POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ

(PCC)
Este politica comună prin excelenţă a UE, cea care a dat impulsul primar
integrării economice europene. De la bun început, a fost concepută ca o
politică supranaţională. Este unul din primele domenii în care Statele
Membre au acceptat să îşi limiteze suveranitatea, delegând competenţe
extinse la nivel comunitar.
Sir Leon Brittan, fost comisar pentru relaţii economice externe:
politica comercială reprezintă «probabil cea mai bună reclamă
pentru punerea în comun a suveranităţii naţionale de când a luat
fiinţă Comunitatea Europeană ».1

NEVOIA DE O POLITICĂ COMERCIALĂ COMUNĂ A FOST

DATĂ DE:
1. exigenţele constituirii pieţei interne unice : lipsa
unei politici comerciale comune ar fi favorizat fenomenul
de deviere de comerţ (penetrarea importurilor pe piaţa
CE prin teritoriul vamal al statului membru cu cele mai
mici obstacole la produsul respectiv), pentru a cărui
combatere s-ar fi recurs la aplicarea de măsuri restrictive
în comerţul intra-comunitar.

2. exercitarea unei influenţe la scară internaţională

corespunzătoare dimensiunii economice a grupării :
uniformitatea posturii şi acţiunilor adoptate în relaţiile cu
partenerii comerciali permit CE să valorifice avantajele
care decurg din excepţionala sa dimensiune economică.
Ponderea UE-25 în comerţul mondial cu bunuri (exclusiv fluxurile
intracomunitare) este de 18.4%, iar UE-15 are o pondere de 27% în
comerţul mondial cu servicii.2

3. protejarea procesului de decizie în materie de

influenţa grupurilor de interese protecţioniste

1
apud. John Peterson, Elizabeth Bomberg: External Trade Policy, în “Decision-making in the EU”,
Palgrave, 1999; p.90
2
Klaus Gunter Deutsch: Moving free trade forward, Deutsche Bank Research, July 2005; p.6

1
OBIECTIVELE PCC (potrivit Art.131 – fost 110 – al TCE)
- dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial
- suprimarea progresivă a restricţiilor în calea
schimburilor internaţionale

În practică, postura politicii comerciale a CE nu a fost în mod

constant una liberală, înregistrându-se variaţii mari de
atitudine: în timp; de la un sector la altul; de la o categorie
de parteneri la alta. Chiar CEJ a relativizat semnificaţia
prevederilor Tratatului arătând, într-o decizie din octobrie
1979, că “deşi se poate considera că, atunci când Tratatul a
fost elaborat, liberalizarea comerţului era ideea dominantă,
Tratatul nu se opune posibilităţii dezvoltării de către
Comunitate a unei politici comerciale îndreptate către
reglementarea pieţei mondiale pentru anumite produse”.3

De la 1 ianuarie 1970 (după încheierea perioadei de tranziţie

prevăzută de Tratatul de la Roma), politica comercială a
devenit competenţa exclusivă a Comunităţii:
- deciziile în acest domeniu nu se mai supun aprobării
statelor membre individuale;
- politica comercială comună se conduce după "principii
uniforme", pe care trebuie să le aplice toate Statele
membre.

PRINCIPIILE DE FUNCŢIONARE A PCC:

- tarif vamal comun
- acorduri comune cu ţările terţe
- aplicarea uniformă a instrumentelor de politică comercială
de către toate statele membre

3
Jacques Pelkmans: European Integration, Pearson Education, 2001; p.250

2
În situaţiile de competenţă exclusivă:
- negocierile se poartă de către CE şi în numele Statelor
Membre (sarcina este delegată Comisiei);
În practică, CE “negociază cu o singură voce” chiar şi în domeniile de
competenţă mixtă, existând aranjamente informale în acest sens.

- încheierea de acorduri revine doar CE

- luarea deciziilor cu privire la acceptarea rezultatelor
negocierilor se face prin vot cu majoritate calificată
- statele membre nu pot acţiona unilateral în domeniile
respective: nu pot adopta acte normative şi nu pot
încheia acorduri cu ţări terţe

În situaţiile de competenţă mixtă:

- coordonarea şi realizarea unei poziţii comune a CE şi
statelor membre este mai dificilă
- acceptarea rezultatelor negocierilor internaţionale
necesită, de facto, o unanimitate de vederi a Statelor
Membre, care poate fi mai dificil de realizat decât una
de jure în Consiliu, deoarece mai trebuie îndeplinite şi
procedurile de ratificare internă prevăzute de fiecare
stat
În ambele cazuri, Statele Membre reprezintă
autoritatea supremă, dar în primul ea se exercită
numai colectiv şi mijlocit, prin structurile
instituţionale ale CE, pe când în al doilea caz ea
se exercită individual, potrivit dispoziţiilor
constituţionale din fiecare ţară (care implică
parlamentele naţionale)

DELIMITAREA COMPETENŢELOR
Exista două paliere de delegare a competenţei:
a) în termeni de substanţă: dinspre statele membre individuale către
"uniunea" statelor membre, care se exprimă colectiv prin Consiliul UE

b) în termeni de procedură: dinspre Consiliu către Comisie

Avantajele delegării ţin de eficienţa sporită obţinută:
- mai multă coerenţă în formularea politicii
- câştig de timp

3
 - mai multă autoritate/influenţă în negocierile internaţionale

Pentru a determina dacă o anumită problematică ţine

de competenţa exclusivă a Comunităţii sau dace
obiectul competenţei mixte, este necesară definirea
întinderii PCC.

SFERA DE CUPRINDERE A PCC - Articolul 133 (ex-

113) al TCE : "(…) modificări ale nivelurilor taxelor
vamale, încheierea de acorduri vamale şi comerciale,
realizarea uniformităţii în ceea ce priveşte măsurile de
liberalizare, politica de export şi măsuri de protejare a
comerţului precum cele care trebuie luate în caz de
dumping sau subvenţionare."

Enumerarea din Art.133 este doar ilustrativă. Deoarece

menţionează anumite instrumente specifice (taxe vamale, măsuri
antidumping), dar nu şi pe altele, ea nu poate fi considerată a avea un
caracter exhaustiv.

Există opinii potrivit cărora această lipsă de precizie a

fost deliberată, reflectând compromisul dintre
orientările mai liberale şi cele protecţioniste care
prevalau în statele membre la momentul creării CEE

Iniţial, s-a degajat un consens informal asupra

următoarelor interpretări:
- prevederile vizează comerţul cu bunuri şi unele aspecte
conexe
- promovarea exporturilor ţine în principal de resortul
statelor membre individuale, deoarece produsele lor se
concurează reciproc pe pieţele externe, astfel încât
adoptarea de măsuri comuntare ar fi nepotrivită

Pe măsura sporirii complexităţii problematicii relaţiilor economice

internaţionale şi a extinderii aplicabilităţii regulilor GATT/OMC, a devenit
necesară extinderea sferei de cuprindere a PCC.
Argumentele pe care s-a sprijinit acest demers au fost
variate, incluzând:

4
 - nevoia de a evita inducerea de distorsiuni pe piaţa
internă unică
- nevoia de a apăra cu mai multă forţă interesele CE pe
plan internaţional
- evitarea riscului ca acţiuni autonome ale Statelor
Membre pe plan internaţional să afecteze îndeplinirea
obligaţiilor care le revin în cadrul CE, potrivit acquis-ului
comunitar

Adaptarea conţinutului PCC s-a produs pe

patru căi

⇒ inerent, prin acceptarea tacită a unor

realităţi incontestabile
• Comerţul cu bunuri nu mai este decât o parte (şi cu o pondere în scădere) a comerţului
mondial, în care serviciile sunt tot mai bine reprezentate.
• Fluxurile investiţionale se substituie sau sunt complementare schimburilor comerciale.
Peste jumătate din investiţiile externe europene se referă la servicii.
• Are loc deplasarea accentului în negocierile internaţionale de la instrumentele şi
mpsurile aplicate “la frontieră” către cele strâns legate de politicile interne (concurenţă,
mediu, aspecte sociale).

⇒ informal, prin aşa-numita "soft integration",

adică adoptarea de modalităţi de cooperare neobligatorii, care trec
dincolo de obligaţiile din tratate
- la finele Rundei Tokyo, care ocazionase încheierea de acorduri în
domenii a căror includere în sfera PCC era discutabilă (achiziţii publice,
obstacole tehnice), s-a realizat un acord politic ca atât CE, cât şi
Statele Membre să figureze printre semnatari
- în cadrul Rundei Uruguay, Comisia a putut negocia singură şi în
domeniile cu privire la care statele membre continuau să aibă
prerogative proprii, distincte de cele ale Comunităţii

⇒ prin jurisprudenţa CEJ

Până în 1994, CEJ a fost promotoarea unei extinderi progresive a
sferei de cuprindere a PCC, tendinţă care a cunoscut o întrerupere în
1994 (Opinia nr.1/ 15 noiembrie 1994)
Opinia a fost emisă la solicitarea Comisiei Europene care,
deşi (sau tocmai deoarece) convenise cu Statele membre că
rezultatele Rundei Uruguay for fi supuse ratificării de
parlamentele naţionale, ca şi de Parlamentul European,

5
dorea o confirmare expresă a poziţiei sale conform căreia
toată problematica guvernată de OMC ţine de
competenţa exclusivă a Comunităţii.
Opt state membre, ca şi Consiliul ca instituţie comunitară, contestau
această interpretare.

