui monopol, dacă acest nu
este în favoarea comunităţii.
5.4. Necesitatea codului deontologic al sociologilor
Orice cod deontologic reprezintă o sinteză a principiilor etice cele mai relevante
pentru practicarea unei profesii, principii la care aderă practicanţii profesiei respective.
Principiile etice sunt comandamente care trebuie să se interiorizeze şi să devină elemente ale
comportamentului pentru toţi practicanţii profesiei de sociolog. Orice cod deontologic este un
instrument de reglementare a relaţiilor morale atât din cadrul comunităţii profesionale, cât şi
relaţia dintre comunitatea profesională şi societate. Acest lucru este valabil indiferent de
forma pe care o are codul. Orice cod deontologic se prezintă sub un dublu aspect:
- Aspectul formal este reprezentat de codul scris, de textul codului, în care cerinţele
etice sunt expuse conform unei anumite logici, pe domeniile activităţii profesionale, cu o
precizare foarte clară a comandamentelor etice şi uneori chiar a măsurilor ce se impun în
cazul încălcării acestora.
- Aspectul informal al codului deontologic este reprezentat de partea nescrisă a
codului, fiind bazat pe tradiţie, pe cutume, pe obiceiuri care s-au fundamentat în timp şi au
fost verificate de experienţa practicării profesiei ca fiind necesare.
Preocuparea pentru respectarea normativităţii etice în practicarea profesiei a
determinat anumite funcţii ale oricărui cod etic46:
1. funcţia de orientare în cazul unor dileme etice care decurg din practicarea profesiei;
2. funcţia de a apăra clienţii împotriva neprofesionalismului şi incompetenţei;
3. funcţia de a reglementa comportamentul practicienilor profesiei în relaţiile
profesionale pe care aceştia le au cu clienţii lor, cu colegii, cu întreaga societate;
4. funcţia de a asigura supervizare şi consultanţă practicienilor, cu scopul de a evalua
activitatea acestora.
Necesitatea codului deontologic decurge din numeroasele implicaţii pe care le are
practicarea unei profesii anumite pentru societatea în ansamblul ei, cât şi pentru grupuri mai
restrânse. Ea poate fi percepută prin următoarele aspecte:
- disciplina profesională;
- cultura profesională;
- natura etică a relaţiilor sociologului cu ceilalţi.
5.5. Disciplina profesională
Disciplina profesională este legată în primul rând de comportament, ea fiind vizibilă
în felul în care profesioniştii respectă cerinţele profesiei lor, fie că aceste cerinţe sunt formale
sau informale. Disciplina este definită ca o totalitate a regulilor de comportare şi de ordine
obligatorii pentru membrii unei colectivităţi; o supunere liber-consimţită a membrilor unei
colectivităţi faţă de dispoziţiile luate de organele superioare în scopul asigurării unei
comportări şi ordini corespunzătoare.
În ceea ce priveşte disciplina profesională a sociologului, ea presupune respectarea cu
stricteţe a cerinţelor impuse de Codul Deontologic al Sociologilor, cât şi a cerinţelor nescrise
care s-au dovedit viabile din punct de vedere etic.
La nivelul exercitării profesiei de sociolog disciplina de dobândeşte prin însuşirea
normelor şi printr-o activitate controlată de aceste norme. Această disciplină se dobândeşte
atât formal, cât şi informal.
Disciplina formală este impusă de asociaţiile profesionale care au putere în a impune
reguli de practicare a profesiei, putând să ia măsuri de cenzurare a unei anumite activităţi, de
interzicere a practicării profesiei de către cei care ignoră codul deontologic.
46
Ibidem, pp. 408-409
Disciplina informală este reprezentată de influenţele, reciproce sau nu, dintre colegi.
Aceste influenţe pot fi de forma consultării, sprijinului profesional, schimbului de experienţă
etc.
5.6. Cultura profesională
Cultura profesională reprezintă configuraţia socială a unei profesii şi din acest motiv
ea joacă un rol semnificativ, esenţial, în determinările pe care le are o profesie sau alta. De
altfel, cultura profesională este cea care aşează profesia pe terenul solid al raţionalităţii, dar o
încadrează şi în spaţiul practic al vieţii sociale. Pentru a înţelege ce reprezintă cultura
profesională este necesar să ştim că „toate profesiile conţin, în interiorul lor, grupuri formale
şi informale”47.
