Suflete tari – Camil Petrescu (T.

V)

Reprezentată pe scena Teatrului Național din București în 1922 și

publicată în 1925, ”Suflete tari” este o dramă a autoiluzionării, tema centrală în
teatrul lui Camil Petrescu. Este și o dramă a iubirii absolute, scrisă ca replică la
romanul lui Stendhal ”Roșu și Negru”. Andrei Prietraru se aseamănă lui Julien
Sorel prin faptul că se îndrăgostește de o femeie superioară lui din punct de
vedere social, dar se diferențiază prin iubirea adevărată.

Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză,

caracterizată prin ilustrarea vieții reale într-un conflict complex și puternic al
personajelor individualizate sau tipice, cu întâmplări și situații tragice, în care
eroii au un destin nefericit.

Concepția lui Camil Petrescu despre drama umană evidențiază ideea

că ”o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalități
puternice, a căror vedere îmbățișează zone pline e contraziceri ”, că
personajele nu sunt caractere, ci cazuri de conștiință, personalități plenare,
singurele care ”pot trăi existența ca paradox”.

Suflete tari este o dramă realistă prin temă, subiecul fiind extras
din viața socială. Eroul principal, Andrei Pietraru reprezintă tipul intelectualului
cinstit, care crede în posibilitatea fericirii sociale, crede în valoarea conceptului
de ”carpe diem”. De aceea, pentru el realizarea idealului social este de a trăi în
casa lui Matei Boiu Dorcani, de a dobândi, ca arhivist, această lume a
privilegiilor sociale. Andrei joacă rolul îndrăgostitului romantic, dar în esența
arhivistului realist, al ambițiosului, așa cum se arată în fața lui Matei Boiu
Dorcani. Drama pune în discuție roulu intelectualului în viața socială, a
raportului său cu clasa dominată. Andrei Pietraru acceptă să fie un instrument
al acestei clase, apoi se răzvrătește, o seduce pe Ioana Boiu, dorind să devină
un membru cu drepturi depline al acestei clase.

”Suflete tari” poate fi interpretată și ca o dramă romantică, fiindcă

tema, conflictul, eroii și subiectul au o structură afectivă.
 Tema este reprezentată de drama intelectualului atins de himera
iubirii absolute, care intră în conflict cu sine și cu ceilalți, fiindu-i imposibil să se
adapteze la condițiile reale de viață. O altă temă importantă a dramei este
aceea a vanității rănite. Deși era unul dintre cei mai buni studenți la Istorie, cu o
carieră ce se anunță de mare succes, Andrei Pietraru își ratează viitorul din
dragoste pentru Ioana, acceptând rolul de bibliotecar în casa tatălui fetei, doar
din dorința de a-i sta alături. Pentru că renunță la o ascensiune socială, el nu
poate fi privit ca un parvenit. Idealul său este absolutul în iubire.

O primă semnificativă pentru tema operei este cea în care, aflând

întâmplător despre posibila logodnă a Ioanei cu prințul Bazil Șerban, Andrei se
hotărăște să-i mărturisească, după șase ani, iubirea. El intră, asemenea lui
Julien Sorel, în iatacul Ioanei și-i declară, cu delicatețe, că-și sacrificase studiile,
cariera numai din dargoste pentru ea. Tânăra îl respinge disprețuitoare,
considerându-l un ratat, atitudine care-i stârnește orgoliul și-l face să devină
categoric, amenințând că, dacă până la 12 noaptea n-o cucerește, se va
sinucide. Impresionată de forța iubirii lui, Ioana cedează exploziei pasionale și
timp de o săptămână ei tăinuiesc relația, apoi ea îl constrânge să-i
mărturisească adevărul tatălui ei.

Cea de-a doua scenă semnificativă pentru tema operei este cea
din finalul piesei, unde Ioana îl surprinde pe Andrei sărutând-o pe Elena care
pleca pentru totdeauna. Ioana redevine aristocrata disprețuitoare, vâzând în
iubitul ei, un arivist mărunt, ”un suflet de slugă” și nu-l mai crede în stare să se
sinucidă, așa cum el o amenința din nou. Înjosit, jignit în demnitatea lui și mai
ales în sentimentele lui de dragoste pentru care sacrificase tot, orgolios, Andrei
Pietraru se sinucide. Spirit absolutizant, Andrei mărturisește, însă, că dorise să
ucidă în el iubirea – ”Pe dumneata te-am ucis în mine. Ești moartă, mai moartă
decât dacă n-ai fi existat niciodată” – ceea ce argumentează faptul că eroul este
însetat de ”dragoste în stare pură”. Pentru Andrei, Ioana este iubirea absolută,
unica lui rațiune de a fi, ”un exemplu unic”. Mărturisirea lui finală
conștientizează imposibilitatea existenței iubirii absolute. De aceea, Pietraru se
va retrage la țară alături de Elena și de Culai.