Opinia CEJ a conturat o soluţie « de mijloc », dar una

extrem de complicată :
a) doar « modul 1 » (livrare trans-frontieră) de furnizare a serviciilor
este « similar cu comerţul cu bunuri » şi, ca atare, aparţine
neambiguu competenţei exclusive
b) serviciile de transport, indiferent de modul de furnizare, sunt
excluse din sfera competenţei exclusive
c) din întreaga problematică acoperită de Acordul TRIPs, doar comerţul
cu mărfuri contrafăcute ţine de competenţa exclusivă a Comunităţii
d) nici o menţiune cu privire la problematica investiţiilor externe
directe

Implicaţii nedorite ale Opiniei :

- riscul de contagiune : din cauza caracterului de « angajament
unic » al OMC, toate problemele guvernate de acesta pot deveni
de facto obiecte ale competenţei mixte (progresul poziţiei UE
depinde de cel mai mic numitor comun)
- dificultăţi în cadrul procedurilor de reglementare a diferendelor :
statele membre pot fi ţintite individual în anumite domenii (e.g.,
TRIPs) sau nu îşi pot promova interesele suficient de bine (dacă
obţin câştig de cauză, nu pot adopta singure măsuri de
retorsiune cu utilizarea de instrumente aflate în competenţa
Comunităţii)
- încalcă logica pe care s-au bazat negocierile în domeniul
serviciilor : modurile de furnizare a serviciilor reprezintă
modalităţi alternative de desfăşurare a comerţului cu servicii,
între ele nu există diferenţe calitative, care să justifice un
tratament diferit

⇒ formal, prin amendarea Tratatului

constitutiv : iniţiativele Comisiei în acest sens nu au avut decât
un succes limitat

Tratatul de la Amsterdam (1997)

Soluţie de compromis: « clauza-pasarelă », adică posibilitatea dată
Consiliului de a decide, prin unanimitate şi de la caz la caz, ca negocierile şi
acordurile internaţionale legate de servicii şi proprietatea intelectuală să fie

6
supuse competenţei exclusive a Comunităţii, fără a mai fi nevoie de o
modificare a Tratatului. O asemenea soluţie :
a) era susceptibilă să evite procedurile laborioase de
amendare a Tratatului constitutiv, dar
b) prezenta riscul inducerii altor defazaje în exercitarea
competenţei exclusive asupra CCP, deoarece apărea
distincţia între « negocierile şi acordurile internaţionale »
(care puteau ajunge în competenţa Comunităţii) şi
adoptarea de măsuri interne în aceleaşi probleme (care
rămâneau în competenţa statelor membre).
Consiliul nu s-a prevalat niciodată de această
facultate.

Tratatul de la Nisa (2000)

Problema definirii cuprinderii PCC a fost abordată pe baza a două principii :
♦ principiul paralelismului: alinierea mecanismului decizional pentru
negocierile comerciale internaţionale la cel aplicat pentru adoptarea regulilor
interne
♦ « lista negativă » : sunt enumerate excepţiile de la principiul competenţei
exclusive a Comunităţii Instituie

Situaţia concretă în domeniile controversate:

• serviciile sunt puse sub incidenţa competenţei exclusive şi a
deciziei cu majoritate calificată, cu două excepţii:
- serviciile de transport, care sunt complet excluse din sfera de
cuprindere a PCC
- serviciile de educaţie, cultură, audiovizual, sănătate şi serviciile
sociale, unde funcţionează competenţa mixtă, iar luarea
deciziilor pe palierul comunitar se face cu unanimitatea statelor
membre
Se pune capăt, astfel, distincţiei lipsite de raţionalitate economică pe care o
făcuse CEJ între servicii în funcţie de modul lor de furnizare.

• « aspectele comerciale » ale drepturilor de proprietate intelectuală

au fost puse sub incidenţa competenţei exclusive şi a deciziei cu
majoritate calificată ; pentru celelalte aspecte legate de drepturile de
proprietate intelectuală, funcţionează o mică « clauză-pasarelă »
conform căreia Consiliul poate decide cu unanimitate de voturi ca
regula competenţei exclusive să se extindă şi asupra lor. Potrivit

7
principiului paralelismului, regula de luare a deciziilor în acest caz
este cea a unanimităţii.

• a rămas neclar statutul investiţiilor externe directe, pe care

Tratatul nu le menţionează, dar cu privire la care istoricul negocierilor
sugerează că nu se pune problema includerii tacite în sfera de
cuprindere a PCC : au existat propuneri de menţionare explicită a lor ca
aparţinând PCC (Finlanda), care nu au fost reţinute din cauza opoziţiei altor
membri

LUAREA DECIZIILOR
Conform Art.114 (în prezent abrogat) al Tratatului CE,
deciziile trebuiau luate:
în unanimitate, în timpul primelor două “stadii” (până la 1
ianuarie 1966)
cu majoritate calificată, ulterior
În fapt, din cauza “compromisului de la Luxemburg”,
unanimitatea a reprezentat regula de luare a
deciziilor până la intrarea în vigoare a Actului Unic
European, în 1987.

La ora actuală, votul cu majoritate calificată este

principala modalitate de luare a deciziilor în materia
politicii comerciale. Această regulă prezintă o serie de avantaje
specifice în domeniul politicii comerciale:

- este o modalitate care evită situaţiile de blocaj, fapt cu

atât mai important în domeniul PCC cu cât, spre
deosebire de problemele care ţin de piaţa internă unică,
unde neluarea unor decizii la nivel comunitar implică
păstrarea deciziilor existente la nivel naţional, în
domeniul PCC, care ţine de competenţa exclusivă a
Comunităţii, o paralizie decizională la nivelul UE nu
poate fi suplinită de statele membre acţionând
individual

- este un bun mijloc de protecţie pentru statele membre,

care pot astfel evita presiuni din partea unor mari

8
 puteri comerciale (SUA), în sensul adoptării unor
anumite posturi de politică comercială, arătând că
posibilitatea lor de a influenţa PCC este limitată

- este susceptibilă să amplifice postura liberală a PCC

deoarece poziţia comună nu mai trebuie stabilită la
nivelul celui mai mic numitor comun şi nu mai trebuie
să acomodeze toate solicitările de protecţie venite din
statele membre

- Comisia are, în principiu, mai multă marjă de manevră

să negocieze în condiţiile adoptării deciziilor cu
majoritate calificată

În anumite circumstanţe particulare, regula

votului cu majoritate calificată cedează pasul
altor modalităţi de luare a deciziilor.

Votul cu majoritate simplă

Utilizat pentru adoptarea deciziilor legate de instituirea măsurilor de
apărare comercială (antidumping, compensatorii, salvgardare).

Votul unanim
Se aplică în următoarele situaţii:
a) dacă sunt vizate probleme pentru care regula de
decizie pe plan intern este tot unanimitatea (principiul
paralelismului)

b) dacă, deşi pe plan intern adoptarea de reglementări

este supusă regulii majorităţii calificate, autoritatea de
a reglementa nu a fost încă exercitată

c) dacă este vorba de acorduri de asociere, care cad sub

incidenţa Art. 238 (ex-310) al Tratatului CE

d) dacă sunt vizate probleme care ţin de sfera serviciilor

culturale, audiovizuale, sociale, de educaţie şi sănătate

9
 Unanimitatea este oricum regula de facto în toate
problemele care nu ţin de competenţa exclusivă a
Comunităţii, deoarece aspectele care intră sub incidenţa
comptenţelor mixte trebuie aprobate separat de către
fiecare stat membru în parte.

Probleme care derivă din regula unanimităţii:

- este disproporţionată, punând bloca negocieri comerciale din motive
minore
- facilitează sarcina grupurilor de interese, care nu trebuie să se
concentreze decât pe obţinerea sprijinului unui singur stat membru

Pe de altă parte, forţa de negociere a Comisiei poate fi

amplificată: deoarece este greu de făcut concesii
partenerilor, preţul concesiilor făcute de Comisie este
considerat a fi ridicat.

Consensul
În practică, chiar şi atunci când regula votului cu
majoritate calificată este aplicabilă, Statele Membre
preferă să aplice regula consensului. Nu este, deci,
suficient să fie extinse cazurile în care se poate recurge la
votul cu majoritate calificată: MAI TREBUIE ŞI CA STATELE
MEMBRE SĂ FIE PREGĂTITE SĂ TREACĂ LA VOT.

Consensul afectează postura Comisiei, deoarece mandatul său de

negociere este mai puţin ambiţios (fiind situat aproape de nivelul celui
mai mic numitor comun), iar marja sa de manevră pe parcursul
negocierilor este mai limitată.

NEGOCIERILE INTERNAŢIONALE
Trei faze interdependente: stabilirea obiectivelor (mandatul); negocierea
propriu-zisă; adoptarea rezultatelor (ratificare)
MANDAT
Pentru a antama negocieri cu ţările terţe, este necesară o decizie a
Consiliului. Comisia are dreptul de iniţiativă în ceea ce priveşte propunerile
de negociere pentru acordurile comerciale. În cadrul Comisiei, proiectul este
întocmit de DG TRADE. De regulă, el nu este aprobat de Colegiu.

10
Propunerile Comisiei pot fi modificate prin consens în “Comitetul 133”. De
aici, mandatul este transmis COREPER, de unde ajunge la Consiliu
(formaţiunea “Afaceri Generale şi Relaţii Externe”). Acesta adoptă mandatul
de negociere. Nu există o obligaţie legală a Consiliului de a aproba
propunerile de negociere ale Comisiei. În ultimii ani, însă, acesta a uzat
sistematic de dreptul de a da directive de negociere Comisiei.

Mandatul poate fi mai mult sau mai puţin flexibil, în funcţie de

complexitatea şi sensibilitatea problemei în discuţie. Nu există uniformitate
de vederi în această privinţă:
- “mandatele au fost, în mod tradiţional, foarte flexibile”
- “Comisia nu vrea să negocieze fără un mandat şi nu poate să
negocieze când are un mandat”.