Grupurile formale pot fi:
- Grupurile, asociaţiile, organizaţiile care întrunesc condiţiile specifice,
instituţionalizate pentru stabilirea relaţiilor cele mai optime dintre profesionist şi client.
Exemple: biroul juridic, agenţia socială, clinica etc.
- Organizaţiile instituţionalizate în care se realizează pregătire pentru profesie: şcolile
de toate categoriile.
- Organizaţiile de tipul asociaţiilor profesionale, cercurilor profesionale etc.
Grupurile informale sunt grupuri mai mici care se formează în interiorul grupurilor
formale, pe baza unor afinităţi de tipul: atracţia personală, specializarea comună, vecinătate,
legături de rudenie, religie, etnie etc.
Cultura profesională este o rezultantă a interacţiunii rolurilor diverse care se
structurează în grupurile formale şi informale. Cultura unei profesii este caracterizată prin
elemente care o departajează de alte culturi profesionale, care asigură specificitatea. Aceste
elemente sunt: valorile, normele şi simbolurile.
47
Ibidem, p. 411
CAPITOLUL VI
VALORILE ŞI NORMELE
51
Dicţionar de sociologie, Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 399
52
A se vedea Francesca Cancian, What are Norms?, 1975
53
Tudor Cătineanu, Elemente de etică, vol. I, Editura Dacia, Cluj, 1982, p. 87
Expresia imperativă sau prescriptivă se cristalizează în expresia trebuie. Această
expresie în logica modală şi deontică se numeşte functor deontic, putând să aibă atât formă
pozitivă (trebuie), cât şi negativă (nu trebuie).
Pentru a înţelege mai clar ce sunt normele şi cum acţionează acestea, redăm mai jos o
clasificare a acestora:
Normele generale (sau universale) sunt acele norme după care se orientează toate
colectivităţile umane, indiferent de timpul de existenţă al acestora, având o mare durabilitate
în timp. Ele formează nucleul ethosului uman şi au o semnificaţie morală maximă. Ele pot lua
următoarele expresii pozitive: „fii sincer”, „fii generos”, „fii bun”, „fii loial”, „fii drept” etc.
Normele particulare sunt acele norme care se adresează unor grupuri sau colectivităţi
determinate; sunt variabile în timp; reglează tipuri de activităţi sau relaţii umane particulare54.
Exemplu: normele privind viaţa de familie, normele morale ale muncii, etica muncii
ştiinţifice, diversele deontologii etc.
Normele speciale sunt acele norme care se adresează unor grupuri restrânse sau
vizează relaţii şi manifestări specifice sau ocazionale55. Exemplu: normele cavalerismului,
normele de protocol, normele de comportare civilizată etc.
Normele grupului profesional (norme etice particulare) reprezintă acele recomandări
de comportament în situaţii sociale date, în care fiecare profesie „dezvoltă un sistem elaborat
de definiţii de rol”56. „Reţetele” comportamentului sunt legate de o serie de situaţii ca:
- admiterea în profesie şi accesiunea în ierarhia ocupaţiei;
- modul de comunicare cu clienţii;
- regulile care trebuie să stea la baza întâlnirilor şi consultaţiilor;
- gestionarea evoluţiilor teoretice din cadrul profesiei care pot duce la controverse şi
rezolvarea acestor controverse printr-un dialog ştiinţific adecvat.
54
Ibidem, p. 99
55
Ibidem
56
Vezi Doru Tompea, op. cit. p. 412
CAPITOLUL VII
58
Constantin Enăchescu, Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 380
exercitarea unor factori externi precum forţa, înşelătoria, constrângerea sau alte forme ce
decurg din constrângeri (Codul de la Nürenberg).
Etica cercetării presupune un ansamblu de principii şi proceduri coerente şi comune
tuturor disciplinelor de cercetare, reprezentând, în acelaşi timp, o latură educativă pusă la
dispoziţia tuturor celor care participă la realizarea proiectelor de cercetare.
