JOCUL IELELOR

 
Încadrarea în gen și specie
Nota autorului de la începutul piesei oferă cheia de lectură a
conținutului, tipul de realitate socială care a stat la baza ficțiunii dramatice,
precum și specia („drama de idei ”) abordată în chip explicit: „ Lucrarea care
urmează nu vrea să fie decât acest lucru contradictoriu; dramă a absolutului și,
deci, se înțelege că toate referințele aparent istorice nu corespund datelor știute.
Astfel, personajele și partidele socialist, liberal, conservator citate sunt aci
personaje și partide de ficțiune. Sunt însă în anume sens substanțial reale datele
cadrului, menite să fixeze momentul: mai 1914".
Evidențierea subiectului și conținutului dramatic
 Conținutul dramatic nu este format atât dintr-o derulare de evenimente, cât
dintr-o confruntare de idei desemnată de raportul absolut-relativ. Totuși, axa
evenimențială, pe care se construiește edificiul ideologic, propune o
acțiune simplă, prezentată ca pretext al dezbaterilor. Astfel, Gelu Ruscanu,
director al ziarului "Dreptatea socială", este protagonistul acestei acțiuni și
declanșează o serie de evenimente care-i revelează lipsa de sens a existentei.
Duce o campanie violenta împotriva ministrului Justiției, Saru-Sinești, pe care-l
acuza de corupție și-i cere demisia, anunțând că, altfel, ar putea publica o
scrisoare a Mariei Sinești ce ar dezvălui că la originea averii acestuia a stat o
crimă. Stăpânit de ideea dreptății absolute, eroul este hotărât să meargă până la
capăt, în ciuda tuturor presiunilor făcute asupra lui: discuția cu primul-procuror,
dezvăluirile mătușii Irena, rugămințile Mariei. Când ministrul propune
eliberarea din închisoare a unui deținut politic, Petre Boruga , grav bolnav, în
schimbul încetării campaniei denigratoare, camarazii lui Gelu Ruscanu acceptă
"tranzacția", iar el trebuie să se supună majorității. Înșelat în toate așteptările
sale(cultul tatălui, dragostea unică, dreptatea absolută), tulburat în propriile
convingeri, nu rezistă presiunilor realității și se sinucide, repetând destinul
tatălui sau. Evoluția dramatică este anticipată chiar din debutul piesei, doar
protagonistul nu înțelege că libertatea de a acționa i-a fost anihilată, că opțiunea
sa eventuală nu poate viza decât două scenarii deja jucate, anume a fi ucis (ca
si Calmette) si a se sinucide (precum tatăl său ): într-un articol, se menționează
că, la Paris, un director de ziar, Calmette, publică scrisorile de dragoste adresate
lui de soția ministrului Justiției și este ucis de acesta din urmă; chipul tatălui îl
urmărește fatidic pe tot parcursul dramei.
Prezicerea conflictului
 
