Eseu despre natura și funcția 

sacrificiului 

                      
                           Marcel Mauss
                                         Henri Hubert
                                                

Mihai Cătălina
Cicea Amalia
Autori:
• Marcel Mauss:  S-a născut în 1872 la Épinal într-o
familie de rabini. Sub autoritatea unchiului său Émile
Durkheim își va face studiile de filozofie la Bordeaux.
După finalizarea acestora în 1895, va frecventa la
Paris – École Practique des Hautes Études și Collège
de France studiind sanscrita și filologia comparată
precum și istoria religiilor și antropologia. Profesorii
săi îl considerau deosebit de dotat pentru filologia
clasică orientală și pentru filosofia indiană, regretând
nespus influența pe care unchiul său, Émile Durkheim
o avea asupra lui.

• În 1896, Marcel Mauss va publica primul său studiu

mai amplu intitulat „La religion et les origines du
droit pénal”. Textul, situat la interferența dintre
sociologia dreptului și istoria religiilor, va trata tema
pedepsei din răzbunare în comunitățile tradiționale. În
1829, împreună cu prietenul său Henri Hubert, va
publica în „Année sociologique”(revistă fondată de
Émile Durkheim) studiul „Essai sur la nature et la
fonction du sacrifice”. Acest studiu a marcat debutul
celor doi autori în cercetarea sistematică a istoriei și a
sociologiei religiilor.
    

       Henri Hubert

• Henri Hubert (23 iunie 1872 - 25 mai 1927) a

fost un arheolog și sociolog francez de religie
comparată, cel mai bine cunoscut pentru munca
sa asupra celților și colaborarea sa cu Marcel
Mauss și alți membri ai Année Sociologique.
• S-a născut și a crescut la Paris, unde a urmat
liceul Louis-le-Grand. Acolo a fost influențat de
capelanul școlii, Abbé Quentin, care i-a insuflat
un interes pentru religie și în special pentru
religie în rândul asirienilor. A intrat la École
Normale Supérieure. A început să studieze istoria
creștinismului. A trecut agregarea în istorie în
1895 după ce a studiat Biserica Ortodoxă
Răsăriteană, Imperiul Bizantin și iconoclasma.
Teza sa de doctorat s-a axat pe religia precreștină
din Asia Mică.
Teorii despre sacrificiu

