Lucrarea Sacrul şi profanul a fost publicată pentru prima dată sub titlul Das Heilige und

das Profane în anul 1957. În anul 1965 Mircea Eliade lansează o versiune în limba
franceză, publicată la Editions Gallimard. Traducerile în limba română au fost făcute
după ediţia franceză.

Tema tratată de Mircea Eliade se regăseşte în majoritatea lucrărilor sale de specialitate;

este vorba despre cum homo religiosus îşi segmentează universul de cunoaştere în două
dimensiuni diferite: sacrul şi profanul.

Lucrarea de faţă abordează, după cum arată şi capitolele sale, modalităţile de manifestare
a sacrului. Eliade trateaza în cele aproximativ 200 de pagini subiecte precum:

 Spaţiul sacru şi sacralizarea Lumii

 Timpul sacru şi miturile

 Sacralitatea Naturii şi religia cosmică

 Existenţa umană şi viaţa sanctificată

Teoria care stă la baza lucrării Sacrul şi profanul se referă la faptul că nicăieri în lume nu
există un om în totalitate areligios. Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii se
păstrează totuşi urmele unei valorizări religioase. Spaţiul profan păstrează locuri
„privilegiate”, calitativ deosebite de celălalte, cum ar fi ţinutul natal, strada copilăriei,
locul primei iubiri. Aceste spaţii devin Locuri Sfinte pentru că determină o schimbare în
universul de cunoaştere al celui implicat direct. Ele oferă revelaţia unei alte realităţi decât
aceea la care participă zilnic. În aceasta constă sacrul.

Sacrul se diferenţiază de profan tocmai prin determinarea producerii unei revelaţii.

Profanul este echivalentul cotidianului, în timp ce sacrul presupune „ieşirea” din profan.
Manifestările sacrului, „ieşirile din profan” sunt numite de autor hierofanii.

De asemenea, Mircea Eliade consideră că istoria religiilor este alcătuită dintr-o acumulare
de hierofanii, manifestările realităţilor sacre. De la hierofania cea mai elementară care
constă în manifestarea sacrului într-o piatră spre exemplu, până la hierofania supremă
care pentru un creştin este întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, nu există ruptură.
Este vorba despre acelaşi tip al unei altfel de realităţi care nu aparţine lumii noastre, dar
care se manifestă prin lucrurile care fac parte din lumea noastră profană.

O altă teorie pe care este fundamentată lucrarea lui Eliade este că evoluţia istorică
influentează sacrul. Spre exemplu, într-o societate arhetipal agricolă există credinţa în
Mama Pământ, pentru că universul de cunoaştere al individului gravitează în jurul
principalei sale surse de hrană, pe care o divinizează şi încearcă să o înduplece prin
ritualuri. Într-o societate vânătorească, însă, există credinţa în animalele totem pentru că
existenţa vânătorului şi a tribului său este dependentă de prada sa, a cărei bunăvoinţă
încearcă să o câştige. Pentru a exemplifica, menţionăm numai ritualurile de înrudire între
vânător şi animalul vânat.

După ce a discutat despre aceste două teorii, Mircea Eliade porneşte în demersul său de a
exemplifica în ce măsura şi sub ce forme se manifestă sacrul în credinţele omenirii.

Sacrul se manifestă ca spaţiu şi ca timp. Pentru omul religios, spaţiul nu este omogen, ci
are rupturi şi spărturi, unele porţiuni de spaţiu fiind calitativ diferite de celelalte. Din
punctul de vedere al spaţiului, hierofania presupune dezvăluirea unui punct fix, unui
centru. Majoritatea popoarelor şi-a manifestat credinţa în Centrul Universului, un axis
mundi care susţine în acelaşi timp Cerul şi Pământul şi este înfipt în Lumea de Jos. Un
astfel de axis mundi este de cele mai multe ori reprezentat ca un stâlp despre care se
consideră că asigură deschiderea celor trei dimensiuni şi se află în centrul universului.

Fiecare individ consideră că lumea lui se află mereu în centrul universului. Acest lucru
dovedeşte nevoia noastră de a trăi într-o lume totală şi organizată, într-un Cosmos.
Locuinţele noastre sunt nişte imago mundi, iar Biserica reprezintă structura cosmologică
a edificiului. Interiorul bisericii reprezintă Universul, altarul – Paradisul, mijocul bisericii
este Pământul, iar apusul – Judecata de Apoi, lumea întunericului.

A doua manifestare a sacrului este timpul. Ca şi spaţiul, timpul nu este nici omogen, nici
continuu pentru omul religios. Există intervale de Timp sacru şi pe de altă parte Timpul
profan. Timpul sacru este timpul sărbătorilor, cu ocazia cărora se readuce în prezent
Timpul mitic, primordial. Riturile înlesnesc „trecerea” de la profan la sacru, un timp
recuperabil şi repetabil la nesfârşit.

În capitolul dedicat Timpului sacru, Mircea Eliade vorbeşte şi despre importanţa mitului.
El înfăţişează izbucnirile diverse ale sacrului în lume, pentru că relatează o întâmplare
sacră, un eveniment primordial care s-a petrecut la începuturile Timpului, ab initio .
Lumea este întemeiată prin izbucnirea sacrului înfăţişată de mit.

În ultimele capitole ale lucrării, Mircea Eliade vorbeşte despre modificarea hierofaniilor,
datorate contextului istoric. El consideră că „îndepărtarea divină oglindeşte interesul
omului faţă de propriile sale descoperiri religioase, culturale şi economice, iar pe măsură
ce se apleacă asupra hierofaniilor vieţii, descoperă sacrul şi fecunditatea pământească şi
se simte mai atras de experienţe religioase mai concrete”.

Oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, omul crede mereu în existenţa unei
realităţi absolute, sacrul.

În societatea contemporană manifestarea sacrului se face tot mai des prin lectură. Lectura
rămâne mijlocul cel mai accesibil de integrare într-o altă istorie. Lectura are o funcţie
mitologică, nu numai pentru că înlocuieşte rostirea miturilor în societatea arhaică şi
literatura orală, ci mai ales pentru că îi permite omului modern o „ieşire din timp”,
asemănătoare cu cea înlesnită de mituri.
Concluzia lucrării lui Eliade este că natura umană este de aşa fel încât nu permite
renunţarea la hierofanii. Până şi cel mai areligios om, tot păstrează în interiorul său un
comportament orientat religios.

Acesta este natura noastră, acesta este marea noastră calitate: de a avea capacitatea de
vedea şi de a simţi dincolo de limitele lumii palpabile, de a transcede spiritual spaţiul şi
timpul prin hierofanii.