De regulă, mandatul este foarte “strâns” când problemele abordate sunt

sensibile, e.g. cazul agriculturii. Uneori, un mandat rigid poate favoriza
obţinerea de concesii în cadrul negocierilor: “puterea unui negociator stă
adesea în incapacitatea sa manifestă de a face concesii şi a răspunde la
cereri”. Negociatorii americani au recurs frecvent la această tactică,
prevenindu-şi partenerii că, în lipsa unor concesii importante din partea lor,
congresul nu va accepta acordul negociat.

În unele cazuri, mandatul ia forma uneia sau mai multor “directive de

negociere”, iar în alte cazuri poate să fie doar un document cu caracter
general. “Directivele de negociere” nu au vreo semnificaţie juridică: ele pot
fi încălcate în timpul negocierilor, cu riscurile de rigoare în ceea ce priveşte
aprobarea rezultatelor. Consiliul poate emite directive şi pe parcursul
negocierilor.

NEGOCIERE
Comisia negociază pentru UE în cazurile de competenţă exclusivă. În
practică, acest lucru se întâmplă şi pentru aspectele de competenţă mixtă:
aranjamente ad hoc
♦ în 1995, Comisia şi Consiliul au convenit un Cod de Conduită privind negocierile în
domeniul serviciilor: Comisia urma să fie singurul negociator; statele membre puteau
să asiste; Comisia putea participa la reuniuni informale restrânse, cu condiţia să
informeze prompt statele membre despre cele discutate

11
 “obligaţia de cooperare” statuată de CEJ (în Opinia 1/1994), care
“decurge din exigenţa reprezentării internaţionale a Comunităţii”
♦ obligaţia de cooperare este considerată a decurge din legislaţia primară (Art.12 şi
Art.33 TUE). Există şi decizii ale CEJ în acest sens: utilizarea drepturilor de vot ale
Statelor Membre în cadrul FAO; Curtea a considerat că acestea nu respectaseră
obligaţia lor de a coopera cu CE.

Statele membre au dreptul să asiste, dar nu şi să ia cuvântul în sesiunile

plenare ale OMC.

Comisia este “asistată” în cadrul negocierilor de “Comitetul 133”, al cărui

rol practic nu este exclusiv consultativ, cum sugerează textul Art.133.
comitetul nu recurge, practic, la vot, dar dezbaterile permit să se “ia pulsul”
statelor membre. Dacă Comisia decide să ia o poziţie pentru care nu are
acceptul clar al “Comitetului 133”, se poate aştepta la dificultăţi din partea
Consiliului.

RATIFICARE
Se face de către Consiliu potrivit regulilor de luare a deciziilor, prin
vot cu majoritate calficată (majoritatea cazurilor) sau cu unanimitate.

Cu privire la acordurile încheiate în baza Articolului 133, Parlamentul

European nu trebuie consultat (deşi Comisia o face în mod voluntar).

Acordurile internaţionale care acoperă o problematică ce excede

sfera de cuprindere a PCC intră în două categorii:
- acorduri de comerţ şi cooperare economică (Art.300)
- acorduri de asociere (Art.310).

Aprobarea tuturor acestor acorduri implică Parlamentul European:

- prin consultare pentru Art.300
- prin aviz conform pentru Art.310

RĂSPUNDERI INSTITUŢIONALE
COMISIA EUROPEANĂ
Este principalul actor în domeniul PCC :
- are principala iniţiativă în stabilirea poziţiei CE în
negocierile internaţionale

12
 - are responsabilităţi cvasi-exhaustive în punerea
în aplicare a măsurilor de politică comercială
(inclusiv cele convenite prin negocierile
internaţionale)

Întrucât un blocaj decizional la nivelul Consiliului îi răpeşte Comisiei

posibilitatea de a acţiona în domeniul PCC, aceasta are tendinţa de a
acţiona ca un facilitator între Statele Membre, cu scopul de a degaja
soluţii de compromis.

CONSILIUL UE
Este principala autoritate în domeniul PCC, unul din
foarte puţinele rămase în care Consiliul exercită
singur funcţia legislativă.

Problemele PCC sunt tratate în Consiliul Afaceri Generale şi

Relaţii Externe (GAERC). Această opţiune a reflectat, iniţial,
lipsa de influenţă a miniştrilor comerţului, iar modificarea ei
ulterioară a devenit imposibilă odată ce problemele
comerciale au ajuns să reprezinte probleme de
« politică înaltă » cu începere din anii ’90.

GAERC se întruneşte doar o dată pe lună, iar agendele întâlnirilor

sunt întotdeauna supraîncărcate. De asemenea, gradul de expertiză
în probleme tehnice al miniştrilor de externe este limitat. Există de
aceea tendinţa de a andosa cvasi-automat poziţiile adoptate în
COREPER sau în « Comitetul 133 ».

Influenţa altor Consilii asupra substanţei problematicii tratate este mai

mare. De exemplu, în Consiliile Agricultură sunt abordate problemele
tehnice, ceea ce face ca influenţa acestui Consiliu asupra
negocierilor comerciale internaţionale să fir foarte mare, chiar
disproporţionată în raport cu importanţa relativă a problemelor în
suspensie.

Preşedinţia poate juca un rol important, prin controlul pe care îl are

asupra agendei şi programării întâlnirilor de Consiliu. În anii 1989-
90, când preşedinţia a fost deţinută de trei ţări puţin dispuse la
compromisuri în negocierile GATT privind agricultura, problemele

13
delicate au fost sistematic puse pe agenda Consiliului Agricultură, a
cărui postură era evident mai protecţionistă.

COREPER
Are întâlniri săptămânale, pregătind agenda reuniunilor de Consilii. În
primii ani de existenţă a CEE, un comitet subordonat COREPER a
fost creat pentru a sprijini tratarea problemelor operaţionale de
politică comercială (antidumping, salvgardare etc): « Grupul
Chestiunilor Comerciale ». Această structură, înfiinţată pe cale
administrativă, coexistă cu « Comitetul 133 ».

O anumită diviziune de responsabilităţi există, în sensul că « Grupul »

abordează probleme de aplicare internă a unor instrumente de
politică comercială, pe când « Comitetul 133 » se ocupă cu
problemele aflate pe agenda negocierilor internaţionale.

Mai funcţionează şi o serie de comitete « clasice », care ţin

de « comitologie » : comitete înfiinţate de Consiliu şi care au
responsabilităţi precise stabilite în legislaţia
secundară (antidumping, clasificare vamală, reguli de
origine).

« COMITETUL 133 »
Este singura structură operaţională de acest fel menţionată
explicit în Tratat, ceea ce îi conferă un statut diferit de cel al
comitetelor obişnuite.

Formal, responsabilităţile sale sunt doar consultative, dar în practică

operează adesea ca un substitut de facto al Consiliului. Această
trăsătură este atât de evidentă încât site-ul Departamentului
pentru Comerţ şi Industrie al Marii Britanii conţine informaţia
că « politica comercială a Comunităţii este decisă de
Comitetul 133 ».

14
Comitetul lucrează prin consens : recurgerea la vot este
practic inexistentă. În cele mai multe cazuri, « linia » decisă
la acest nivel este adoptată fără dezbateri în Consiliu.

Eficacitatea mecanismului suferă de pe urma extinderii numărului de

membri, care fac tot mai dificile dezbateri aprofundate. Această situaţie
măreşte influenţa de facto a Comisiei, care asumă tot mai frecvent rolul de
conducător al dezbaterii.

Reprezentanţii Comisiei dispun de mai multă expertiză decât

membrii Comitetului şi, uneori, recurg şi la tactici de « forţare a
mâinii » (e.g., anunţând în faţa presei propuneri încă nepuse pe masa
Comitetului; distribuirea documentaţiei în ultimul moment).

PARLAMENTUL EUROPEAN
Nu are nici o competenţă specifică în domeniul
PCC. Forme de manifestare a PE în domeniul PCC, în scopul
exercitării unei anumite influenţe : audieri ; întocmirea de rapoarte.

Comisia Europeană
♦ a implicat în mod voluntar PE prin informarea sa sistematică
(inclusiv includerea de membri ai PE în delegaţiile de la Conferinţele
Ministeriale OMC)
♦ a formulat în cadrul ultimelor CIG propuneri de extindere a
prerogativelor PE
♦ a susţinut ideea creării unei adunări parlamentare a OMC

Este de aşteptat o extindere de facto a prerogativelor PE, în

măsura în care problematica acoperită de OMC atinge tot
mai mult domenii în care legislaţia comunitară pertinentă se
adoptă prin procedura codeciziei, ceea ce va necesita avizul
conform al Parlamentului.

CLIVAJE NAŢIONALE
Mai mulţi analişti au încercat sã deceleze resorturile
naţionale ale mecanismului decizional în PCC.

15
 - unii au avansat ipoteza unei puteri de decizie disproporţionate a
statelor mici: numãrul voturilor de care dispun statele de mici
dimensiuni este proporţional mai mare decât ponderea acestora în
populaþia şi/sau produsul brut comunitar

- alţii au afirmat existenţa unei influenţe disproporţionate a unor

state individuale (în primul rând Franţa): cazuri de facturã anecdoticã
(adoptarea succesivă de măsuri antidumping provizorii la importul de
bumbac, deşi exista o majoritate de state membre împotriva măsurilor
definitive), însã nu existã o cercetare sistematicã care sã o valideze;
dimpotrivã, studiul lui Bernard Bobe (1983) nu a depistat nici o
corelaţie între pattern-ul protecţionismului comunitar şi variabile
politice şi sociale specifice Franţei.