• Autorul care a provocat eseul lui Mauss şi

Hubert a fost W. Robertson Smith
(Lectures on the Religion of . the Semites,
1899). Acesta situa originea sacrificiului
tocmai în comunitatea totemică
originară. Nu există sacrificiu în afara
totemului, afirma Smith. Totemul era nici
mai mult, nici mai puţin decât masca sub
care se ascundea adevăratul zeu.
Sacrificiul a făcut însă ca masca să devină
totuna cu chipul ascuns. Sub forma
totemului, zeul însuşi era periodic
sacrificat, masticat şi asumat de toţi
membrii comunităţii
• M. Mauss şi H. Hubert sunt reţinuţi nu atât de
metafizica sacrificiului (asemenea lui Eliade) cât,
mai curînd, de fenomenologia lui. Îi reproşează lui
Robertson Smith faptul de a fi redus „sacrificiul
ispăşitor la sacrificiul-comuniune", trădând astfel
adevărata unitate a sacrificiilor. Nu putem afirma şi
argumenta existența unui întreg sistem sacrificial,
derivat dintr-o formă primitivă şi simplă. „Un
asemenea sacrificiu nu există" Există doar un
amestec histrionic al ritualurilor de sacrificiu. Ele nu
sunt „pure", perfect independente unele de altele.
Modelul nu rezistă, susţin' Mauss şi Hubert, pentru
că aceleaşi ritualuri se întâlnesc în toate cele trei
tipuri. Numai o voinţă arbitrară, perfect nerealistă,
le poate situa în categorii formale, seci şi irelevante.
•O altă diferenţă esenţială între interpretarea lui Robertson
Smith şi cea a lui M. Mauss şi H. Hubert se referă la scopul
sacrificiului. Smith era convins de faptul că un sacrificiu se
împlineşte doar atunci când victima se identifică cu divinitatea.
Dimpotrivă, M. Mauss şi H. Hubert cred că scopul ultim -
atingerea desăvârşirii - are loc printr-o sacralizare a
sacrificantului şi nu a victimei. Acesta dobândeşte, în urma
consacrării, o cu totul altă condiţie. Victima este doar o cale, un
mijloc pentru atingerea beatitudinii sacre, nicidecum scopul
propriu-zis al sacrificiului, aşa cum afirma Robertson Smith.
„Sacrificiul este un mijloc pentru profan de a comunica cu sacrul
prin intermediul unei victime,,. Aceasta din urmă este mijlocul,
iar comunicarea cu divinitatea scopul. 
•A sacrifica înseamnă a săvârşi un act sfânt sau, dimpotrivă, a
sfinţi o faptă omenească. Varianta slavonă a termenului este
cea de „jertfă". Definind dintru început sacrificiul, M. Mauss şi
H. Hubert insistă asupra unui aspect care în eseul lor apare
drept esenţial : „cuvântul sacrificiu sugerează nemijlocit ideea
de consacrare şi de aceea am putea crede că cele două notiuni
se confundă„. De fapt, deşi complementare, ele se disting.
Consacrarea este doar o condiţie (esenţială) a sacrificiului, pe
când acesta din urmă cuprinde un adevărat sistem.
 Definirea şi unitatea
sistemului sacrificial
• Cuvîntul sacrificiu ne sugerează imediat ideea de consacrare şi am
putea fi determinati să credem că cele două notiuni se confundă. Într-
adevăr, este sigur că sacrificiul implică întotdeauna o consacrare ; în
orice sacrificiu, un obiect trece din domeniul comun în domeniul
religios : el este consacrat. Dar, nu toate consacrările sînt de aceeaşi
natură. Există unele care îşi epuizează efectele asupra obiectului
consacrat, oricare ar fi el, om sau lucru. De exemplu, cazul ungerii.
Este uns un rege ? Doar personalitatea religioasă a regelui este
modificată ; în afara ei, nimic nu s-a schimbat. Dimpotrivă, în
sacrificiu, consacrarea iradiază dincolo de lucrul consacrat ; printre
altele, ea atinge persoana morală care susține ceremonia. ,, Numim
sacrificant subiectul care primeşte astfel beneficiile sacrificiului sau îi
suportă efectele’’.
•     Când capul familiei face un sacrificiu pentru inaugurarea casei sale,
este necesar nu numai ca acea casă să-i poată primi familia, dar şi ca
familia să fie în stare să intre în casă.
•   Trăsătura distinctivă a consacrării în sacrificiu este lucrul consacrat
care serveşte drept intermediar între sacrificant, sau obiectul care
trebuie să primească efectele utile ale sacrificiului, şi divinitatea căreia
îi este adresat în general sacrificiul.
 Ieșirea
• Ei trebuie să iasă din cercul magic unde sînt încă închişi. În plus,
în cursul ceremoniilor, s-au putut comite greşeli ce trebuie
şterse, înainte de reluarea vieţii obişnuite. Riturile prin care se
operează această ieşire din sacrificiu corespund exact celor
observate cu ocazia intrării. În sacrificiul animalier hindus, ca,
de altfel, în toate sacrificiile aceluiaşi ritual, această ultimă fază
a sacrificiului este foarte clar marcată. Se sacrifică tot ceea ce
rămâne din untul şi grăsimea împrăştiate pe iarbă ; apoi se
distrug în focul sacrificial o serie de instrumente iarba
sacrificiului, toiagul celui care recită, scândurile care înconjurau
altarul. Se varsă apa lustrală ce nu a fost folosită, apoi, după ce
se onorează vasul, se face asupra lui o libaţie. Uneori e luat
acasă, presupunîndu-se că purifică greşelile ritualice ; sau este
ars ca şi iarba. Se distruge prin foc tot ce poate rămîne din
ofrande, se curăţă ustensilele şi se duc înapoi după ce au fost
spălate.
•  Preoţii, sacrificantul, soţia sa se întâlnesc şi participă la
lustraţie, spălându-se pe mîini . Ritul are un scop dublu : se
purifică mai întîi de greşelile care au putut fi comise în sacrificiu
şi, de asemenea, cele pe care sacrificiul îşi propunea să le
şteargă. În realitate, se abandonează  religiozitatea sacrificială. 
 Sacrificiul zeului