Desfăşurarea muncii de cercetare presupune probleme majore de etică, aşa cum sunt:
- problemele legate de adevăraţii beneficiari ai cercetării;
- implicaţiile etice ale comercializării cercetării.
Părţile implicate în procesul de cercetare îşi asumă o serie de responsabilităţi privind
planificarea proiectului de cercetare, calitatea cercetării, cunoaşterea procedurilor de
etică, luarea deciziei, derularea cercetării. planificarea proiectului de cercetare.
Cercetarea este un fenomen social complex ce presupune asumarea unor obligaţii
esenţiale încă din etapa de planificare. Aceasta presupune cunoaşterea de către cercetători a
consecinţelor ce pot avea impact asupra persoanelor implicate în proiectul de cercetare.
ANEXE
LEGE nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovare (Publicat în: MONITORUL OFICIAL nr. 505 din 4
iunie 2004)
Capitolul I
Dispoziţii generale
Art. 1. – (1) Etica în activităţile de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de inovare,
denumite în continuare activităţi de cercetare-dezvoltare, se bazează pe un ansamblu de
principii morale şi de proceduri destinate respectării acestora.
(2) Principiile morale şi procedurile destinate respectării acestora sunt cele reunite în Codul
de etică şi deontologie profesională al personalului de cercetare-dezvoltare, elaborat de
autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare.
(3) Respectarea acestor principii morale determină buna conduită în activitatea de cercetare-
dezvoltare.
Art. 2. – (1) Activitatea de cercetare-dezvoltare trebuie să se desfăşoare în respect faţă de
fiinţa şi demnitatea umană, precum şi faţă de suferinţa animalelor, care trebuie prevenită sau
redusă la minimum.
(2) Buna conduită în cercetare-dezvoltare trebuie să se desfăşoare cu ocrotirea şi refacerea
mediului natural şi a echilibrului ecologic, asigurând protecţia acestora faţă de eventualele
agresiuni produse de ştiinţă şi tehnologie.
(3) Buna conduită în cercetare-dezvoltare exclude:
a) ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;
b) confecţionarea de rezultate;
c) înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
d) interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;
e) plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor altor autori;
f) prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători;
g) neatribuirea corectă a paternităţii unei lucrări;
h) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare;
i) nedezvăluirea conflictelor de interese;
j) deturnarea fondurilor de cercetare;
k) neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, precum şi înregistrarea şi/sau stocarea eronată
a rezultatelor;
l) lipsa de informare a echipei de cercetare, înaintea începerii proiectului, cu privire la:
drepturi salariale, răspunderi, coautorat, drepturi asupra rezultatelor cercetărilor, surse de
finanţare şi asocieri;
m) lipsa de obiectivitate în evaluări şi nerespectarea condiţiilor de confidenţialitate;
n) publicarea sau finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutate ştiinţifică.
(4) Personalul de cercetare-dezvoltare are responsabilităţi conform legislaţiei în domeniu şi
codurilor deontologice profesionale în cercetările pe subiecţi umani, în folosirea animalelor
pentru experimente şi în protecţia mediului.
(5) Buna conduită în cercetare-dezvoltare se asigură în conformitate cu reglementările
internaţionale din domeniu, cu legislaţia Uniunii Europene şi cu regulile de etică ale
programelor de cercetare ştiinţifică ale acesteia.
Art. 3. – Datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală sau de practică,
diferenţele de interpretare a datelor, diferenţele de opinie sunt factori specifici cercetării-
dezvoltării şi nu constituie abateri de la buna conduită.
Art. 4. – În sensul prezentei legi, următorii termeni sunt definiţi astfel:
a) frauda în ştiinţă – acţiunea deliberată de confecţionare, falsificare, plagiere sau înstrăinare
ilicită a rezultatelor cercetării ştiinţifice;
b) confecţionarea de date – înregistrarea şi prezentarea unor date din imaginaţie, care nu sunt
obţinute prin metodele de lucru folosite în cercetare;
c) falsificare – măsluirea materialelor de cercetare, a echipamentelor, proceselor sau
rezultatelor; omiterea unor date sau rezultate de natură a deforma rezultatele cercetării;
d) plagiat – însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor
unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept
creaţie personală;
e) conflict de interese – situaţia de incompatibilitate în care se află o persoană care are un
interes personal ce influenţează imparţialitatea şi obiectivitatea activităţilor sale în evaluarea,
monitorizarea, realizarea şi raportarea activităţilor de cercetare-dezvoltare; interesul personal
include orice avantaj pentru persoana în cauză, soţul/soţia, rude ori afini, până la gradul al
patrulea inclusiv, sau pentru instituţia din care face parte.
