Receptare critică

1.„Este la Caragiale un umor inefabil ca și lirismul eminescian, independent de orice

observație ori critică, constând în «caragialism» adică într-o manieră proprie de a vorbi.
Teatrul operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura actorului
și o continuă singur. Când Pristanda vorbește de remunerația lui după buget, simți nevoia de
a striga din stal: «mică, sărut mâna, coane Fănică», într-atât aceste replici, sentințe, trăiesc
singure cu o pură viață verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil și ne
reprezintă inanalizabil, deșteptând simțul estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci prin
imposibilitatea de a le mai înlătura din conștiință după ce ne-am familiarizat cu ele.

Este obișnuit a se afirma azi că printre toți eroii din „O scrisoare pierdută” singur Cetățeanul
turmentat are o moralitate fiindcă înmânează scrisoarea «andrisantului». Dar se
interpretează fals. Cetățeanul aduce epistola, chiar când nu mai este factor poștal, dintr-un
tic profesional. Dimpotrivă, el face una din cele mai grave erori etice în materie poștală:
interceptează scrisoarea, citind-o sub un felinar și o prezintă destinatarului numai după ce a
luat cunoștiință de conținut. Cetățeanul simbolizează poporul. Deși Caragiale a avut în
vedere pe interpretul rolului când a atribuit Cetățeanului starea permanentă de turmentare,
noi suntem îndreptățiți să desprindem planul fictiv de orice contingență istorică. Cetățeanul
este turmentat fiindcă poporul este astfel în concepția autorului. Turmentat vrea să zică
delirant, în veșnică excitație irațională(...)”

(G. Călinescu, în art. Domina bona)

2. „Scrisoarea e simbolul echivoc al unei realități (pentru Zoe și Tipătescu care știu că ea
există); al unei simili-realități («documentul» cu care amenință public Cațavencu); și al unei
pseudo-realități (un simplu fals, o plastografie, în versiunea acreditată de Trahanache). În
economia dramatică ea e totodată un pre-text (existent înaintea declanșării evenimentelor),
un infra-text (acționând tot timpul dedesubtul periferiei) și un supra-text (ca simbol ce trece
peste accepțiunile acordate pe rând). Această ultimă valoare conferă de fapt Scrisorii o
funcție coalescentă (de coeziune). Să distingem că (...) în comedia lui Caragiale există două
scrisori simetrice: a lui Tipătescu către Zoe și a «becherului», primite de la nevasta unei
persoane însemnate (...) Scrisoarea primă are o traiectorie circulară; scrisoarea (lui
Dandanache), una în sens unic: numai astfel își poate ea atinge ținta și nu se mai întoarce (...)
Întreaga acțiune se desfășoară de fapt între două paradigme epistolare (...).”

(Mircea Zaciu - critic și istoric literar român, prozator, membru de onoare al Academiei

Române)

3. Scriind despre „Comediile d-lui I. L. Caragiale” și referindu-se la tipologie, Titu Maiorescu îl

apără pe marele scriitor de acuzația de imoralitate: "Există aceste tipuri în lumea nostră? (...)
Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod
artistic".(...) "Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri
din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile
lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor" (Titu
Maiorescu)

4. Că Zoițica îl iartă pe Cațavencu, dându-i chiar de înțeles că îl va ajuta la viitoarele alegeri,

precum și împăcarea eroilor din Telegrame - "pupat în piața Independenței" a stârnit, decenii
de-a rândul, indignarea multor "români verzi". Cele două situații, se credea până mai ieri și,
poate, se mai crede încă și acum, ca fiind cea mai "grăitoare dovadă a ticăloșiei societății"
respective. Însă N. Steinhardt afirmă: "De argumentul acesta nu mă tem. Nu numai că nu mă
feresc de el, ci îl întâmpin cu bucurie, pentru că iertarea lui Cațavencu de către Zoe și de
pupăturile din Piața Independenței înțeleg să mă folosesc ca de cele mai formidabile
argumente pentru a întemeia afirmația că lumea lui Caragiale ne descoperă sufletul
românesc în toată minunata lui dulceață și creștinătate, în faza machiavelismului relativ,
când răutatea nu era încă absolută, când oamenii se mai puteau și încă știau ierta, când totul
încă nu era pierdut" . Criticii, susține N. Steinhardt, s-au pripit atunci când au considerat că
cele două momente culminante ale caragialismului (împăcarea din actul al IV-lea din
Scrisoarea pierdută și Telegrame) "sunt odioase și mai rele decât tot ce poate fi, că sunt și
cea mai cumplită palmă trasă de Caragiale societății românești."

"Deși Cațavencu nu e un adversar vrednic de cine știe ce respect, vedem că Joițica, atunci
când îl știe înfrânt, nu-l batjocorește (...) Așa era în epoca de care țin eroii lui Caragiale:
adversarul căzut la pământ nu era călcat în picioare, iar izbânda nu presupunea în chip
obligatoriu, insultarea, compromiterea și rușinarea potrivnicului." 150 ( N. Steinhardt,
Cartea împărtășirii)

Cerințe:

1. Extrage ideile principale din toate textele de mai sus

2. Comentează una dintre opiniile critice exprimate mai sus, într-un text de minimum 100 de
cuvinte, realizând conexiuni cu piesa studiată a lui I. L. Caragiale.