Specificul tragediei grecești.

(Eschil, Sofocle, Euripide)

De obicei se spune că esența tragicului constă în lupta inutilă dusă de om, ființă slabă și
vremelnică împotriva Destinului, care îl domină și îl strivește. Groaznica Fatalitate (Ananke) împreună
cu neîndurata Soartă (Moira) se arată a fi mecanismul profund al dramei și însăși puterea ei în fața
micimii și mediocrității omului ar constitui esența tragicului.

Analizând tragedia greacă, un anume erudit(Pr. Festugiere), spune că sensul tragic al vieții la greci
constă în faptul că „gâza omenească”, „se simte strivită sub greutatea unei fatalități nemiloase al
căre-i sens se va strădui zadarnic să-l înțeleagă”. În această ordine de idei, creștinismul cu concepția
sa despre răscumpărare și liberul arbitru a răpit însuși fundamentul tragicului-„neputința de a
înțelege soarta omului” și de aceea acest cercetător a ajuns să susțină sus și tare că pe lume nu există
decât o singură tragedie, cea greacă, reprezentată de Eschil, Sofocle și Euripide! Am putea să-i dăm
crezare doar în parte, căci în ceea ce ține de mecanismul fundamental al tragediei, cel puțin alți
cercetători nu-i prea dau dreptate!

În cartea sa Tragedia greacă, cercetătorul francez Guy Rachet referindu-se la afirmația mai sus-
menționată spune că: „complexitatea forțelor aflate în conflict, așa cum se întrevăd în cele treizecui
și două de tragedii rămase depășește cu mult o astfel de schemă reducționistă și nu poate explica nici
măcar tragediile lui Eschil, unde importanța Destinului e cea mai evidentă.”.

Un alt cercetător, într-o analiză a tragediilor lui Eschil a pus în evidență libertatea de alegere a eroului
eschilian: „Nesilit de nimeni, Prometeu devine binefăcătorul omenirii și i se opune lui Zeus; tot nesilit
de nimeni, Xerxes se hotărăște să atace Grecia; perfect conștientă de ceea ce face, Clitemnestra îl
ucide pe Agamemnon...”. La Sofocle această libertate de a alege devine și mai evidentă și exemplul
cel mai grăitor aici este Oedip: „În Oedip-rege el are pe deplin libertatea alegerii: nici temerile
Iocastrei care presimte sfârșitul, nici avertismentele lui Tiresias nu îi slăbesc dorința de a-l descoperi
pe ucigașul lui Laios.”.(B.Snell-Eschil) Astfel, după Guy Rachet, aici ni se scoate în evidență un alt
resort al tragicului, care este „folosirea acestei libertăți care duce la nenorocire. Eroul tragic se
găsește în fața necesității de a acționa el însuși sau de a se supune unei acțiuni, și tocmai din
contrastul permanent între cei care acționează și cei care de supun ia naștere emoția tragică.”. Acest
resort poate fi denumit „greșeală tragică” sau cum a fost definită de Aristotel în Retorica, hamortia-o
eroare(în raport cu estimările noastre, însă lipsită de rea intenție. Astfel de erori sunt cea prin care
Oedip comite odioasa crimă sau cea prin care Deianira îi oferă lui Hercule tunica lui Nesus, cea
aducătoare de moarte.

Dar dacă vine vorba de tragediile lui Euripide, mecanismele tragicului evidențiate până acum ar fi
capabile să-i explice o singură tragedie: Hipolit. Totuși, Aristotel spunea despre Euripide că „este cel
mai tragic dintre poeții tragici.”, iar dacă mecanismele expuse: Fatalitatea și Greșeala, nu sunt în
stare să explice sau să cuprindă tragicul lui Euripide, în ce să constea el?

Schopenhauer, filosoful pesimismului absolut, considera că tragicul propriu lui Euripide constă într-o
viziune pesimistă asupra lumii și în dorința de a ieși în afara vieții. Cei ce s-au preocupat de tragedia
greacă după Schopenhauer, nu-i acceptă explicația. I-o respinge Nietzeche în Nașterea tragediei,
unde vede resortul tragicului mai mult într-o acceptare eroică a vieții decât într-o dorință de a evada
din ea. I-o respinge și Guy Rachet când spune că „acest tip de pesimism nu are în el nimic grecesc și în
orice caz nu era cunoscut grecilor epocilor arhaică și clasică. Și chiar dacă am vrea să numim
pesimism această angoasă a omului care crede că asupra destinului său apasă o nenorocire-spaimă
care rămâne tema dominantă a tragediilor lui Eschil și Sofocle, acest pesimism se atenuează mult la
Euripide.” Neavând alt resort intim care ar putea explica înțelesul tragicului la Euripide, să exclamăm
odată cu Nietzsche că odată cu el are loc „Moartea tragediei!”? După Nietzsche, tragedia greacă este
atacată la rădăcina ei cea mai intimă de către Euripide: elementul dionisiac, reprezentat în tragedie
de muzica corului, poezia (obiectivă) și eroul tragic ca mască a lui Dionysos. Euripide, prin
introducerea spectatorului pe scenă(a omului de rând), prin adoptarea unei epici apollinice (care
oferă posibilitatea contemplării detașate a evenimentelor de pe scenă) și prin introducerea
prologului, care elimină astfel orice suspans și contribuie la contemplarea detașată, rupe echilibrul
dintre apollinic și dionisiac sau chiar elimină dionisiacul-elementul fundamental al tragicului, și
adoptă, după cum spune Nietzsche, socratismul estetic.

Se dovedește că prin primele două mecanisme evidențiate (ale tragicului) tragediile lui Euripide nu
pot fi explicate de cercetători, iar după resortul intim al tragicului evidențiat de Nietzsche(apollinic-
dionisiacul) acestea nu mai sunt nici măcar tragedii. Și astfel situația devine problematică. Să se fi
înșelat oare Aristotel atunci când spunea ce spunea despre Euripide? Sau poate că Aristotel se
referea la Euripide însuși și nu la tragediile lui? Dacă ar fi așa, atunci Nietzsche, care privea până în
cotloanele sufletelor creatorilor și nu se limita doar la opera lor, care se interesa mai mult de „ce a
vrut de fapt să spună” și nu de „ce a spus” și a fost conservat de tradiție, sau l-a judecat după un
criteriu greșit sau criteriul său nu ar explica decât un aspect (esențial) al fenomenului care a fost
tragrdia greacă. Din orizontul acestor întrebări am putea porni spre alte cercetări. Aici nu am vrut
decât să facem o încercare de a schița specificul tragediei grecești după niște resorturi mai intime ale
tragicului. Astfel, ne-am permis să „punem între paranteze” unele aspecte, de altfel destul de
importante, cum ar fi: aspectul istoric, rolul social, rolul politic, etc., al tragediei, spre a coborî în
structurile mai intime ale tragicului pentru a ne procura niște „lentile” prin care credem că am putea
vedea mult mai bine fenomenul tragediei grecești, decât prin aspectele „puse între paranteze”.