Mecanismul decizional la nivel comunitar este polarizat în douã

“tabere”, care se disting printr-o preferinţă relativ sistematicã pentru:
- mãsuri protecţioniste: Franţa este identificatã drept lider
incontestabil, având Italia, Grecia, Spania şi Portugalia ca aliaţi
obişnuiţi
- comerţ liber: se manifestã cu mai mare regularitate Marea
Britanie, Suedia, Olanda, Danemarca, Luxemburg şi Irlanda
(dar numai pentru produse neagricole).

Belgia şi Austria se manifestă mai des în favoarea primei tabere, pe

când Germania este înclinată să o sprijine pe cea de-a doua în alte
probleme decât cele agricole.

Se apreciazã cã, în general, grupul antiprotecţionist este suficient de

puternic pentru a bloca cele mai restrictive iniţiative în materie de politică
comercială.

O demarcaţie similară poate fi pusă în evidenţă şi cu privire la preferinţa

pentru lansarea unei noi runde de negocieri comerciale multilaterale.
“Grupul protecţionist” are interese defensive şi poate să se protejeze
împotriva riscului unor “concesii” prea ambiţioase prin opoziţia faţă de
extinderea sferei de cuprindere a PCC, în condiţiile caracterului de
angajament unic al acordurilor rezultate de pe urma negocierilor
(competenţa mixtă dă un drept implicit de veto, care vizează tot pachetul de
înţelegeri, deci şi pe acelea din domenii guvernate pe plan comunitar de
regula majorităţii).

16
Celălalt grup are interese preponderent ofensive (lărgirea accesului pe
piaţele externe), ceea ce îl face să privilegieze extinderea prerogativelor
Comunităţii în “noile domenii”. Un factor moderator al acestei tendinţe este
reticenţa ideologică a Marii Britanii şi Danemarcei (care aparţin acestui
grup) faţă de “cedarea suveranităţii”.

Există două teorii opuse cu privire la atitudinea

imprimată PCC de particularităţile sistemului
decizional în UE.

► privilegierea posturii liberale

Grupul anti-protecţionist dispune de o minoritate de
blocaj, iar posibilitatea adoptării de măsuri
protecţioniste naţionale nu mai există ⇒ grupul
protecţionist va fi dispus să accepte orice
soluţie de compromis

► favorizarea posturii protecţioniste: “problema notei de plată”

Analogia cu un grup de meseni care trebuie să
împartă (egal) costul unei note de plată la restaurant
şi sunt astfel stimulaţi să comande cele mai scumpe
feluri: toţi membrii unei uniuni vamale au de suferit
costurile măsurilor protecţioniste, dar există pentru
fiecare stimulentul de a le introduce în domenii de pe
urma cărora pot obţine şi beneficii de pe urma lor.

PROTECŢIONISMUL COMERCIAL ÎN UE
Caracterizare generală
În mod tradiţional, UE (CE) a fost privită ca o grupare
protecţionistă. Apogeul acestei percepţii a fost înregistrat în a doua
jumătate a anilor ’80, sub influenţa unei conjuncţii de factori :

17
• edificarea unor sisteme de protecţie autonomizate în anumite
sectoare, care ajunseseră să fie supuse de facto unor reguli proprii :
- preţuri garantate, cuplate cu prelevări variabile şi
restituiri la export în domeniul agricol
- restricţii cantitative selective (discriminatorii) în
domeniul comerţului cu produse textile
- o reţea de acorduri « voluntare » de limitare a
exporturilor de produse siderurgice acoperind toţi
furnizorii semnificativi ai pieţei comunitare
- acorduri de limitare « voluntară » a exporturilor de
autovehicule japoneze destinate anumitor pieţe
naţionale (Franţa, Italia, Portugalia, Spania, Marea
Britanie)
- excluderea de la libera circulaţie (Art.115), de către
diverse ţări membre, a importurilor de produse
electronice, pielărie şi încălţăminte

• dificultăţile în finalizarea cu succes a negocierilor « Rundei

Uruguay », datorate în mare parte lipsei de disponibilitate a CE faţă
de reformarea PAC

• percepţia riscului ca eliminarea tuturor restricţiilor în comerţul

intracomunitar, în condiţiile desăvârşirii “pieţei unice”, va fi însoţită de
o înăsprire a condiţiilor de acces al produselor din ţări terţe pe piaţa
europeană (spectrul Fortress Europe). Un asemenea efect era
preconizat din cauza presupusei acţiuni a mai multor factori:
- probabilitatea solicitării de concesii suplimentare în schimbul
accesului la o piaţă mai vastă (în acest sens, trebuie menţionate
declaraţiile responsabilului cu politica comercialã externã în cadrul
Comisiei Europene din acea perioadã, Willy de Clercq: “dacã
partenerii noştri doresc sã profite de integrarea noastrã şi de
dinamismul pe care o va crea, ei vor trebui sã fie decişi sã îşi deschidã
propriile pieţe în condiţii echivalente”
- “compensarea” producãtorilor naţionali frustraţi de abolirea
restricţiilor naţionale prin sporirii subvenţiilor acordate fie la nivel
comunitar (din fondurile sociale - FSE sau regionale - FEDER), fie la
nivel naţional (prin ajutoare de stat)
- instituirea de restricţii la nivel comunitar pentru produsele supuse
anterior limitãrilor aplicate de doar unele din ţãrile membre

18
În fapt, constituirea Pieţei Unice a consituit punctul
de plecare pentru un proces de liberalizare
accentuată a politicii comerciale comune.
- foarte puţine restricţii “naţionale” au fost “comunitarizate”
(automobile din Japonia, conserve de ton, conserve de sardine),
iar acelea doar pentru perioade tranzitorii care nu au depăşit
finele deceniului
- acordurile de limitare “voluntară” a exporturilor au fost formal
denunţate în urma intezicerii lor prin Acordul asupra Măsurilor de
Salvgardare din cadrul OMC, iar recurgerea la măsuri de
salvgardare în locul lor a fost foarte sporadică
- un proces de reformă a PAC, implicând şi consolidarea protecţiei
vamale a fost declanşat şi amplificat pe parcursul anilor ’90

În consecinţă, la ora actuală Uniunea Europeană

poate fi considerată o piaţă relativ deschisă faţă
de concurenţa externă
♦ Patrick Messerlin (2001) că nivelul agregat al
protecţiei (vamale şi netarifare în UE) reprezenta
echivalentul unei taxe vamale medii de 13.8% în
1990, scăzând la 11.7% în 1999
♦ diferiţi indici ai restrictivităţii plasează UE
într-o situaţie comparabilă cu celelalte mari
puteri comerciale
Indicele FMI Indicele BM
(calitativ: 1…9) (cantitativ: cel mai mic nivel
calculat:4.9; cel mai mare: 67.8)
UE 4 16.7
SUA 4 10.7
Japonia 4 15.8

PROTECŢIA TARIFARĂ
CE operează un tarif vamal comun, intrat în vigoare la 1
iulie 1968, şi stabilit pe baza mediei aritmetice a taxeor
vamale aplicate de ţările participante (cu câteva excepţii, la
produse foarte sensibile, unde nivelurile s-au stabilit prin
negociere). Media taxelor vamale neagricole aplicate în

19
1968 era de 10.4%. În 1995, ea scăzuse la 6.4%,
pentru ca în 2004 să se situeze la doar 4.1%.

Protecţia vamală este mai însemnată în domeniul

agricol: media simplă a taxelor vamale agricole era de
16.5% în 2004, faţă de 20.8% în 1997 şi 25% în 1995.
Determinări anterioare ale nivelului mediu de protecţie
vamală pe întreg sectorul agricol al UE nu există, din cauza
instrumentelor diferite utilizate.

În sectorul agricol, UE continuă să aplice şi un număr mare de taxe vamale

specifice, ca rezultat al “tarificării” prelevărilor variable aplicate anterior
încheierii Acordului privind Agicultura în cadrul Rundei Uruguay. Proporţia
poziţiilor tarifare cărora li se aplică astfel de taxe este de 9.9%. Echivalentul
ad valorem mediu al taxelor vamale specifice este mult mai ridicat decât
nivelul mediu al taxelor vamale ad valorem.

UE este printre foarte puţinii membri OMC care şi-au consolidat

integral taxele vamale4 (toate poziţiile tarifare au niveluri consolidate
ale taxelor vamale). În consecinţă, politica comercială este mult mai
predictibilă, contribuind la ameliorarea climatului de afaceri (inclusiv, sau mai
ales, pentru investiţiile străine directe)

Nivelul taxelor vamale consolidate este aproape identic cu

nivelul taxelor aplicate erga omnes : la 99.6% din poziţiile
tarifare, cele două niveluri sunt identice.

MĂSURI DE « APĂRARE COMERCIALĂ »

MĂSURI DE SALVGARDARE (Regulamentul 3285/94)
Sunt măsuri cu caracter excepţional, adoptate în situaţii de urgenţă şi pe
perioade de timp limitate, destinate încetinirii importurilor, cu scopul de a

4
Taxele vamale consolidate sunt cele, rezultate din negocieri, care figurează în lista de concesii a fiecărui
membru OMC, şi ale căror niveluri nu pot fi majorate unilateral, ci doar cu acordul partenerilor
comerciali (de regulă, în schimbul unei compensaţii).

20
 remedia sau a preveni o situaţie de prejudiciu serios adus producătorilor
interni.
Măsurile de salvgardare pot fi adoptate indiferent de circumstanţele
în care au loc importurile, deci şi în cazul în care acestea se
efectuează în condiţii absolut corecte. Adoptarea măsurilor de
salvgardare frustrează interesele exportatorilor afectaţi şi reduce
valoarea concesiilor obţinute de ţara exportatoare în schimbul
propriilor sale concesii

În perioada 1950-94, Comunitatea Economică

Europeană a iniţiat 26 de acţiuni de salvgardare,
reprezentând 17% din totalul acţiunilor de
salvgardare desfăşurate pe plan mondial în acel
interval de timp.
- Între 1995-99, au fost eliminate 8 măsuri de salvgardare.

