SUFLETE TARI

 DE CAMIL PETRESCU

  
 - Evidențiază tema și viziunea despre lume într-un text dramatic
- Ilustrează modalitățile de construcție a unui text dramatic
- Evidențiează particularitățile de construcție a unui personaj
- Evidențiează relația dintre două personaje
  
 „Suflete tari'' este o drama de idei alcatuita din trei acte insumand douazeci si sase de scene, jucata
in 1922, la Teatrul National din Bucuresti.
„Suflete tari'', de Camil Petrescu, se incadreaza in specie prin structura specifica genului dramatic si
prin conflictul dintre idealul iubirii absolute si realitate.
In intentia autorului, lucrarea reprezinta o replica la romanul „Rosu si negru” de Stendhal, dar cu o
modificare esentiala: in locul tacticii pe care Julien Sorel o utilizeaza luni intregi, pentru a o cuceri pe
domnisoara de la Mole, eroul lui Camil Petrescu, izbuteste in numai 40 de minute, sa castige iubirea
inaccesibilei Ioana Boiu.
Deosebiti total sunt si protagonistii celor doua opere: „ doream sa creez () un erou cu totul opus celui din
roman, nu un ambitios rece si calculat, caci nu ma interesa in primul rand un «caracter», ci dimpotriva un
chinuit al revelatiilor in constiinta' (Camil Petrescu).
Definitie: Drama  este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, caracterizata prin ilustrarea
vietii reale intr-un conflict complex si puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu intamplari si
situatii tragice, in care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematica: sociala, istorica,
mitologica, psihologica. Limbajul solemn alterneaza cu cel familiar, fiind deseori presarat cu elemente
comice. Camil Petrescu este un autor analitic atat in roman, cat si in teatru, construind personaje framantate
de idealuri ce raman la stadiul de teorie, traind in lumea ideilor pure, imposibil de aplicat in realitatea
concreta. Conceptia lui Camil Petrescu despre drama umana evidentiaza ideea ca "o drama nu poate fi
intemeiata pe indivizi de serie, ci axata pe personalitati puternice, a caror vedere imbratiseaza zone pline de
contraziceri", ca personajele nu sunt caractere, ci cazuri de constiinta, personalitati plenare, singurele care
pot trai existenta ca paradox: "Cata constiinta atata pasiune, deci atata drama". in piesa "Suflete tari", Camil
Petrescu preia din romanul "Rosu si negru" de Stendhal acele episoade care sunt esentiale pentru
desfasurarea conflictului, diferenta constand in alegerea unui plan dilematic de manifestare a acestuia in
constiinta personajelor. Dramaturgul insusi marturiseste atractia deosebita pe care o are pentru autorul
francez: "Eram inca de ani de zile, si am ramas, un pretuitor statornic al lui Stendhal, dar mi s-a parut ca
laborioasa tactica a lui Julien Sorel, ca sa seduca pe d-ra de la Male, ar putea fi tematic inlocuita cu o
irumpere psihica atat de clocotitoare, atat de neprevazuta, incat sa izbandeasca, in 40 de minute, acolo unde
eroul stendhalian avusese nevoie de luni (si poate anI) de manevre calculate si dibuiri de tot soiul". (Camil
Petrescu - "Addenda la Falsul tratat").
Drama "Suflete tari" de Camil Petrescu a avut premiera in anul 1922, dar a fost publicata abia in 1925.
Tema o constituie drama de constiinta a personajului principal, izvorata dintr-un conflict complex si puternic
in planul ideilor absolute, pe care, dintr-un orgoliu nemasurat, eroul se incapataneaza sa le aplice in
realitatea concreta cu care sunt incompatibile. Destinul nefericit al personajului este determinat de
luciditatea prin care-si asuma esecurile, de opacitatea fata de orice solutie reala, de refuzul de a abandona
lumea ideilor pure, de obstinatia de a aplica in societatea concreta iubirea absoluta, ce se dovedeste
imposibila la nivelul unor clase sociale antagonice.