Capitolul II
Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării
Art. 5. – (1) În vederea coordonării şi monitorizării aplicării normelor de conduită morală şi
profesională în activităţile de cercetare-dezvoltare, se înfiinţează Consiliul Naţional de Etică a
Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, denumit în continuare Consiliul
Naţional de Etică, organism consultativ, fără personalitate juridică, pe lângă autoritatea de
stat pentru cercetare-dezvoltare.
(2) Componenţa şi regulamentul de organizare şi funcţionare ale Consiliului Naţional de Etică
se stabilesc prin ordin al conducătorului autorităţii de stat pentru cercetare-dezvoltare, în
termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.
(3) Membrii Consiliului Naţional de Etică trebuie să fie persoane cu activitate recunoscută în
domeniu: academicieni, profesori universitari, cercetători ştiinţifici gradul I, funcţionari
publici, reprezentanţi ai autorităţii de stat pentru cercetare-dezvoltare şi ai altor ordonatori
principali de credite care au în subordine şi/sau în coordonare unităţi de cercetare-dezvoltare.
(4) Pentru activitatea desfăşurată, membrii Consiliului Naţional de Etică sunt remuneraţi, de
către autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare, la nivelul maxim al gradului profesional
cel mai mare din activitatea de cercetare-dezvoltare, stabilit pentru unităţile bugetare, în
funcţie de orele efectiv lucrate.
Art. 6. – În sensul prezentei legi, autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare este
Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Art. 7. – Consiliul Naţional de Etică are următoarele atribuţii:
a) stabileşte principiile etice specifice domeniului de cercetare-dezvoltare;
b) elaborează codurile de etică pe domenii de activitate;
c) stabileşte procedurile specifice de urmat în cazul apariţiei unei conduite necorespunzătoare;
d) urmăreşte aplicarea şi respectarea de către unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare,
precum şi de către personalul de cercetare-dezvoltare a dispoziţiilor legale referitoare la
normele de conduită morală şi profesională;
e) formulează opinii şi recomandări în legătură cu problemele de natură etică ridicate de
evoluţia ştiinţei şi a cunoaşterii;
f) analizează cazurile sesizate referitoare la încălcarea regulilor de bună conduită şi face
recomandări de soluţionare şi/sau de aplicare a sancţiunilor;
g) îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite de autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare.
Art. 8. – (1) Consiliul Naţional de Etică îşi desfăşoară activitatea în plen şi în comisii de etică
pe domenii de ştiinţă şi tehnologie, cu statut permanent sau temporar.
(2) Consiliul Naţional de Etică poate avea comisii de etică, cu statut permanent, pentru:
a) ştiinţe socio-umaniste;
b) ştiinţe legate de lumea viului;
c) ştiinţe exacte şi tehnice.
(3) Consiliul Naţional de Etică are un aparat propriu de lucru şi, atunci când este cazul, poate
apela la experţi.
Capitolul III
Comisiile de etică
Art. 9. – (1) Unităţile şi instituţiile care fac parte din sistemul naţional de cercetare-
dezvoltare, unităţile şi/sau instituţiile care conduc programe de cercetare-dezvoltare, precum
şi unităţile care asigură valorificarea rezultatelor sunt responsabile pentru respectarea
normelor şi a valorilor etice în cercetare-dezvoltare.
(2) În cadrul unităţilor şi al instituţiilor prevăzute la alin.(1) se înfiinţează comisii de etică, pe
lângă consiliile ştiinţifice sau, după caz, pe lângă consiliile de administraţie.
(3) Componenţa comisiilor de etică este propusă de consiliile ştiinţifice sau, după caz, de
consiliile de administraţie şi se aprobă prin ordin al conducătorului instituţiei sau al unităţii
prevăzute la alin. (1).