- Începând cu 1995 (dată la care Acordul privind Măsurile de

Salvgardare negociat în cadrul Rundei Uruguay a intrat în
vigoare) şi până în 2004, UE a mai iniţiat doar 3 acţiuni de
salvgardare: produse siderurgice; somon; şi conserve de
mandarine. În acest interval, au fost iniţiate pe plan mondial
peste 100 de acţiuni de salvgardare.

- În 2004, mai erau în vigoare două asemenea măsuri în UE:

mandarine conservate şi somon.

În UE, declanşarea unei investigaţii pentru impunerea unei măsuri de

salvgardare se poate face fie la cererea unui Stat Membru, fie de către
Comisie, din oficiu. Comisia a propus ca şi producătorii să aibă dreptul
de a solicita iniţierea procedurii, dar acest lucru nu a avut loc.

Înaintea iniţierii unei investigaţii, Comisia trebuie să se consulte cu

“Comitetul Consultativ Special for Măsuri de Salvgardare”, format din
reprezentanţii Statelor Membre. Deschiderea unei investigaţii se anunţă prin
publicarea în JOCE. Comisia desfăşoară întreaga investigaţie. Ea poate
decide adoptarea de măsuri provizorii chiar înaintea finalizării investigaţiei
(restricţii pentru perioade de până la 200 de zile).

Decizia impunerii de măsuri de salvgardare se ia în Consiliu, prin vot cu

majoritate calificată.
MĂSURI ANTIDUMPING
Contracararea dumpingului este un demers legitimat în mod expres
prin Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) şi numeroase

21
instrumente juridice naţionale. Elementul central al dumpingului îl
constituie discriminarea de preţ între douã pieţe naţionale.

În Uniunea Europeană, măsurile antidumping sunt reglementate prin

Regulamentul nr.3283/1994, care este în mare măsură o redare tale quale a
textului Acordului Antidumping încheiat în cadrul Rundei Uruguay.

Determinarea existenţei dumpingului

Pentru ca existenţa unei practici de dumping sã fie doveditã,
este necesar sã fie demonstratã existenţa unei diferenţe
pozitive între "valoarea normalã" şi "preţul de export" al
produsului supus investigãrii.

"Valoarea normalã" este datã de preţul practicat pe piaþa þãrii

exportatoare în cadrul unor operaþiuni comerciale normale. Deoarece
preţurile trebuie exprimate în condiţia de livrare ex works, s-ar impune
efectuarea unor ajustări ale preţurilor efectiv observate, prin deducerea a
diverse elemente de cost (transport, manipulare, comisioane etc). Cum
acestea nu pot fi evaluate cu precizie, organele de anchetă sunt foarte
parcimonioase cu efectuarea acestor ajustări, pentru a nu “risca” o reducere
prea mare a “valorii normale” (care are micşora probabilitatea constatării
dumpingului).

Nu sunt considerate operaţiuni comerciale normale:

► vânzările în cantităţi nesemnificative pe piaţa internă: dacă vânzările de
pe piaţa internă reprezintă sub 5% din volumul vânzărilor pe piaţa de export
(unde se desfăşoară investigaţia), ele nu vor fi luate în considerare

► vânzările sub cost: dacă vânzãrile pe piaţa internã efectuate la un preţ

care nu permite recuperarea costurilor de producţie reprezintă peste 20% din
totalul vânzărilor interne, ele nu vor fi luate în considerare la determinarea
valorii normale, care se va calcula doar pe baza vânzărilor profitabile. Dacă
vânzările sub cost ajung să reprezinte peste 80% din totalul vânzărilor
interne, preţurile interne nu vor mai fi luate în considerare pentru
determinarea valorii normale, care va fi “construită” pe baza unor elemente
de cost.

► vânzările către clienţi aflaţi în relaţii speciale (înrudiţi): sunt excluse de

la determinarea valorii normale, ceea ce creează probleme cu atât mai mari,
cu cât definiţia dată clineţilor înrudiţi este foarte laxă (este suficientă chair şi
existenţa unor participaţii neglijabile la capitalul social)

22
► operaţiunile comerciale desfăşurate pe pieţele interne ale ţărilor care nu
sunt considerate a avea o economie de piaţã sunt ab initio excluse din
conceptul de operaţiuni normale.

Pentru aceste ţări, în UE există o reglementare specială:

Regulamentul nr.384/1996. Acesta prevede că vaoarea
normală a exporturilor lor se determină pe baza preţurilor şi
costurilor dintr-o “ţară-surogat”.

Comisia Europeană este cea care face determinarea ţărilor

fără economie nepiaţă (NMEs – non-market economies). La
ora actuală, acestea sunt: China, Vietnam, Kazahstan,
Ucraina, Georgia, Kirghsitan, Moldova, Mongolia şi Albania.
Mai multe NMEs au făcut în ultimii ani cereri de
reconsiderare a statutului lor, fără success însă (China,
septembrie 2003).

În baza unei reglementări introduse în 1998, Comisia are

posbilitatea de a suspenda, pentru anumite companii
tratamentul NME, dacă acestea pot demonstra că operează
potrivit constrângerilor dintr-o economie de piaţă. Sunt
avute în vedere, pentru acordarea aşa-numitului MET
(market economy treatment), următoarele criterii:
- deciziile legate de preţuri, vânzări, investiţii etc sunt luate
ca răspuns la semnalele pieţei şi fără o implicare
semnificativă a statului;
- firmele ţin o contabilitate clară, auditată potrivit normelor
internaţionale;
- costurile de producţie şi situaţia financiară a firmelor nu
sunt afectate de distorsiuni din perioada economiei de
comandă
- există legislaţie privind falimentul şi proprietatea care
garantează stabilitatea şi siguranţa legală
- schimburile valutare se desfăşoară la cursul pieţei

Metodele alternative ce pot fi utilizate dacã preţul de pe

piaţa internã este considerat “anormal” sunt mai flexibile şi
mai uşor de aplicat în mod arbitrar:

23
- preţul practicat pe terţe pieşe de export; şi
- "valoarea construitã"
În practicã se recurge aproape exclusiv la "valoarea
construită", care este mai uşor de manipulat.

Faptul cã alegerea metodei poate influenţa semnificativ rezultatul anchetei

antidumping este ilustrat prin aceea cã, în medie, procedurile care recurg la
valoarea construitã se soldeazã cu rezultate restrictive într-un numãr de
cazuri cu 10% mai mare decât pe ansamblul investigaţiilor antidumping
soluţionate în C.E.

Soluţionarea anchetelor antidumping

1. Mãsurile provizorii
În UE, măsuri provizorii pot fi introduce la capătul a nu mai puţin de două
luni de investigaţii, dar în practică se apelează la ele doar la expirarea celor
nouă luni disponibile pentru ancheta preliminară. Ele pot fi menţinute în
vigoare cel mult 6 luni.

Mãsurile provizorii constau, de regulã, în depunerea de cãtre exportator a

unei garanţii egale cu taxa de dumping provizorie determinatã de autoritãţile
competente. În cazul în care rezultatul final al anchetei este negativ sau mai
puţin sever (marjă mai mică de dumping), aceste garanþii sunt restituite
(total sau parţial), dar costul imobilizãrii de fonduri astfel generate reprezintã
o pierdere netã pentru exportator. Dacă în final marja de dumping este mai
mare decât cea provizorie, nu se aplică nici un fel de măsuri suplimentare.

Frecvenţa anchetelor antidumping care duc la introducerea de mãsuri

provizorii este importantã şi în creştere: în C.E., ponderea cazurilor în
care se recurge la mãsuri provizorii a sporit de la 40% între 1980-89,
la 60% în 1994-95.

2. Taxele definitive
Pe lângã efectul protecţionist pe care îl genereazã prin majorarea preþului
importurilor vizate, aplicarea taxelor antidumping definitive se face adesea
de o manierã care penalizeaza în mod nejustificat pe concurenţii externi. Cel
mai criticabil aspect de relevat în aceastã privinþã este cã nu pentru toþi
exportatorii cãrora li se aplicã taxe antidumping se face în prealabil
determinarea existenţei unei practici de dumping. Motivele care fac ca
anumitor exportatori sã le fie aplicate taxe antidumping fãrã ca o marjã

24
individualã de dumping sã fi fost calculatã pentru fiecare dintre ei sunt de
naturã diversã:
- exportatori care refuzã sã coopereze cu organele de anchetã, nefurnizând
informaţiile cerute;
- exportatori “nou veniţi”, care încep sã exporte dintr-o þarã dupã ce alte
firme exportatoare din þara respectivã au fost deja supuse unei anchete şi,
ulterior, aplicãrii de taxe antidumping;
- exportatori care nu au putut fi investigaþi datoritã multitudinii de firme
care exportă acelaşi bun şi al volumului de export relativ redus în raport
cu cel al firmelor investigate.

Exportatorii penalizaţi prin aplicarea de taxe antidumping au de fãcut faţă şi

unor practici de şicanare din partea autoritãţilor ţãrilor importatoare:

♦Incertitudinea legatã de valoarea taxelor percepute. De la 1 ianuarie 1995,

Regulamentul antidumping autorizeazã Comisia sã cearã autoritãţilor
vamale “înregistrarea” anumitor importuri astfel încât sã permitã aplicarea
ulterioarã de taxe antidumping asupra acestor importuri, cu începere din
momentul înregistrãrii lor. Perioada de înregistrare nu poate depãşi 9 luni.