Titlul este o metonimie (metaforă) care face referire la personajele

principale ale operei. Atât Andrei, cât și Matei ori Ioana sunt personaje
puternice, care urmăresc să atingă un ideal al lor și niciunul nu se mulțumește
cu mai puțin. Andrei caută absolutul în iubire. Matei crede în revitalizarea
clasei boierimii de altădată, cu rol esențial în conturarea destinului patriei. De
aceea, el nu îl acceptă, sub nicio fromă, pe Andrei, un serv umil care nu a arătat
tărie de caracter. Și Ioana tinde spre iubirea adevărată, însă nu are curajul să
înfrunte societatea.

Drama de conștiință a lui Andrei Pietraru provine din conflictul

dintre idealul său de iubire și concretul existenței. Astfel, el iubește, fără
speranță, de șase ani pe Ioana Boiu, ratând o strălucită carieră universitară de
istoric, o căsătorie avantajoasă și rămânând în tot acest timp ca bibliotecar-
arhivar, în casa boierului Matei Boiu-Dorcani, tatăl Ioanei, pentru a fi mai
aproape de femeia iubită. Pietraru o așază pe un ”piedestal” pe Ioana, imagine
care se va destrăma în cele din urmă, când el își va da seama că femeia s-a
refugiat undeva în trecutul glorios al strămoșilor și ”literaturizează viața”. Pe
lângă conflictul interior, există mai multe conflicte exterioare. Cel mai
important este între protagoniști, conflict marcat de o dublă natură: socială și
psihologică. Pe de o parte, Andrei Pietraru are de înfruntat mentalitățile de
clasă, deoarece Ioana îl consideră ”un biet ratat”, un serv, iar pentru Matei Boiu
– Dorcani, căsătoria celor doi ar reprezenta o încălcare a tradiției, un atac la
memoria înaintașilor nobili care nu și-au amestecat sângele decât cu semeni
aparținând aceleași caste, un atentat la istorie. Pe de altă parte, conflictul
psihologic constă în înfruntarea orgoliilor celor două personaje, din care
Pietraru nu vrea să iasă învins.

În concluzie, opera lui Camil Petrescu este o dramă de idei,

deoarece are conflicte puternice, personaje construite pe baza trăirilor
lăuntrice și o acțiune concentrată. Finalul deschis al dramei ilustrează
complexitatea vieții, dar și faptul că protagonistul, după ce scapă de obsesia
pentru Ioana, recăpătându-și demnitatea, va reuși, probabil, să se retragă în
lumea ideilor, un univers abstract care are cel puțin meritul de a nu-l dezamăgi
așa cum se întâmplă cu iubirea. Astfel că absolutul ideilor se dovedește până la
urmă mai accesibil decât relativismul iubirii.
 Suflete tari – Camil Petrescu (C)

Reprezentată pe scena Teatrului Național din București în 1922 și

publicată în 1925, ”Suflete tari” este o dramă a autoiluzionării, tema centrală în
teatrul lui Camil Petrescu. Este și o dramă a iubirii absolute, scrisă ca replică la
romanul lui Stendhal ”Roșu și Negru”. Andrei Prietraru se aseamănă lui Julien
Sorel prin faptul că se îndrăgostește de o femeie superioară lui din punct de
vedere social, dar se diferențiază prin iubirea adevărată.

Titlul este o metonimie (metaforă) care face referire la

personajele principale ale operei. Atât Andrei, cât și Matei ori Ioana sunt
personaje puternice, care urmăresc să atingă un ideal al lor și niciunul nu se
mulțumește cu mai puțin. Andrei caută absolutul în iubire. Matei crede în
revitalizarea clasei boierimii de altădată, cu rol esențial în conturarea
destinului patriei. De aceea, el nu îl acceptă, sub nicio fromă, pe Andrei, un serv
umil care nu a arătat tărie de caracter. Și Ioana tinde spre iubirea adevărată,
însă nu are curajul să înfrunte societatea.

Drama de conștiință a lui Andrei Pietraru provine din conflictul

dintre idealul său de iubire și concretul existenței. Astfel, el iubește, fără
speranță, de șase ani pe Ioana Boiu, ratând o strălucită carieră universitară de
istoric, o căsătorie avantajoasă și rămânând în tot acest timp ca bibliotecar-
arhivar, în casa boierului Matei Boiu-Dorcani, tatăl Ioanei, pentru a fi mai
aproape de femeia iubită. Pietraru o așază pe un ”piedestal” pe Ioana, imagine
care se va destrăma în cele din urmă, când el își va da seama că femeia s-a
refugiat undeva în trecutul glorios al strămoșilor și ”literaturizează viața”. Pe
lângă conflictul interior, există mai multe conflicte exterioare. Cel mai
important este între protagoniști, conflict marcat de o dublă natură: socială și
psihologică. Pe de o parte, Andrei Pietraru are de înfruntat mentalitățile de
clasă, deoarece Ioana îl consideră ”un biet ratat”, un serv, iar pentru Matei Boiu
– Dorcani, căsătoria celor doi ar reprezenta o încălcare a tradiției, un atac la
memoria înaintașilor nobili care nu și-au amestecat sângele decât cu semeni
aparținând aceleași caste, un atentat la istorie. Pe de altă parte, conflictul
psihologic constă în înfruntarea orgoliilor celor două personaje, din care
Pietraru nu vrea să iasă învins.

