Mircea Eliade

– Sacrul și Profanul –

Eseu

Mircea Eliade a scris lucrarea Sacrul și profanul în 1956 și abordează originea și

trauma existențială a omului și faptul că nicăieri în lume nu există un om în totalitate
areligios. Potrivit lui Eliade, omul religios „crede întotdeauna în existența unei realități
absolute, sacrul, care transcende această lume, dar care se manifestă în ea și care o
sfințește și o face reală”. Filozoful român credea că numai un om religios este un om
capabil să-și dezvolte întreaga capacitate mentală și să o folosească. In fata tainelor
lumii, omul se situeaza initial in echilibru fata de Sacru si Profan, interactionand abstract
cu eul sau lacom de profan, dar tinzand catre infinitul sacru. Ceea ce este intr-adevar
remarcabil se referă la faptul că tocmai opoziția acestora ajută la definirea fiecăruia în
parte. Am putea spune că sacrul este un fapt esențial în ceea ce privește fenomenul
religios, iar în ciuda faptului că în cadrul diferitelor religii îi sunt atribuite diverse
denumiri, oamenii( credincioșii) au ca scop accederea către sacru.

Lumea profană constă din tot ceea ce se poate cunoaște prin simțuri; este lumea
naturală pe care omul o experimentează zi de zi și o înțelege sau cel puțin o cunoaște.
În schimb, sacrul, sau sacrum în latină, cuprinde tot ceea ce există dincolo de lumea
naturală, pe care omul o experimentează zi de zi prin simțurile sale. Ca atare, sacrul
poate inspira sentimente de evlavie, deoarece este considerat necunoscut și imposibil
de perceput și înțeles cu puterile limitate ale omului. Religia este organizată în principal
în jurul elementelor sacre ale vieții umane și oferă colectivităților umane ocazia de a
elimina decalajul dintre sacru și profan.
 Astfel, în acest sens „credința este încrederea nelimitată în Dumnezeu, în sacru.
Religia reprezintă legătura sau legământul dintre om și sacru”. Acest fapt menține
relația dintre om și divinitate, acesta încercând să obțină mântuirea, ceea ce ne duce
mai departe la ideea că unei persoane nu i se poate induce credința, deoarece aceasta
necesită anumite convingeri și idei puternice. Credinta este ca un medicament dar
pentru suflete. Indiferent ca asta inseamna sa crezi in religie, in astrologie, in magie, in
reiki, in ingeri, in ghicitori, in samani, in mama pamant sau in orice te mobilizeaza
suficient pe interior incat prin crez sa degaji asemenea energie incat sa transformi
dorinta in realitate. Un celebru doctor, profesorul Litarceck, spunea ca bolnavii care cred
ca mor, chiar mor pentru ca nu pot fi salvati doar cu medicina ci si psihicul lor trebuie sa
lupte, iar psihicul are nevoie de credinta.

Homo religiosus (în traducere română om religios) este un termen care definește

omul ca o ființă religioasă, care acceptă existența unei realități sacre, supranaturale,
dincolo de hotarele acestei lumi. În această concepție, religia este considerată o
trăsătură naturală a oamenilor.

Sacrul este opus profanului- această caracteristică reiese încă din definiția
sacrului, așa cum am menționat mai sus, atât cea oferită de Mircea Eliade, cât și cea
întâlnită la Durkheim. Sacrul este opus profanului, acestea fiind doua realități diferite, iar
ca un paradox, acestea se întâlnesc tocmai prin manifestarea acestuia în lumea
profană, amintind aici de hierofanie( spre exemplu obiect sacru).

Lumea fiecărui individ se va afla mereu în centrul universului, definind nevoia

noastră de a trăi într-o lume totală și organizată definite ca un Cosmos. Biserica
reprezintă structura cosmologica a edificiului, cu un interior reprezentând Universul,
altarul fiind Paradisul, mijlocul bisericii este Pământul iar apusul, Judecata de Apoi. A
doua manifestare a sacrului este timpul. Ca şi spaţiul, timpul nu este nici omogen, nici
continuu pentru omul religios. Există intervale de timp sacru şi pe de altă parte timpul
profan. Timpul sacru este timpul sărbătorilor, cu ocazia cărora se readuce în prezent
timpul mitic, primordial. Riturile înlesnesc „trecerea” de la profan la sacru, un timp
recuperabil şi repetabil la nesfârşit.
 Eliade tratează noţiunea de spaţiu sacru, subliniind că pentru omul religios,
spaţiul nu este omogen, ci prezintă rupturi şi spărturi care permit constituirea lumii,
acestea fiind cele care dezvăluie punctul fix, axis mundi, care are menirea de a face
legătura între cele trei nivele ale lumii: infernul, lumea terestră şi cerul, sacrul. Omul
arhaic are deci nevoie de plasarea lui şi a locuinţei lui în centrul lumii, cât mai aproape
de punctul care face legătura cu divinul şi care îi oferă echilibrul care îi este necesar.
Homo religiosus a avut întotdeauna frică de acel întuneric primordial şi de acea
omogenitate a spaţiului care îi conferă relativitate, nesiguranţă, de aceea el îşi asumă
responsabilitatea de a imita cosmogonia prin sacralizarea spaţiului pe care urmează să
îl locuiască. Pentru aceasta, el are nevoie de rupturi în omogenitatea spaţiului care să
facă trecerea de la sacru la profan. Descoperirea punctului fix se poate face printr-o
metodă numită teofanie, care înseamnă apariţia sacrului și manifestarea lui. Un
exemplu este visul pe care l-a avut Iacob cu scara ce atingea cerul şi în urma căruia a
luat piatra pe care o avea la căpătâi şi a pus-o ca semn de pomenire. Deci teofania
consacră un loc prin însuşi faptul că îl deschide către înalt.

