Suflete tari de Camil Petrescu – dramă interbelică

I. Particularități ale textului dramatic

1. Introducerea
Camil Petrescu (1894-1957), prozator, dramaturg și poet, este un autor analitic atât în
roman, cât și în teatru, introspectând personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de
teorie, trăind în lumea ideilor pure, imposibil de aplicat în realitatea concretă. Concepția lui
Camil Petrescu despre drama umană se înscrie în modernism şi evidențiază ideea că „o dramă
nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalități puternice, a căror vedere
îmbrățișează zone pline de contraziceri”, că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de
conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existența ca paradox.
Drama „Suflete tari” a avut premiera în anul 1922, dar a fost publicată abia în 1925.
Specie a genului dramatic, „Suflete tari” este o dramă a absolutului care își revendică modele
celebre ca „Hamlet” al lui Shakespeare. Personajele operei au un caracter complex, expresia
unor trăiri contradictorii, prezentând un cumul de calități și defecte. Fiind individualități
puternice, rareori dialogul piesei antrenează mai mult de două personaje. Drama este o specie
a genului dramatic cu un conținut grav și un conflict puternic, în desfășurarea căruia se pune
accentul pe conturarea personalității personajelor.

2. Cuprinsul
a) Două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-o perioadă
Începând cu perioada interbelică, apar în literatura română forme ale dramaturgiei în
teatrul modern. Drama psihologică de conștiință sau drama de idei este reprezentată de Camil
Petrescu, cel care a introdus concepte estetice moderne precum substanțialismul,
autenticitatea și a creat intelectualului lucid, însetat de absolut. Principalele trăsături ale
dramei sunt: conflictul dramatic, în desfăşurarea căruia se conturează personalitatea eroilor,
iar protagonistul este o personalitate puternică, marcată de idealuri ale umanității, care îşi
impune viziunea sa asupra celorlalți.
Conflictul dramelor camilpetresciene este unul ce se manifestă în conştiinţa
personajelor, generat de imposibilitatea aplicării în realitate a ideilor absolute care-i domină
şi le determină destinul tragic. Personajele sunt însetate de certitudini etice, incapabile de
compromisuri, trăind în lumea ideilor pure. Eroii lui Camil Petrescu sunt învinşi de propriul
lor ideal, din cauza principiilor absolute care nu se pot pune în practică, nu se pot aplica în
societatea dominată de imperfecţiuni. În „Suflete tari” conflictul puternic este atât interior, cât
și exterior. Conflictul interior este mai puternic și se derulează în mintea și în sufletul lui
Andrei Pietraru care este însetat de iubirea absolută. Acesta se zbate de mai mulți ani căutând
să scape de iubirea pe care i-o poartă Ioanei, fiica lui Matei Boiu-Dorcani, boier de viță și
conservator. Pentru iubirea sa, renunță din onestitate morală, după cum reiese chiar din
incipitul piesei, atunci când acesta discută cu Sinești, la o căsătorie cu domnișoara
Mărculescu, căsătorie avantajoasă material, dar și la o carieră intelectuală deosebită și chiar la
prieteni și viață. Acesta credea că se poate căsători pentru a uita de iubirea pe care i-o poartă
Ioanei. Conștient că nu poate sta departe de fiica stăpânului său, Andrei renunța la ambițiile
sale doar pentru a fi în preajma tinerei.
Protagonistul dramei este o personalitate puternică, marcată de idealuri ale
umanităţii. Camil Petrescu nu este interesat de caractere, ci de personalități puternice, de
conștiințe volitive, de aceea Andrei Pietraru alege o soluție de rezolvare disperată și rapidă,
propunându-și ca până la 12 noaptea să îi mărturisească Ioanei sentimentele puternice de
dragoste care îl stăpânesc. Dacă până în acest moment Andrei era timid, pierdut în preajma
Ioanei, acum își capătă stăpânirea de sine, tăria de caracter, având curajul să îi spună tot ceea
ce simte, deși fata îl ironizează, îl alungă, râde de el. Învinsă totuși de curajul lui, aceasta
cedează. Personalitatea puternică a lui Andrei îl determină să recurgă la suicid în finalul
piesei, atunci când este surprins de Ioana că își ia rămas bun într-un mod uimitor de la Elena,
servitoarea din casă. Considerându-se înșelată, aceasta îl insultă numindu-l „suflete de slugă”,
iar Andrei se împușcă, mărturisindu-i: „pe dumneata te-am ucisă în mine... Ești moartă... Mai
moartă decât dacă nu ai fi existat niciodată”.