Andrei Pietraru este personajul principal al dramei ”Suflete tari”

de Camil Petrescu. Fiu de tânăr, cu studii strălucite, înzestrat cu o hărnicie
deosebită, fusese de mic foarte inteligent. Personaj tipic camilpetrescian,
însetat de dragoste absolută și trăind în lumea ideilor pure, Andrei se
îndrăgostește în taină de Ioana Boiu-Dorcani, superioară lui din punct de
vedere social. El renunțase la o logodnă avatnajoasă cu fata unui profesor
universitar și își abandonase studiile doar pentru a ocupa un post de bibliotecar
în casa boierului Boiu (tatăl Ioanei), poziție dezarmantă pentru băiatul de
condiție socială modestă. Această funcție este sub demnitatea și calitățile sale,
de aceea decizia îi uimește pe toți cei care credeau în el, mai ales pe prietenul
său Culai. Este misogin și dă dovadă de elitism pentru că întodeauna optează
pentru ceea ce e mai sus, mai aparte. Pentru el totul trebuie să fie superior ,
atât mental cât și social, material. Drept dovada, el o iubește pe Ioana pentru
că intuiește în ea o valoare intelectuală superioară, pe când iubirea pe care i-o
poartă Maria trece la fel de neobservată cum trecuse atâția ani si iubirea lui
pentru Ioana.

Portretul etic al personajului reiese indirect din trăirile interioare și

buciumul sufletesc, reliefate prin analiza psihologică a stărilor trăite în
profunzime de intelectualul însetat de iubirea ideală, chinuit de incertitudini și
de imperfecțiunile societății, toate aceste modalități însciindu-se în formula
artistică de construcție a personajului modern.

Constantă a caracterului său și trăsătură principală a băiatului

prezentat drept ”un tânăr de 30 de ani” este orgoliul.

O primă semnificativă pentru trăsătura protagonistului este cea

în care, aflând întâmplător despre posibila logodnă a Ioanei cu prințul Bazil
Șerban, Andrei se hotărăște să-i mărturisească, după șase ani, iubirea. El intră,
asemenea lui Julien Sorel, în iatacul Ioanei și-i declară, cu delicatețe, că-și
sacrificase studiile, cariera numai din dargoste pentru ea. Tânăra îl respinge
disprețuitoare, considerându-l un ratat, atitudine care-i stârnește orgoliul și-l
face să devină categoric, amenințând că, dacă până la 12 noaptea n-o
cucerește, se va sinucide. Impresionată de forța iubirii lui, Ioana cedează
exploziei pasionale și timp de o săptămână ei tăinuiesc relația, apoi ea îl
constrânge să-i mărturisească adevărul tatălui ei.

Cea de-a doua scenă semnificativă pentru trăsătura

protagonistului este cea din finalul piesei, unde Ioana îl surprinde pe Andrei
sărutând-o pe Elena care pleca pentru totdeauna. Ioana redevine aristocrata
disprețuitoare, vâzând în iubitul ei, un arivist mărunt, ”un suflet de slugă” și nu-
l mai crede în stare să se sinucidă, așa cum el o amenința din nou. Înjosit, jignit
în demnitatea lui și mai ales în sentimentele lui de dragoste pentru care
sacrificase tot, orgolios, Andrei Pietraru se sinucide. Spirit absolutizant, Andrei
mărturisește, însă, că dorise să ucidă în el iubirea – ”Pe dumneata te-am ucis în
mine. Ești moartă, mai moartă decât dacă n-ai fi existat niciodată” – ceea ce
argumentează faptul că eroul este însetat de ”dragoste în stare pură”. Pentru
Andrei, Ioana este iubirea absolută, unica lui rațiune de a fi, ”un exemplu unic”.
Mărturisirea lui finală conștientizează imposibilitatea existenței iubirii absolute.
De aceea, Pietraru se va retrage la țară alături de Elena și de Culai.

 Concluzie
 Suflete tari – Camil Petrescu (R)

1. Introducere
2. Temă
3. Titlu
4. Statutul lui Andrei

Ioana Boiu – Dorcani este fiica boierului Matei Boiu – Dorcani,

descendentă ”a trei logofeți și patru spătari”. Tânăra de 29-30 de ani este
pasionată de literatura veche bisericească, nu este deloc mondenă,
disprețuiește balurile și pe snobii a căror superficialitate este caracteristică
”omului de lume”. Ea este alintată de prieteni ”jupânița”, datorită mândriei reci
și distante pentru strămoșii săi, boieri de viță veche, a căror genealogie era
riguros cercetată, din care cauză fusese angajat un tânăr pasionat de istorie,
Andrei Pietraru.

5. Scenele
6. Concluzie