Eseu despre natura și funcția

sacrificiului
 Marcel Mauss, Henri Hubert
 „Sacrificiul (lat.
sacrificium) este un
termen compus din
sacer (sfînt) și verbul
facere (a face). A
sacrifica înseamnă a
săvîrși un act sfînt
sau, dimpotrivă, a
sfinți o faptă
omenească.”
 Autosacrificiul- forma ultimă, absolută a
sacrificiului.
 „[…] în sacrificiul unei persoane divine, noțiunea
de sacrificiu ajunge la cea mai înaltă expresie a
sa”
 Sistemul sacrificial:
1. Sacrificatorul
2. Obiectele sacrificiului
3. Locul sacrificiului
 „Numim sacrificant
subiectul care
primește astfel
beneficiile
sacrificiului sau îi
suportă efectele.”
 Tipuri de sacrificii:
I. Sacrificii personale
II. Sacrificii obiective

1. Sacrificii expiatorii
2. Sacrificii de mulțumire
3. Sacrificii- cereri

a. Sacrificii constante
b. Sacrificii ocazionale
SCHEMA SACRIFICIULUI
MARCEL MAUSS & HENRI HUBERT

CERNOVSCHI ANAMARIA
I. INTRAREA
 Sacrificiul este un act religios care nu se poate îndeplini decât
într-un mediu religios şi prin intermediul agenţilor esenţialmente
religioşi.
 În general, înainte de ceremonie, nici sacrificantul, nici
sacrificatorul, nici locul, nici instrumentele, nici victima nu au
această trăsătură la nivelul dorit. Prima fază a sacrificiului are ca
obiect acela de a le-o da.
 Ei sunt profani; trebuie să-şi schimbe starea. Pentru aceasta,
sunt necesare rituri care să-i introducă în lumea sacră şi să-i
implice mai mult sau mai puţin profund, în funcţie de importanţa
rolului pe care îl vor avea de jucat. După expresia din textele
sanscrite, e ceea ce constituie intrarea în sacrificiu.
1. Sacrificantul
dîkşâ reprezintă pregătirea sacrificantului pentru sacrificiu.
2. Sacrificatorul - În unele sacrificii nu există alţi actori decît
sacrificantul şi victima. În general, este nevoie de un intermediar,
acesta fiind preotul.

3. Locul și instrumentele - Sacrificiul nu poate avea loc oricînd şi

oriunde. Nu toate momentele zilei sau ale anului sunt la fel de
favorabile sacrificiilor.
II. VICTIMA
 În ritul hindus, constru­irea altarului
constă în a trasa pe pământ un cerc
magic. În realitate, toate operațiunile
trecute în revistă până acum au acelaşi
obiect. Ele reuşesc să traseze o serie de
cercuri magice concentrice, în interiorul
spaţiului sacru. Pe cercul exterior stă
sacrificantul, apoi vin succesiv preotul,
altarul şi stîlpul.

 În funcție de efectele urmărite,

victima trebuia să îndeplinească anumite
condiții care o făceau aptă pentru a primi
consacrarea. Trebuia să fie fără cusur,
fără boli, fără infirmități, să fie de o
anumită culoare sau vârstă. Pentru a o
ridica la nivelul de religiozitate cerut,
trebuia ca ea să fie supusă la un întreg
ansamblu de ceremonii. 
 Ritualul hindus ne permite să urmărim mai
bine întreaga înlănţuire de operaţii în cursul
cărora victima devine în mod progresiv divină.
E spălată, introdusă în scenă, îi este adusă laudă
și este rugată să se liniștească. În același timp,
este invocat și zeul. 
 Pe urmă, se leagă victima de stâlp. În acest
moment, caracterul sacru pe care îl capătă este
deja atât de mare încât brahmanul nu o mai
poate atinge cu mâinile şi sacrificatorul însuşi
ezită să se apropie de ea. Are nevoie să fie
invitat acolo şi încurajat printr-o formulă
specială, adresată de un preot. Punctul
culminant al ceremoniei îl reprezintă crima, un
fel de sacrilegiu. 
 Riturile uciderii cunoşteau variații
foarte mari. De cele mai multe ori, victima
avea ceafa sau gâtul tăiate.  
 Cel mai adesea, se dorea ca moartea să
fie rapidă. Trecerea de la viața terestră a
victimei la viața sa divină se precipita,
pentru a nu lăsa influențelor malefice
timpul de a vicia actul sacrificial. Deseori,
se căuta să se limiteze scurgerea sângelui
consacrat.
 În lumea ebraică, sacrificatorul îşi
înmoaie degetul în sângele care îi este
prezentat, stropeşte de şapte ori în faţa lui
Iahve şi apoi unge cu sânge coarnele
altarului. 
 În Grecia, în sacrificiile pentru
divinitătile acvatice, se făcea astfel încât
sângele să curgă în apă. 
 Urmează ceremonia ce îşi propune să-i atribuie zeului partea cea
mai importantă din victimă. Este luată rapid, cu tot felul de precauţii
şi implorări. Victima este gătită la focul sacru, iar lucrurile sunt
dispuse în aşa fel încât grăsimea, topindu-se, să curgă picătură cu
picătură în foc. Se spune că ea cade pe „pielea focului". 
III. IEȘIREA
 Efectele utile ale sacrificiului sunt
produse. Totuşi, încă nu s-a sfârșit
totul. 
 În sacrificiul animalier hindus, se
distrug în focul sacrificial o serie de
instrumente, precum și iarba
sacrificiului, toiagul celui care recită și
scândurile care înconjurau altarul. Se
distruge prin foc tot ce poate rămâne
din ofrande, se curăţă ustensilele şi se
duc înapoi după ce au fost spălate.
 Preoţii, sacrifi­cantul și soţia sa se
întâlnesc şi participă la lustraţie,
spălându-se pe mâini. Sacrificantul
face o baie într-un gold mic. În final, se
aruncă în apă toate resturile
sacrificiului. 
 Eseu despre natura și funcția sacrificiului