Conflictul, elementul esențial al dramei de idei, este unul exterior, abia precizat,
care generează unul mai acut, în planul conștiinței eroului. Două lumi se
conturează încă de la început: "Realia", în care sunt conținuți, exclusiv,
oameni ca gazetarul Dumitrache, bătrân și aproape orb, pianistul Lipovici, care
se sinucide din cauza sărăciei, și, pe de altă parte, "Utopia", lumea ideilor pure,
un spațiu fragil, în permanent pericol de distrugere dacă vine în contact cu
realitatea.
Particularizarea determinării de idei
 Ruscanu postulează cu o frenezie specifică gânditorilor idealiști, căci există în
el un demon al contemplării imposibilului, al "jocului ielelor", o continuă
tentație a absolutului (generatoare de impresionante combustii sufletești) ce face
ca drama să devină ,în ansamblul ei, un document care analizează o lungă
agonie definită astfel: „ Câtă luciditate, atâta existență și deci atâta dramă”.
Conștiința ce supune totul conceptualizării, judecaților radicale („O iubire care
nu este eternă, nu este nimic”) este nevoită să răsfrângă și un „bâlci al
deșertăciunilor” care-i repugnă.
Prezentarea personajului
 Gelu Ruscanu apare, uneori, surprins într-un elan donchihotesc, sperând că „va
îndrepta lumea”, alteori ca un cavaler blazat, în armura strălucitoare a glosarilor
din urma: „ Răul e în noi... Totul în lume este coruptibil... Nimic nu e întreg și
frumos... și nici nu poate deveni... Toate se îndeplinesc numai până la o palmă
de pământ. Totul e altfel de cum era așteptat... Cel mai frumos măr are viermele
în el... Mai merită viața asta să fie trăită, dacă totul ți se dă atât de cârpit și de
îndoielnic?".
Tipologia și statutul personajului
 Ca esență și manifestare, personajul camilpetrescian vine să ilustreze aceeași
concepție despre teatru a dramaturgului-eseist care afirma că: „ într-o dramă
absolută, nici motivele fatalității antice, nici cele ale fatalității biologice nu sunt
excluse, cum nu sunt excluse nici personajele , nici cazurile patologice, telurice
ori chiar aberante, ci sunt numai subsumate esenței și în acest sens au un rol
subsidiar, iar observația este valabilă și la roman. Personajul autentic al dramei
absolute este un om de specie nouă, capabil de crize de conștiință, de ordin
cognitiv, nu moral, în esență . Intelectualul lucid, hipersensibil, orgolios,
inadaptatul superior pare sa fie un personaj de descendență romantică ,însă
probitatea morală ,consecvența, intransigența îl propun ca erou clasic, al cărui
ideal de existență este surprins, interogativ, de Maria: „ Vrei să strângi totul în
cămașa de forță a ideilor tale? ”
Dialogul, modalitate de expunere specifică genului dramatic
Modalitate de expunere dominantă, dialogul are funcția
caracterizării directe și indirecte și punctează momentele de maximă tensiune a
conflictului. Din replica lui Sinești, spre exemplu, reies orgoliul puterii și
pragmatismul ostentativ al personajului: „ Pot propune scoaterea din fundul
ocnei a unor oameni uitați de semenii lor și de Dumnezeu acolo și pot deschide
acțiuni care să trimită în fundul ocnei alții, nimicind astfel familii întregi,
distrugând fericirea soțiilor și copiilor” . O altă replică încheie piesa și lămurește
decizia protagonistului: „ A avut trufia să judece totul [...] Era prea inteligent ca
să accepte lumea asta așa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce
voia el. [...] L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat...".

Funcționalitatea indicațiilor
  Ceea ce individualizează piesa lui Camil Petrescu în contextul dramaturgiei
interbelice, în privința construcției, este funcționalitatea didascaliilor . Ample
precizări de natură descriptivă , indicațiile scenice detaliază un decor în
acord cu tipologia cavalerului ideilor și îl portretizează convingător pe
inadaptatul superior. Majoritatea au un conținut psihologic, apropiat de proza
analitică : „ Gelu întâi nu știe ce să creadă. Parcă s-ar fi răsturnat în el
dimensiunea unui orizont . Se scoală și face câțiva pași amețit. Mâinile parcă nu
știu ce să mai facă, se mângâie, se frământă una pe alta. Se ridică, ia o floretă
din panoplie, o îndoaie gânditor, lovește cu ea, concentrat ” .
Concluzii
 Având, prin urmare, ca pretext dramatic, un hybris (exces) de
natură caracterologică („ orgoliul nemăsurat”, „trufia ideilor”), o desfășurare
previzibilă concepută ca fond pentru o confruntare de idei, piesa
camilpetresciană confirmă precizarea autorului, „ o dramă a absolutului”, și reia,
înalta formulă, Ideea : „ Eu sunt dintre acei / Cu ochi halucinați și mistuiți
lăuntric / Cu sufletul mărit / Căci am văzut idei”.