Homo religiosus ca dimensiune a omului total în perspectiva lui Mircea Eliade

Homo religiosus(omul religios) nu este un concept inventat de Mircea Eliade, el este

prezent încă la scriitorii antici precum Cicero sau Seneca, dar prin studiile sale de istoria și
filosofia religiilor, Eliade a extins semnificația acestui concept și i-a redat adevărata frumusețe și
„noblețe”.
În interviul din filmul documentar „Mircea Eliade et La Redecouverte du Sacre”, acesta declară
că omul, chiar cel european, nu este numai cel definit de Kant, Hegel sau Nietzsche și că nu poți
înțelege destinul omului și modul de a fi specific omului în Univers, fără să studiezi toate
aspectele experienței religioase. În viziunea lui Eliade, istoricul religiilor trebuie să caute ceea ce
rezultă din întâlnirea omului cu sacrul și ceea ce rezultă de aici, adică „homo religiosus”- ca
afirmare a omului împlinit, a omului total.
Pentru a vorbi despre homo religiosus, trebuie să ținem cont că acest concept este
inseparabil de conceptul de sacru, în contactul cu care apare omul religios ca om total. În cartea
sa „Sacrul și profanul”, în care își propune să prezinte fenomenul sacrului în toată complexitatea
sa, și nu numai în latura sa irațională, cum a făcut-o Rudolf Otto, acesta își fixează totuși punctul
de plecare în concepția despre sacru a celui din urmă. Despre R.Otto, Eliade spune că acesta „îl
citise pe Luther și înțelegea ce înseamnă pentru un credincios „Dumnezeul viu”. Nu Dumnezeul
filosofilor, D-zeul unui Erasmus, nu o idee sau o noțiune abstractă sau o simplă alegorie morală,
ci o putere teribilă, manifestată prin mânia divină.” Deci, R. Otto nu încearcă să înțeleagă sacrul
aplecându-se asupra ideilor de Dumnezeu și de religie, ci analizând modalitățile experienței
religoase. El descoperă sentimentele experienței religioase, adică în raport cu sacrul, care sunt:
spaima, măreția(majestas) și teama, pe care le denumește numinoase, pentru că sunt determinate
de revelarea unui aspect al puterii divine. Numinosul-Sacrul, aici este ceva total deosebit, care nu
are nimic omenesc și nici cosmic, făcându-l pe om să nu se simtă decât „o făptură” sau cum s-a
exprimat Avraam când i s-a adresat Domnului: „doar pulbere și cenușă.”.
Conform lui R.Otto, sacrul se manifestă întotdeauna ca o realitate de un ordin complet diferit de
realitățile „naturale”.Limbajul omului nu poate decât să sugereze ceea ce depășește sfera
experienței naturale a omulu(Numinosul), cu ajutorul unor termeni preluați din această
experiență.
Eliade însă merge mai departe și face distincția dintre sacru și profan(realitate naturală) și spune
că prima definiție ce i s-ar putea da sacrului este „opusul profanului”. Manifestarea sacrului în
profan, are loc după Eliade prin hierofanii, astfel istoria religiilor de la cele mai primitive până la
ultimele religii europene, nu este decât o acumulare de hierofanii: „De la hierofania cea mai
elementară, ca de pildă manifestarea sacrului într-un lucru oarecare, o piatră ori un copac, până la
hierofania supremă, care este pentru un creștin, întruparea lui D-zeu în Iisus Cristos, nu există
ruptură. Este mereu aceeași taină: manifestarea a ceva care este altfel, a unei realități care nu
aparține lumii noastre, în lucruri care fac parte integrantă din lumea noastră, naturală, profană”.
Una dintre mizele cu care a scris Eliade această carte este cea de a demonstra că modul specific
de a fi al omului în lume este de a fi religios. Deși vede în societatea Occidentală, o societate
desacralizată, el nu vorbește de un om complet areligios ci îi acordă o religiozitate camuflată,
după cum vede și sacrul în această societate: camuflat în profan. Dar dacă este să vorbim despre
omul religios ca om total, pe acesta, Eliade îl identifică cu omul societăților tradiționale și
orientale; prin redescoperirea logicii și măreției concepțiilor acestor societăți despre Lume, a
comportamentelor, simbolurilor și sistemelor lor religioase.
Omul societăților arhaice tinde să trăiască în sacru sau în preajma obiectelor consacrate, cât mai
mult timp. Pentru „primitivi”, ca și pentru omul tuturor societăților pre-moderne „Sacrul
înseamnă putere și în cele din urmă realitate. Sacrul este saturat de ființă. Puterea sacră înseamnă
deopotrivă realitate, perenitate și eficiență. Opoziția sacru-profan este înțeleasă asemeni opoziției
real-ireal sau pseudo-real.” Dorința omului religios de a fi, de a face parte din realitate, de a se
simți saturat de putere, este dorința de a se apropia de sacru.
Eliade spune că sacrul și profanul sunt două modalități de a fi în Lume, „două situații existențiale
asumate de către om de-a lungul istoriei sale.” El mai spune că sacrul, adică formele sale de
manifestare sunt determinate de Istorie și cultură. Există diferențe în experiența sacrului la
societățile de agricultori sau de vânători, însă există o diferență tranșantă între cele două și
societatea noastră: în primul caz, și unii și alții trăiesc într-un cosmos sacralizat, în cazul din
urmă, omul trăiește într-un cosmos desacralizat.