• În sacrificiul unei persoane divine, noţiunea de sacrificiu

ajunge la cea mai înaltă expresie a sa. În consecinţă, sub
această formă a pătruns noţiunea în religiile cele mai
importante şi a dat naştere unor credinţe şi unor practici
încă vii. Pentru ca un zeu să poată coborî la rolul de
victimă, este necesar să existe o oarecare afinitate între
natura sa şi cea a victimelor. Pentru a ajunge să se
supună distrugerii sacrificiale, zeul trebuie să-şi aibă
originea în sacrificiul însuşi.
•  În anumite privinţe, această condiţie pare a fi îndeplinită
în toate sacrificiile ; căci victima posedă întotdeauna ceva
divin, răspîndit de sacrificiu. Însă o victimă divină nu este
echivalentă cu o victimă zeu. Nu trebuie confundat
caracterul sacru pe care îl prezintă lucrurile religioase cu
acele personalităţi bine definite, numite zei, care fac
obiectul miturilor şi al riturilor la fel de bine definite
 Autosacrificiul
zeului ca model  
     exemplar
Teoria sacralizării şi desacralizării, prezentă în Essai sur la nature et
la fonction du sacrifice, situează faptul sacrificial sub semnul
totalităţii. Acesta cuprinde în sine 
totul : profanul şi sfinţenia, sacralizarea şi desacralizarea, 
crima şi jertfa.

