Relația dintre două personaje

Dramă de idei, psihologică și de conștiinţă, aparţinând

modernismului interbelic, „Jocul ielelor” tratează problema
adaptării intelectualului la condiţiile mediocre ale societăţii.
Camil Petrescu inovează prin abordarea unor probleme de
actualitate (căutarea absolutului, inadaptarea la realitatea
degradată etc.) într-o manieră inedită. Prin cele două
personaje, Gelu Ruscanu și Șerban Saru-Sinești, autorul își
conturează viziunea conform căreia intelectualii nu pot
aplica în realitatea concretă experienţele din lumea ideilor
pure.

Gelu Ruscanu este personajul principal, masculin și complex

prin problematica pe care o expune. Personaj secundar,
ministru al justiţiei, Șerban Saru-Sinești intră în contact cu
Gelu, relaţia dintre ei conturându-se treptat, pe măsură ce
dezvăluirile ies la suprafaţă. Personajele sunt caracterizate
în mod direct, de autor și de celelalte personaje, dar și
indirect, trăsăturile lor fiind astfel deduse din relaţia cu
celelalte personaje, sau chiar din comportamentul acestora.
Un alt procedeu de caracterizare prezent în text este
autocaracterizarea, prin care aflăm modul în care se
consideră personajele însele.

Valorile pe care le promovează personajele conturează tema

piesei. Se pune accent pe conceperea iubirii la modul absolut
și pe dreptate, văzută ca absolut veritabil. Prin urmare, tema
piesei este drama autoiluzionării, provenită din
confruntarea ideilor din conștiinţă, cu cele din realitatea
degradată. Titlul operei trimite la descifrarea dramei, fiind
o metaforă care ilustrează chiar jocul ideilor. Conform
concepţiei camilpetresciene, omul care vede ideile absolute e
supus mistuirii sufletești. În acest sens, Penciulescu ne face
atenţi încă de la început că există un conflict interior al
personajului: „Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?”.

Trăsăturile fizice ale personajelor sunt prezentate încă

de la începutul dramei, prin caracterizarea directă, din
didascalii: „Gelu e un bărbat ca de 27-28 de ani, de o
frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în
privire”. La polul opus, Șerban era „un bărbat aprig, bine
legat, ca de patruzeci și ceva de ani […] dând o impresie de
concentrare dură ca o carapace.”. Detaliile vestimentare ni-l
prezintă pe Gelu „destul de elegant îmbrăcat”, capabil să
înfrunte orice privire: „Privește totdeauna drept în ochi pe
cel cu care vorbește, și asta îi dă o autoritate deosebită”, la
fel de încrezător fiind și Șerban: „are o privire puternică și
mâinile mari, agitate”.

De asemenea, părerea celorlalte personaje, expusă în mod

direct ne ajută să cunoaștem mai bine personajele. Viziunea
modernă a autorului este probată, astfel, prin construcţia
personajului, tehnica oglinzilor paralele stând la baza
reliefării trăsăturilor acestora. Astfel, pentru Praida, Gelu e
„omul care vede idei”. Maria Sinești îl vede pe Gelu un om
inteligent, demn de toată admiraţia, în timp ce Sinești îl
vede un exagerat, cu principii absurde: „Cine e de vină că iei
fumurile dumitale drept realitate?”. În ceea ce îl privește pe
Șerban, acesta e văzut de mătușa Irena un binefăcător. Soţia
sa, Maria îl vede „o noapte grea” în viaţa ei, Gelu
considerându-l nepotrivit pentru funcţia sa, din moment ce
a fost capabil de crimă.

Relația dintre cele două personaje se conturează

treptat, principiile lor de viaţă fiind diferite. Prin
caracterizare indirectă, pornind de la gesturi,
comportament, relaţiile cu celelalte personaje, sunt reliefate
și alte trăsături de personalitate. Cu un spirit de observaţie
puternic dezvoltat, Gelu este un personaj mereu în
căutarea valorilor absolute. Pentru el, iubirea poate
exista doar la modul absolut, fiind convins că „O iubire
care nu este eternă nu este nimic”. În schimb, Șerban
Saru-Sinești nu acordă o importanță atât de mare
iubirii, împlinirea sa profesională având întâietate. Fiind
conștient că are o putere destul de mare, Sinești se vede
stăpân pe destinul oamenilor: „Pot propune scoaterea
din fundul ocnei a unor oameni uitaţi de semenii lor și de
Dumnezeu acolo”. Tocmai de aceea, în faţa poziţiei lui Gelu
de a publica scrisoarea, Sinești se dovedește a fi raţional,
pregătit cu argumente, recurgând chiar la șantaj emoţional,
întrucât singura care ar avea de pierdut în urma publicării
scrisorii ar fi Maria.

În urma eșecului în iubire lui Gelu îi mai rămâne ideea de

dreptate, care se va nărui și ea. Pentru a ieși învingător,
Sinești se hotărăște să recurgă la puterea pe care o are. O
nouă dezvăluire zdruncină sufletul eroului, și anume faptul
că membrii din comitetul de redacţie acceptă falsificarea
adevărului și își dau acordul să nu publice scrisoarea în
schimbul eliberării lui Petre Boruga. În aceste condiţii,
personajul principal constată cu dezamăgire în suflet că
singurul adevăr este acela al morţii. Nu există altă scăpare
pentru personaj decât confundarea destinului său cu cel al
tatălui, ajungând la gestul sinuciderii cu pistolul adus de
Maria Sinești.

Acţiunea dramei este redusă, faptele sunt irelevante în faţa

trăirilor lăuntrice, conflictul interior având loc în conștiinţa
personajului. Faptul că Gelu este un personaj conștient și
lucid poate fi dedus și din autocaracterizarea acestuia, care
scoate în evidenţă sinceritate și transparenţă: „Am putut
greși, dar mască nu am purtat niciodată”. Opus eroului este
Sinești, cu o forţă interioară de neclintit: „Nu mă sperie
atacurile. Știu să primesc lovituri, dar mai ales știu să dau...
Și cel lovit de mine nu se mai ridică...”.

Consider că cele două personaje, Gelu Ruscanu și

Șerban Saru-Sinești oglindesc perfect ideea de
justiție absolută, care intră în conflict cu societatea
degradată. Fiind un personaj cu o structură psihică
puternică, Șerban Saru-Sinești scapă de pericol apelând la
mijloace imorale. Astfel, Gelu constată cu dezamăgire că
lumea nu e așa cum și-o imaginează el, iar ideile și
sentimentele nu există la modul absolut.

Concluzionând, putem spune că relația dintre cele

două personaje pune în lumină tema omului care nu
mai poate trăi atâta timp cât valorile morale sunt
încălcate. Personajul principal întruchipează drama
intelectualului care nu poate accepta compromisul într-o
lume banală, în timp ce personajul secundar reprezintă
lumea mediocră, cu imperfecţiunile ei. Întâlnirea celor două
ipostaze e devastatoare, căci echilibrul între ideile imaginate
și cele reale lipsește.