Conform lui Eliade, sacrul se manifestă ca spațiu și ca timp. Pentru omul religios , spațiul,
ca și timpul, nu sunt omogene; pentru el există un spațiu sacru, puternic, semnificativ, și alte
spații lipsite de consacrare, structură și consistență. Manifestarea sacrului printr-o hierofanie
determină o ruptură în omogenitatea spațiului și revelația unei realități absolute, care se opune
non- realității imensei întinderi înconjurătoare(spațiul profan). Ca să trăiască în Lume, omul
religios trebuie s-o întemeieze, „deoarece pentru el nici o Lume nu se poate naște în haosul
spațiului profan omogen și relativ. Descoperirea acestui punct fix- „Centrul” (prin hierofanie)
echivalează cu Facerea Lumii.” Prin hierofanie are loc sacralizarea spațiului profan și, astfel,
omul religios, trăiește într-un spațiu real, absolut, suprapus pe spațiul profan.
În societățile desacralizate, care au mai mult experiența spațiului profan(omogen, relativ),
continuă totuși să intervină valori care amintesc de lipsa de omogenitate a spațiului caracteristică
experienței religioase a spațiului. Acestea sunt, după cum spune Eliade, locurile privilegiate,
„calitativ deosebite de celelalte: locul natal, locul primei iubiri, o stradă...Toate aceste locuri
păstrează, chiar și pentur omul cel mai nereligios, o calitate excețională, unică, pentru că
reprezintă locuri sfinte ale Universului său privat, ca și cum această ființă nereligioasă ar fi avut
revelația altei realități decât aceea la care participă prin existența sa de zi cu zi. ”.
Ca și spațiul, timpul nu este nici omogen, nici continuu pentru omul religios. „Prin natura sa,
Timpul sacru este reversibil, adică Timp mitic primordial adus în prezent.” Acesta este timpul
sărbătorilor, la care se trece prin ritualuri, de la timpul profan. Orice sărbătoare religioasă, spune
Eliade, „Orice Timp liturgic înseamnă reactualizarea unui timp sacru, ce a avut loc într-un trecut
mitic, la începutul începuturilor, iar participarea la sărbătoare implică ieșirea din durata
temporală obișnuită și reintegrarea în Timpul mitic reactualizat de acea sărbătoare.”
Omul religios trăiește astfel în două dimensiuni temporale distincte, dintre care cel mai important
este Timpul sacru, circular, reversibil, care poate fi indentificat cu Eternitatea, și apoi în timpul
istoric, profan, ireversibil, lipsit de semnificație.
Cu toate că omul nereligios al societăților moderne nu participă la Timpul sacru, cunoaște și el o
anumită discontinuitate și eterogenitate a timpului. Există și pentru el în afara timpului monoton
al muncii cotidiene, un timp al petrecerilor și spectacolelor: „Și el trăiește după ritmuri temporale
variate și cunoaște timpuri cu intensitate variabilă: când ascultă muzica preferată, sau când,
îndrăgostit, așteaptă sau se întâlnește cu persoana iubită; trăiește evident într-un alt ritm
temporal”. Cu toate acestea, deosebirea esențială constă în faptul că omul religios „cunoaște
intervale sacre ce nu se integrează în durata temporală ce le precede și le urmează, și care au o
altă structură și o altă originie, căci reprezintă un Timp primordial, sanctificat de Zei și putânt fi
adus în prezent prin sărbătoare”.
Deși Eliade constată că omul religios al societăților și civilizațiilor străvechi a fost demult
depășit de Istorie, el spune că datorită stărilor asumate de acesta suntem ceea ce suntem și putem
spune că acestea fac parte din propria noastră istorie.
Creațiile omului religios pe plan ontologic erau superioare celui areligios al societăților
moderne. „Mitologiile private ale omului modern, visurile și fantasmele sale nu se pot ridica la
regimul ontologic al miturilor pentru că acestea nu pot transforma o situație particulară în situație
universală”. Neliniștile și frământările omului modern, experiențele sale imaginare, chiar dacă
mai sunt religioase formal, nu se integrează ca la homo religiosus într-o viziune despre lume
(Weltanschauung) și nu pot întemeia un comportament exemplar. Orice om este alcătuit din
activitate conștientă și experiențe iraționale. Conținutul și structurile inconștientului, sunt, după
Eliade „rezultatul unor stări existențiale străvechi, mai ales, stări critice.” Și în măsura în care
este rezultatul unor stări existențiale, inconștientul nu are cum să nu semene cu universurile
religioase, care după Eliade, la fel sunt rezultatul unei crize și în plus soluția de rezolvare a
crizei. Dacă omul modern apelând la inconștient, doar rezolvă criza; soluția religioasă, nu numai
că rezolvă criza, dar în același timp deschide existența către anumite valori, care nu mai sunt
particulare, permițându-i astfel omului să depășească situațiile personale și să ajungă în cele din
urmă în lumea spiritului. Prin acest fapt omul religios este un om total, prin ritualuri care îi
deschid porțile metafizicii, el capătă un destin superior oricărui destin din timpul istoric,
participând astfel la realitate și la ființă.