I

“Banii reprezintă puterea supremă, dar și suprema egalitate, căci au darul de a

egala orice inegalitate și în aceasta constă forța lor.”
F.M. Dostoievski, Adolescentul

În dialogul de maturitate Republica, Platon emite o teorie conform căreia o societate

(cetate) se naște deoarece fiecare dintre noi nu este autonom, ci duce lipsă de multe lucruri;
„fiecare îl acceptă pe al doilea, avându-l în vedere pe al treilea și având nevoie de al patrule și
astfel fiecare dă sau ia de la altul.” Conform cu această caracteristică a ființei umane-
incapacitatea de a-și asigura singură toate necesitățile, apare necesitatea schimbului care din
antichitate până în zilele noastre este coordonat de monedă.
Dacă după o primă privire retrospective ni se pare că moneda și necesitatea schimbului
reprezintă unul dintre factorii esențiali care stau la baza constucției coeziunii sociale și a
societății în primul rând, s-ar putea ca istoria să ne dea dreptate. Dar dacă am afirma că moneda
este primul și cel mai bun mijloc de schimb economic (iar când spun cel mai bun nu mă refer la
valoarea strict economică a monedei, ci și la implicațiile pe care le are aceasta pe plan cultural,
moral și spiritual), atunci sunt sigur că ne-am înșela.
Tratăm aici despre rolul banului în societate sau existența socială, iar după ce am lăsat să se
întrezărească că acesta este un mijloc care facilitează schimbul economic, un fel de Hermes cu
desagi pline cu bunuri și servicii, propun să nu rămânem cu prejudecata că Grecia și Roma au
cules tot ce era mai bun din înțelepciunea societăților care le-au precedat. Deci, să coborâm mai
departe, în catacombele istoriei sau preistoriei omenirii, unde s-a făcut lumină datorită aportului
considerabil al antropologiei sec. XIX-XX, care la o privire mai atentă a găsit ordine în
societățile așa-zise primitive, în care predecesorii ei nu găseau decât sălbăticie și haos. Propun
această retrospectivă mai profundă deoarece în concluziile sale la Eseu despre dar, antropologul
francez, Marcel Mauss scrie plin de entuziasm următorul îndemn: „să revenim la arhaic, la
elemente; vom regăsi motivele vitale și de acțiune cunoscute deja de numeroase societăți:
bucuria de a oferi în mod public, bucuria cheltuielilor generoase, a ospitalității și a sărbătorilor
pblice private” ceea ce, consider eu, că stârnește cel puțin curiozitatea.
În această carte, Marcel Mauss își prezintă descoperirile conform cărora în societățile arhaice
darul sub formele sale de kula și potlach au îndeplinit funcția pe care mai târziu o va prelua
moneda. Aceste societăți, care „nu au ajuns la contractul pur individual, la piața pe care rulează
banul , la vânzarea propriu-zisă și, mai ales, la noțiunea de preț estimat în monedă ” se ghidau
după principiul schimbului de daruri; principiu al cărui înțeles metafizic era „să privești dincolo
de propria ta ființă și să oferi neapărat și de bună-voie daruri”. Acest principiu mai era ghidat și
de convingerea că „dacă oferi tot atât cât primești, totul va fi minunat.”.
Prin urmare, mi se pare că principiul schimbului de daruri nu diminuează cu nimic statutul
axiologic și spiritual al ființei umane, din contra, îl sporește, căci această modalitate de schimb
implică o metamorfoză a structurii spirituale umane, o depășire a propriei ființe, pe când forma
de schimb ce i-a urmat-moneda, deși este mult mai avantajoasă din punct de vedere economic,
din punct de vedere spiritual este în dezavantaj total în raport cu principiul schimbului de daruri.

