Camil Petrescu

„Suflete tari” și „Jocul ielelor”

1. Menționarea a patru trăsături ale dramaturgiei lui Camil Petrescu;

Perioada interbelică va sta la confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în

revistele „Viaţa românească” a lui Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea” lui Nichifor Crainic
şi a modernismului promovat de revista „Sburătorul” şi de cenaclul omonim conduse de E.
Lovinescu. Inspirându-se din „Teoria imitaţiei" a lui Gabriel Tarde, acesta va fundamenta
„principiul sincronismului” şi va considera oportună reorientarea literaturii dinspre temele de
extracţie rurală spre cele citadine, cultivarea poeziei şi prozei obiective şi intelectualizarea
acestora. Sub semnul acestor direcţii impuse de E. Lovinescu în studiul „Creaţia obiectivă” şi
„Mutaţia valorilor estetice”, se vor remarca în dramaturgie Camil Petrescu și Liviu Rebreanu,
scriitori moderniști cu influențe realiste, considerați de exegeza literară constructori ai
romanului românesc, dar și Lucian Blaga, consacrat ca poet și filosof, dar mai ales ca promotor
al unui teatru expresionist, de inspirație mitologică. Între dramaturgii de după Primul Război
Mondial, lui Camil Petrescu i se recunoaște superioritatea artistică, în ciuda faptului că nici una
din cele zece piese ale autorului nu e o capodoperă1. Apreciat la superlativ sau contestat violent,
teatrul camilpetrescian este acceptat printre valorile de prim rang ale literaturii noastre datorită
dramelor de conștiință promovate, a ideii absolute care configurează universul psihologic al
intelectualului hiperlucid, dar și datorită tentației polemice a autorului față de teatrul
caragialian și față de mediocritatea socială în care omul superior se simte un inadaptat. Două
texte emblematice ale teatrului camilpetrescian sunt „Jocul ielelor”, publicat în 1916 într-o
primă variantă, reeditată în 1918, și „Suflete tari”, reprezentat pe scenă în 1922, dar publicat în
1925.

2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menționate, valorificând două texte dramatice

aparţinând lui Camil Petrescu;
3. evidențierea modului în care se reflectă viziunea despre lume în fiecare dintre cele două
texte dramatice alese; (cele două repere sunt integrate aici)

Ambele opere literare menționate se definesc ca drame de idei, specie literară de factură
eseistică cu un conflict foarte puternic între date contradictorii ale realității, cu un final grav
care îndeamnă la reflectare (meditație). Pentru această specie literară, Camil Petrescu preferă
denumirea de dramă de conștiință sau dramă a absolutului. Conflictul fundamental al celor
două drame se axează pe înfruntarea între teze: ideea de dreptate absolută pentru care militează
protagonistul dramei „Jocul ielelor”, Gelu Ruscanu, într-un context social mai larg, o lume a
compromisurilor politice și morale, respectiv superioritatea morală a lui Andrei Pietraru într-o
lume inaccesibilă lui din cauza prejudecăților referitoare la clasă, etalon al valorii umane.
Protagonistul operei, Gelu Ruscanu, năzuie după dreptatea absolută și refuză vehement formele

