Jocul ielelor

Camil Petrescu
Particularități ale textului

Drama „Jocul ielelor”, de Camil Petrescu, este publicată în anul 1947 în volumul
„Teatru”, alături de alte opere din acest gen ale autorului; prima sa formă artistică datează din
anul 1916. Aceasta este structurată în trei acte și douăsprezece tablouri și are la bază un mit
autohton, adaptat omului modern, care reflectă drama personajului principal, un intelectual
inadaptat care „a văzut idei”.
Din punct de vedere estetic, opera se încadrează în modernism. O primă trăsătură a
acestuia este introducerea de către Camil Petrescu a teatrului de idei, această operă fiind în
definitiv o dramă de idei, numită de autor „o dramă a absolutului”. Așadar, conflictul interior
al personajului principal este unul puternic, deoarece el este vrăjit de ideea absolutului pe care
nu îl poate atinge în viața reală. Gelu Ruscanu trăiește în numele unor valori perfecte,
intangibile, nu se poate împăca cu ideea de compromis și trăiește o criză de conștiință fără
scăpare, care îi aduce finalul tragic.
O a doua trăsătură a modernismului este reprezentată de amploarea pe care didascaliile
o iau. Acestea capătă un rol esențial în înțelegerea sentimentelor și a atitudinilor personajelor:
ele conturează atmosfera scenică, dar nu arată întotdeauna cu exactitate ce trebuie să facă
actorul, ci clarifică stările în care acesta trebuie să se transpună. Ultimele gânduri, percepții și
intenții ale lui Gelu Ruscanu sunt descrise în detaliu în didascaliile din momentul sinuciderii
sale: el își lipește revolverul de piept „ca să-i simtă parcă răcoarea”, apoi „apasă hotărât, încet
pe trăgător”; detaliul din urmă este prea puțin sesizabil scenic, însă sugerează foarte puternic
ce stare a personajului trebuie să transmită interpretul.
Tema dramei este căutarea dreptății absolute. O primă scenă semnificativă pentru
aceasta apare în Actul III, Scena II, în prima etapă a discuției dintre Gelu și Șerban Saru-Sinești.
Sosit în biroul lui Gelu de la redacție, Sinești se situează de la început pe o poziție superioară,
deși scrisoarea compromițătoare la adresa sa este în posesia lui Gelu. Sinești îl manipulează fin
pe tânăr, folosindu-se de frământările lui din ce în ce mai evidente. Se dovedește că ministrul
cunoaște adevărul despre vechea relație a lui Gelu cu Maria Sinești și îi spune acestuia că
publicarea scrisorii despre moartea bătrânei Manitti va avea consecințe doar asupra Mariei, pe
care o numește „mitomană erotică”. Copleșit de logica lui Sinești, Gelu poate răspunde
argumentelor acestuia doar prin unica sa dorință de a înfăptui justiția absolută, chiar cu prețul
sacrificării imaginii Mariei Sinești.
O altă scenă reprezentativă pentru tema operei apare în continuarea celei anterioare,
anume a doua etapă a discuției celor doi, în care Sinești invocă amintirea lui Grigore Ruscanu,
tatăl mort al lui Gelu. Dărâmarea lăuntrică finală a însetatului de absolut se produce prin
dezvăluirea faptului că tatăl său nu murise într-un accident de vânătoare, ci sinucigându-se
pentru o actriță care nu îl mai dorea: el pierduse la jocurile de cărți banii cu care o întreținea.
Sinești, prieten bun al lui Grigore, îl ajutase cu problema financiară și îi fusese alături până în
ultimele momente. Chiar și în acest punct, distrus de durere din cauza adevărului aflat despre