Semnificatia titlului

Titlul "Suflete tari" situeaza conflictul dramei lui Camil Petrescu la nivelul constiintei personajelor, care nu
sunt caractere cu trasaturi morale traditionale, ci personalitati puternice, adevarate "suflete tari", pentru care
optiunile sunt irevocabile. Ioana Boiu si Andrei Pietraru apartin unor clase sociale diferite, antagonice,
fiecare dintre eroi fiind dominat de conceptii inflexibile. Ioana, tributara prejudecatilor de casta, mandra,
inaccesibila, de o distinctie strivitoare, "dispretuieste bucuriile de pret marunt ale celor din jurul ei". in
opozitie, Andrei Pietraru, total lipsit de prejudecati, este insetat de o "dragoste in stare pura", absoluta,
dominat de un orgoliu exagerat (hybris - n.n.), care-1 conduce spre eroarea ca poate trece peste barierele
sociale si poate sa-si recapete demnitatea umana, de care fusese frustrat in viata din cauza conditiilor sale
sociale umile. in fond, el n-o iubea pe Ioana, ci se iubea pe sine. Asadar, cele doua "suflete tari" care
compun un cuplu antitetic pot comunica pasional numai in faza iubirii tainuite, cand interpreteaza deja alte
roluri, purtand fiecare o masca: "De o saptamana, viata mea nu e decat o prefacatorie dezgustatoare",
marturiseste Ioana. "Suflete tari" sunt si boierul aristocrat Matei Boiu Dorcani si taranul Culai Darie, eroi
rigizi, incapabili de a avea dileme, convinsi ca cele doua clase sociale nu se pot intersecta fara consecinte
fatale.
  Continutul si personajele dramei ar putea fi analizate pornind tot de la cele doua metafore specifice
autorului: a jocului ielelor si a patului procustian. Cea dintai apare chiar in prologul lucrarii, dupa indicatiile
de regie care descriu cadrul actiunii.
In biblioteca vechii case a boierului Matei Boiu-Dorcani, tanarul Andrei Pietraru sta pe un scaun, examinand
un revolver. La un moment dat, tanarul bibliotecar are viziunea unor figuri fantomatice, care se incheaga din
vazduh, parca intr-o hora de iele. Din „discutia' acestor intrupari eterate reiese dragostea pe care Ioana Boiu
(fiica boierului) i-ar purta-o lui Andrei, aceas ta fiind absolutul intrezarit de tanar si pe care el il cauta ca un
lunatic.
Sub semnul acestui prolog sta intreaga actiune a dramei, plasata in Bucuresti, in anii 1913-1914; cadrul
desfasurarii intamplarilor este casa lui Matei Boiu-Dorcani, „cladire veche, cu ziduri groase ca de cetate, in
stilul Universitatii vechi'.
In acest interior aflat in afara timpului curgator, personajele traiesc intr-un plan ideal, urmarind,
fiecare, o himera, de parca ar fi vazut „jocul ielelor'; pedepsit sa ramana fixat intr-o idee si traind dureroase
revelatii, fiecare dintre eroi devine un „suflet tare' capabil sa treaca peste orice obstacol pentru a si-o realiza.
Cel dintai „suflet tare' este Andrei Pietraru. Intelectual cu mari perspective in lumea universitara, acesta rupe
logodna cu nepoata lui Sinesti, de dragul iubirii absolute pentru inaccesibila Ioana Boiu. Atras in apele
statute ale timpului din casa mosierului, Andrei Pietraru este, de sase ani, bibliotecar-secretar al batranului,
renuntand la cariera si la viata personala si urmarindu-si ca un halucinat idealul.
Intr-o zi, un fost coleg de scoala (Culai) il viziteaza, aducand, in timpul stagnant al casei boierului, parfumul
tare al realitatii.
Incercarea lui de a-I readuce pe Andrei Pietraru la viata ne-mistificata, se loveste de incrancenarea cu care
tanarul isi apara himera: „E si asta o boala ca celelalte. Unii mor de cancer, altii de tuberculoza (Surazand,
cu un calm groaznic:) Eu voi muri pentru ca am avut nenorocirea s-o cunosc pe domnisoara Ioana Boiu.'
 
ESEU DESPRE PARTICULARITATILE DE CONSTRUCTIE A PERSONAJULUI PRINCIPAL DINTR-
O DRAMA STUDIATA
 
Context
        Reprezentata pe scena Teatrului National din Bucuresti in 1922 si publicata in 1925, “Suflete tari” este
o drama a autoiluzionarii, tema centrala in teatrul lui Camil Petrescu. Este o drama a iubirii absolute, scrisa
ca replica la romanul lui Stendhal “Rosu si Negru”.
       In drama de idei, Camil Petrescu creeaza un nou tip de personaj dramatic “capabil de crize de constiinta,
de ordin cognitiv, nu moral, in esenta.” ( Addenda in Falsul tratat)
 
1. Ilustrarea a patru elemente de structura si de compozitie ale dramei, semnificative pentru realizarea
personajului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, registre stilistice, limbajul
personajelor, notatiile autorului etc.)

         Titlul ilustreaza caracterele puternice ale celor doua personaje principale ale piesei, Andrei Pietraru si
Ioama Boiu, marcand in acelasi timp o confruntare a orgoliilor.
        Drama de constiinta a lui Andrei Pietrau provine din conflictul dintre idealul sau de iubire si concretul
existentei. Astfel, el o iubeste, fara speranta de sase ani pe Ioana Boiu, ratand o stralucita cariera universitara
de istoric, o casatorie avantajoasa si ramanand in tot acest timp ca bibliotecar-arhivar in casa boierului Matei
Boiu-Dorcani, tatal Ioanei, pentru a fi mai aproape de femeia iubita.
        Pe langa conflictul interior, exista mai multe conflicte exterioare. Cel mai important este intre
protagonisti si este marcat de o dubla natura: sociala si psihologica. Pe de o parte, Andrei  Pietraru are de
infruntat mentalitatile de clasa, deoarece Ioana il considera “un biet ratat”, un serv, iar pentru tatal acesteia,
casatoria celor doi ar reprezenta o incalcare a traditiei, un atac la memoria inaintasilor nobili care nu si-au
amestecat sangele decat cu semeni apartindand aceleiasi caste, un atentat la istorie. Pe de alta parte,
conflictul psihologic consta in infruntarea orgoliilor celor doua personaje, din care Pietraru nu vrea sa iasa
invins, dupa cum marturiseste: “ Imi dau seama de un singur lucru. Ca e aici o lupta pe viata si pe moarte si
ca ar fi o farsa neagra de cioclu sa fiu el cel invins”.
 
2. Precizarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales
 
      Andrei Pietraru este tipul intelectualului stapanit de o mare neliniste existentiala. El este “un tanar cam
de treizeci de ani”, bibliotecar in casa lui Matei Boiu-Dorcan. Tanarul renuntase la o logodna avantajoasa cu
fiica unui profesor universitar si isi abandonase studiile pentru a fi in preajma Ioanei Boiu. Prietenul sau,
Culai, incearca sa-l readuca la realitate, propunandu-i sa se intoarca impreuna in locurile natale. Mai mult
decat atat, Culai ii demomnstreaza ca Ioana nu-l considera decat un simplu servitor , pe care nu merita sa-l ia
in seama.
 
