Tema şi viziunea despre lume/ Particularităţi de structură, compoziţie şi limbaj...

în drama "Suflete
tari” de Camil Petrescu

În perioada interbelică se conturează una dintre cele mai strălucite epoci din cultura română,
caracterizată printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului, ce în scurt timp atinge nivelul valoric
european. Această perioadă este dominată de influențe moderniste, trasate în literatura autohtonă de
Eugen Lovinescu, considerat teoretician al curentului. Dramaturgia din perioada interbelică explorează
un univers amplu, abordând dintr-o nouă perspectivă viaţa oamenilor şi problemele acestora.

Camil Petrescu este un autor analitic atât în proză, cât şi în dramaturgie, construind personaje
frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie, vieţuind în lumea ideilor pure, imposibil de aplicat în
planul realităţii concrete, valorificând conceptul de om care "vede idei". În dramaturgia sa se încadrează
"Jocul ielelor","Danton" şi "Act veneţian". Reprezentată în premieră pe scena Teatrului Naţional în 1922
şi publicată în 1925, opera "Suflete tari" este o dramă modernistă interbelică, specie a genului dramatic,
cu un conţinut grav şi un conflict puternic, ce conturează personalitatea personajelor. Caracterul
acesteia este realist, în ceea ce priveşte contextul social, personajele, conflictul şi subiectul, existenţa
tipologiilor şi a tehnicii detaliului semnificativ, modern, prin tematică sau problematica intelectualului şi
expresionist, prin abordarea conceptului de cunoaștere- prin iubire. "Suflete tari" este o dramă de idei, a
absolutului şi a cunoaşterii îndeosebi datorită autenticităţii trăirilor sufleteşti şi mutării conflictului
dramatic din spaţiu exterior al evenimentelor, în cel interior al conştiinţei.

Ca sursă de inspiraţie, Camil Petrescu preia din romanul "Rosu şi negru" de Stendhal acele
elemente care sunt esenţiale pentru desfăşurarea conflictului, printre care şi tipologia arivistului,
întâlnită atât în cazul lui Julien Sorel, cât şi al lui Andrei Pietraru. Diferenţa constă în alegerea unui plan
de manifestare a conflictului situat în conştiinţa personajelor. Dramaturgul însuşi mărturiseşte admiraţia
pe care o are faţă de scriitorul francez. Acesta demonstrează că jocul seducției dintre Julien Sorel și
domnișoara de La Mole poate fi tematic înlocuit de un conflict interior neprevăzut care să reușească în
40 de minute să înfăptuiască tot ce eroul stendhalian ar fi făcut în luni de manevre calculate.

Tema drama intelectualului influenţat de himera iubirii absolute, care intră într-un conflict
complex cu sine şi cu ceilalţi, fiindu-i imposibil să se adapteze la realitate, contrastând cu aceasta prin
încercarea de a aplica idei absolute în planul concretului. Viziunea lui Camil Petrescu asupra lumii aduce
în prim plan drama umană ce nu poate fi concentrată în jurul unor indivizi comuni, ci axată pe
personalităţi puternice, pline de contradicții. Personajele sale nu sunt caractere, ci cazuri de conştiinţă,
singurele care pot trăi existenţa ca paradox, chiar autorul afirmând „Câtă conştiinţă atâta pasiune, deci
atâta dramă”.

La nivel morfologic, titlul este consituit dintr-un substantiv comun nearticulat şi un adjectiv,
numind conflictul central al dramei şi plasându-l la nivelul gândirii, subliniind totodată şi conotaţia ironică
a acestuia. Metafora desemnează puterea morală a personajelor, tăria de caracter şi orgoliul omului
superior pentru care nu există abatere de la ideal.

1
 Indicaţiile scenice sau didascaliile, singurele intervenţii în text ale autorului, elemente de
metatext, punctează gesturile, atitudinea şi trăirile personajelor, analizându-le din punct de vedere
psihologic "(S-a ridicat, strigând)" ,"(hotărât)", "(înfiorată)", "(batjocoritoare)" şi reprezentând de
asemenea o metodă de caracterizare directă a personajelor realizată de către autor- "Andrei(eroul celor
ce se vor întâmpla, e un tânăr ca de 30 de ani înalt și delicat, fără să fie slab)".

În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, acţiunea dramei se desfăşoară ”prin toamna lui
1913”, în casa impunătoare a lui Matei Boiu-Dorcani ”o clădire veche, cu ziduri groase ca de cetate în
stilul Universității vechi.”