♦Obligativitatea reflectãrii în preţul de vânzare pe piaţa de export a taxei

antidumping percepute. AAD nu conţine nici o prevedere care sã impunã
reflectarea în preţul de vânzare a taxei antidumpuing. Logica este aceeaşi ca
cea care prevaleazã în cazul taxelor vamale: exportatorii sunt liberi sã
suporte ei înşişi (micşorându-şi marja de profit) efectul altminteri
amplificator de preţ al oricãrei taxe. Printr-o modificare adusã în iulie 1988
Regulamentului antidumping comunitar, a fost impusã obligaţia ca preţul de
export al bunurilor supuse unor taxe antidumping sã se modifice
corespunzător pentru a reflecta impactul taxei antidumping, pe temeiul că
nemodifcarea preţului de export ca rezultat al taxei antidumping este o
dovadă a majorării marjei de dumping iniţiale.

Aceastã obligaţie nu este însă automatã, punerea ei în aplicare necesitând o

solicitare expresã adresatã în acest sens Comisiei de cel puţin o firmã
comunitarã concuratã de respectivele importuri. Comisia are obligaţie de a
iniţia investigaţii “anti-absorbţie” în aceste cazuri. În perioada 2000-2004,
au fost iniţiate doar 3 asemenea investigaţii, iar 2 investigaţii s-au finalizat
prin majorarea taxei stabilite iniţial.

25
AAD nu a adoptat o poziþie tranşantã în aceastã problemã, rezumându-se la
a stipula cã, pentru determinarea preţului de export, nu trebuie deduse taxele
antidumping plãtite de exportator atunci când acesta poate demonstra
existenţa unor modificãri ale valorii normale şi ale costurilor dintre
momentul exportului şi cel al comercializãrii pe piaþa de import.
Modificãrile aduse regulamentului comunitar pentru a se conforma acestor
prevederi sunt la fel de minimaliste: Comisia va trebui sã ia în considerare
modificãrile valorii normale invocate de exportator drept justificare a
faptului cã preţul de export pe piaþa comunitarã nu a sporit proporþional cu
nivelul taxei antidumping aplicate exporturilor sale.

Existenţa prevederilor “anti-absorbţie” este susceptibilã de a mãri

atractivitatea angajamentelor asumate de exportatori ca modalitate de
soluþionare a anchetelor antdumping şi, în acelaşi timp, oferã firmelor
comunitare o poziþie foarte puternicã pentru a extrage angajamente cât mai
favorabile lor: costurile mai mari pe care le implicã astfel alternativa taxelor
antidumping mãresc, în optica exportatorilor, valoarea angajamentelor,
determinându-i sã “plãteascã” mai scump pentru posibilitatea de a le asuma.

♦Menţinerea sancţiunii şi dupã ce faptul generator a încetat sã existe.

Deşi procedurile antidumping investigheazã evoluţii petrecute pe parcursul
unui interval limitat de timp, rezultatele lor sunt aplicate o îndelungatã
perioadã ulterioarã, în decursul cãreia multe din circumstanţele iniþial avute
în vedere cunosc modificãri esenţiale. La începutul anilor 2000, măsurile
antidumping în vigoare în UE aveau o durată medie de 3 ani şi jumătate, o
situaţie mult mai favorabilă decât în Canada (6 ani) şi, mai ales, SUA (peste
9 ani!).

Situaţia relative favorabilă din UE se explică prin aplicarea cu bună credinţă

a clauzei de extincţiune introduse în 1985, în virtutea cãreia, la capãtul unei
perioade de 5 ani, mãsurile antidumping sunt revocate dacã nu sunt probate
temeiuri pentru a le menþine în vigoare. De la introducerea clauzei de
extincþiune în C.E. ºi pânã la finele anului 1995, nu mai puþin de 251 de
mãsuri antidumping au fost lãsate sã expire în virtutea acestei clauze, cifrã
semnificativã în raport cu cele 147 mãsuri aflate în vigoare la sfârºitul
acestui interval.

În UE, nivelul mediu al taxelor antidumping aplicate este

ridicat şi în creştere: 27% la finele anilor ’90, faţă de 16% la
începutul anilor ’80.

26
3. Angajamentele
Închiderea anchetei antidumping în schimbul asumãrii de cãtre exportator a
unor angajamente cantitative şi/sau de preţ este o practicã curentã în UE, la
care se recurge mai frecvent decât oricare alt utilizator al măsurilor
antidumping. În perioada 1980-2001, circa 40% jumătate din situaţiile în
care erau întrunite condiţiile pentru aplicarea de măsuri antidumping s-au
soldat cu angajamente, mai degrabă decât prin impunerea de taxe.

AAD recunoaşte posibilitatea recurgerii la asemenea metode alternative de

soluţionare a anchetelor antidumping, însã nu prevede explicit decât
angajamentele de preţ. Baza legalã internaţionalã a acceptãrii de
angajamente cantitative este mult mai şubredã, ambiguitate care nu a putut fi
corectatã nci pe parcursul negocierilor Rundei Uruguay: în ciuda solicitãrilor
exprese formulate de unele ţări, în AAD nu a fost înscrisã interzicerea
formalã a angajamentelor cantitative. În UE se recurge aproape întotdeauna
la angajamente de preţ.

Angajamentele nu au semnificaţia unei înţelegeri între Comisie şi

exportatorul în cauză, deci nu obligă Comisia. Ele sunt doar obligaţii
asumate unilateral de exportatori.

Angajamentele de preţ nu sunt acceptate decât în anumite situaţii. Este

necesar ca nivelul preþului propus de exportator sã fie acceptabil
producãtorilor interni, iar exportatorul sã fie "credibil". Cât priveşte aceastã
ultimã condiþie, este de remarcat cã, în perioada 1980-88, în C.E. nu s-au
constatat violãri ale angajamentelor asumate decât în 5% din cazuri. De
asemenea, în principiu se urmăreşte evitarea riscului ca acceptarea unor
angajamente de preţ să favorizeze comportamente anticoncurenţiale.

La sfârşitul anului 2004, erau în vigoare 47 de angajamente, dintr-un total de

137 măsuri antidumping.

În UE, circa 60% din cazurile de investigaţii

antidumping se soldează cu rezultate restrictive
(taxe sau angajamente), proporţie similară celei
înregistrate de alţi mari utilizatori mondiali ai
acestui instrument.

27
Reglementările AD ale UE conţin şi unele prevederi care sunt
mai severe decât cele din Acordul Antidumping:

• clauza de minimis: deşi AAD recomandă să nu se aplice

măsuri antidumping acelor exportatori care au cote de piaţă
mai mici de 3% sau ponderi în imporurile totale de sub 7%,
în UE cele două procente sunt stabilite la niveluri mai mici
(1% şi 3%), deci pot fi afectaţi şi exportatori mai mici

• “măsurile anti-ocolire” (anti-circumvention), instituite în

1987
Ocolirea (eludarea) constă în modifcarea fluxurilor
comerciale ca urmare a unei practici, proces sau lucrare
pentru care “nu suficiente motive sau justificare economică,
alta decât impunerea unei taxe antidumping”. Se încearcă
astfel să se prevină evitarea măsurilor antidumping de către
exportator prin simplul transfer al unor operaţii sumare de
prelucrare-asamblare pe teritoriul altei ţări (inclusiv
comunitară!).

Măsuri anti-ocolire pot fi adoptate împotriva produselor care au

următoarele caracteristici:
a) există o taxă AD în vigoare împotriva produsului finit
b) componentele importate din ţara faţă de care se aplică taxa
reprezintă cel puţin 60% din valoarea totală a componentelor
incorporate în produsul finit
c) operaţiunea de asamblare este realizată de o entitate care este
asociată cu persoana aflată sub incidenţa taxei AD

Între 1999-2004, UE a iniţiat 15 investigaţii “anti-

ocolire” şi a decis extinderea aplicării taxei AD iniţiale
şi asupra altor entităţi în 11 cazuri.

C. Aspecte instituţionale
În UE., determinarea existenţei dumpingului şi a prejudiciului ţin de
competenţa Comisiei, ca şi decizia adoptată în fiecare caz (care, însă, trebuie
ratificată de Consiliu). Propunerile sunt discutate întâi între mai multe DG-
uri (în fară de DG TRADE, pot interveni DG ENTR, DG TAXUD şi
Serviciul Legal), iar deciziile sunt adoptate de Colegiul comisarilor.

28
Până în 1994, Consiliul trebuie să voteze introducerea de măsuri
antidumping cu majoritate calificată, dar această condiţie a fost relaxată la
reunirea doar a unei majorităţi simple, ca parte a unui compromis politic în
favoarea Portugaliei şi altor ţări care aveau obiecţii în legătură cu acceptarea
rezultatelor Rundei Uruguay. În cadrul Consiliului s-au cristalizat două
tabere cu “pattern-uri” de vot opuse:
- Portugalia, Franţa, Italia, Grecia şi Spani au votat pentru introducerea de
măsuri antidumping în peste 85% din cazuri;
- Luxemburg, Olanda, Finlanda, Germania, Suedia şi Danemarca au votat
împotriva introducerii de măsuri antidumping în sub 15% cazuri.

Extinderea UE a făcut şi mai puţin probabilă aprobarea deciziilor Comisiei

de adoptare a unor măsuri antidumping, pentru că noii membri fuseseră
utilizatori foarte sporadici ai acestor instrument, ci şi pentru că a dus la
creşterea numărului de ţări care nu sunt susceptibile a avea producători
interni în domeniul vizat de investigaţie. De aceea, o modificare a
regulamentului din martie 2004 prevede inversarea sarcinii voutlui, în sensul
că orice decizie va fi considerată adoptată dacă în termen de 1 lună de la
prezentarea ei nu se pronunţă împotrivă majoritatea simplă a Statelor
membre.