II

Un bun material sau un bun spiritual poate ajunge la statutul de valoare dacă contribuie
măcar într-o mică măsură la catalizarea mișcării ființei umane către scopul ei, fie că scopul ar fi
fericirea, plăcerea, datoria sau poate un scop escatologic ca mântuirea/salvarea. Dar să
presupunem că Aristotel a avut dreptate când a afirmat că scopul ultim al oricărei acțiuni umane
este fericirea și să vedem ce valoare ar avea banul în cazul dat în raport cu ființa umană…
În Aforismele sale, Schopenhauer spune că diferențele fundamentale în destinul omului se reduc
la trei clase distincte: prima-ceea ce reprezintă un om(inteligența, sănătatea, caracterul, forța); a
doua- ceea ce posedă un om (averea) și a treia- ceea ce reprezintă un om în aprecierea celorlalți
(rangul) și mai spune că ceea ce constituie elementul esențial al fericirii noastre, îl găsim în
prima parte-personalitatea, ceea ce suntem. Aceasta deoarece personalitatea este cea care îl
însoțește pe om pretutindeni și este cea care dă culoare tuturor experiențelor sale. Plus la
aceasta, după cum spuneau încă și stoicii, partea subiectivă, adică ceea ce suntem, stă în mâinile
noastre- acesta este terenul libertății noastre; pe când partea obietivă, adică ceea ce avem și
reprezentăm, se află în mâinile Destinului-terenul necesității. Iar după Epictet: „cine încurcă
terenul necesității cu cel al libertății este nenorocit.”
Un discipol al lui Epicur, Metrodorus, spunea că „fericirea pe care o obținem prin noi înșine este
mult mai mare decât cea pe care o obținem de la tot ce ne înconjoară.” Și nici nu s-ar putea să fie
altfel, căci binecuvântările pentru prima categorie, a subiectivității: o inteligență pătrunzătoare, o
imaginație bogată, un caracter moral puternic, sunt înzestrate cu o valoare absolută, deoarece
acestea, mai ales caracterul moral, nu se risipesc sub influența timpului. Despre statutul de
victime ale devorării temporale ale celorlalte ne vorbește și înțelepciunea biblică când nu găsește
un loc pentru averi unde acestea nu ar putea fi mâncate de molii.
În altă parte a Aforismelor, Schopenhauer sugerează că „vacuitatea spiritului îi îndeamnă pe
oameni să se arunce în brațele societății, distracțiilor, amuzamentelor și petrecerilor”, unde golul
interior este umplut temporar prin cheltuirea exagerată a bunurilor exterioare.
Ce ar putea reieși de aici? Că banii nu au o valoare absolută în raport cu ființa umană și că
valoarea banului crește direct proporțional cu diminuarea valorii omului. Ca să nu se creadă că
încerc să demonstrez non-valoarea sau valoarea negativă a banului, voi încerca să-mi expun
propria concepție cu privire la statutul axiologic al acestui instrument de schimb.
Accept superioritatea valorică a părții subiective de care vorbisem mai sus, dar în ceea ce
privește partea obiectivă și în special banul- eu îl consider ca pe o dublă scară axiologică. În sine,
banul nu reprezintă nici o valoare; valoarea lui este simbolică, adică este doar echivalentul unui
bun economic posibil. Iar în ceea ce privește bunurile economice, putem accepta faptul că nu
sunt chiar toate valori-catalizatoare spre a ne înălța moral, spiritual, ba chiar unele (uneori în
anumite proporții) ne fac să decădem în aceste aspecte. Astfel, consider că banul nu reprezintă
nimic valoric până când subiectul n-a stabilit raportul de identitate dintre suma pe care o posedă,
obiectul economic dorit și scopul schimbului. Un exemplu în care banul reprezintă o valoare ar
putea fi următorul:
suma: 300 lei- obiectul: cartea Republica de Platon – scopul: să mă educ învățând ceva de
la un mare gânditor.
După toate cele spuse aici, consider că valoarea banului nu stă în sine ci în ceea cu ce îl putem
echivala. S-ar mai putea dezvolta despre valoarea banului ca simplu instrument de schimb, dar
după cum am lăsat să se înțeleagă din capitolul anterior: nu consider moneda cea mai potrivită
formă care ar putea servi ca instrument de schimb.