b) Două episoade/secvențe relevante pentru tema textului

Tema operei o constituie drama de conştiinţă a personajului principal, izvorâtă dintr-
un conflict complex şi puternic în planul ideilor absolute, pe care eroul se încăpățânează să le
aplice în realitatea concretă. Autorul surprinde drama intelectualului atins de ideea de iubire
absolută, care intră în conflict cu sine și cu ceilalți, fiindu-i imposibil să se adapteze la
realitate. Andrei Pietraru, „un chinuit al revelațiilor în conștiință”, este atras de Ioana Boiu, pe
care o transformă într-un ideal feminin, fiind mult mai atras de ideea de iubire decât de forma
ei reală.
O scenă reprezentativă pentru tema operei este scena VII din actul I în care Andrei
discută cu prietenul său, Culai. Acesta îşi dă seama că Andrei este îndrăgostit de domnişoara
Boiu şi se înfurie îngrozitor când află că ea nici nu-i vorbeşte, compătimindu-şi, în acelaşi
timp, prietenul: „Nenorocitule! [...] Eşti nebun?”. El încearcă să-i deschidă ochii asupra
obsesiei pe care o făcuse pentru tânăra aristocrată, fiind „fără noimă”, stupid, odios şi ridicol
ca un fiu de ţăran, cum era el, să fie îndrăgostit de „fata unui boier cu averi nemăsurate”.
Cunoscându-şi bine prietenul, Culai este convins că o iubea şi nemăsuratul său orgoliu, care-l
domină, îl va nenoroci. Iubirea lui Andrei era ca o boală, o nebunie şi era convins că va muri
din această cauză: „Unii mor de cancer, alţii de tuberculoză. (Surâzând cu un calm groaznic):
Eu voi muri pentru că am avut nenorocirea să o cunosc pe domnișoara Ioana Boiu. O boală
incurabilă. Totul e să te resemnezi, și eu m-am resemnat”.
O altă scenă este în finalul operei când Andrei se împușcă atunci când este umilit de
Ioana. Elena îi spune lui Andrei că-l va însoţi pe Matei Boiu, care se muta definitiv la moşia
Dorcani, unde nu mai fusese de şapte ani, de când îi murise fiul. Ea îşi ia rămas bun de la
Andrei, care o sărută, scena fiind surprinsă de Ioana Boiu, care tocmai intra. Speriată, Elena
fuge, ceea ce agravează şi mai mult aparenta trădare. Ioana este sufocată de indignare, „cu
slugile din casă!”, respingând cu silă orice atingere a lui Andrei şi acuzându-l că este un
vânător de zestre, „un suflet de slugă”, aşa cum afirmase tatăl ei. Încercând disperat să se
dezvinovățească, Andrei o întreabă: „dacă m-aş omorî, m-ai crede?” Ioana este sarcastică şi,
amintindu-şi scena din noaptea în care o cucerise, îi răspunde „cu o ucigătoare batjocură: „Să
te omori? Iar [...] să te omori?”. Andrei, „cu un zâmbet alb, cu o linişte de mort”, se împuşcă
în inimă, spunând cu ultimele puteri: „Pe dumneata te-am ucis în mine... Eşti moartă... mai
moartă decât dacă n-ai fi existat niciodată”.

c) Două elemente de structură

Viziunea autorului despre lume şi tematica abordată se concretizează prin intermediul
câtorva elemente de conţinut şi compoziție precum titlul și notațiile autorului.
Titlul este un element paratextual care orientează lectura, plasat în pretext, prin care
se identifică o creație literară și creează un orizont de aşteptare cititorului în raport cu tema
operei. Din punct de vedere morfologic, titlul este alcătuit dintr-un substantiv la plural și un
adjectiv care conturează personalitatea personajelor operei. În plan conotativ, titlul „Suflete
tari” situează conflictul dramei lui Camil Petrescu la nivelul conştiinţei personajelor, care nu
sunt caractere cu trăsături morale tradiţionale, ci personalităţi puternice, adevărate „suflete
tari”, pentru care opţiunile sunt irevocabile. Ioana Boiu şi Andrei Pietraru aparţin unor clase
sociale diferite, antagonice, fiecare dintre eroi fiind dominat de concepţii inflexibile. Ioana,
tributară prejudecăţilor de castă, mândră, inaccesibilă, de o distincţie strivitoare,
„dispreţuieşte bucuriile de preţ mărunt ale celor din jurul ei”.
Notațiile autorului sunt elementele specifice textului dramatic și se mai numesc
indicații scenice sau didascalii. Acestea reprezintă singura intervenție în text a dramaturgului,
făcând legătura între literalitate (textul ca operă literară) și teatralitate (textul ca operă
destinată reprezentării scenice). În textul dramatic, notațiile autorului au rol în fixarea
decorului, în realizarea jocului actoricesc, în caracterizarea personajelor, fiind, totodată, și un
text de regie care ajută regizorul să pună piesa în scenă. În „Suflete tari”, didascaliile inițiale,
plasate la începutul piesei, a actelor și scenelor, au rolul de a arăta personajele, cum este
structurată opera (acte, tablouri și scene), de a preciza elemente de cronotopie: „prin toamna
lui 1913, în casa lui Matei Boiu-Dorcani”. Acestea au și rolul de a nota detalii privind
decorul: „Biblioteca este o încăpere mare, dreptunghiulară, cu uși înalte. Didascaliile
interne, notate între paranteze, au rolul de a caracteriza în mod direct personajul, oferind
cititorului informații despre statutul social și aspectul fizic, dar și despre calitățile sale. De
asemenea, didascaliile surprind și acțiuni ale personajelor, acestea având și rol în jocul
actoricesc, deoarece ajută actorul să se desfășoare pe scenă. Fiind o dramă de idei, notațiile
surprind și trăirile interioare ale personajelor, gândurile care le frământă.

3. Concluzia
În concluzie, Camil Petrescu este creatorul dramei de conştiinţă, în care dramatismul
personajelor este realizat prin revelaţii succesive şi, în mod firesc, de eşecurile succesive
petrecute în conştiinţa acestora. Conflictul dramelor camilpetresciene este unul ce se
manifestă în conştiinţa personajelor, generat de imposibilitatea aplicării în realitate a ideilor
absolute care-i domină şi le determină destinul tragic. „Suflete tari” este o dramă care are în
centru tipul personajului intelectual, însetat de absolutul iubirii, care este însă un inadaptat.