Novalis, Imnuri către noapte

„Înainte de toate fermecătoarele spectacole ale întinsului spațiu din jurul

său, ce creatură conștientă nu iubește lumina plină de fericire – culorile ei,
razele și unduirile ei, blânda ei prezență în forma ivirii molaticilor zori?
Giganta lumea a constelațiilor neliniștite o absoarbe ca pe o profundă
simțire a vieții, și ea plutește dansând în fluxul azuriu – sclipitoarea, mereu
calmă stâncă, cugetătoarea plantă ce îl îmbibă, și sălbatica, arzătoare bestie
cu forme felurite îl inspiră – dar mai presus de toate, mărețul străin cu ochii
plini de luciditate, cu mersul legănat și dulcile-i suave buze împreunate. Ca
un rege peste natura pământească îndeamnă fiecare forță la transformări
nenumărate, leagă și dezleagă alianțe, își prinde silueta dumnezeiască de
fiecare substanță de pe pământ. Prezența lui dezvăluie singură splendoarea
de necrezut a regatelor lumii.
De o parte, mă întorc către divina, nespus de misterioasa Noapte. Departe
zace lumea, cufundată într-un mormânt adânc, pustiit și solitar. În
străfunduri adie o profundă tristețe. Sunt pregătit să mă scufund în picuri de
rouă și să mă unesc cu cenușa. Destrămarea memoriei, dorințele tinereții,
visele copilăriei, scurtele bucurii și speranțele zadarnice ale unei întregi vieți
apar în veșminte gri, ca o ceață de seară după apus. În alte ținuturi lumina se
înalță voioasă. Ce s-ar întampla dacă nu s-ar mai întoarce niciodată la copiii
ei care o așteaptă cu o convingere inocentă?
( Imnuri către noapte, Novalis)
Interogații retorice născute din durerea care freamătă vie în spiritul
romanticului, acest ”bolnav al secolului”. Iubita lui, Sophie, cea mai gingașă
dintre fecioare, logodnică tainică a sufletului său, îl privește cu ochi blând de
acolo de unde nimeni nu s-a mai întors vreodată.
„Dragostea mea s-a transformat în flacără şi această flacără mistuie, cu
încetul, tot ce este pământesc în mine.”
El o simte vibrând în pieptul lui, agitat ca marea cea năvalnică. N-o mai poate
aduce înapoi, așa că o va cânta în sunetele grave ale lirei lui, melancolic, câte
nopți va mai avea. Pentru că noaptea o mai poate mai poate iubi în vis,
poetic, sub razele tămăduitoare ale Nopții care alină rănile.
„Ceea ce simt pentru Sofia nu este dragoste, ci religie. Iubita mea este un
univers, iar universul este prelungirea iubitei mele.”
Novalis (pe numele adevărat Friedrich Leopold von Hardenberg) ( 2
mai 1772 – 25 martie 1801) crede cu tărie în puterea minții și a voinței, ca și
filozoful care l-a inspirat, Fichte, și în idealismul lui magic, care îi dădea
speranța renovării spirituale prin natura sa creatoare. ”Imnuri către noapte” e
una din cele mai frumoase ”cantate” din lirica erotică universală, ceea ce îl
așază pe Novalis, plecat în căutarea Sophiei nemuritoare la 29 de ani, pe una
din cele mai înalte trepte ale romantismului european.
„Dragostea este scopul final al istoriei lumii, este „Amin”-ul
universului.”
Textul primului Imn ilustrează cu prisosință această capacitate extraordinară a
acestui curent artistic de a construi cosmogonic, acolo unde perisabilul pare
definitiv înstăpânit. Artistul cuprinde în setea lui de dezmărginire un alt
orizont, cel al ilimitatului, pentru că el suferă cosmic și creează cu aceeași
măsură.

Când n-or fi cifre şi figuri…

Când n-or fi cifre şi figuri
cheile-oricăror creaturi,
când cei ce cântă şi-ar iubi
mai mult ca înţelepţii-or şti,
când lumea se va-ntoarce-n lume
şi-n viaţa liberă anume,
când prin lumini şi umbre toate
se vor reface-n claritate
şi când legende şi poeme
istoria lumii-or să se cheme,
atunci la tainica strigare
fiinţa-ntoarsă o să zboare.
(https://bel-esprit.ro/novalis-orice-iubesti-este-centrul-unui-paradis/)