Marcel Mauss
&
Henri Hubert

Gînscă Antonie
 III. Cum variază schema potrivit funcțiilor generale ale sacrificiului

 Cum am observat și până acum, nu

am făcut decât să construim o
schemă ce se dovedește a fi mai mult
decât o simplă abstracțiune. Astfel,
potrivit scopului urmărit și funcției
pe care trebuie să o îndeplinească,
celelalte părți componente pot avea
proporții diferite și se pot dispune
într-o ordine diferită, altfel spus unele
pot avea o importanță mai mare decât
cealaltă iar altele pot să dispară
definitiv.
 IV. Cum variază schema potrivit funcțiilor speciale ale
sacrificiului

 Tocmai am arătat cum variză schema noastră pentru a se

adapta diferitelor stări religioase în care se găsește ființa, să
vedem așadar ce diferențieri se produc de această dată.
 În primul rând, toate sacrificiile prezintă un caracter inițial
comun deoarece sacrificantul reprezintă originea și
încheierea ritului. (actul începe și se termina cu el)
 În al doilea rând, în toate aceste tipuri de sacrificii,
la ieşirea din ceremonie, sacrificantul şi-a
ameliorat condiția, fie că a înlăturat răul de care
suferea, fie că a revenit în starea de grație, fie că a
dobândit o forță divină (Există chiar un număr
foarte mare de ritualuri în care o formulă specială,
fie la ieşire, fie în momentul solemn al sacrificări,
exprimă această schimbare).
 V. Sacrificiul zeului

 Această valoare singulară a unei victime apare fără

îndoială într-una din formele cele mai împlinite din
evoluția istorică a sistemului sacrificial…
 În procesul sacrificial al unui sfânt, această expresie
de sacrificiu ajunge la cea mai mare formă a sa. Prin
această formă, noțiunea de sacrificiu s-a infiltrat în
multe religii importante dând astfel naștere unor
credințe, obiceiuri, ce se păstrează încă. „Pentru ca
un zeu să poată coborî la rolul de victimă, este
necesar să existe o oarecare afinitate între natura sa și
cea a victimelor. Pentru a ajunge să se supună
distrugerii sacrificiale, zeul trebuie să-şi aibă
originea în sacrificiul însuşi”.
 Trebuie să știm că nu trebuie să confundăm aspectele
obiectelor religioase ce reprezintă „caracterul sacru”
cu zeii în general, rezultând astfel că o victimă zeu
nu va fi deloc într-un stadiu de egalitate cu un sfânt
(victimă divină).
 Marcel Mauss și cu prietenul său H.
Hubert, amândoi sociologi, scot în
evidență și pun accent mai ales pe
ipostaza zeului ce se sacrifică el
însuși si celelalte victime ulterioare
ale sacrificiului. Mannhardt și
Frazer observaseră deja eventualele
raporturi „foarte strânse între
sacrificiul zeului și sacrificiile
agrare. Spațiul simbolic pentru
autosacrificiul zeului este chiar cel
hindus.
 Pe tot parcursul acestui capitol cei doi fac referire
și la cele trei componente fără de care sistemul
sacrificial nu ar exista.
 Persoana ce sacrifică reprezentată în capitol prin
intermediul unor personaje fictive, zei, triburi,
diferiți oameni etc.
 Lucrurile rezultate în urma acestui sacrificiu cum
ar fi: posedarea trupurilor, viețilr ființrlor umane,
animale șamd. Rolul sacru al acestora este de a
prelua eventualele urmări și efecte ale
sacrificiului parțial sau chiar definitiv. Exemplu
cu campurile etc…
 Locul unde era sacrificată persoana (sacrificiul)-
nu a fost bine determinat astfel a fost sacralizat
prin înseși desfășurarea ritualelor. (Asiria) Tot
aici separarea elementelor din haos era imaginată
ca fiind sacrificiul sau sinuciderea demiurgului.
 VI. Concluzie

 Acum vedem mai bine în ce constă exact, după

părerea noastră, unitatea sistemului sacrificial.
Ea nu derivă, așa cum credea Smith, din faptul
că toate tipurile posibile de sacrificiu ar proveni
dintr-o conformație dotal primitivă și simplă.
Un astfel de sacrificiu nu există.
 Concluzionând toate aceste aspecte, săvârșirea
procesului de sacrificiu tinde spre atingerea unor
obiective bine definite și diversitatea scopurilor
care pot fi urmărite. Astfel dă naștere unor căi
diverse iar restul factorilor ce se ciocnesc într-un
cadru mai familiar cu lucrurile sacre, le
împrumută acea natură și devine sacru.
Mulțumesc pentru atenția
acordată!