1
tatăl său, Gelu continuă să se agațe de nevoia sa de dreptate absolută, care se conturează din ce
în ce mai clar drept o iluzie. El încă se arată hotărât să îl alunge pe Sinești de pe poziția sa de
ministru al Justiției, deși criza sa de conștiință îl macină profund și îl va face incapabil să
reușească acest lucru.
Elementele de structură și compoziție sunt importante pentru particularitățile dramei.
Un prim astfel de element este conflictul. Cel principal, interior, se dă în conștiința lui Gelu și
are la bază confruntarea dintre valorile absolute în care el crede și compromisurile pe care este
nevoit să le facă. Conflictul exterior, anume confruntarea dintre Gelu și Șerban Saru-Sinești,
este cel care generează și alimentează conflictul interior al protagonistului, punându-i în lumină
setea de absolut. Acesta accentuează felul în care ministrul Justiției îl împinge într-o criză de
conștiință pe tânărul obsedat de „nostalgia absolutului” și îi determină sfârșitul tragic.
Un alt element deosebit de important pentru operă este finalul. Situația limită în care
Gelu este împins de manipularea lui Sinești nu îi permite protagonistului să își continue
existența. Așadar, simțindu-se complice la fărădelegile ministrului, Gelu consideră că face un
compromis cu care nu mai poate trăi. Imaginea lui Grigore Ruscanu, tatăl și modelul suprem
al lui Gelu, este distrusă de Sinești, iar Gelu alege calea pe care a mers și părintele său:
asemenea lui, el se sinucide cu arma adusă de femeia pe care cândva o iubise la cel mai înalt
nivel. Sinuciderea lui Gelu aduce finalul dramei, fiind de neînțeles pentru cei din jur, dar
singura scăpare pentru intelectualul lucid și inadaptat.
În concluzie, consider că opera „Jocul ielelor” este de o valoare incontestabilă în
literatura română, fiind reprezentativă pentru întreaga creație a lui Camil Petrescu. Aceasta se
dovedește a fi o lectură esențială în formarea culturală a oricărui tânăr.

Particularități de construcție a personajului Gelu Ruscanu

Drama „Jocul ielelor”, de Camil Petrescu, este publicată în anul 1947 în volumul
„Teatru”, alături de alte opere din acest gen ale autorului; prima sa formă artistică datează din
anul 1916. Aceasta este structurată în trei acte și douăsprezece tablouri și are la bază un mit
autohton, adaptat omului modern, care reflectă drama personajului principal, un intelectual
inadaptat care „a văzut idei”.
Personajul principal al operei este Gelu Ruscanu, care reprezintă tipul intelectualului
lucid, un inadaptat superior. Din punct de vedere social, el este un tânăr „ca de 27-28 de ani”,
fiind directorul ziarului „Dreptatea socială”. Totodată, este fiul avocatului de renume Grigore
Ruscanu, mort de când Gelu era copil. Din punct de vedere moral și psihologic, el este
supranumit de Penciulescu, secretarul de redacție, „Saint-Just”, adică Sfântul Dreptății.
Deși inteligent, este un idealist incurabil, o persoană profund măcinată de un conflict intern,
generat de felul în care se raportează la realitate (există o mare discrepanță între aspirațiile lui
Gelu și lumea înconjurătoare). El dă dovadă de tărie de caracter, luciditate, perseverență și
verticalitate în confruntarea sa cu Sinești, confruntare pe care e sortit să o piardă din cauza
neintegrării sale în lumea reală, imperfectă.

