Rezistența la sacru și fuga de sine

Vorbind de actualitatea și importanța temei am invocat criza culturii(în special cea a

culturii occidentale) și criza umanului iar criza criza culturii am privit-o ca pe un efect al unei
crize mai profunde a umanului, în ultimă instanță ca pe o degradare a conștiinței de sine a
omului european. Or, după cum spunea Gabriel Marcel în cartea sa Omul problematic,
această criză a umanului, faptul că omul și-a devenit sieși o problemă, nu doar o problemă
teoretică (fapt ce a făcut ca acest veac să se numească unul antropologic) ci și o problemă în
ceea ce privește situația sa existențială- aspect neliniștitor, simțit cu o mai mare acuitate
acum decât în alte vremuri. Situație despre care vorbesc și creațiile culturale ale ultimelor
decenii- cultura fiind, în înțeles hegelian, acel spațiu existențial unde spiritul uman se
exteriorizează și se cunoaște pe sine. Toate acestea se datorează următorului fapt, simplu
exprimat de filosoful francez: „omul și-a pierdut referința divină”.
Referința divină despre care vorbește Gabriel Marcel este însă un aspect din sfera mai vastă
a relației omului cu sacrul. Astfel am hotărât să ne ancorăm demersul în fenomenologia
religiei, sau mai precis în opera filosofică a lui Mircea Eliade. Aceasta din două motive:
1. Din interesul pentru elementele filosofice din opera lui Mircea Eliade și din dorința de
a contribui la valorificarea lor;
2. Din convingerea (a lui Mircea Eliade, pe care i-o împărtășim) că istoria religiilor sau
fenomenologia religiei, așa cum a profesat-o el (ca pe o hermeneutică totală) ne
oferă cea mai largă perspectivă pentru înțelegerea omului și a situației sale în lume.
Astfel am plecat de la un punct comun ce ține de experiența omului european ( așa cum
ajunge el să-și conștientizeze situația sa în lume în opera lui Martin Heidegger) și a lui homo
religiosus, așa cum ni-l prezintă Eliade: este vorba despre angoasă (angoasa în fața sinelui
pentru primului și în fața sacrului pentru cel din urmă). Însă aceasta nu cu scopul de a
înțelege angoasa în aceste două situații existențiale ci de a înțelege mai bine omul, în măsura
în care angoasa, așa cum specifică Heidegger, este o stare de deschidere privilegiată a
integralității Dasein-ului uman.
Ipoteza noastră a fost că pornind de la analiza unui aspect fundamental al experienței
umane, cel al angoasei, și privind angoasa din filosofia mai recentă din perspectiva
fenomenologiei religiei, am putea s-o înțelegem mai bine și, în ultimă instanță, să înțelegem
mai bine felul omului de a fi în lume.
În primul capitol am ancorat faptul de a fi sine autentic și „faptul-de-a-fi-sine-religios” într-un
existențial de bază al ontologiei heideggeriene: faptul-de-a-fi-în-lume. Ține de constituția de
ființă a omului să aibă o „lume” iar aceste două feluri de a fi în lume.
În primă instanță, adică cel mai adesea, omul trăiește în regimul neautenticității, al
„nepersistenței de sine”, sau în afara sacrului, ca profan. De ce se întâmplă aceasta? Cu
exacticitate nu știm, dar poate că este așa cum spune Simone Weil: „Suntem de-a-
ndoaselea. Așa ne naștem. A restabili ordinea înseamnă să învingem în noi creatura”. Deci,
trebuie să ne învingem ca modalitate de a fi în impersonalul „se”, în condiția omului natural.
Angoasa, care este frică, dar nu este frică (paradoxal!) survine, și aici am acceptat
interpretarea heideggeriană-survine în fața putinței de a-fi-în-lume ca sine autentic (și am
extins această această concluzie și asupra experienței angoasei la homo religiosus- căci,
faptul-de-a-fi-în-lume ca om religios poate fi privit, la fel, ca un mod de a fi autentic). „Saltul
ontologic” pe care-l presupune această trecere de la un mod de a fi neautentic la un mod de
a fi autentic (salt existențial, ruptură de nivel) l-am pus în evidență ca pe o înaintare în real.
