COMENTARIU - Jocul Ielelor

Drama este o specie a genului dramatic, scrisa in proza sau in versuri si caracterizata prin
oglindirea. intr-un conflict puternic, a datelor contradictorii ale realitatii si printr-un dez-
nodamant grav. in drama, personajele sunt puternic individualizate, iar aspectele tratate
sunt numeroase. in consecinta, exista mai multe feluri de drame (istorice, mitologice,
sociale, parabolice, de idei, poetice, absurde etc), o clasificare exacta fiind greu de
alcatuit.
h9p3615he82ote
  Opera literara „Jocul ielelor", de Camil Petrescu, este o drama, fiind o lucrare in proza
scrisa pentru a fi reprezentata pe scena.
   Modul de expunere predominant este dialogul care se realizeaza prin schimbul de
replici dintre personaje.
  Prezenta autorului se face resimtita in didascalii (indicatii de regie), fragmente care
apartin de genul epic.
Scrisa in 1916 si definitivata in 1945, „Jocul ielelor" este o drama de idei la baza careia
stau cunoscutele mituri specifice autorului: al jocului ielelor si al patului procustian. intr-
o nota care insoteste lista personajelor, autorul arata ca lucrarea este, in intentia sa, o
„drama a absolutului".
Din punct de vedere compozitional. „Jocul ielelor" este alcatuita din 3 acte (insumand 12
tablouri) de-a lungul carora se dezvolta un conflict bine gradat, rezolvat, in final, prin
moartea personajului central - Gelu Ruscanu.
Actiunea (destul de stufoasa) se petrece in Bucuresti, in redactia ziarului „Dreptatea
sociala" si antreneaza personaje si partide de fictiune; timpul actiunii este luna mai a
anului 1914. • O alta caracteristica a speciei o constituie conflictul dramatic deosebit de
puternic; este un conflict interior nascut din nepotrivirea intre ideal si real, din neputinta
de a atinge idealul absolutului.
Aceasta criza de constiinta a personajului principal poate fi urmarita de-a lungul intregii
actiuni. -
Subiectul ar putea fi povestit astfel:
Gelu Ruscanu - director al ziarului „Dreptatea sociala" este un impatimit al ideii de
dreptate absoluta. In numele acesteia, tanarul initiaza, in publicatia pe care o conduce, o
campanie de presa impotriva lui Serban Saru-Sinesti (ministrul justitiei), a carui functie
era incompatibila cu calitatea sa de asasin.
Dovada pe care Ruscanu o detine este o scrisoare de dragoste pe care i-o trimisese Maria
Sinesti (sotia ministrului si fosta iubita a lui Gelu); in acea misiva, semnatara relata ca,
»in urma cu sapte-opt ani, sotul ei ar fi asasinat-o pe o batrana, bogata (doamna Manitti),
distrugand testamentul acesteia si insusindu-si un milion de lei aur. Afland despre intentia
lui Ruscanu de a publica scrisoarea, Maria Sinesti incearca sa-si determine sotul sa
demisioneze, dar se loveste de refuzul obstinat al acestuia.
Saru-Sinesti cauta insa alte mijloace pentru a evita campania de presa.
Mai intai, o trimite la redactie pe Irena (matusa lui Gelu Ruscanu, care il si crescuse dupa
moartea mamei sale).
Irena ii dezvaluie abia acum, un adevar trist, tainuit cu grija douazeci de ani: Grigore
Ruscanu, tatal lui Gelu, mare avocat si om politic al timpului, delapidase o suma de bani,