3. Ilustrarea unei trasaturi a personajului ales prin doua scene/citate/ secvente comentate
 
        Andrei Pietraru, personajul principal al dramei, este caracterizat in mod direct in amplele didascalii, ce-
i reflecta framantarile interioare: „Andrei, eroul a celor ce se vor intampla, e un tanar ca de treizeci de ani,
ianlt si delicat fara sa fie slab. Par castaniu, fata palida si ochii verzi-albastri, foarte puternici, patrunzatori.
Are figura obosita de om mistuit de o framantata viata interioara.”
        Tehnica moderna a relativizarii perspectivelor ( pluriperspectivismul), a oglinzilor paralele este utilizata
in caracterizarea directa. Astfel, Pietraru se reflecta in mod diferit in constiinta fiecaruia dintre personajele
piesei. Pentru Ioana, el este „suflet de sluga”, „un serv”, cu toate ca sunt momente in care il considera „un
om cu insusiri remarcabile”. Pentru Matei Boiu-Dorcani, Pietraru reprezenta la inceput un om devotat, de
incredere, pentru ca mai apoi, cand afla ca o iubeste pe fiica lui, sa-l desconsidere si sa-l numeasca „un
ticalos”, „vanator de zestre”. Culai, prietenul protagonistului il numeste „ zanatec”, „stupid”, „nebun”,
fiindca a ratat o existenta de geniu, un viitor promitatot, din cauza pasiunii absurde pentru Ioana Boiu. Insa
Maria Sinesti, o ruda apropiata a Ioanei, intuieste adevarata dimensiune a personalitatii lui Andrei si ii
marturiseste acest lucru fetei: „ E poate prea delicat si de aceea e timid”.
        Autocaracterizarea scoate la iveala componenta exceptionala a personalitatii eroului. De aceea, atunci
cand Matei Boiu ii adreseaza grave injurii, Pietraru riposteaza referitor la Ioana : „ a inteles ca sunt un suflet
deosebit”. Cu alta ocazie Andrei afirma despre sine ca este „ un print al sacrificiului si devotamentului
       Caracterizarea indirecta, care se desprinde din fapte, vorbe, gesturi si relatia cu celelalte personaje,
evidentiaza trasaturi esentiale ale eroului. Pietraru se retrage din realitatea pe care o dispretuieste si se
refugiaza intr-un sentiment de adoratie fata de o femeie pe care o considera inaccesibila. De asemenea, o
replica a Elenei, femeia care-l iubeste fara speranta, ilustreaza detasarea lui Andrei fata de realitatea
incojuratoare: „el toate le intelege atlfel, parca n-ar fi pe pamant”.
       Orgolios, ca majoritatea personajelor masculine camilpetresciene, Pietraru traieste, prin iubirea pentru
Ioana Boiu, nostalgia absolutului. Asa cum intuieste prietenul sau, Culai, Andrei iubeste, de fapt, ceea ce
reprezinta Ioana Boiu: „O iubesti pentru ca e descendenta unei familii stravechi, o iubesti pentru bogatia ei.
Da, asta-i. E ceva in tine, nemasuratul tau orgoliu, care ar fi iubit-o si fara s-o fi vazut vreodata..”
        Ezitant cand trebuie sa-si marturiseasca in fata lui Matei Boiu-Dorcan sentimentele pentru Ioana,
devine mai apoi curajos si infrunta darz prejudecatile aristocratului.
       Sensibil, atunci cand afla ca Elena l-a iubit in taina in toata perioada cat au locuit in casa lui Matei,
Andrei o saruta cu tandrete si inocenta, inainte ca aceasta sa plece la Dorcani impreuna cu tatal Ioanei.
Dovedeste astfel intelegere si compasiune fata de sentimentele Elenei.
       Incercarea de sinucidere din final, pe langa faptul ca inseamna desprindere de lumea iluziei in care traise
pana atunci, iar replica lui Culai adresata Ioanei este definitorie in acest sens: „Andrei al d-voastra a murit”,
echivaleaza cu o dovada uprema a recuperarii onoarei pierdute.

4. Sustinerea unei opinii despre modul in care se reflecta o idee sau tema dramei pentru care ai optat in
constructia personajului
       Asa cum afirma Nicolae Manolescu, dorinta personajelor camilpetresciene „nu este de a fi, ci de a
parea” si ca ele „cred mai curand in salvarea aparentelor decat in adevar”. Astfel, incercarea de sinucidere a
lui Andrei reprezinta mai degraba dorinta tanarului de a-si restabili imaginea de om onorabil, de a demonstra
nobilitatea caracterului sau, decat o dovada de iubire fata de Ioana. Tanarul nu o iubeste propriu-zis, ci „isi
iubeste propria pasiune” (Alexandru Paleologu)
Concluzie
       Prin urmare, Andrei Pietraru este un om ambitios, un tanar, care prin perseverenta, reuseste sa
cucereasca inima femeii iubite, dar orgoliul si o neintelegere oarecare il fac sa realizeze ca iubirea reprezinta
doar o iluzie.