Se remarcă două tipuri de conflicte, interior şi exterior, dintre care primul este preponderent.
Conflictul interior principal, ce-l vizează pe Andrei se cristalizează între idealul său de iubire și concretul
existenței, el iubind-o, fără speranţă, pe Ioana de 6 ani, sacrificând numeroase oportunităţi pentru a
rămâne alături de aceasta. Există totodată mai multe conflicte exterioare, de natură socială. Pe de o
parte, Andrei are de înfruntat mentalitățile de clasă deoarece Ioana îl consideră ”un biet ratat”, iar
pentru Matei Boiu-Dorcani căsătoria celor doi ar reprezenta o încălcare a tradiției.

Ca structură, drama este împărțită în trei acte şi 26 de scene. La începutul piesei dramaturgul
aşază un prolog, în care prevesteşte tragedia din final, prezentându-l pe Andrei, care, în timp ce priveşte
emoţionat un revolver, îşi închipuie că lumea propriilor iluzii devine realitate,Ioana acceptându-l ca iubit,
iar tatal ei apreciindu-l şi recunoscându-i meritele. Finalul deschis al dramei ilustrează complexitatea
vieții ,dar și faptul că, după ce protagonistul scapă de obsesia pentru Ioana Boiu, recăpătându-și
demnitatea, va reuși probabil să se retragă în lumea ideilor, un univers abstract care nu-l va dezamăgi
,așa cum se întâmplă cu iubirea.

Acţiunea operei dramatice este structurată pe momentele subiectului. Astfel, expoziţiunea

fixează contextul spaţio-temporal şi introduce personajele principale. În biblioteca vechii case a boierului
Matei Boiu-Dorcani, tânărul Andrei Pietraru stă pe un scaun, examinând un revolver şi imaginându-şi un
scenariu fericit. În cadrul acestor întruchipări rezidă intriga dramei, întrucât se observă iubirea pe care
bărbatul i-o purta Ioanei Boiu, fiica boierului, dorind să fie iubit şi apreciat de aceasta.

Desfăşurarea acţiunii începe odată cu trezirea din reverie a lui Andrei. Alături de el în încăpere
se află Şerban Saru-Sineşti, ce îi reproşează faptul că rupsese logodna cu fiica unui profesor universitar
alături de care ar fi avut parte de un viitor strălucit. La rândul său, într-o zi, un fost coleg de şcoală, Culai
Darie, îi atrage atenţia asupra obsesiei sale pentru Ioana, din cauza căreia nu-şi luase licenţa şi devenise
de 6 ani bibliotecar în casa tatălui ei. Maria Saru-Sineşti vine pentru a anunţa intenţia prinţului Bazil
Şerban de a cere mâna Ioanei Boiu, veste pe care tatăl său o consideră fericită întrucât nu avea
moştenitor, fapt ce o obliga pe Ioana să devină soţia prinţului.

Actul al II-lea se deschide cu imaginea lui Andrei, ce o aştepta pe aleasa inimii sale să se întoarcă
de la teatru. Elena, o tânără ce lucra de asemenea pentru familia Boiu-Dorcani, se arată îngrijorată de
gestul lui, insistând să renunţe la această idee deoarece fata va veni însoţită de tatăl ei. Ajungând acasă,
Matei Boiu o anuntă pe fiica sa că prinţul Bazil o ceruse de soţie, informaţie pe care Ioana o primeşte cu
răceală şi, în ciuda insistenţelor tatălui, refuză.

2
 În iatacul Ioanei, Andrei îi destăinuie dragostea pe care i-o purta, primind doar o reacţie plină de
dispreţ. Trezit din starea emoţională de agresivitatea ei, Andrei realizează că idealul său se prăbuşeşte. Îi
mărturisește Ioanei sentimentele, care-l respinge inițial comparându-i acțiunile cu cele ale lui Julien
Sorel. Discuţia este întreruptă prin sosirea lui Matei, a cărui întâlnire Andrei o evită, ascunzându-se în
partea întunecată a încăperii, şocat fiind de temerea Ioanei ca tatăl ei să nu îl găsească acolo, dar acesta
pleacă în scurt timp. Fata recunoaşte în bibliotecar „un om cu însuşiri remarcabile”, iar după o scurtă
discuție, aceștia se sărută.

În ultimul act, Andrei se duelează cu prinţul Bazil Şerban din cauza unui incident petrecut la
teatru. Acesta nu renunţă dintr-un sentiment profund de onoare, cu scopul de a-i demonstra Ioanei că
poate avea demnitate aristocratică.

Pietraru discută cu prietenul său, Culai, despre cele întâmplate în iatacul Ioanei, la o săptămână
după acel moment. Darie consideră feeria amicului său iluzorie, avertizându-l totodată în privinţa
mărturisirii sentimentelor sale boierului, deoarece interesele sale pot fi interpretate eronat. La rândul ei,
Ioana consideră necesară o discuţie cu tatăl ei, nemaiputând trăi în acest fel.