1
George Gană, Studiu introductiv, Camil Petrescu, Teatru, vol.1, Editura Minerva, București, 1971.
compromisului, indiferent de scopul pentru care l-ar face. Încă din titlu se dezvăluie centrul
filosofic al problemei lui Gelu Ruscanu, tradus de dramaturg în sensul de joc al ideilor.
Problematica existențială a protagonistului se naște din patru sentimente care cer supremația
absolutului: politica, onoarea familiei, iubirea și dreptatea absolută. Aceste concepte se ciocnesc
și generează un conflict care duce la un sentiment total, aproape tiranic, abaterea de la dreptatea
socială, care nu este un simplu act, ci devine o dramă a eșecului. Director al unui ziar cu nume
sugestiv principiilor sale, Dreptatea socială, Gelu Ruscanu este fiul unui jurist care a fost
stigmatizat de destin prin ilegalitatea unei delapidări. Onorabil, tatăl lui Ruscanu se salvează
prin gestul suicidului, dezvăluit eroului de mătușa Irena care intervine în favoarea celui pe care
Ruscanu vrea să-l denigreze public pentru o crimă pe care ar fi comis-o înainte de a deveni chiar
ministru al justiției, Șerban Saru-Sinești. Conflictul moral se naște din drama iminenței știrbirii
reputației tatălui defunct de către Sinești, dacă Gelu rămâne intransigent în dorința sa de justiție
socială. Ruscanu posedă niște scrisori care ar dovedi că ministrul justiției își ucisese mătusa, pe
bătrâna Manitti, pentru a-și însuși averea acesteia, dar natura biletelor este îndoielnică, întrucât
sunt scrise de fosta iubită a eroului, Maria Sinești, actuala soție a ministrului. Protagonistul se
confruntă, astfel, în violenta sa campanie împotriva ministrului, cu diverse presiuni, menite a-l
împiedica să-și ducă amenințarea la capăt: pe de o parte, riscă să dezonoreze imaginea tatălui
său, pe care îl venerează, pe de altă parte, reputația actualei doamne Sinești este pe cale să fie
distrusă prin publicarea scrisorilor în ziarul partidului. Legat de acest aspect, Ovid
Crohmălniceanu notează în studiul său critic cum „Gelu trebuie să treacă peste grave obligații
morale, pietate filială, recunoștință, discreție cavalerească dacă ține să-și respecte făgăduiala.”
În aceeași substanță a absolutului se făurește și destinul personajului Andrei Pietraru
din drama „Suflete tari”. Spirit de excepție, dar care provine dintr-o clasă socială inferioară,
Andrei aspiră la iubirea Ioanei Boiu, fiica unui boier de viță veche, Matei Boiu-Dorcani,
intransigent în privința amestecului păturilor sociale. In mod inexplicabil, protagonistul dramei
„Suflete tari” renunță la realizările sale profesionale și se complace în ipostaza de secretar și
bibliotecar în reședința familiei Boiu, aspirând să o cucerească pe fiica boierului, etalon al
femeii intangibile. Contrar iluziilor fabricate de erou, Ioana îl desconsideră total, timiditatea lui
i se pare femeii ridicolă, catalogându-l în fața unei prietene – „un biet ratat”. Incompatibilitatea
socială dintre cei doi îi este amintită permanent lui Andrei de către prietenul său Culai, dar
protagonistul își închipuie că lumea propriilor iluzii devine realitate, că Ioana îl acceptă ca iubit
și că tatăl ei e capabil să îi recunoască valoarea personală, „curajul moral”. Cu prilejul dialogului
dramatic cu Culai Darie, Andrei Pietraru ia decizia să o seducă pe Ioana într-un timp foarte
scurt, în caz contrar, se va sinucide. Dialogul dintre Andrei și Ioana în iatacul fetei dezvăluie o
confruntare de orgolii, două suflete tari, după cum se anticipase din titlu, element paratextul
prin care dramaturgul oglindește problematica principală a textelor sale. Ioana este
fermecată de curajul bibliotecarului și între cei doi se naște o poveste de dragoste supusă
eșecului din varii motive: prejudecățile tatălui fetei referitoare la clasă, dar și orgoliul membrilor
cuplului, care văd iubirea ca sentiment absolut. Criticat de boier și numit vânător de zestre,
surprins de Ioana când îmbrățișează prietenește o altă femeie, pe Elena, Andrei Pietraru trăiește
drama autoiluzionării și într-un gest suprem, disperat, își îndreaptă revolverul spre inimă
pentru a o ucide în el pe Ioana, nu atât a se ucide pe sine: „Pe dumneata te-am ucis în mine…ești
moartă…mai moartă decât dacă n-ai fi existat niciodată.” Gestul final al eroului este simbolic,
determinând sfârșitul autoiluzionării prin moartea unei conștiințe frământate, care înălțase
o femeie comună la rangul nemeritat de pereche ideală a sa.
4. prezentarea câte unei particularităţi de construcție a personajului din fiecare text
dramatic ales;