POVESTIREA SUBIECTULUI PE ACTE, TABLOURI SI SCENE

 
Actul I
Actiunea se petrece in toamna anului 1913, in Bucuresti. Decorul reprezinta casa lui Matei Boiu-
Dorcani, o "cladire veche, cu ziduri groase ca de cetate" si anume biblioteca, "o incapere mare [] cu fronton
triunghiular, pe care e aplicat blazonul lucrat in lemn". in maniera camilpetresciana, personajele beneficiaza
de un portret fizic detaliat, precum si de cateva trasaturi dominante ale firii lor. La deschiderea cortinei, in
scena se afla Andrei Pietraru, "un tanar ca de 30 de ani, inalt, delicat, fara sa fie slab. Par castaniu, fata
palida si ochii verzi-albastri, foarte puternici, patrunzatori. Are figura obosita de om mistuit de o framantata
viata interioara. Fire bolnavicios de impresionabila, cand prea timida, cand excesiv de violenta. O neliniste
si o nestabilitate in gesturi de aparat de mare precizie, sensibil la mai multe influente deodata".
Piesa incepe cu un "Prolog", Andrei Pietraru cerceteaza cu emotie un revolver, pe care il lipeste de
inima si "zambeste ingandurat si absent". Scena se intuneca treptat si personajele care apar au un aer
"fantomatic" si "o vibratie artificiala", semn ca discutia se intampla numai in imaginatia lui Andrei Pietraru.
Printul Bazil Serban este insotit de gazda, Matei Boiu-Dorcani si discuta . despre faptul ca Andrei Pietraru il
provocase la duel pe Print, care este uimit de indrazneala tanarului. Afland despre duel, Ioana Boiu se
tulbura puternic si Bazil interpreteaza gresit emotia ei, crezand ca este ingrijorata pentru viata lui. Fata insa
isi exprima teama pentru viata Iui Andrei si tatal ei isi da seama, cu bucurie, ca este indragostita de tanarul
cercetator. Bazil este dezamagit, considerand aceasta iubire nepotrivita, intrucat Andrei isi intrerupsese
studiile, isi amana la nesfarsit examenele, era un biet fiu de taran, apoi exclama cu indignare: "Ganditi-va la
stramosii d-voastra la cei trei logofeti, la cei patru spatari". Matei are alta scara a valorilor, pentru el sunt
mai presus valoarea personala a unui om, devotamentul si curajul moral, decat mediul in care s-a nascut
omul respectiv. El considera ca fiica lui si Andrei sunt "nascuti unul pentru altul". Printul Bazil isi mentine
parerea, ca tanarul este un ratat" si iese amenintand cu duelul de a doua zi.
Scena I. Andrei Pietraru se dezmeticeste brusc din visare si sare in picioare auzind glasul feciorului,
care il introduce pe Serban Saru-Sinesti, avocat si vicepresedinte al Camerei, "un barbat voinic, ca de
patruzeci si ceva de ani, cu infatisare energica, cu oarecare pretentii de om spiritual". Cu o usoara ironie,
Sinesti ii spune sa stea jos, deoarece el nu are ca stramosi nici spatari, nici logofeti. Andrei il roaga sa nu fie
suparat pe el pentru ca rupsese logodna cu fata cumnatului sau, domnisoara Marculescu. Fata era foarte
bogata, insa tatal sau tinea mortis sa o marite cu un universftar, ca sa-si lase ginerele in locul sau la catedra,
ceea ce lui Sinesti i se pare o idee ciudata. Cu ironie, considera ca Andrei refuzase o avere, doctoratul in
strainatate si un post de profesor universitar pentru marele post de bibliotecar, pe care tanarul il avea in casa
Boiu de vreo patru-cinci ani. Andrei raspunde cinismului evident al lui Sinesti printr-o sinceritate patetica,
aceea ca, desi "frumoasa si foarte gingasa", n-o putuse iubi pe domnisoara
Marculescu si "ar fi fost nefericita daca as fi luat-o de sotie". Sinesti continua ironia, considerand ca tanarul
viseaza la o "dragoste in stare pura".

Scena II. 
Deciu, un ziarist de la "Seara" si "Lumea ilustrata" doreste sa vorbeasca cu domnisoara Ioana Boiu,
ca sa-i arate "portretul" pe care-1 publicasera in revista si pe care i-1 citeste, cu glas tare lui Sinesti. Articolul
se intitula "Jupanita", asa cum ii spuneau prietenele ei si contura un portret aristocratic domnisoarei Ioana
Boiu. Descrierea Jupanitei continea si o ironie subtila la adresa felului distant cu care se comporta cu
oamenii, din care cauza nu s-a maritat inca, desi are treizeci de ani si zece milioane de zestre, accentuand
dorinta tinerei de a semana cu unul dintre personajele feminine ale lui Stendhal, domnisoara de la Mole.
Deciu, ignorandu-1 cu desavarsire pe secretarul domnului Boiu, recunoaste fata de Sinesti ca
articolul fusese un pretext pentru a putea intra in casa lor, "unde e mai greu de intrat decat la palat". El voia,
in fond, sa afle rezultatul demersului pe care Sinesti urma sa-1 intreprinda in mandatul pe care-1 primise din
partea Partidului Liberal, acela de a-1 convinge pe domnul Boiu Dorcani sa intre in noul guvern,
promitandu-i ca, la randul lui, ii va spune ce functie va ocupa Sinesti in urma remanierii.