III

În romanul Adolescentul de F.M. Dostoievski, roman din care am pus un citat în

fruntea acestui studiu, este prezentat în centrul acțiunii un personaj a cărui convingere
este că banul este cel mai simplu instrument de realizare umană. Este vorba de
Dolgoruki. Personaul este obsedat de libertate și de putere sau mai bine zis de conștiința
propriei puteri iar în cazul lui banii sunt mijlocul prin excelență, nu scopul final. Putem
deduce aceasta din propriile lui cuvinte: „Eu n-am nevoie de bani ca atare, nici de putere.
Ceea ce doresc eu se poate obține dacă ești puternic; vreau să trăiesc izolat și liniștit,
având conștiința propriei mele puteri. Iată cea mai completă definiție a libertății ! ”. Și
astfel, acest personaj căruia îi este destul să știe că poate mai spune în altă parte
următoarele: „Conștiința tainică a puterii îți dă satisfacții mult mai mari decât o dominație
fățișă. Dacă aș avea o sută de milioane, cea mai mare plăcere ar fi să port hainele cele mai
ponosite, lumea să mă creadă sărac lipit, fiindcă m-aș mulțumi cu conștiința bogăției.”
Vedem aici în ban un fundament pe care se sprijină niște dorințe de ascensiune în sferele
cele mai înalte ale umanului, lucru care ni se pare veridic într-un anumit sistem de valori.
Dar ce ar însemna un om realizat, împlinit, în cadrul unei societăți? Când pun această
întrebare mă poartă gândul la Epictet, care spunea că în viața aceast ni se dă un rol de
jucat, ce rol ni se dă este irelevant; important este să jucăm bine acel rol. Astfel pot spune
că este considerat împlinit cel care și-a jucat bine rolul în cadrul unei societăți, iar cel
care la jucat cel mai bine , nu este doar un om împlinit, realizat ci și un model de realizare
umană-acesta intră în conștiința posterității. Or, tocmai acesta din urmă ar fi vrut
personajul lui Dostoievski să fie cazul lui, căci acesta nu se dorea un simplu om bogat ci
un Rothschild, unul dintre cei mai bogați și influenți oameni…
Conștiința puterii la care aspiră personajul de care am vorbit sau la care ar aspira oricare
om din realitatea socială și pe care aceștia vor s-o atingă prin mijlocirea banilor se
potrivește mai mult perspectivei nitzscheene asupra realizării umane privită prin lentila
voinței de putere, însă există și alte perspective asupra realizării umane care pun accent
pe alte procese și finalități.
De aceea nu putem vorbi despre un statut universal al banului ca mijloc de realizare
umană. Putem vorbi de acest statut din mai multe perspective sau concepții despre lume
și om.

IV

Ca să vedem cum funcționează necesitatea ca element în determinarea valorii

economice n-avem decât să ni-l imaginăm pe Socrate în piață spunând celebrele vorbe:
Câte lucruri de care nu am nevoie se mai vând pe aici! Mi se pare memorabilă această
plonjare indiferentă deasupra bunurilor economice care sunt menite să satisfacă pofte care
mai de care ale bieților muritori.
Totuși se pare că nu necestatea determină valoarea bunului economic care depășește
deomeniul strictului necesar, după cum considera economia tradițională. Aici intervine un
alt element. Este vorba despre calitatea și prestigiul bunului economic, lucru remarcat
încă de Epictet, când spunea că criteriul după care oamenii trebuie să-și aleagă
încălțămintea este mărimea piciorului, dar ajunși în târg, aceștia uită de criteriul esențial
și încep să se gândească de ce nu ar spoită cu aur, cu argint încălțămintea…
Deci, prestigiul și calitatea sunt elementele cele mai importante în determinarea valorii
bunurilor economice, căci ele sunt cele care alimentează vanitatea statutului, a rangului.
Astfel, oamenii uită că necesitatea trebuie să le ghideze alegerile economice și că rangul
joacă un rol infim în constituirea unei vieți fericite. Dintr-un gol interior și o ignorare a
înțelepciunii vieții se ajunge la risipă și la vanitate. Dacă am relua în acest context logica
unei expresii maioresciene- atracția oarbă față de formă îi face pe oameni să uite acea
reminiscență palidă a fondu-lui pe care o mai au încă în ei.
Să încercăm deci să fim tari la ispitirile unei forme goale și să ne concentrăm mai mult
asupra fondului nostru interior, unde dacă v-om munci ca într-o mină, v-om reieși la
suprafață cu o formă autentică. Să revenim, deci, la elemente!

Bibliografie:
1. F.M. Dostoievski- Adolescentul
2. Platon- Republica
3. Marcel Mauss- Eseu despre dar
4. Arthur Schopenhauer- Aforisme asupra înțelepciunii în viață
5. Epictet- Manualul
6. Dicționar de filosofie