Pentru omul profan spaţiul este omogen şi neutru, nu există nici o ruptură care
să determine deosebiri calitative între diferitele spaţii, nu există centru, lume, ci un
număr infinit de „locuri” în care omul se mişcă, mânat de obligaţiile unei existenţe
integrate într-o societate industrială. Această experienţă profană nu se întâlneşte
niciodată în stare pură: oricare ar fi gradul de desacralizare a lumii, omul care a adoptat
o viaţă profană nu reuşeşte să abolească total comportamentul religios. Până şi
existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii.
Intervin unele valori care amintesc de experienţele religioase ale spaţiului. Mai există
locuri privilegiate, care se diferenţiază de celelalte: ţinutul natal, locul primei iubiri, o
stradă ori un colţ din primul oraş străin văzut în tinereţe. Toate aceste locuri păstrează,
chiar şi pentru omul cel mai nereligios, o calitate excepţională, „unică”, pentru că
reprezintă „locuri sfinte” ale universului său privat, ca şi cum această fiinţă nereligioasă
ar fi avut revelaţia unei alte realităţi decât aceea la care participă prin existenţa sa de zi
cu zi.

Mircea Eliade spune că procesul de construire a spațiului sacru de către om nu

trebuie să ne ducă cu gândul la o lucrare pur omenească pentru că omul nu reușește
prin propriul său efort să consacre un spațiu, ci ritualui de consacrare este eficient doar
dacă este reprodusă lucrarea zeilor. Un spațiu poate fi consacrat și prin cucerirea de
teritorii sau prin defișarea spațiilor necultivate dacă aceste acțiuni înseamnă repetarea
cosmogoniei, căci haosul care trebuie transformat în cosmos este prezent atât atunci
când un teritoriu întins nu este locuit, cât și atunci cand un teritoriu este locuit de o
populație străina care trebuie cucerită și sacralizată.

Pentru omul sacru, lumea se formează de la un singur punct care este

considerat sacru. Acel punct, axis mundi, poate apărea în mai multe forme: un munte,
un stâlp, o piatră, etc. Așa încat omul, atunci când nu mai are credință, îi dispare scopul
odată cu dispariția punctului de axis mundi. Imaginea Universului pornește de la un
centru, ceea ce explică cum în unele tradiții satul pornește de la o răspântie, precum în
Asia unde atunci când se construiește un nou sat, se caută două drumuri tăiate
perpendicular. Astfel satul este împarțit în patru sectoare care înfațișează cele patru
orizonturi.

În ce măsură „profanul“ poate deveni în sine „sacru“; în ce măsură o existență

radical secularizată, fără Dumnezeu și fără zei, poate fi punctul de plecare pentru un
nou tip de „religie“? Problema depășește competența istoricului religiilor, cu atît mai mult
cu cît procesul este încă în stadiul inițial. Se cuvine însă să spunem de la bun început
că acest proces se poate desfășura pe mai multe planuri și poate avea scopuri diferite.
Este vorba mai întâi de consecințele virtuale a ceea ce s-ar putea numi teologiile
contemporane ale „morții Lui Dumnezeu“ care, după ce s-au străduit să demonstreze
prin numeroase mijloace că toate conceptele, simbolurile și ritualurile Bisericilor creștine
sunt inutile, par să spere că o conștientizare a caracterului radical profan al Lumii și al
existenței umane este totuși în stare să întemeieze, datorită unei misterioase și
paradoxale coincidentia oppositorum, un nou tip de „experiență religioasă“.

Există apoi evoluțiile posibile pornind de la concepția după care religiozitatea

reprezintă o structură ultimă a conștiinței și nu depinde de nenumăratele și efemerele
(istorice fiind) opoziții dintre „sacru“ și „profan“, așa cum le întâlnim de-a lungul istoriei.
Cu alte cuvinte, dispariția „religiilor“ nu implică nicidecum dispariția „religiozității“;
secularizarea unei valori religioase nu este decât un fenomen religios care reflectă de
fapt legea transformării universale a valorilor umane; caracterul „profan“ al unui
comportament înainte „sacru“ nu presupune o ruptură; „profanul“ nu este decât o nouă
manifestare a aceleiași structuri constitutive a omului, care se manifesta înainte prin
expresii „sacre“.

În sfârșit, mai există și o a treia evoluție posibilă: respingerea opoziției sacru-

profan ca trăsătură caracteristică a religiilor, cu precizarea că, nefiind o „religie“,
creștinismul nu are nevoie de o altfel de dihotomie a realului și creștinul nu mai trăiește
într-un Cosmos, ci în Istorie.

Ajunge să constatăm că desacralizarea este proprie experienței totale a omului

nereligios al societăților moderne, căruia îi este prin urmare din ce în ce mai greu să
regăsească dimensiunile existențiale ale omului religios al societăților arhaice.