Art. 10. – Atribuţiile comisiilor de etică sunt următoarele:
a) urmăresc în cadrul unităţilor sau al instituţiilor respectarea codurilor de etică specifice
domeniului;
b) cercetează cazurile de abateri de la etica profesională şi propun conducerii unităţii sau
instituţiei măsurile necesare.
Art. 11. – (1) În cazul abaterilor de la buna conduită, sesizate în scris, pe bază de dovezi, de
persoane sau instituţii cunoscute, procedura urmată de comisiile de etică cuprinde următoarele
etape:
a) informarea în scris a persoanei/persoanelor incriminate cu privire la începerea anchetei,
motivele şi dovezile existente;
b) formularea de recomandări către conducătorul instituţiei sau al unităţii.
(2) Termenul de răspuns la sesizare este de maximum 30 de zile de la începerea anchetei.
Persoana găsită vinovată de către comisia de etică poate să se adreseze Consiliului Naţional
de Etică, ce verifică contestaţia şi stabileşte în termen de 30 de zile verdictul, propunerile şi
recomandările către conducătorul instituţiei sau al unităţii.
(3) Pentru analizarea contestaţiei, membrii Consiliului Naţional de Etică au acces la acele
documente ale instituţiei sau ale unităţii care sunt legate de acuzaţiile ce urmează a fi
verificate.
Art. 12. – Evaluarea din punct de vedere etic a proiectelor de cercetare-dezvoltare şi inovare
se realizează de către comisiile de evaluare ale acestora şi va cuprinde obligatoriu verificarea
conformităţii proiectelor respective cu:
a) reglementările de etică general aplicabile, referitoare la:
1. protecţia persoanei umane:
- utilizarea embrionilor umani, ca şi a altor mostre biologice umane;
- utilizarea datelor personale pentru bănci biologice, inclusiv bănci de gene;
- utilizarea persoanelor pentru teste clinice (indivizi sau populaţie) din următoarele categorii:
persoanele care nu-şi pot da acordul, în special copii, femei gravide, voluntari sănătoşi;
- protecţia datelor personale;
2. protecţia animalelor, inclusiv a animalelor transgenice şi a primatelor non-umane;
3. protecţia mediului;
b) reglementările de etică specifice, interne şi internaţionale, aplicabile pentru cercetarea
respectivă şi care trebuie specificate explicit prin proiect.
Art. 13. – La elaborarea normelor referitoare la etică, precum şi în derularea efectivă a
activităţilor de cercetare-dezvoltare şi inovare, se vor respecta reglementările internaţionale la
care România este parte.
Art. 14. – (1) Pentru abaterile de la buna conduită în cercetare-dezvoltare constatate şi
dovedite, Consiliul Naţional de Etică propune aplicarea următoarelor sancţiuni:
a) îndepărtarea persoanei/persoanelor din echipa de realizare a proiectului;
b) schimbarea responsabilului de proiect;
c) retragerea şi/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea regulilor de bună
conduită;
d) mustrare scrisă;
e) retrogradarea din funcţie;
f) suspendarea din funcţie;
g) concedierea.
(2) De asemenea, pentru abaterile de la buna conduită în cercetare-dezvoltare se aplică
sancţiunile disciplinare prevăzute în Codul de etică şi deontologie profesională a personalului
de cercetare-dezvoltare, precum şi sancţiunile prevăzute în Legea nr.64/1991 privind
brevetele de invenţie, republicată, cu modificările ulterioare, în Legea nr.129/1992 privind
protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată, şi în Legea nr.8/1996 privind dreptul
de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.
Capitolul IV
Dispoziţii finale
Art. 15. – Codurile etice pe domenii ale cercetării se elaborează de Consiliul Naţional de
Etică, în termen de 180 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, şi se aprobă prin ordin
al conducătorului autorităţii de stat pentru cercetare-dezvoltare.
Art. 16. – Prezenta lege intră în vigoare la 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 17 mai 2004 şi în Camera Deputaţilor în
şedinţa din 18 mai 2004 cu respectarea prevederilor articolului 76 alineatul (2) din
Constituţia României, republicată.