Scena III. 
Intra Matei Boiu Dorcani, care are o "infatisare aleasa de batran cu monoclu, paloare de om bolnav,
gesturi retinute si delicate". Sinesti devine dintr-o data excesiv de politicos, disparandu-i definitiv siguranta
de pana atunci. Mesajul lui Sinesti este unul politic, dorind sa afie daca raspunsul dat presedintelui liberal de
catre Boiu este unul definitiv, ori s-a mai gandit intre timp si poate reveni asupra refuzului de a face parte
din noul guvern. Batranul aristocrat este usor iritat de insistentele lui Sinesti, marturisindu-i ca are o
aversiune fata de politica, inclusiv fata de fostul lui partid, ca fusese deja de doua ori ministru si "demnitatea
mea nu-mi ingaduie sa mai fiu a treia oara". Boiu este convins ca reforma exproprierii nu este benefica
pentru tara, ca padurile vor fi taiate in folosul strainilor, care se vor imbogati din vanzarea codrilor, de aceea
el nu permisese dezgolirea muntilor ce se aflau in posesia lui. Faptul ca Boiu isi administra singur mosia de
pe Valea Nereului este cunoscut de Maria Sinesti, care, ca si el, "sta acolo intreg anul", accentuand totodata
ca nu se mai dusese Ia Dorcani de la moartea fiului sau.

Actul II

Actiunea se desfasoara in iatacul Ioanei Boiu-Dorcani, aflat chiar deasupra bibliotecii, o incapere incarcata
de mobila, de carti scumpe, obiecte de arta, dand impresia de "prea multa culoare, prea multa risipa de
dorinte, prea multa intentie de arta, in gustul estetizant al epocii".
Scena I. Elena, care verifica lumina electrica ce se defectase in hol, il observa surprinsa pe Andrei, asezat
intr-un fotoliu. Se sperie la gandul ca Ioana, atunci cand se intoarce de la concert si il va gasi aici, se va
enerva ingrozitor. Andrei este nervos si hotarat sa-i vorbeasca domnisoarei. Cu greu, Elena il convinge sa
plece, promitandu-i ca o sa-l cheme atunci cand domnisoara Boiu va ramane singura, deoarece ea presupune
ca ar putea fi insotita de tatal ei sau de Maria Sinesti.

Scena II. 
Ioana, imbracata in rochie de seara, se intoarce de la concert, insotita de tatal sau, Matei Boiu. Acesta
ii spune, cu bucurie, ca Printul Bazil Serban o ceruse de sotie, veste pe care Ioana o primeste cu raceala,
fiind indignata ca ei nu-i spusese nimic, ba mai mult, ii comunicase ca intentioneaza sa plece pentru
totdeauna la Paris, ceea ce o facuse sa piarda "si bruma de simpatie pe care o aveam pentru el". Tatal ii
gaseste scuze lui Bazil, deoarece Ioana intimida pe oricine si probabil ca nici printul nu avusese curaj sa-i
ceara mana direct, dar ea ar trebui sa se simta magulita pentru el provine "dintr-un neam de voievozi Si
cinsteste tot neamul nostru atunci cand iti cere mana". Cu ironie si dispret, Ioana accentueaza
superficialitatea printului, care se crede sportman, om de lume, donjuan, poet, pictor si cantaret, dar nu este
nimic din toate astea, este numai un diletant, o mediocritate, un "preparat de educatie si timp liber". Matei se
enerveaza si-i reproseaza ca nu este constienta de faptul ca neamul lor se stinge si acum li se oferise norocul
"sa ducem mai departe un neam de oameni care au stapanit tara". Ioana respinge cu fermitate pretendentul,
"Nu-i pentru mine Bazil!", dar tatal o roaga sa se mai gandeasca, noaptea fiind un sfetnic bun.

Scena III.
Dupa ce bate la usa iatacului, intra Andrei Pietraru, spre surprinderea aroganta a Ioanei. Tanarul este
incurcat, sfios si rugator, apoi se hotaraste brusc sa adopte un ton barbatesc si insista sa fie ascultat, deoarece
trebuie neaparat sa-i vorbeasca. El ii destainuie ca este indragostit de ea, ca nu mai poate dormi, nu mai
poate lucra, insa ironia ei este usturatoare si-1 intreaba, ca pe un bolnav, daca pulsul este regulat. Atitudinea
ei batjocoritoare il face sa para un personaj de comedie, ridicol si penibil, fiind silit sa-si ceara scuze ca o
deranjase si sa-i promita ca n-o sa-i mai rapeasca timpul cu declaratii de dragoste jenante. Andrei ii
marturiseste ca o sa plece de la ei, apoi incepe sa-i povesteasca "incet, nepatetic, toata suferinta trecuta". ii
spune cum "toate bucuriile si durerile mele au inflorit numai in umbra d-voastra", desi ea il privea ca pe un
obiect oarecare, cum isi zadarnicise viata din cauza ei, cum invidia pana si cainele alb "care va interesa mai
mult decat mine". Ironica, Ioana considera confesiunea lui o tirada de teatru prost, "fraze de roman ieftin".
Trezit brusc din starea emotionala de dispretul ei agresiv, Andrei constientizeaza ca idealul lui se prabuseste,
ca el isi deschisese sufletul, iar ea il batjocorea si, deodata, toata suferinta lui acumulata in atatia ani se
revolta si izbucneste cu violenta. El se hotaraste sa ramana la ea peste noapte, "cu sau fara voia d-tale", fiind
neclintit in decizia sa ca inainte de miezul noptii sa-i sarute mana, pentru ca facuse acest juramant, altfel
"imi sfaram tampla". Ioana ii intinde mana cu superioritate, Andrei duce gestul de a i-o saruta pana la
jumatate, apoi isi da seama "ca nu mai are sens" si, dezmeticit, devine el insusi batjocoritor si aprig,
amenintand ca-i va sfasia "aceasta masca mincinoasa, care a facut din mine un bolnav". Dezgustata de
patetismul lui, Ioana rasfoieste, distanta, romanul lui Stendhal, "Rosu si negru". Andrei citeste un pasaj care-
1 cutremura prin asemanarea cu situatia lui, acela cand Julien Sorel, indignat de lasitatea sa, jura ca, daca
pana la ora zece seara nu va reusi s-o prinda de mana pe d-na de Renal, isi va zbura creierii". Ea banuieste ca
el se inspirase in gestul sau din acest roman, parodiindu-1, desi Andrei neaga zdrobit, cu privirea ratacita:
"Poate fi viata unui om, parodia unei carti?". El este stupefiat de lipsa ei de suflet, i se pare incapabila sa se
induioseze de ceva si atunci rupe zagazurile si, cu ochi halucinati, izbucneste navalnic, o jigneste spunandu-i
ca ea este cea ridicola, deoarece se ascunde in spatele tablourilor si al palatului, care o apara de lume, de
viata reala. O acuza ca inteligenta ei este fabricata, nu se manifesta ca o componenta reala a capacitatii ei,
deoarece se serveste de mainile si picioarele slugilor, cumpara fleacuri cu bani despre care nu stie nimic,
pretinzand ca face arta. Pentru ca il acuza de lasitate, el o surprinde cu informatia ca a doua zi in zori va avea
loc duelul cu printul, intrucat el retractase scuzele. Andrei ii explica faptul ca acest duel nu este o lupta cu
moartea, ci adevarata infruntare a destinului a fost perioada de sase ani, in care a suferit si s-a zbuciumat
peste masura, fara ca macar sa poata hotari asupra deciziei pe care ar fi trebuit s-o ia. Se aude un zgomot si
Ioana intra in panica, de teama ca tatal ei sa nu-1 gaseasca pe Andrei in iatac. El refuza sa plece si-i
sugereaza ca scuza o acuzatie de furt, pe care n-o va tagadui in fata lui Matei. Ea stinge lumina si Andrei
ramane in zona intunecata a scenei.

