Platon, Socrate-oameni ai cetății?

Undeva în Istoria războiului peloponesiac, Tucidide afirmă că „Oamenii constituie o

cetate, nu zidurile și nici corăbiile goale de oameni”. Avem aici rezumată o concepție asupra
statului care a dominat gândirea greacă, și anume ideea că statul nu este ceva autonom,
hieratic, deasupra cetățeanului, ci că însăși cetățenii constituie plămada din care se încheagă
un stat. Așa se explică că în lunga alternanță a tiraniilor, democrațiilor și oligarhiilor, cu
numeroasele exiluri și trădări, cei care s-au aliat cu cetățile dușmane(alianța lui Alcibiade cu
Sparta contra Atenei), nu considerau că duc un război contra cetății(cetatea nefiind spațiul
fizic) ci din contra, pentru cetate. Deci nu putem să-i acordăm privilegiul de „om al cetății” lui
Socrate doar pentru motivul că nu a părăsit spațiul fizic al Atenei decât pentru câteva
companii militare iar lui Platon să i-l restrângem semnificativ pentru că și-a petrecut o bună
parte din viață în peregrinări.

Și totuși, Socrate și Platon au fost oameni ai cetății prin excelența! Urmează doar să vedem ce
înțelegeau grecii epocii clasice prin „om al cetății”, adică cetățean și să vedem dacă sfera
noțiunii de cetățean poate fi umplută cu caracteristicile personalităților celor doi. Dacă acest
lucru nu se va întâmpla, ne vom retrage cu resemnare exclamația de mai sus.

În primul rând, cetățean al Atenei putea fi omul liber, provenit din descendenți liberi.
Arborele genealogic al lui Platon e foarte măgulitor în această privință. Acesta provenea
dintr-o familie de aristocrați care avea ca descendenți ceva mai îndepărtați pe ultimul rege al
grec, Codros de pe partea tatălui(Ariston) iar de pe partea mamei obârșiile i se întindeau
pâna la marele Solon!

„Socrate, fiul lui Sophroniscos sculptorul și al moașei Phainareta, era cetățean al

Atenei, din districtul Alopeke” Așa ni-l prezintă Diogenes Laertios; cu origini mai modeste,
dar provenind din oameni liberi.

Un alt principiu și în același timp o obigație care te făcea cetățean era participarea la viața
publică. O primă treaptă a acesteia pe care trebuia s-o satisfacă un bărbat atenian era
instrucția militară și eventualele participări în războaie și participarea la viața politică a
cetății. Dacă e vorba de prima treaptă a acestei obligații atunci Socrate este cel care a excelat
aici și în acest aspect îl umbrește pe Platon care avea mai mult tentația politicului decât mari
abilități de luptător. În acest aspect, Diogenes Laertes ne-a lăsat o descriere destul de
convingătoare: „Avea grijă să-și antreneze corpul și era bine păstrat fizicește. El a luat
parte la expediția de la Amfipolis ; în bătălia de la Delion, Xenofon căzu de pe cal, iar
Socrate alergă în ajutorul lui și-i salvă viața. De asemenea, când toți atenienii fugeau
cât îi țineau picioarele, el singur se retrase făra grabă, întorcându-se liniștit din cănd în
când, gata să se apere, dacă vreun dușman l-ar fi atacat. A luptat și la Potideea, unde
ajunse pe mare, deoarece legăturile pe uscat fuseseră întrerupte de război ; și se
spune că a stat atunci o noapte întreagă nemișcat în aceeași poziție, iar distinctia
pentru purtarea sa merituoasă a cedat-o lui Alcibiade fiindcă era îndrăgostit de el...”

Platon a participat și el la câteva lupte, dar după cum se pare nu s-a remarcat cu nimic în ele.
El era înclinat mai degrabă spre politică prin intermediul căreia dorea o reformare profundă a
cetății, doarea ceea ce a denumit el mai târziu „republica ideală”.
Dar aceste caracteristici pe care le-am dat și pe care am văzut că cei doi filosofi le satisfac din
plin se pare că nu ne sunt suficiente pentru a răspunde afirmativ la întrebarea noastră. Ar fi
suficiente pentru niște bărbați obișnuiți ai timpului lor, dar au fost Platon și Socrate niște
bărbați obișnuiți? Nicidecum!

Spuneam mai sus că cei doi au fost oameni ai cetății „prin excelență”. Prin asta înțeleg acel
tip de om care nu se ocupă cu problemele mărunte ale cetății ci cu marile ei probleme,
problemele cele mai generale. În sânul unei colectivități aceștia sunt oamenii vizionari care
pot vedea situația în ansamblu a colectivității și oferă soluția cea bună, deschid un drum nou.

Problema se pune astfel: au avut atenienii dreptate să-l osândească la moarte pe Socrate
pentru direcția pe care o indica el cetății sau a avut Socrate dreptate când spunea că pentru
ceea ce a făcut el pentru atenieni ar merita să fie întreținut în Prytaneion pe socoteala
statului? Iar în cazul lui Platon, întrebarea s-ar pune astfel: dată fiind importanța pe care o
acorda politicului, decizia lui de a părăsi Atena și a-și implanta ideile politice pe alte soluri
decât pe cel atenian nu ar afecta statutul lui de om al cetății?

În ambele cazuri, cei doi mari gânditori ies învingători atât după judecata istoriei cât și după
cea a atenienilor. Dacă este vorba de Socrate, istoria i-a dat dreptate. Astfel numărul
apologiilor lui Socrate este mult mai mare decât cel al acuzațiilor. I-au dat dreptate și
atenienii după cum ne face să înțelegem același Diogenes Laertes: „Astfel plecă dintre
oameni Socrate. Atenienii s-au căit puțin după aceea, încât închiseră terenurile de
exerciții și gimnaziile ; exilară pe acuzatori, iar pe Meletos îl osândiră la moarte. În
cinstea lui Socrate ridicară o statuie de bronz, operă a lui Lysip, și o așezară în sala de
procesiuni. Iar Anytos, ajuns la Heraclea, a fost alungat de locuitorii orașului chiar în
aceeași zi.”.

Cât despre Platon, explicația e simplă: după toate tentativele lui de a edifica omul prin
mijlocirea politicii(încercări care au constituit un mare eșec!), Platon a hotărât să edifice omul
pornind de jos, de la educația tinerilor prin filosofie și astfel a deschis vestita Academie pe sol
atenian. După cum observase Platon la curtea lui celor doi Dionisos, un regim politic sănătos
trebuie să se sprijine și pe niște cetățeni sănătoși, lucru care nu prea era prezent la Siracuza.

Dar despre faptul că Platon a părăsit Atena pentru o oarecare de timp nu putem vorbi ca
despre o trădare sau despre renunțare de a mai participa la durerile și fericirile cetății. Dar să
ne punem în cazul lui: la ce să te mai aștepți de la acel regim care l-a condamnat la moarte pe
maestrul său? Iar după cum ne spun istoricii, atunci domina o perioadă de instabilitate și de
succesive răsturnări ale puterii. Așa că apele trebuiau lăsate să se liniștească...