1
pentru a-si acoperi datoria la jocul de carti.
Sinesti (pe atunci secretarul lui Ruscanu) platise totul, din banii proprii, salvand onoarea
vinovatului (care, de altfel, murise curand dupa aceasta). Acelasi Sinesti asteptase rabda-
tor si discret ca Irena sa-i inapoieze suma si ingropase, pe urma, totul in tacere.
Cu toate ca Gelu este zguduit de aceasta revelatie, imperativul dreptatii absolute este mai
puternic si hotararea de a publica scrisoarea ramane de neclintit; totusi, accepta sa-si
amane decizia cu o zi.
Urmatoarea vizita o face la redactie insusi Serban Saru-Sinesti. Acesta ii arata lui Gelu
Ruscanu scrisoarea de sinucigas a tatalui sau, pe care fostul secretar o pastrase cu sfinte-
nie, ca o marturie a tragediei traite de mentorul sau.
Abia acum afla tanarul ca tatal lui nu murise intr-un accident de vanatoare, ci se
impuscase cu revolverul pe care i-1 adusese, in acest scop, iubita lui.
Durerea revelatiei ii tulbura, din nou, echilibrul interior si, din acest moment, fiul va
reface destinul tatalui: vizitat, la redactie, de Maria Sinesti, Gelu Ruscanu se sinucide (cu
revolverul adus de ea), prabusindu-se cu aceleasi gesturi ca si tatal lui, a carui moarte o
„vazuse" tanarul in ultimele sale clipe.
Elemente ale dramei de idei:
Conceptul de „drama de idei" a aparut in literatura universala in legatura cu piesele de
teatru ale lui H. Ibsen: „O casa de papusi" („Nora") este considerata a fi prima lucrare de
acest fel, din lume.
Ulterior, teatrul de idei s-a imbogatit si s-a diversificat prin creatiile lui Durrenmatt, Jean-
Paul Sartre, Albert Camus, Bernard Shaw, Bertold Brecht.

In literatura romana, intemeietorul dramei de idei este Camil Petrescu.

„Jocul ielelor" releva mai multe trasaturi ale dramei de idei:
Este inspirata dintr-un mit (autohton), asa cum o arata si titlul. Semnificatiile mitului i se
aplica insa omului modern, macinat de nelinisti si contradictii sufletesti, care cauta sa dea
un sens existentei sale.
Potrivit mitului, ielele sunt niste fecioare zanatice care apar, noaptea, in locuri
singuratice, rotindu-se intr-o hora. Frumoase si crude, ielele se razbuna pe cel care le
vede, schilodindu-1. in drama camilpetresciana, cel care „vede" ideile, omul indragostit
de o anumita idee, este pedepsit ca si cand ar fi surprins jocul ielelor:
„Penciulescu: Dar tocmai asta e... Cine a vazut ideile devine neom, ce vrei?... Trece
flacaul prin padure, aude o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina lunii,
ielele goale si despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii
la ele. Ele dispar, si el ramane neom. Ori cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, ori
cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului (...) Asa sunt ielele...
pedepsesc... " Cuvintele personajului Penciulescu il definesc pe Gelu Ruscanu - pedepsit
sa se zbata in „patul procustian" al nepotrivirii dintre idee si realitate. Se intrevede astfel
si al doilea mit (intalnit si in romane): mitul „patului lui Procust".
Conflictul dramei este unul interior, se declanseaza in constiinta personajelor, fiind un
conflict de idei.
Personajul care traieste la modul acut acest conflict este Gelu Ruscanu. Intelectual
autentic, directorul ziarului „Dreptatea sociala" este un cautator al absolutului comparabil
cu alti eroi ai aceluiasi autor (Stefan Gheorghidiu, Ladima, Andrei Pietraru, Pietro
Gralla).

2
Intruchipat in ideea de dreptate absoluta, acest ideal - situat mai presus de oameni si de
imprejurari - reprezinta, in termenii autorului, planul transcendent. in viata de zi cu zi
insa ideea pura nu-si gaseste aplicarea, in planul real, totul fiind relativ (dreptatea,
adevarul, iubirea, recunostinta, cinstea). Nepotrivirea dintre idealul dreptatii absolute si
realitatea imediata constituie esenta conflictului din constiinta perso