Scena IV. 
Matei este uimit ca ea sta in intuneric si invinovateste slugile de neglijenta, amenintand ca o sa-i concedieze
pe toti, in afara de bibliotecar, "singurul om care munceste aici". Gesturile care se manifesta sunt agitate si
pline de zbucium, deoarece tatal venise sa ia dublura de la cheia de la biblioteca, nevoind sa-1 trezeasca pe
bibliotecar. Andrei vrea sa iasa in lumina si sa-i dea cheia, spre disperarea Ioanei, care ii smulge cheia din
mana si o da tatalui, spunandu-i ca e dublura celei aflate la bibliotecar.

Scena V. 
Dupa plecarea lui Matei, Ioana "are ceva dintr-un soldat infrant si zdrentuit care vine din lupta", fiind
istovita de zbuciumul prin care trecuse si cerandu-i lui Andrei sa plece, pentru ca are nevoie de liniste. El
reactioneaza curajos la aceasta dovada de egoism, reprosandu-i, la randul lui: "De ce nu te gandesti si la
linistea mea?". Cu un ton diplomatic, ea recunoaste ca este un om remarcabil, cu insusiri deosebite si-1
sfatuieste sa paraseasca postul de bibliotecar din casa lor, insa el respinge propunerea, intrucat i se pare
inutila orice performanta ar reusi sa realizeze, daca ea n-ar sti nimic despre izbanzile lui: "a trebuit sa te
intalnesc pe dumneata, mormantul mandriei mele". Andrei ii povesteste cum colegii il considerasera
totdeauna in fruntea generatiei lor, ii apreciasera calitatile iesite din comun pentru a face o cariera stralucita,
or, el sacrificase totul pe altarul iubirii. Ioana ii intinde mana, el o refuza, dorind o certitudine, ea ii ia
ambele maini si-i promite prietenia si sprijinul ei pentru a deveni ceea ce merita. Andrei respinge orice
ajutor si-i adreseaza o suprema rugaminte: "trebuie sa fii a mea trebuie asta-seara chiar". Reactia Ioanei este
din nou incarcata de ironie, dar Andrei, "pe care nimic nu-1 mai poate abate din drum", ii cuprinde umerii, o
priveste infierbantat in adancul ochilor, ea ramane ca hipnotizata in bratele lui si sopteste stins: "Lasa-ma,
lasa-ma". in continuare, scena se consuma mut, accentele mutandu-se pe gesturi, mimica si atitudini
sugestive, fiind descrisa de autor in didascalie: "acest A«lasa-ma, lasa-maA» de femeie care A«cadeA» il
jigneste. Aproape o azvarle pe covor privind-o cu dispret. El a vrut-o pe A«jupanitaA». Ioana cade usor pe
genunchiul drept, dar se scoala fulgerator cu corpul intins ca o coarda, fixeaza asupra lui o privire de
mandrie, de ura si de patima in acelasi timp. Se apropie de el ca sa-1 loveasca. Vrea sa spuna ceva, il prinde
de mana, dar in aceeasi clipa, Andrei a cuprins-o brusc in brate, o saruta apasat pe gura."