Reluând ideile lui Mannhardt şi Frazer privind raportul dintre sacrificiul zeului şi sacrificiile
omeneşti agrare, M. Mauss şi H. Hubert afirmă că „în sacrificiul unei persoane divine,
noţiunea de sacrificiu ajunge la cea mai înaltă expresie a sa„. Cei doi sociologi insistă mult
pe strania filiaţie dintre zeul ce se autosacrifică şi victimele ulterioare ale sacrificiului uman.
Din moment ce zeul sacrificiului îşi asumă el însuşi condiţia de victimă, atunci „trebuie să
existe câteva afinităţi între natura sa şi cea a victimelor„. Ideea autosacrificiului divin este ca
o formă ultimă, absolută a sacrificiului.
Un spaţiu istorico-simbolic cu totul reprezentativ pentru (auto)sacrificiul zeului este cel
hindus. De aici învăţații vedici au adus lumii civilizate patru tipuri de modele
cosmogonice. Acestea ar fi : 
-„creatia prin fecundarea Apelor originare,,
-creatia prin sfirtecarea unui Gigant primordial,, 
-creatia plecînd de la o unitate - totalitate, fiintă şi totodată nefiinţă ; 
-creaţia prin despărţirea Cerului de Pămînt„
Motivul cosmogonic care îi reține, în mod deosebit, pe M. Mauss şi H. Hubert este al
doilea, cel consacrat creaţiei prin imolarea unei fiinţe originare. Aici Puruşa, Omul
Primordial, este gândit ca o făptură desăvîrşită , androginică. Printr-o stranie alchimie -
situată în afara puterii de întelegere a ratiunii umane - acest Om arhetipal îşi va zămisli
energia creatoare feminină ( Virăj sau Sakti). Aceasta va sfirşi prin a-l naşte. Zeii îl vor
sacrifica, iar „din corpul său tăiat în bucăti se nasc animalele, elementele liturgice, clasele
sociale, pămîntul, cerul, zeii. 
Metafizica şi sociologia sistemului 
                    sacrificial 
•Din punct de vedere sociologic, sistemul sacrificial este reprezentat de
M. Mauss şi H. Hubert în următoarea componentă: 
•     a. Sacrificatorul. Întotdeauna, el este „subiectul care colectează
beneficiile sacrificiului sau îi suportă efectele".Chipul social al acestuia
poate fi simplul individ, grupul, clanul, tribul şi, uneori, chiar
societatea secretă. La acest prim nivel al sistemului sacrificial regăsim
întotdeauna, cred M. Mauss şi H. Hubert, şi o parte din reprezentările
sacnficiului. Mai exact, familia sau comunitatea - în calitate de
sacrificatori - pot fi reprezentate de bărbatul cel mai în vîrstă, respectiv
de magistratii acelei comunităti. 
•     b. Obiectele sacrificiului. „Vom numi obiecte ale sacrificiului acele
lucruri în vederea cărora are loc sacrificiul" Ele cuprind trupurile şi
viețile ființelor umane, animale şi, nu de puţine ori, ofrandele vegetale.
Rolul lor social şi sacru este acela de a prelua o parte din efectele
sacrificiului (împreună cu sacrificatorul) sau, dimpotrivă, de a şi le
asuma în întregime.
•     c. Locul sacrificiului. Niciodată spatiul sacrificiului nu a fost unul
profan, obişnuit. El a fost sacralizat prin însăşi desfăşurarea ritualurilor.
Sacralitatea spatiului se completează cu cea a timpului în care
sacrificiul este permis. Nu orice moment era destinat operaţiei
sacrificiale. ,,În Asiria, de exemplu, erau interzise zilele de 7, 14 şi 21
ale lunii"
Elaborarea sacrificiului
prin intermediul mitului
Imaginaţia creatorilor de mituri Totuşi, dacă mitologia a elaborat
este cea care a desăvârşit reprezentarea divinului, ea nu a
elaborarea sacrificiului. Într- prelucrat date arbitrare.
adevăr, ea a dăruit în primul rând o Miturile păstrează urma originii lor :
stare civilă, o istorie şi, prin un sacrificiu mai mult sau mai puţin
urmare, o viaţă continuă unei denaturat formează episodul central şi
personalităţi intermitente, şterse şi parcă sâmburele vieţii legendare a
pasive, care lua naştere din periodi­ zeilor care descind dintr-un sacrificiu.
citatea sacrificiilor. Fără a mai S. Levi a explicat rolul jucat de riturile
pune la socoteală faptul că, sacrificiale în mitologia brahmanică.
eliberând-o de partea pământească
sterilă, a făcut-o mai divină.
Câteodată chiar, putem urmări în
mit diferite faze ale acestei
divinizări progresive.
 În cosmogonia asiriană, sângele învinsului Tiamat a dat
naştere fiinţelor. Separarea elementelor din haos era
imaginată ca fiind sacrificiul sau sinuciderea de­miurgului.
Gunkel a dovedit, credem noi, că aceeaşi concepţie poate
fi regăsită în credinţele populare ale evreilor. Ea apare în
mitologia Nordului. Stă, de ase­menea , la temelia cultului
mithriatic.
 Concluzie:
•Orice sacrificiu are loc în anumite circumstanţe şi în vederea
atingerii unor scopuri bine determinate ; diversitatea
scopurilor ce pot fi urmărite astfel dă naştere unor modalităţi
variate, tot ceea ce intră în contact prea intim cu lucrurile
.sacre împrumută natura lor şi devine sacru. Ori, sacrificiul
este făcut pentru profani. Actiunea pe care o exercită asupra
oamenilor şi asupra lucrurilor este destinată să-i facă în stare
să-şi îndeplinească rolul în viata obişnuită. Nici unii, nici
ceilalti nu pot deci să intre cu folos în sacrificiu, decît dacă
există şi cale de ieşire.
• În orice sacrificiu, există un act de uitare de sine, deoarece
sacrificantul se privează şi oferă. Chiar această uitare de sine îi
este impusă adesea ca o datorie. Deoarece sacrificiul nu este
întotdeauna facultativ ; zeii îl cer, lor li se datorează cinstirea,
slujirea după cum spune ritualul ebraic ; zeii îşi au partea lor,
după cum spun hinduşii. Însă uitarea de sine şi supunerea nu sunt
lipsite de o latură egoistă.