najului. Pe masura ce se deruleaza actiunea, Gelu Ruscanu are o seama de revelatii care
adancesc drama lui interioara.
Cea dintai revelatie se produce in legatura cu „stalpii societatii" (ca si in drama cu acelasi
titlu de Ibsen), unul dintre acestia fiind Serban Saru-Sinesti.
infatisat in doua tablouri invaluite in intuneric (II si V din actul I), ministrul justitiei
radiaza o forta malefica, potentata de infatisarea sa respingatoare.
Privit in mai multe „oglinzi paralele", Sinesti este, pentru Maria, un monstru, pentru Irena
- un salvator si pentru Gelu - un asasin.
Afland insa ca acest asasin jucase un rol important in viata lui Grigore Ruscanu, tanarul
are revelatia noroiului in care coborase tatal sau, idolul sau dintotdeauna. in plus, printr-o
solida argumentare avocateasca, Sinesti ii demonstreaza ca scrisoarea Mariei n-ar putea
deveni proba in justitie, dar ca ar putea-o „cumpara" eliberandu-1 pe Petre Boruga,
militant al miscarii de stanga.
Gelu Ruscanu intelege acum ca onestitatea, adevarul si dreptatea nu pot fi decat relative,
ca singurul absolut veritabil este moartea. Atunci cand Sinesti ii dezvaluie adevarul sinu-
ciderii tatalui sau, Gelu Ruscanu are o noua revelatie: cea a fortei interioare a lui Grigore
Ruscanu, care „A stat lucid in fata mortii", asumandu-si-o constient.
Din acest moment, destinul tanarului se va identifica, in mod fatal, cu destinul
inaintasului sau (care traise aceeasi „nebunie a absolutului"), ca si cand ei ar reprezenta
doua puncte ale coloanei fara sfarsit a indragostitilor de ideal.
Alte revelatii se nasc in sufletul personajului in legatura cu ceea ce am putea numi
generic Femeia.
Trei dintre personajele feminine ale dramei (Elena Boruga, Maria Sinesti si actrita Nora
Ionescu) reprezinta tipologia camilpetresciana: fiinte obisnuite inzestrate de eroii
masculini cu trasaturi pe care nu le au, ele se dovedesc a fi incapabile sa ofere iubirea
absoluta. Astfel, Elena isi paraseste sotul aflat in ocna, Nora ii provoaca sinuciderea lui
Grigore Ruscanu, iar Maria il uita pe Gelu pentru cel dintai venit. Ca si in piesele de
teatru ale lui Strindberg, femeia poate sa aiba un rol funest, fiecare dintre cei doi Ruscanu
impuscandu-se cu revolverul adus de iubita lui.
Cea care se salveaza este Irena, dar ea nu reprezinta Femeia, ci Mama (asa cuin ii spune
tanarul Ruscanu).
Alte revelatii dureroase se nasc in constiinta personajului principal, in legatura cu
imaginea Tatalui.
Amintirea acestuia fiind „un punct de sprijin" intr-o lume in care Gelu Ruscanu se simtea
instrainat, vestea ca tatal sau era un delapidator constituie o lovitura grea:
„Gelu: Stii ce-a mai ramas in mine, matusa? Atat cat trebuie dintr-un mar pe care l-a
batut grindina (...) Din ce-mi spuneai, din fotografii, aveam alta imagine despre el..."
O noua rasturnare survine atunci cand eroul afla ca tatal sau s-a sinucis. Identificat tot
mai mult cu acesta, o invita pe (varstnica acum) Nora la el, intr-o incercare disperata de a
patrunde taina ultimelor clipe si a ultimei iubiri a lui Grigore Ruscanu.

3
  O alta trasatura a dramei de idei o constituie faptul ca personajul este caracterizat prin
trairile launtrice ale omului modern: nelinistea, chinul revelatiilor succesive, instrai-
narea, anxietatea, neputinta.
  Actiunea exterioara (miscarea scenica) este redusa, totul petrecandu-se in planul
constiintei.
   Gelu Ruscanu prezinta si trasaturile eroilor proprii autorului: intelectual de elita, situat
deasupra mediei („Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga, nici o minte omeneasca nu a
fost suficienta pana azi"), fanatic al cinstei si al sacrificiului de sine, lucid si sensibil, el
este stapanit de himera absolutului care-1 va si conduce spre moarte.

Rezumat “Jocul Ielelor” de Camil Petrescu

Drama – specie a genului dramatic , in versuri sau in proză cu un conţinut grav, serios,
uneori tragic, prezentat intr-o formă familiară, fără a exclude elementele comice.
Principala componentă o reprezintă conflictul; exprimă întreaga complexitate a vieţii
reale; conţine diferite tipuri de personaje.
Tipuri de dramă:
- D.p.d.v. tematic: socială, istorică, de idei, psihologică;
- D.p.d.v. al curentului literar: romantică, realistă, naturalistă, simbolistă, expresionistă
etc.