Actul III

Tabloul I. 
Decorul reprezinta biroul elegant al secretariatului general al unui club, in anul 1913. Pe pereti sunt diverse
caricaturi ale oamenilor politici. in scena se afla Maiorul M., domnul R. si Kneazul. Acesta din urma citeste
procesul verbal incheiat cu prilejul duelului dintre Andrei Pietraru si Printul Bazil Serban, care se terminase
cu o disputa. Andrei era acuzat de martorii adversarului ca lovise dupa ce directorul de lupta strigase "Halt"
si-1 ranise destul de grav la umar pe print si propuneau descalificarea acestuia. Martorii lui Andrei tagaduiau
acest lucru, sustinand ca lovitura fusese data chiar in clipa cand s-a auzit comanda, asa ca nu se punea in nici
un caz problema descalificarii. Ca urmare, divergenta trebuia rezolvata de un "juriu de onoare", iar cei trei
erau membrii acestei comisii care trebuiau sa decida. Maiorul si domnul R. propun descalificarea, dar
Kneazul se opune si considera ca Pietraru procedase corect, drept pentru care decizia se amana pentru o
intalnire viitoare. Acest tablou ilustreaza ideea ca Andrei Pietraru, dintr-un sentiment profund al onoarei, nu
renuntase la duel, pentru a-i demonstra iubitei lui ca poate avea si el demnitate aristocratica.

Tabloul II

Scena I.
 Actiunea se petrece in marea biblioteca a casei Boiu, unde Andrei Pietraru discuta cu Darie Culai, prietenul
sau. Andrei ii povestise despre intalnirea din iatacul Ioanei, de la care se scursese o saptamana si-i
marturiseste ca viata lui se schimbase de atunci. Culai este ironic, el observase ca Andrei este tot bibliotecar,
ca slugile il trateaza ca pe egalul lor, iar domnii eleganti care veneau pe la familia Boiu "nu-ti raspund la
salut, decat daca te si pleci putin". Prietenul lui recunoaste ca ziua asa se intampla, dar noptile pe care le
petrece, in taina, cu Ioana sunt "calde si patimase" si dimineata , cand revine la statutul de bibliotecar, se
intreaba daca totul nu este un vis. El se considera un invingator, pentru ca simtise o adevarata voluptate
cand, plimbandu-se la sosea pe aleea pietonilor, 3 trecut Ioana, "mandra si dispretuitoare", in echipajul ei de
lux, admirata de toti snobii, dar ea nu-i baga in seama, ci 1-a privit numai pe el. Culai considera ca este
numai iluzia de invingator, iar faptul ca ea se purta din ce in ce mai rece cu el denota ca aventura lor fusese
doar un capriciu al Ioanei Boiu, de care incepuse sa se sature. Mai mult decat atat, Culai il acuza ca era
nedemn s-o necinsteasca pe fata stapanului sau, in propria lui casa, iar in al doilea rand, se comporta josnic,
ducand o viata de "prefacatorie, de minciuna grosolana" fata de omul care-1 platea. ii atrage atentia si asupra
receptarii de catre batran a iubirii lui, pentru ca il va banui ca-1 intereseaza numai averea fetei si nu-l va
crede nimeni ca este un "nebun sincer". De altfel, altcineva il iubea cu adevarat pe Andrei si aceasta era
Elena, fata care "si-a pustiit tineretea, si-a secat viata cu ochii la tine" timp de sapte ani si el nici nu bagase
de seama.

Scena II. 
Ioana ii comunica lui Andrei ca tatal ei va pleca la mosie, spre fericirea tanarului, care insa, ei ii pare cu totul
deplasata. Ea insista ca sa-i spuna tatalui ei totul, chiar astazi, dar Andrei se sperie, ezita, dovedind lasitate.
Ioana ii marturiseste ca nu mai poate trai cu aceasta rusine, ca de o saptamana "viata mea nu e decat
prefacatorie dezgustatoare" si nu mai poate indura. Andrei ii promite ca va vorbi cu tatal ei chiar azi, fapt ce
o entuziasmeaza pe fata, pentru ca-l vrea "puternic si poruncitor", sa arate ce poate, sa-i surprinda pe toti.
Sovaielile lui au dezamagit-o si au intristat-o, facand-o sa se poarte rece si din ce in ce mai distanta cu el.
Lasitatea si slabiciunea revin, si Andrei propune sa-i comunice totul lui Matei printr-o scrisoare. Ioana este
dezamagita de lipsa lui de fermitate si-1 indeamna sa se duca la tatal ei "barbateste", caruia sa-i spuna, fara
ocol: "Domnule, fata d-tale e nevasta mea". Apoi, cu o mare amaraciune, il ameninta ca o sa-i spuna ea, dar
atunci totul se va sfarsi intre ei, "si voi intelege [] ca noaptea nu distingi bine si lesn poti lua un papusar falos
drept eroul asteptat". Jignit, Andrei se ambitioneaza si-i promite ca ii va spune totul tatalui sau chiar azi.

Scena III. 
Matei Boiu ii comunica lui Andrei ca i-a facut rost de un post de suplinitor la un liceu in Bucuresti, ca s-a
gandit la un inlocuitor pentru biblioteca si apreciaza stradania si devotamentul cu care tanarul muncise la ei.
Andrei este incurcat si incearca sa multumeasca pentru anii acestia care au fost pentru el cei mai frumosi. Cu
o hotarare brusca, Andrei ii cere mana fiicei lui Matei Boiu, care considera aceasta indrazneala o gluma
necuviincioasa. Andrei ii destainuie ca Ioana il iubeste, spre amuzamentul batranului, care il considera
nebun.

Scena IV. 
Ioana intra in incapere emotionata si teapana si-i explica tatalui sau ceea ce vrea sa-i comunic Andrei si
anume "ca sunt nevasta lui". Matei Boiu este uluit de cele aflate si, autoritar, ii spune fetei sa iasa, pentru ca
el are de vorbit cu "acest vanator de zestre".