2
 O trăsătură de caracter reprezentativă pentru protagonist este setea de absolut. O primă
scenă semnificativă pentru aceasta apare în Actul III, Scena II, în prima etapă a discuției dintre
Gelu și Șerban Saru-Sinești. Sosit în biroul lui Gelu de la redacție, Sinești se situează de la
început pe o poziție superioară, deși scrisoarea compromițătoare la adresa sa este în posesia lui
Gelu. Sinești îl manipulează fin pe tânăr, folosindu-se de frământările lui din ce în ce mai
evidente. Se dovedește că ministrul cunoaște adevărul despre vechea relație a lui Gelu cu Maria
Sinești și îi spune acestuia că publicarea scrisorii despre moartea bătrânei Manitti va avea
consecințe doar asupra Mariei, pe care o numește „mitomană erotică”. Copleșit de logica lui
Sinești, Gelu poate răspunde argumentelor acestuia doar prin unica sa dorință de a înfăptui
justiția absolută, cu prețul sacrificării imaginii Mariei Sinești.
O altă scenă reprezentativă pentru trăsătura personajului apare în continuarea celei
anterioare, anume a doua etapă a discuției celor doi, în care Sinești invocă amintirea lui Grigore
Ruscanu, tatăl mort al lui Gelu. Dărâmarea lăuntrică finală a însetatului de absolut se produce
prin dezvăluirea faptului că tatăl său nu murise într-un accident de vânătoare, ci sinucigându-
se pentru o actriță care nu îl mai dorea: el pierduse la jocurile de cărți banii cu care o întreținea.
Sinești, prieten bun al lui Grigore, îl ajutase cu problema financiară și îi fusese alături până în
ultimele momente. Chiar și în acest punct, distrus de durere din cauza adevărului aflat despre
tatăl său, Gelu continuă să se agațe de nevoia sa de dreptate absolută, care se conturează din ce
în ce mai clar drept o iluzie. El încă se arată hotărât să îl alunge pe Sinești de pe poziția sa de
ministru al Justiției, deși criza sa de conștiință îl macină profund și îl va face incapabil să
reușească acest lucru.
Elementele de structură și compoziție sunt importante pentru construcția personajului.
Un prim astfel de element este conflictul. Cel principal, interior, se dă în conștiința lui Gelu și
are la bază confruntarea dintre valorile absolute în care el crede și compromisurile pe care este
nevoit să le facă. Conflictul exterior, anume confruntarea dintre Gelu și Șerban Saru-Sinești,
este cel care generează și alimentează conflictul interior al protagonistului, punându-i în lumină
setea de absolut. Acesta accentuează felul în care ministrul Justiției îl împinge într-o criză de
conștiință pe tânărul obsedat de „nostalgia absolutului” și îi determină sfârșitul tragic.
Un alt element deosebit de important este finalul. Situația limită în care Gelu este
împins de manipularea lui Sinești nu îi permite protagonistului să își continue existența. Așadar,
simțindu-se complice la fărădelegile ministrului, Gelu consideră că face un compromis cu care
nu mai poate trăi. Imaginea lui Grigore Ruscanu, tatăl și modelul suprem al lui Gelu, este
distrusă de Sinești, iar Gelu alege calea pe care a mers și părintele său: asemenea lui, el se
sinucide cu arma adusă de femeia pe care cândva o iubise la modul absolut. Sinuciderea lui
Gelu aduce finalul dramei, fiind de neînțeles pentru cei din jur, dar singura scăpare pentru
intelectualul lucid și inadaptat.
În concluzie, consider că opera Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este
de o valoare incontestabilă în literatura română, fiind reprezentativă pentru întreaga creație a
lui Camil Petrescu. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea culturală a oricărui
tânăr.