Majoritatea calificată a rămas forma de luare a deciziilor referitaore la:

- abrogarea unei decizii a Comisiei de introducere a unor măsuri
antidumping provizorii;
- dezavuarea unui angajament de preţ acceptat de Comisie

Comisia se consultă pe parcursul investigaţiilor cu un Comitet Consultativ

Antidumping constituit din reprezentanţi ai Statelor Membre, care se
reuneşte lunar. Acesta poate Comisiei indicaţii asupra preferinţelor Statelor
Membre.

Măsurile antidumping pot face obiectul contestării la Curtea de Primă

Instanţă, care este extrem de riguroasă în urmărirea felului în care au fost
respectate drepturile procedurale ale părţilor, iar uneori abordează şi aspecte
de substanţă ale cazului (deşi, de regulă, cu privire la acestea există o
deferenţă acordată Comisiei). Cazul în care analiza „pe fond” a
Curţii a fost cea mai severă (cenzurând absenţa unor
consideraţii despre efectul măsurilor asupra gradului de

29
contestabilitate a pieţei - 1988, calciu metal – a transmis în
cele din urmă un semnal negativ: Comisia a iniţiat o nouă
investigaţie, ex officio, care s-a soldat cu aplicarea de taxe
AD de trei ori mai mari decât cele iniţiale.

Implicarea Curţii Europene de Justiţie se produce doar dacă apar dispute

legate de încadrarea legală a faptelor. Din 1979 până în 2004, au făcut
obiectul contestării în justiţie peste 150 de decizii.

O altă cale de contestare este dată de mecanismul de reglementare a

diferendelor de sub egida OMC, care evaluează compatibilitatea cu
prevederile AAD. Din 21 de cazuri adjudecate în acest sistem între 1995 şi
2004, UE a fost în postura de a se apăra în doar două cazuri.

Procedurile antidumping ale UE comportă şi unele

aspecte considerate “OMC+”, în sensul că au un
caracter mai puţin restrictiv decât regulile minime de
conduită stabilite prin Acordul AD.

a) Testul “interesului Comunităţii” (aplicat din

1995)
Chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile recurgerii la măsuri AD
(existenţa dumpingului şi prejudiciul creat industriei comunitare
relevante), aceasta nu va fi aplicată dacă „nu este în interesul
Comunităţii”.

În fapt, substanţa testului constă în compararea efectelor favorabile

ale măsurii asupra producătorilor prejudiciaţi de importurile la preţ de
dumping cu efectele negative asupra utilizatorilor, comercianţilor etc.
Aceştia din urmă pot fi audiaţi şi pot înainte documente în care să îşi
prezinte obiecţiile. Se urmăreşte ca cele două efecte să nu fie
disproporţionate.

b)Testul „taxei celei mai mici” (lesser duty rule)

Constă în posibilitatea de a aplica o taxă mai mică decât marja de
dumping, dacă această taxă este suficientă pentru a elimina prejudiciul
cauzat producătorilor interni. Se compară maraj de dumping cu o
marjă de „sub-cotare”, care reprezintă procentul cu care preţul de
export este mai mic decât un preţ-ţintă reprezentând costul de
producţie (la nivelul optim de utilozare a capacităţii de producţie)

30
plus o marjă rezonabilă de profit pentru producătorii
comunitari. Dacă marja de „sub-cotare” este mai mică decât marja
de dumping, taxa antidumping aplicată se stabileşte la nivelul primeia.

În circa jumătate din cazrile investigate între 2002-2005,

marja de sub-cotare a fost mai mică, iar taxa antidumping
aplicată nu s-a ridicat la nivelul întregii marje de dumping. În
unele cazuri, diferenţele sunt substanţiale (în perioada 1988-
1992, taxa medie aplicată a reprezentat doar jumătate din
marje medie de dumping determinată, care era de 40%).

În general, ţările dezvoltate aplică mai multe măsuri antidumping decât cele
aplicate propriilor exporturi. O excepţie importantă de a această situaţie este
UE, care este “victima” mai multor acţiuni antidumping decât cele pe
care le iniţiază ea însăşi. În general însă, tendinţa este de creştere a
raportului dintre măsurile “suportate” şi cele “aplicate”.

Raportul de reciprocitate
(număr de măsuri “suportate” : număr de măsuri “iniţiate”, respectiv
“aplicate”)
Investigaţii (flux) Măsuri aplicate (stoc)
1987-94 1995-01 1987-94 1995-01
Australia 0.02 0.1 0.02 0.2
Canada 0.2 0.2 0.12 0.05
UE 0.8 1.25 0.90 1.05
Mexic 0.2 0.5 0.2 0.3
Noua Zeelandă 0.15 0.2 0.15 0.2
SUA 0.4 0.4 0.35 0.35

EVOLUŢIA STOCULUI DE MĂSURI ANTIDUMPING ACTIVE ÎN UE

1973 1981 1989 1994 1999 2004
5 69 120 151 156 137

Măsurile AD aplicate în prezent de UE

reprezintă circa 11% din totalul celor aflate în
vigoare pe plan mondial, în condiţiile în care
ponderea UE în importurile mondiale este de
circa 20%.
Sub 0.5% din importurile UE se alfă în prezent sub
incidenţa vreunei măsuri AD, proporţie mult redusă
faţă de anii ’80, când această pondere atinsese
nivelul de 2-2.2%.

31
Produsele care fac cel mai frecvente obiectul măsurilor AD
sunt : produsele chimice şi produsele din oţel, urmate la distanţă de
produsele electronice

MĂSURI COMPENSATORII (Regulamentul 2062/97)

UE nu este un utilizator frecvent de măsuri compensatorii : la finele
anului 2003, erau în vigoare doar 17 asemenea măsuri, situaţie
neschimbată de la sfârşitul anului 2000.

Reglementările comunitare sunt compatibile cu Acordul privind

Subvenţiile şi Măsurile Compensatorii din cadrul OMC.

RAPORTUL
politica comercială comună - politica externă

PCC a fost adesea utilizată ca un substitut de politica externă, în

condiţiile în care Comunitatea nu avea nici un fel de competenţe în acest
domeniu. PCC a constituit substitutul ideal pentru că :
- este un domeniu de competenţă exclusivă a
Comunităţii

- este politica comună cu cea mai substanţială

componentă internaţională

- guvernează un domeniu în care forţa Comunităţii

la nivel mondial este deosebită

Obiectivele politice urmărite au influenţat PCC, imprimându-i

unele trăsături distincte :
- disponibilitate pentru un grad înalt de liberalizare în cazurile în care
obiectivele politice sunt considerate deosebit de importante

- mari diferenţieri între partenerii comerciali, împreună cu un număr

mare de regimuri distincte, « croite pe măsura » foecărei categorii de
parteneri

- insistenţă relativ mică pentru reciprocitate

32
Tensiunile între cele două seturi de politici sunt
inevitabile.
- deşi există încă o puternică opoziţie faţă de
"comunitarizarea" politicii externe, există cazuri în care
punerea în aplicare a unei poziţii de politică externă
comune ţine de competenţa exclusivă a Comunităţii
(e.g., aplicarea de sancţiuni economice unor state
terţe)

- Art.228a (actualmente Art.301) introdus prin Tratatul

de la Maastricht sugerează că PESC are precădere
asupra PCC, deoarece obligă la adoptarea măsurilor
comerciale necesare pentru punerea în aplicare a unei
poziţii comune referitoare la întreruperea/ reducerea
relaţiilor comerciale cu alte ţări

TENSIUNEA DINTRE MULTILATERALISM ŞI

BILATERALISM ÎN RELAŢIILE EXTERNE ALE UE

De la bun început, Comunitatea Europeană a dat o

mare importanţă sistemului comercial
multilateral, fiind o participantă activă la
activitatea GATT/OMC şi la negocierile desfăşurate
sub egida sa. Această atenţie acordată
multilateralismului se explică prin :

faptul că palierul multilateral al sistemului comercial oferă o serie de

avantaje care nu pot fi realizate pe palierul bilateral/regional : reguli
uniforme, dătătoare de previzibilitate, a căror aplicare coerentă este
asigurată printr-un mecanism multilateral de reglementare a
diferendelor.

faptul că relaţiile UE cu cei mai importanţi parteneri comerciali ai săi se

desfăşoară sub incidenţa CNF (clauza naţiunii celei mai favorizate),
astfel că regulile mutilaterale sunt cele relevante pentru aceste
schimburi comerciale

33
În acelaşi timp, CE şi-a edificat în timp o vastă reţea
de acorduri comerciale preferenţiale. La originea
acestei tendinţe extrem de pregnante în relaţiile economice
externe ale UE se află mai mulţi factori:
• utilizarea politicii comerciale ca un “surogat” de politică externă pentru
Comunitatea Europeană, altminteri complet lipsită, multă vreme, de orice fel
de competenţe în acest domeniu;

• dimensiunea economică a CE îi permite acesteia să fie partenerul dominant

în orice relaţie bilaterală/ regională, având astfel cuvântul principal de spus
în formularea regulilor aplicabile între parteneri ; de asemenea, pot fi
obţinute importante avantaje economice pe seama modelului “hub and
spoke” (“butuc – spiţe”) al acestor acorduri, în care UE este poziţionată
central, exportatorii săi putând exploata o situaţie privilegiată nu doar faţă de
terţii din alte ţări dezvoltate, ci şi faţă de cei aparţinând altor “spiţe”

• reticenţa în a liberaliza complet faţă de partenerii percepuţi drept

principalii competitori (SUA, Japonia)

• protejarea faţă de eventualitatea unei deturnări a fluxurilor europene de

export ca urmare a intrării unor parteneri în acorduri preferenţiale cu
principalii concurenţi economici ai CE (este principalul mobil al încheierii de
către CE a acordurilor de liber schimb cu Mexic şi Chile; în urma intrării Mexicului
în acordul NAFTA, ponderea UE în comerţul exterior mexican se redusese de la
10,65 în 1991, la doar 6,5% în 1999).