Originalitatea teatrului lui Camil Petrescu trebuie căutată în modalitatea de ipostaziere

a unui erou fundamental dramatic, structura personajului fiind cea care explică într-o anumită
măsură și drama existenței lui. „Ipostazele eroului și împrejurările în care se produce drama
sunt de fiecare dată altele, dar schema rămâne neschimbată”2, fiind și ceea ce apropie piesele
de teatru în esența lor. Personajul dramatic își dezvăluie complexitatea morală și
psihologică prin intermediul dialogului, monologului, respectiv din gesturile redate
minuțios în didascaliile ample, amprentă a stilului modernist camilpetrescian. Stăpânit de
himera dreptății absolute, Ruscanu crede în aplicarea conceptului justiției universale: „Am
socotit totdeauna că dreptatea este absolută. Dacă lupt pentru o cauză, aceasta este dreptatea
însăși.” Nu este de mirare că Sinești îi va da acestui iluzionat al ideii de dreptate universală
lovitura de grație. El își va juca ultima carte, venind în persoană la redacția ziarului și va promite
eliberarea din arest a socialistului Petre Boruga, eliberare care ar aduce numeroase beneficii
partidului și ideologiei ziarului. Idealul eroului se năruie când observă micimea celor cu care
s-a crezut legat de principii comune și face compromisul care îi va aduce, în fond, sfârșitul.
Dărâmat în spirit, acesta se sinucide. Asupra sa, Penciulescu, secretarul redacției emite o
judecată aspră, dar justă, „fixând printr-o metaforă drama eroului”3: „Cine a văzut ielele (adică
ideile) devine neom…trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământeană și vede în luminiș,
în lumina lunii, ielele goale și despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului,
cu ochii la ele. Ele dispar, el rămâne neom.”4 Finalul dramei este o sentință asupra personalității
lui Gelu Ruscanu, pe care, spune Praida, „l-a pierdut orgoliul lui nemăsurat” pentru că a avut
trufia să judece totul. Astfel, tragedia eroului camilpetrescian se naște din nevoia de a realiza
concret o idee abstractă, „de a trăi absolutul într-un act social.” (Roxana Sorescu) Andrei
Pietraru reprezintă tipul intelectualului inadaptat, iluzionat, a cărui existență se concentrează
asupra căutării absolutului, prin intermediul iubirii. Drama vieții sale derivă, în principal, din
discrepanța dintre lumea interioară a propriilor frământări generate de o iubire neîmpărtășită și
lumea exterioară, reală a Jupâniței orgolioase care îl desconsideră. Trecând peste ambiție și
orgoliu puternic, Andrei urmărește împlinirea unui vis superior de iubire, în slujba căruia pune
drept miză propria viață. Gelu Ruscanu și Andrei Pietraru sunt inși mistuiți de pendularea
permanentă între Realia și Utopia. Închipuirea și realitatea dură, imediată nasc în eroi neliniști,
gesturi imprudente, instabilitate lăuntrică, orbire, toate datorate unui absolut: dreptatea socială
și iubirea.
Camil Petrescu a teoretizat starea de spirit a intelectualului ca structură de caracter, în
Teze și antiteze, considerând că la temelia societății trebuie așezată inteligența, întrucât aceasta
nu greșește niciodată, „toate greșelile sunt istorice”. Principiul se dovedește fals și este trăit de

2
George Gană
3
Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, p. 484.
4
Camil Petrescu, Teatru, Editura Minerva, București, 1987, p. 183.
toate personajele masculine ca un hybris5, drama având ca izvor admiterea faptului că
inteligența construiește sisteme utopice, paralele cu realitatea.
Concluzie
Fie că le numim drame de idei, ale absolutului sau ale conștiinței, „Jocul ielelor” și
„Suflete tari” reprezintă în peisajul teatrului modernist valori incontestabile prin modul de
ipostaziere a protagoniștilor, intelectuali lucizi sau ghidați de o himeră, prin tematică și conflicte
cristalizate atât în plan exterior, cât mai ales în plan psihologic, exprimând complexitatea
existenței umane.

5
Gr. Hybris- vină tragică pentru care eroul plătește de regulă cu viața. De exemplu, vina tragică a lui Ion din
romanul rebrenian este aceea că a transformat pământul într-o patologie, facând în același timp, din Ana o
victimă a obsesiei sale.