Acesta este un fapt: ne simțim mai reali, mai semnificativi când conștientizăm că ne pierdem
în preocupări lipsite de semnificație și când ne hotărâm să fim noi înșine în tot ceea ce
facem, să dăm curs propriei noastre posibilități de a fi. Am numit această mișcare drum spre
Centru, Centrul fiind, după Eliade un simbol al realului prin excelență, al sacrului, al ființei.
Până aici, rezistența la sacru și fuga de sine ne-a dat un element esențial al condiției omului
în lume, drumul spre Centru, înaintarea în real și am văzut angoasa ca rezistență și atracție în
fața posibilității de a face „saltul”- de a fi mai în centrul realului. Și acesta este un fapt:
simplu vorbind, gândiți-vă la ceea ce a-ți trăit atunci când v-ați spus epica afirmație „de
mâine sau de luni încep o viață nouă!”!
În al doilea capitol ne-am hotărât să privim mai în adâncime: trecând dincolo de
„mecanismul angoasei”, să vedem care este condiția omului care se angoasează în cele două
situații. Am dat și aici peste lucruri asemănătoare. Grija, ca ființă a omului, este, spune
Heidegger, „ființă întru moarte” și mai spune că „angoasa se ivește din faptul-de-a-fi-în-lume
ca ființă întru moarte aruncată”. Am conchis că ființă întru moarte este omul în adâncul
ființei lui și din perspectiva lui Eliade. Dar ființa întru moarte aici nu mai este Grijă ci
Nostalgie:
„aștept în Domnul o viață atât de curată,
Încât mă sting de durerea că nu mă sting încă” spune Sfânta Tereza și de aici reiese un alt
înțeles al morții, stingerii pe care l-am pus în evidență pornind de la mecanismul inițierii.
Mecanismul inițierii ne-a revelat un sens al morții, pornind de la care am putut spune,
împreună cu Eliade că drumul spre Centru implică o serie de morți și renașteri. Și acesta este
un fapt: este înțelesul morții din Phaidon-ul lui Platon extins la scara întregii vieți, care nu
spune altceva decât că trebuie să murim ca ființă imediată pentru a fi ca ființă adevărată,
„întru spirit”, și de fiecare dată când ne ucidem poftele meschine trăim o moarte și o
renaștere. Viața noasră fiind plină de asemenea renunțări și hotărâri(renunțăm constant de
a fi într-un anume fel și ne hotărâm să fim altfel, mai adevărați) ne spune că în înțelesul dat
aici morții, murim necontenit. În lumina ideologiei mecanismului inițierii, angoasa, așa cum o
descrie Heidegger, ne-a apărut ca angoasă în fața condiției umane „căzute” fatalmente sub
Istorie, al cărei ultim cuvânt este Moarte(ca sfârșit). Fenomenologia religiei ne spune că asta
era angoasa novicelui în ritul de inițiere. Însă novicele murea pentru această condiție și
renăștea în sfera sacrului, sau, dacă vreți, găsind „referința divină” care îl deschidea dincolo
de Istorie. Concluzia faptului că aici murim constant pentru a renaște pentru altceva nu mai
este un fapt, dar un fapt este experiența mistică, care, am considerat noi, ne poate da un
înțeles mai adânc al condiției omului în lume.
Privit din această perspectivă, ființa omului este nostalgie (nostalgie pe care o trădează și
acea mișcare pe care am numit-o drum spre Centru) iar prototipul omului este Ulysse: omul
mistuit de dorul întoarcerii „acasă”. Ce ar însemna cu adevărat acasă în acest sens ne-o
poate sugera extazul mistic sau poate chiar și extazul creator: „când compunea, dar mai ales
când improviza, și îndeosebi la orgă, ridicându-se la înălțimile acelea de unde coborâse între
noi și unde, poate, singur el se simțea cu desăvârșire acasă”.
Dar, până să ajungă acasă, Ulysse a trecut prin încercări și chinuri- a murit și a renăscut
neînvetat, fiind mereu cu ochii spre țintă, cum a fost și un alt muritor despre care s-a spus că
„înaintea ochilor săi lăuntrici a stăruit neîncetat o imagine către care sufletul său a năzuit
mereu, încât ar fi putut rosti asemenea Sf. Apostol Pavel, -Toate câte au fost, las în urma
mea și năzuiesc doar spre țintă- însă ținta lui, ca și acea a Sf. Pavel, nu era pe această lume.”