Jocul ielelor (1918) este o dramă de idei, o “dramă a absolutului”. De fapt, C. Petrescu
disociază drama absolută de drama de idei. Dramaturgul consideră că acţiunea dramei
absolute se desfăşoară exclusiv sub influenţa unor acte de cunoaştere, la nivelul
conştiinţei, iar evoluţia dramatică se constituie din şirul revelaţiilor succesive in
conştiinţa personajului principal; imposibilitatea de a găsi certitudini provoacă drama.
Teatrul de idei înseamnă, după C. Petrescu „punerea in dialog dramatic a unor teorii
filosofice de ultimă oră”.
“Jocul ielelor” prezintă trăsăturile unei drame de idei:
- tema – drama autoiluzionării;
- conflictul se declanşează in conştiinţa personajului principal; se naşte dintr-o criză de
conştiinţă, din confruntarea lumii ideilor cu cea a realităţii degradate moral;
- un nou tip de personaj – intelectualul care se raportează la absolut ,dar inadaptat in
societatea in care trăieşte – acţiunea este redusă, confruntările petrecându-se in planul
conştiinţei;
Tema dramei – drama intelectualului, care se raportează la absolut şi intră astfel in
conflict cu sine şi cu ceilalţi.
Titlul piesei este o metaforă pe care o “descifrează” chiar dramaturgul: “Jocul ielelor este
jocul ideilor”. Metafora sugerează de fapt, supremaţia conştiinţei (a ideilor) asupra
existenţei.”Jocul ielelor” inseamnă “o dramă a iluzionării”. (EIena Zaharia-Filipos)
Piesa este structurată în trei acte, alcătuite din XII tablouri şi din scene. Este structurată
pentru a putea fi reprezentată scenic; dramaturgul intervine doar prin indicaţiile scenice
(didascalii).
In ceea ce priveşte reperele temporale si spaţiale, acţiunea dramei se petrece in preajma
izbucnirii primului război mondial, in mai 1914 , la redacţia unui ziar bucureştean,

4
“Dreptatea socială”, organ al partidului socialist.
Drama personajului central, Gelu Ruscanu, provine din conflictul dintre concepţia sa
despre dreptatea absolută şi ordinea concret – istorică, ce nu corespunde imaginii
teoretice.
Vindecat de o iubire eşuată, Gelu Ruscanu se angajează intr-o nouă acţiune a spiritului,
dar acum in plan social, pentru apărarea ideii de dreptate absolută. Personajul se află in
posesia unei scrisori a fostei sale iubite Măria Sineşti, din care reiese că ministrul Justiţiei
a comis o crimă pentru a-şi însuşi averea bătrânei ucise. Ruscanu trăieşte cu sentimentul
complicităţii şi, pentru a scăpa de acest sentiment apăsător, hotărăşte să publice scrisoarea
ce-1 incriminează pe ministrul Şerban Saru-Sineşti.
Piesa începe cu momentul hotărârii lui Gelu de a publica scrisoarea in ziarul “Dreptatea
socială”, dar această hotărâre este mereu amânată. Amânarea devine astfel un pretext
scenic (truc de retorică dramatică) ce va dinamiza acţiunea piesei (tot o scrisoare de
amor, niciodată publicată, constituie şi intriga comediei lui I. L.Caragiale, “O scrisoare
pierdută”).
Pe scenă se perindă mai multe personaje, care vor să-l convingă , fiecare aducând
argumente
diferite, că o asemenea campanie este periculoasă. Prima scenă importantă in acest sens o
reprezintă întâlnirea dintre Ruscanu şi Irena, mătuşa care 1-a crescut. Femeia invocă
imaginea lui Grigore Ruscanu, tatăl lui Gelu, faţă de care are o datorie etică. Află că
Sineşti a făcut un gest de generozitate sufletească faţă de Grigore Ruscanu, pe care 1-a
acoperit financiar şi moral atunci când acesta delapidase o sumă importantă de bani
pierdută la cărţi.
In sufletul “pustiit” al eroului are loc o răsturnare a imaginii tatălui; revoltat şi “copleşit”
are tăria să-şi continue campania împotriva lui Sineşti.
O altă confruntare importantă este aceea dintre Ruscanu şi Praida, din actul al treilea, doi
prieteni cu concepţii filosofice diferite. Pentru Gelu, dreptatea este absolută, dar pentru
Praida aceasta este un factor istoric determinat de circumstanţele istorice şi social-
politice: “Criteriul dreptăţii e totdeuna o cauză”. Aşadar in concepţia lui Praida, ideea de
drepatate trebuie coborâtă din sfera abstractă a teoriei şi aplicată la necesitatea istorică,
concretă.
O scenă cheie a piesei este întâlnirea lui Gelu cu Saru-Sineşti din actul al III-lea.
Ministrul vine in redacţia ziarului socialist şi-l atacă prin surprindere pe Ruscanu,
invocând tocmai moralitatea pe care redactorul o apără. Astfel, Gelu, care a trăit in
imoralitate chiar cu soţia ministrului nu are acum deloc autoritatea să dea lecţii altora. De
asemenea, ii atrage atenţia că scrisoarea unei femei nevropate, labile emoţional nu poate
constitui o probă juridică. Replicile sarcastice ale lui Sineşti dezvăluie abilitatea
personajului, care conduce discuţia pe terenul logicii. Este surprinzător faptul că Sineşti
nu foloseşte drept armă scrisoarea compromiţătoare a tatălui lui Gelu, care află acum că
tatăl său s-a sinucis, nu a murit intr-un accident. Nici măcar vizita Măriei Sineşti nu
schimbă hotărârea eroului. Femeia este acum pentru Gelu o străină, precum femeia
necunoscută pe care a iubit-o tatăl său şi din cauza căreia s-a sinucis. Personajul repetă
destinul tatălui; retrăind in conştiinţă ultimele clipe ale vieţii tatălui său Gelu se sinucide.
Pentru el sinuciderea este un act lucid de conştiinţă; eroul lui C. Petrescu a crezut că intre
o moarte obişnuită şi sinucidere este chiar distanţa de la trăire la conştiinţă. De fapt, eroul
s-a sinucis nu pentru că partidul socialist i-a impus încetarea campaniei împotriva lui

