JOCUL IELELOR

RELAȚIA ÎNTRE DOUĂ PERSONAJE

„Jocul Ielelor” de Camil Petrescu, apărută în 1918 şi refăcută în 1945, este o dramă
de idei, ceea ce, potrivit concepţiei autorului, reprezintă „punerea in dialog dramatic a unor
teorii filosofice de ultimă oră”. De fapt, piesa pune în conflict concepţii diferite despre viaţă,
iubire şi dreptate, concepte absolute în viziunea personajului principal, Gelu Ruscanu, şi
lucruri relative, depinzând de nevoile sociale sau politice, pentru cei din jurul său, devenind o
veritabilă „dramă a absolutului”.

Tema piesei o constituie drama inadaptării, eroul fiind un inadaptat superior din
galeria „sufletelor tari” camilpetresciene, alături de Ştefan Gheorghidiu, G.D.Ladima sau
Pietro Gralla. Tema capătă contur prin înlănțuirea mai multor motive: raportul tată-fiu,
raportul dintre eul de suprafță și cel de adâncime, al adaptării, al căutării identității, al
dublului. Conflictul interior, specific teatrului de idei, se naşte în mintea sa din confruntarea
lumii ideilor cu cea a realităţii degradate, meschine, mercantile.

Titlul este simbolic, semnificaţia lui fiind dată chiar de autor, şi exprimată în piesă de
unul dintre redactori, Penciulescu, prieten cu Gelu: „Cine a văzut ielele devine neom...Trece
flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământeană și vede în luminiș, în lumina lunii, ielele
goale și despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele
dispar și el rămâne neom. Ori cu fața strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea.
Sau, mai rău, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ.”

Compoziţional, piesa este alcătuită din 3 acte, însumând 12 tablouri, divizate şi în

scene. Acţiunea se desfăşoară în Bucureştiul antebelic, în anul 1914. Directorul ziarului
„Dreptatea socială”, ziar al Partidului Socialist, duce o campanie de presă împotriva
ministrului justiţiei, Şerban Saru Sineşti, ameninţându-l cu publicarea unui document ce îl va
trimite în boxa acuzaţilor. Documentul este o scrisoare primită de Ruscanu de la soţia
ministrului, fosta lui amantă, în care femeia îşi acuza soţul că ar fi ucis o bătrână, însuşindu-şi
averea acesteia. Fără a fi speriat, Sineşti vine la redacţie şi îl înfruntă pe Ruscanu, arătându-i
poziţia dezonorantă în care se găseşte publicând o scrisoare de amor şi distrugând astfel
reputaţia unei femei, dar şi lipsa de credibilitate a acesteia, având în vedere triunghiul amoros.

În favoarea ministrului intervin şi mătuşa lui Ruscanu, care îi dezvăluie adevărul

despre moartea tatălui său şi rolul de binefăcător al lui Sineşti pentru acesta, şi chiar Maria
Sineşti, autoarea scrisorii, dar nimic nu îl înduplecă să renunţe la dreptatea pe care o doreşte
absolută, deasupra oricăror interese personale. Totuşi, va fi nevoit să renunţe la campania de
presă, întrucât interesele partidului o cer, pentru a obţine eliberarea deţinutului politic Petru
Boruga. Dezamăgit de această lume în care ideile absolute nu pot prinde viaţă, dar şi
inexistenţa iubirii absolute în care credea, Gelu Ruscanu se sinucide, repetând, într-o scenă în
oglindă, gestul tatălui său.

În jurul lui Gelu Ruscanu se creează un păienjeniș de personaje care încearcă să îi

influențeze deciziile. Un rol important în viața lui l-a avut Maria, femeia pe care a iubit-o la
modul absolut, dar pe care acum o privește rece, dezamăgit. Maria Sinești este soția
ministrului Justiției, o femeie sensibilă și exaltată, care își trăiește prezentul deprimant cu
gândul la trecut. Ea ilustrează eternul feminin, insondabil, misterios și neprevăzut; capabilă de
emoții puternice, de sacrificii pentru iubire, dar și inconsecventă și nehotărâtă, este nefericită,
contradictorie, blestemată să sufere și să-i împingă și pe alții la suferință. Întâlnirea lor din
actul al doilea se produce prea târziu pentru a mai restabili vechea iubire, dar acum ea vrea să
aibă cretitudinea că a fost iubită cu adevărat și ca dovadă, îi cere lui Gelu compasiune, prin
nepublicarea scrisorii. Suferința ei îl impresionează, dar pentru el, dreptatea este mai presus
de orice, și la cererea ei de a nu publica documentul incriminator, el răspunde: „Scrisoarea nu
mai are nicio importanță în ea însăși... Crima lui Sinești e în conștiința mea, ca un astru negru
rătăcit pe cer în plină zi...Alte legi îl pot scoate de acolo decât propria noastră voință.”
Conștientă de firea pătimașă a lui Gelu, femeia recurge la amintiri, singurul lucru care i-a mai
rămas, dar nu obține de la el cuvântul dorit,nu reușește să îl determine să revină la trecut și să
îi reafirme marea lui iubire. Această confruntare rămâne fără rezultat, fiind doar o încercare
eșuată de recuperare a trecutului.

În finalul piesei, înaintea sinuciderii lui Gelu, Maria revine în biroul fostului ei
amant, convinsă că publicarea scrisorii a fost anulată din iubire. Este momentul lămuririi
trecutului, când Ruscanu îi mărturisește cât de mult a iubit-o, vrând să o aibă numai pentru el,
motiv pentru care voia să o ia cu el la Paris, departe de Sinești și de tot ce fusese ea înainte.
Ceea ce a adus despărțirea lor a fost vederea ei râzând alături de un alt bărbat, gest care
echivala cu a fi înșelat, pentru că în ochii lui Gelu, niciun gest intim nu putea fi justificat cu
altcineva. Iubirea, ca și dreptatea, sunt pentru el absolute: „ Ceea ce oamenii numesc iubire nu
mă mulțumește. [...] iubirea nu poate admite greșeala [...] iubirea e un tot sau nu e
nimic...Ogreșeală nu are sens aici”. Dezamăgit și incapanil de iertare, obosit de viața care nu
corespunde ideilor lui, ultralucidul Gelu Ruscanu se sinucide în fața Mariei, repetând gestul
tatălui său, pentru că sinuciderea este actul de supremă putere, singurul gest demn posibil
acum, când nu mai are nimic de pierdut.

Sunt de părere că relația de iubire dintre Ruscanu și Maria Sinești ilustrează tema
acestei drame a absolutului, cei doi înțelegând diferit sentimentul: el, la modul ideal în care
cei care se iubesc își aparțin întru totul unul altuia; ea, la modul uman, în care îndrăgostiții
trebuie să se ierte și să se accepte reciproc așa cum sunt, ca ființa umane, imperfecte. În
concluzie, dragostea celor doi este o altă măsură a realtivtății vieții în raport cu lumea ideilor
perfecte spre care tinde Camil Petrescu.