Are loc discuţia dintre cei trei, în urma căreia, furios, Boiu îi insultă pe ambii, considerând că
Andrei doreşte doar să acceadă la statutul de nobil şi că fiica sa şi-a pătat onoarea alături de un slujitor.
Discuţia este ascultată în totalitate de Elena, ale cărei sentimente pentru Andrei ies la iveală în timp ce
strângea lucrurile de pe birou şi îi spunea că boierul decisese să se mute definitiv la moşia Dorcani, ea
urmând să-l însoţească. Cuprins de duioşie pentru aceasta, Andrei o sărută, gest observat de Ioana ce se
simte trădată, moment în care acţiunea atinge punctul culminant.

Deznodământul îl surprinde pe Andrei încercând să comită suicid pentru a-şi arăta dragostea
faţă de Ioana, eșuând însă, considerând că,deși nu a murit el, a ucis ceea ce femeia iubită reprezentase
pentru el atât timp.

Personajele dramei se pot grupa în două lumi: Realia şi Utopia. Din Realia fac parte personajele
pragmatice, abile şi viclene, uşor adaptabile regulilor societăţii. Pentru aceste personaje, pe primul loc se
află interesul material, simţind compasiune pentru intelectuali, din această categorie făcând parte Culai
Darie, Şerban Saru-Sineşti, Prinţul Bazil, Deciu, Maria Saru-Sineşti şi Elena. Personajele din Utopia trăiesc
într-o lume a lor, înconjuraţi de vise şi aspiraţii irealizabile. Ele se refugiază într-o lume imaginară, în care
îşi urmează idealul: Ioana Boiu-Dorcani, Matei Boiu-Dorcani și, magistral, Andrei Pietraru.

Tehnica modernă a oglinzilor paralele este utilizată în caracterizarea directă a lui Andrei Pietraru,
personajul masculin principal. Pentru Ioana, Andrei este ”un biet ratat” ,”un serv”, ”un suflet de slugă”,
cu toate că sunt momente când îl consideră ”un om cu însușiri remarcabile”. Pentru Matei Boiu Dorcani
este ”ticălos” și ”vânător de zestre” , în vreme ce Culai îl numește ”nebun” fiindcă a ratat un viitor
promițător din cauza pasiunii absurde pentru Ioana Boiu.

Personajul principal feminin, Ioana Boiu, este oarecum atipic pentru literatura lui Camil Petrescu.
Tânăra de 29 de ani este răzvrătită, sfidând tradiția neamului ca și descendenta sa , Suzana Boiu, care
alesese să fie soția unui haiduc, salvându-l astfel de la spânzurătoare și stârnind indignarea întregii

3
familii. Caracterizată în mod direct în didascalii ca și restul personajelor piesei, Ioanei îi sunt evidențiate
trăsăturile fizice care-i reflectă personalitatea: ”e înaltă, cu părul și ochii negri, albă și stranie. O eleganță
fără maiestate și o nervozitate integrală de animal de rasă".

Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil şi se particularizează prin formule estetice moderne, care
se concretizează prin interesul pentru stările difuze ale eroilor. Conştiinţa personajelor selectează acele
fapte care vor duce la opţiunea finală a sinuciderii. Monologul interior constituie un mijloc artistic de
ilustrare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenţei. Limbajul artistic este remarcabil prin
imaginile intelectualizate, claritatea limbajului analitic. Figurile de stil se rezumă la comparaţii şi epitete,
dar "fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie" (Camil Petrescu).

Viziunea lui Camil Petrescu este specific modernistă, acesta dorind să redea cu acurateţe
detalii referitoare la drama prin care omul societăţii moderne trece, accentuând totodată latura
distructivă a obsesiilor şi dorinţa individului de a atinge absolutul, care de alfel nu este accesibil
efemerului, producând astfel adevărate tragedii. Autorul prezintă concepții filosofice în legătură cu
viața, privită din două perspective: cea a împlinirii sociale și individuale. Acesta se învăluie încă odată
cu alter-ego-ul său, intelectualul superior, pentru a transpune într-o manieră inovatoare concepția sa
despre dragoste și natura umană,creând un teatru al marilor întrebări şi al grelelor răspunsuri, un
teatru al căutărilor sincere, al adevărului.

În concluzie, opera “Suflete tari" este o dramă de idei, de factură modernistă cu caracter realist
şi expresionistă, în cadrul căreia este analizat tumultul individului aflat în căutarea idealului iubirii, în
centrul său aflându-se portretul personajului principal, analizat prin prisma experienţei sale, prezentând
conflicte puternice, personaje construite pe baza trăirilor lăuntrice şi o acţiune concentrată.