3
 Relația dintre Gelu Ruscanu și Șerban Saru-Sinești

Drama „Jocul ielelor”, de Camil Petrescu, este publicată în anul 1947 în volumul
„Teatru”, alături de alte opere din acest gen ale autorului; prima sa formă artistică datează din
anul 1916. Aceasta este structurată în trei acte și douăsprezece tablouri și are la bază un mit
autohton, adaptat omului modern, care reflectă drama personajului principal, un intelectual
inadaptat care „a văzut idei”.
Personajul principal al operei este Gelu Ruscanu, care reprezintă tipul intelectualului
lucid, un inadaptat superior. Din punct de vedere social, el este un tânăr „ca de 27-28 de ani”,
fiind directorul ziarului „Dreptatea socială”. Totodată, este fiul avocatului de renume Grigore
Ruscanu, mort de când Gelu era copil. Din punct de vedere moral și psihologic, el este
supranumit de Penciulescu, secretarul de redacție, „Saint-Just”, adică Sfântul Dreptății.
Deși inteligent, este un idealist incurabil, o persoană profund măcinată de un conflict intern,
generat de felul în care se raportează la realitate (există o mare discrepanță între aspirațiile lui
Gelu și lumea înconjurătoare). El dă dovadă de tărie de caracter, luciditate, perseverență și
verticalitate în confruntarea sa cu Sinești, confruntare pe care e sortit să o piardă din cauza
neintegrării sale în lumea reală, imperfectă.
Un personaj care poate fi urmărit în relație cu cel amintit mai sus este Șerban Saru-
Sinești, personaj secundar în cadrul dramei. Din punct de vedere social, el este un bărbat
„ca de patruzeci și ceva de ani”, avocat care a devenit ministrul Justiției. El fusese un apropiat
prieten al lui Grigore Ruscanu și e căsătorit cu Maria Sinești, al cărei amant fusese chiar Gelu.
Din punct de vedere moral și psihologic, Sinești este un personaj puternic, sigur pe sine, perfect
adaptat în lumea reală, spre deosebire de Gelu. Abil și manipulator, el se folosește de masca
naivității pentru a-l determina pe Gelu Ruscanu să nu publice scrisoarea compromițătoare de
la Maria. Bun cunoscător al psihologiei umane, este calm și calculat și reușește să obțină ce își
propune, desființând idealurile tânărului.
Relația dintre cei doi se bazează pe dărâmarea interioară treptată, dar completă a lui
Gelu de către Sinești. O primă scenă semnificativă în acest sens apare în Actul III, Scena II, în
prima etapă a discuției dintre ei. Sosit în biroul lui Gelu de la redacție, Sinești se situează de la
început pe o poziție superioară, deși scrisoarea compromițătoare la adresa sa este în posesia lui
Gelu. Sinești îl manipulează fin pe tânăr, folosindu-se de frământările lui din ce în ce mai
evidente. Se dovedește că ministrul cunoaște adevărul despre vechea relație a lui Gelu cu Maria
Sinești și îi spune acestuia că publicarea scrisorii despre moartea bătrânei Manitti va avea
consecințe doar asupra Mariei, pe care o numește „mitomană erotică”. Copleșit de logica lui
Sinești, Gelu poate răspunde argumentelor acestuia doar prin unica sa dorință de a înfăptui
justiția absolută, cu prețul sacrificării imaginii Mariei Sinești.
O altă scenă reprezentativă pentru evoluția relației dintre cei doi bărbați apare în
continuarea celei anterioare, anume a doua etapă a discuției lor, în care Sinești invocă amintirea
lui Grigore Ruscanu, tatăl mort al lui Gelu. Dărâmarea lăuntrică finală a însetatului de absolut
se produce prin dezvăluirea faptului că tatăl său nu murise într-un accident de vânătoare, ci
sinucigându-se pentru o actriță care nu îl mai dorea: el pierduse la jocurile de cărți banii cu care
o întreținea. Sinești, prieten bun al lui Grigore, îl ajutase cu problema financiară și îi fusese
alături până în ultimele momente. Chiar și în acest punct, distrus de durere din cauza adevărului

4
aflat despre tatăl său, Gelu continuă să se agațe de nevoia sa de dreptate absolută, care se
conturează din ce în ce mai clar drept o iluzie. El încă se arată hotărât să îl alunge pe Sinești de
pe poziția sa de ministru al Justiției, deși criza sa de conștiință îl macină profund și îl va face
incapabil să reușească acest lucru.
Elementele de structură și compoziție sunt importante pentru evoluția relației dintre cei
doi. Un prim astfel de element este conflictul. Cel principal, interior, se dă în conștiința lui
Gelu și are la bază confruntarea dintre valorile absolute în care el crede și compromisurile pe
care este nevoit să le facă. Conflictul exterior, anume confruntarea dintre Gelu și Șerban Saru-
Sinești, este cel care generează și alimentează conflictul interior al protagonistului, punându-i
în lumină setea de absolut. Acesta accentuează felul în care ministrul Justiției îl împinge într-o
criză de conștiință pe tânărul obsedat de „nostalgia absolutului” și îi determină sfârșitul tragic.
Un alt element deosebit de important este finalul. Situația limită în care Gelu este
împins de manipularea lui Sinești nu îi permite protagonistului să își continue existența. Așadar,
simțindu-se complice la fărădelegile ministrului, Gelu consideră că face un compromis cu care
nu mai poate trăi. Imaginea lui Grigore Ruscanu, tatăl și modelul suprem al lui Gelu, este
distrusă de Sinești, iar Gelu alege calea pe care a mers și părintele său: asemenea lui, el se
sinucide cu arma adusă de femeia pe care cândva o iubise la modul absolut. Sinuciderea lui
Gelu aduce finalul dramei, fiind de neînțeles pentru cei din jur, dar singura scăpare pentru
intelectualul lucid și inadaptat.
În concluzie, consider că opera „Jocul ielelor” este de o valoare incontestabilă în
literatura română, fiind reprezentativă pentru întreaga creație a lui Camil Petrescu. Aceasta se
dovedește a fi o lectură esențială în formarea culturală a oricărui tânăr.