• însăşi organizarea Comisiei Europene, lipsită de un « departament

economic » puternic şi fragmentată în mai mult DG-uri cu responsabilităţi
geografice distincte, a reprezentat un stimulent pentru încheierea de acorduri
cu diferite ţări şi grupuri de ţări; în acelaşi sens al fragmentării au acţionat şi
interesele tradiţionale ale unor State membre în anumite zone geografice
(Franţa şi Marea Britanie – în Africa, Pacific şi zona Caraibilor ; Germania
şi Austria – în Europa Centrală ; Spania şi Portugalia – în America
Latină etc).

Există o dezbatere cu multe accente controversate

asupra semnificaţiei caracterului extrem de
diferenţiat al regimurilor comerciale aplicate de
CE diferitelor seturi de parteneri.

34
♦ la o extremă există părerea că reţeaua de acorduri preferenţiale ale CE nu este
doar din punct de vedere tehnic o îndepărtare de la regula CNF, ci întrupează
unele din cele mai evidente neajunsuri pe care CNF este menită să le evite:
“modularea” gradului de preferinţă acordat partenerilor în fncţie de considerente
politice, în detrimentul consideraţiilor de ordin economic

♦ la cealaltă extremă se află opinia că acordurile bilateral-regionale sunt

adjuvante ale multilateralismului:
- reprezintă “trepte” intermediare pe drumul către liberalizarea multilaterală
- pot constitui adevărate "poligoane de testare" a unor reguli în domenii
neacoperite (încă) de cadrul multilateral sau a unor reguli care sunt mai
exigente decât cele convenite la nivel multilateral, pregătind astfel terenul
pentru introducerea lor şi la acest din urmă nivel.
De asemenea, trebuie avute în vedere efectele favorabile
asupra ţărilor/ grupurilor de ţări cărora CE le acordă
tratament preferenţial (adeseori, împreună cu asistenţă
financiară şi tehnică) în scopul stabilizării situaţiilor lor
economice şi politice.

CARACTERISTICI GENERICE ALE RELAŢIILOR

COMERCIALE PREFERENŢIALE ALE U.E.
- caracter cuprinzător al acordurilor încheiate, depăşind dimensiunea
strict comercială:
• cvasi-totalitatea acordurilor care implică ţări în curs de dezvoltare cuprind şi
prevederi referitoare la asistenţa pentru dezvoltare
• acordurile includ şi domenii care nu fac încă obiectul regulilor convenite la
nivel multilateral, dar cu privire la care UE militează în favoarea includerii pe
agenda negocierilor comerciale multilaterale (cazul cel mai evident: politica
de concurenţă)

- importanta extensiune a preferinţelor acordate de CE majorităţii

partenerilor săi comerciali fără reciprocitate din partea acestora: cu
începere din anii '90, această orientare s-a inversat, CE fiind actualmente
angrenată într-un proces de punere pe baze reciproce a tuturor acordurilor
sale comerciale preferenţiale
Şi această tendinţă este determinată tot de necesitatea conformării cu
regulile GATT/OMC; acestea permit derogarea de la regula CNF doar :

35
- în condiţiile Art.XXIV al GATT (care se referă la liberalizarea
atotcuprinzătoare între parteneri, deci reclamă măsuri reciproce din
partea ţărilor co-semnatate ale acordurilor) ; sau
- în condiţiile « clauzei de abilitare », care permite ţărilor dezvoltate să
acorde preferinţe nereciproce ţărilor în curs de dezvoltare, cu condiţia
nediferenţierii lor

- acoperire extrem de sporadică a fluxurilor comerciale agricole:

Această trăsătură se poate modifica întrucâtva dacă va creşte exigenţa faţă
de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Art.XXIV al GATT pentru autorizarea
aranjamentelor comerciale care derogă de la regula CNF (clauza naţiunii celei
mai favorizate).

- perioade de tranziţie în general scurte, compatibile cu dispoziţiile GATT

Există însă şi excepţii de la regula « perioadei rezonabile » de 10 ani pentru
punerea în aplicare a acordurilor : acordul cu Egiptul prevede o perioadă de
tranziţie de 15 ani, iar o serie de alte acorduri cu ţările sud-mediteraneene,
ca şi acordul cu Africa de Sud, prevăd perioade de tranziţie de 12 ani.

- extremă diversitate a acordurilor, din mai multe puncte de vedere :

● tipului de acord (uniuni vamale, zone de liber schimb, acorduri
preferenţiale nereciproce)
• dimensiunea marjei preferenţiale de care se bucură diferiţii parteneri
• gama de produse acoperite (unele acorduri prevăd un tratament mai
liberal al comerţului cu produse agricole)

- subsumarea acordurilor încheiate unei abordări regionale, în sensul

încurajării partenerilor UE de a conveni şi între ei aplicarea de măsuri de
liberalizare reciprocă
RELAŢIILE COMERCIALE PREFERENŢIALE
CE este cel mai asiduu utilizator de acorduri
comerciale preferenţiale, fiind parte la circa 55 de
asemenea aranjamente, adică echivalentul unei treimi
din totalul acordurilor de acest tip aflate în vigoare la
sfârşitul lui 2002 pe plan mondial. Acordurile
preferenţiale ale UE acoperă un număr de circa 100
de ţări, cărora li se adaugă alte circa 40 care
beneficiază de tratament preferenţial pe baze
necontractuale (acordat unilateral de către CE).

În aceste condiţii, regimul CNF (al clauzei naţiunii celei

mai favorizate) este, cu excepţia unor cazuri rare şi
ieşite din comun (e.g., Coreea de Nord), regimul

36
comercial cel mai dezavantajos pe care îl acordă CE
partenerilor săi comerciali. El nu se aplică decât unui
număr foarte limitat de parteneri (9), şi anume : S.U.A.,
Japonia, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Singapore,
Hong Kong şi Taiwan.
De un tratament asemănător se bucură şi alte ţări, inclusiv unele foarte
importante :
• China – teoretic eligibilă pentru preferinţe unilaterale acordate de CE în baza
SGP, China îndeplineşe clauzele de « absolvire » (graduation) pentru majoritatea
covârşitoare a exporturilor sale care, astfel, vor pierde tratamentul preferenţial
• Rusia – chiar dacă nu este membră a OMC, Rusia primeşte din partea CE, în
baza Acordului de Parteneriat şi Cooperare, tratamentul CNF, cu mici excepţii
unde pot fi introduse restricţii cantitative discriminatorii de către CE: produse
siderurgice şi materii nucleare.

Importanţa importurilor efectuate în regimul CNF este însă

mult mai mare decât o sugerează cele doar câteva ţări
cărora li se aplică acest regim.
în primul rând, exportatorii respectivi sunt mari puteri comerciale, care
reprezintă o pondere de circa 40% (42.5% în 2000) din totalul
importurilor extra-comunitare.
În al doilea rând, circa 30% importurile extra-comunitare se realizează
la poziţii tarifare cu niveluri nule de taxe vamale, deci nu pot exista
preferinţe cu privire la ele.

În consecinţă, doar cu privire la circa 30% din totalul

importurilor CE din afara Comunităţii se poate vorbi despre
un regim preferenţial propriu-zis.

“IERARHIA” RELATIILOR COMERCIALE

PREFERENTIALE ALE CE
Aşa după cum s-a arătat, există o extrem de mare
diferenţiere a regimurilor aplicabile diverşilor parteneri
comerciali ai CE, fenomen atât de binecunoscut încât au
apărut mai multe formule de caracterizare a sa :
"discriminare multiplă" sau "piramida preferinţelor
comerciale″ ale CE.

37
Deşi există multe « clasamente » ale acordurilor încheiate de
CE cu ţări terţe, nu a fost întreprins nici un studiu comparativ
sistematic al ansamblului acestor acorduri. În consecinţă,
există numeroase diferenţe de apreciere între diverşii autori
cu privire la « locul în clasament » al unui acord sau al altuia.
Complicaţiile provin în principal de la gradul diferit de
acoperire a categoriilor de produse, dar şi de la cuprinderea
problematicii reglementate în acorduri, care excede adesea
dimensiunea strict comercială. Întrucât este foarte greu să
se combine cele două aspecte, comparaţia ar trebui să se
fac pe două paliere :
- cel al preferinţelor acordate partenerilor (indiferent de
natura lor : reciproce sau nereciproce)
- cel al gradului de cuprindere a problematicii guvernate de
acorduri

Preferinţe Problematică

1. EBA (ţările cel mai slab dezvoltate) SEE + Elveţia

2. Preferinţe autonome pentru ţările din Acordurile Europene

Balcanii de Vest
3. « Cotonou » (ţări ACP) Unele acorduri de liber-schimb (e.g.,
Chile)
4. SEE (Spaţiul Economic European) + Uniunea vamală cu Turcia
Elveţia
5. Uniunile vamale cu Turcia, Andorra şi Acorduri de Stabilizare şi Asociere
San Marino (Balcanii de Vest)
6. Acordurile Europene Acorduri Euro-Med

7. Acordurile Euro-Med « Cotonou » (ţări ACP)

8. SGP Acorduri PCA

9. Alte acorduri de liber schimb (Chile, SGP, EBA

Mexic, Africa de Sud)
10. CNF ; acorduri PCA
(cu ţări ex-sovietice: Rusia, Ucraina,
Moldova, Azerbaijan, Kazahstan,
Kirghistan)
11. sub CNF : Coreea de Nord

38