5
Sineşti, ci pentru că a descoperit identitatea tragică intre el şi tatăl său.
Gelu Ruscanu este caracterizat in mod direct in didascalii (indicaţiile scenice sunt ample,
semn al implicării nemijlocite a dramaturgului in arta spectacolului): “Gelu e un bărbat ca
de 27-28 de ani, de o frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie in
privire…”; “.. .prins sub zodia umbrelor şi a contrazicerilor”.
Personajul se autocaracterizează: “Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci, atâta dramă”.
Dramaturgul foloseşte tehnica modernă a relativizării perspectivelor (a oglinzilor
paralele), utilizată in caracterizarea indirectă. Astfel, pentru Praida şi Penciulescu
Ruscanu este “omul care vede idei”, pentru Sineşti este un însetat de absolut: “.. .judeci
pe toata lumea după mentalitatea dumitale…”; “Cine e de vină că iei fumurile dumitale
drept realiate”.
Aşadar, Gelu Ruscanu este tipul intelectualului lucid, orgolios, dar inadaptat, care se
defineşte ca atare şi prin relaţiile cu celelalte personaje. Deşi prieten cu Praida, nu
împărtăşeşte aceeaşi filosofie cu el, adică o filosofie pragmatică. Pe Măria Sineşti a iubit-
o cândva, dar femeia nu a răspuns chemării bărbatului şi acum a devenit o străină.
Un tip uman opus lui Gelu este Sineşti, ministrul justiţiei. Acesta este inteligent şi, in
acelaşi timp fără scrupule, necruţător, tipul politicianului versat şi orgolios. Sineşti e un
luptător mai abil decât Gelu Ruscanu, ştie să atace prin surprindere, să-şi domine
adversarul. Cei doi se confruntă direct in actul al III-lea, dar rezultatul este nedecis,
pentru că oricât ar încerca temutul avocat să îndrepte discuţia pe terenul strict al logicii,
acesta se loveşte de firea fanatică, însetată de absolut, pe care tânărul redactor a moştenit-
o de la tatăl său.
Personajul are o relaţie specială cu imaginea tatălui său. Răsturnarea imaginii tatălui il
copleşeşte, se simte lovit in zona cea pură a fiinţei lui. Atunci când Gelu află că tatăl său
s-a sinucis, imaginea părintelui reînvie in conştiinţa fiului, acum purificată, intensă. Cei
doi se regăsesc definitiv in absolut, prin acelaşi destin.
„Jocul ielelor” este o dramă , prezentând toate trăsăturile acestei specii literare: acţiune
exterioară redusă, conflict interior, personaje care se relevă pe baza trăirilor interioare.