Scena V.
 Domnul Matei Boiu-Dorcani este din cale afara de furios, il acuza pe Andrei ca s-a dovedit un misel, ca nu
este decat un ratat, "un student intarziat", un ticalos. Argumentul iubirii este pentru Matei cu totul
nesemnificativ, fara importanta in neamul lor, care a dainuit nu prin "dezmatul iubirii", ci "prin renuntare,
prin lupta, prin infrangeri" si prin sacrificii. El ii da exemplul celor patru fete ale vel-logofatului Manole
Boiu, care s-au calugarit toate inti-o zi, ca sa nu se imparta averea prin mosteniri si "neamul sa ramaie astfel
puternic". Dispretul lui nu cunoaste margini, uluit ca tanarul ii spune pe nume domnisoarei Boiu si, realizand
brusc faptul ca-i daduse de inteles ca devenise "nevasta" lui, ramane incremenit si abia mai poate respira:
"Am aproape saptezeci de ani. [] De ce nu m-ai ucis intai? Doi-trei ani de viata inca nu inseamna nimic si as
fi inchis ochii fara sa stiu ca, dupa ce baiatul mi-a fost omorat, - fata mi-a fost necinstita si scoasa din lumea
ei, ca o leproasa. Ai fi fost mai putin ticalos". Aristocratul nu poate intelege cum fiica lui putuse deveni
amanta unui fiu de taran, a unui slujitor, intrebandu-se cu dezgust: "Cum de nu i-a fost sila?". La aceste
cuvinte, Andrei, care ascultase sfios si respectuos toate acuzatiile, se simte profund jignit si devine, brusc, de
o autoritate agresiva: "Cu sgu fara binecuvantarea dumitale, Ioana e nevasta mea". Clocotind de furie, il
acuza ca-i insulta tineretea si ca ar fi fost inutil daca ar fi venit cinstit sa-i marturiseasca iubirea pentru Ioana,
deoarece i-ar fi "ridicat in fata o haita de stramosi, care sa-mi conteste dreptul de a fi eu insumi". Matei Boiu
Dorcani, cu un dispret amar, regreta ca Andrei nu face parte din lumea aristocratica, pentru ca l-ar fi putut
palmui dupa cununie, dar asa cum stau lucrurile totul este zadarnic. Daca tanarul ar fi fost un borfas de rand,
daca s-ar fi furisat in casa cu scopul de a fura "cateva boarfe", ar fi fost pedepsit de lege si inchis, dar pentru
ca i-a luat fata, "floarea cea din urma a sangelui meu sfarsit", nu va da socoteala nimanui, nu va suporta nici
un fel de consecinte pentru marsavia lui. Andrei il sfatuieste s-o dezmosteneasca pe Ioana, deoarece el nu
este un vanator de zestre, dar Matei, vlaguit de durere, riposteaza spunand ca nu o va dezmosteni, dar ar da
tot ce are "pentru ochii curati ai fetei mele de dinainte" si-1 asigura, cu ironie, ca se va simti bine in averea
adunata de generatii.

Scena VI. 
Elena, palida si vadit tulburata, strange intr-o servieta toate lucrurile de pe birou fara sa-1 priveasca pe
Andrei, iar acesta, stanjenit, se vede ca sufera pentru "raul pe care i 1-a facut acestei fete", care era
indragostita de el de atatia ani, fara speranta. Ea ii comunica faptul ca domnul Matei Boiu Dorcani se muta
definitiv la mosia Dorcani, unde nu mai fusese de sapte ani, de cand ii murise baiatul. Elena recunoaste ca
auzise toata discutia lor, care de altfel se auzise in toata casa si ca se hotarase sa-1 insoteasca pe batran si sa
stea cu el la mosie. Cuprins de duiosie pentru atata devotament si daruire, Andrei o cuprinde pe fata si o
saruta, scena surprinsa de Ioana Boiu, care tocmai intra. Speriata, Elena fuge, ceea ce agraveaza si mai mult
aparenta tradare.

Scena VII. 
Ioana este sufocata de indignare, "cu slugile din casa!", respingand cu sila orice atingere a lui Andrei si
acuzandu-l ca este intr-adevar un vanator de zestre, "un suflet de sluga", asa cum afirmase tatal ei. incercand
disperat sa se dezvinovateasca, Andrei o intreaba: "daca m-as omori, m-ai crede?". Ioana este sarcastica si,
amintindu-si scena din noaptea in care o cucerise, ii raspunde "cu o ucigatoare batjocura: "Sa te omori? Iar []
sa te omori?". Andrei, "cu un zambet alb, cu o liniste de mort", se impusca in inima, spunand cu ultimele
puteri: "Pe dumneata te-am ucis in mine Esti moarta mai moarta decat daca n-ai fi existat niciodata". Naucita
si disperata, Ioana striga dupa ajutor. Intra servitorii, Elena si Culai, care venise impreuna cu fostul lor coleg
care era acum doctor. Dupa examinarea lui Andrei, acesta constata ca nu este atinsa inima. Culai se intoarce
catre Ioana, care este inmarmurita si pare ca nu intelege nimic din ce se intampla si-i spune autoritar ca
Andrei al ei a murit, apoi o indeamna pe Elena sa-si faca bagajul si sa mearga impreuna cu ei la Valeni.
Pentru finalul dramei "Suflete tari", nu este importanta sinuciderea fizica a personajului central, ci moartea
iubirii absolute in sufletul zbuciumat al lui Andrei Pietraru, esecul generat de imposibilitatea implinirii
idealului in dragoste.