MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA 1 DECEMBRIE 1918

FACULTATEA DE TEOLOGIE OTDODOXA

CURS MASTER „SOCIOLOGIA RELIGIILOR”

RECENZIA CARȚII
„SACRUL ȘI PROFANUL”
DE MIRCE ELIADE

COORDONATOR
Pr. Lect. Univ. Dr. DAN IOAN MIHAIL

MASTERAND

DORIN CURATU

ALBA IULIA

2023
Sacrul și profanul sunt două modalități de a fi în lume, două situații existențiale
asumate de om de-a lungul istoriei sale. Ele nu prezintă interes doar pentru istoria
religiilor sau pentru sociologie, nu fac doar obiectul unor studii istorice, sociologice,
etnologice. De fapt, cele două moduri de a fi, Sacrul și profanul , sunt determinate de
diferite poziții pe care omul le-a cucerit în Cosmos și sunt importante atât pentru
filozofi, cât și pentru orice cercetător care dorește să cunoască dimensiunile posibile ale
existenței umane.
MIRCEA ELIADE

Mircea Eliade (București, 28 februarie 1907 – Chicago, 22 aprilie 1986) a făcut

studii de filosofie la București, încheiate cu o teză de filozofia Renașterii (1928) și la
Calcutta, India (decembrie 1928 – decembrie 1931). Își susține doctoratul în filosofie, la
București cu o lucrare asupra gândirii și practicilor yoga (1933). Între anii 1933 și 1940,
simultan cu o intensă activitate teoretică, beletristică și publicistică, ține cursuri de
filozofie și de istoria religiilor la Universitatea din București. În timpul războiului, este
atașat cultural al Ambasadei României la Londra (1940-1941) și al legislației române la
Lisabona (1941-1945).
Din 1945 se stabilește la Paris, unde predă istoria religiilor, întâi la Ecole Pratique
des Haute Etudes (până în 1948), apoi la Sorbona. Invitat în SUA, după un an de cursuri
ținute la Visiting Professor pentru „Haskell Lectures” (1956-1957), acceptă postul de
profesor titular și de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985 Catedra
„Mircea Eliade”) a Universității din Chicago.

Filosof al miturilor și rafinat investigator al gândirii arhaice, cunoscător al

tehnicilor yoga și istoric al religiilor, erudit interpret al simbologiei universal, neobosit
cercetator al textelor alchimice, atras deopotriva de etnologie și de spiritualitatea
tradițională, Mircea Eliade ramâne una dintre marile personalități ale României
contemporane care au relevat lumii moderne masura geniului creator autohton.
Mircea Eliade este romancier, eseist, filosof, si istoric al religiilor. Numele său
derivat din gr. mir, ,,pace" și gr. Helios, ,,soare", simbolizeaza spiritul unui ,,cosmos", al
unui univers creat chiar prin propria sa personalitate. S-a nascut la 9 martie 1907 la
Bucuresti și a murit la 28 aprilie 1986 la Chicago. Studiile primare le face la școala din
Strada Mântuleasa, iar cursurile liceale la ,,Spiru Haret".
În adolescență tine un jurnal și lucreaza la proza autobiografică ,,Romanul
adolescentului miop".
În anul 1925 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București unde îi are
ca profesori pe C. Radulescu Motru, P.P. Negulescu și N. Ionescu. Corespondează cu
unele personalități italiene si chiar calatorește în Italia.
Atras de spiritualitatea Orientului, la sfârșitul lui 1928 pleacă la Calcutta și sub
îndrumarea lui Surendranath Dasgupta (istoric al filosofiei indiene) învața sanscrita și
cunoaște practicile hinduse. Locuind in casa acestuia, se indragostește de Maitreyi,
această experiență reprezentând punctul de plecare al romanului aparut in 1933.
Întors in țară, constituie împreuna cu M. Vulcănescu, P. Comarnescu, M.
Sebastian, C. Noica și E. Cioran, gruparea ,,Criterion" care inițiază un curent de idei
numit existentialism (trăirism).
Mircea Eliade s-a impus in viața științifică internațioanlă ca un imbatabil
cunoscător al sistemului filosofic yoga și un exceptional hermeneut al ideilor și
credințelor religioase, iar în plan strict cultural, mai ales ca un foarte original creator de
literatură fantastică.
Interesul pentru alchimie il duce pe Mircea Eliade spre teozofie, disciplina
filosofică orientală care studiază esenta divinității. Teozofia i-a oferit lui Mircea Eliade
cea dintâi deschidere spre Orient și India. Noua disciplină nu dădea acces direct la
Orient, ci doar raspunsurilor orientale la problemele ei.
Enciclopedismul îl indeamnă pe Mircea Eliade să abordeze domeniile cele mai
variate. Este atras de folclor, de istoria Orientului, de filosofia si religiile orientale. M.
Eliade și-a dat seama că enciclopedismul este dăunator și nu poate aprofunda toate
cunoștințele și a intuit că astfel va ajunge un autodidact. De aceea, a luat hotărârea de a
specializa numai in câteva ramuri ale culturii.
Cunoasterea filosofiei indiene, studiul disciplinelor yoga, au constituit suportul
documentar al multor studii și eseuri ulterioare. La intoarcerea în România (1932-1940)
el a introdus elemente ale filosofiei indiene și ale disciplinelor yoga în eseuri și în proza
literară. Relația dintre filosofie și religie se instaurează încă din Grecia antică, perioada
în care filosofia s-a constituit ca o alternativă la religie, alternative în care accesul la
sacru era mediat de cunoaștere. El introduce un fantastic de tip nou construit pe raportul
dintre sacru si profan. Printre temele frecvent intâlnite în opera lui Eliade se pot
menționa: iesirea din timp, labirintul, manifestarea sacrului prin obiecte și acte profane,
misterul evadării din simbol, din abstract, al trecerii dintr-o lume în alta sau fantasticul
cu profunde rădăcini în folclorul autohton. Mircea Eliade a analizat noțiunile corelative
de sacru și profan în studiile: Mitul reintegrării (1942), Tratat de istoria religiilor (1949)
și in studiul monografic Sacrul si profanul (1956).

Mircea Eliade tratează în lucrarea Sacrul si profanul o temă care se regasește în

majoritatea lucrărilor sale de specialitate, cea despre homo religiosus, care iși
segmentează universul de cunoastere în două dimensiuni diferite: sacrul si profanul.
Lucrarea cuprinde o introducere și patru capitole ce conțin la rândul lor o serie de
subcapitole. Astfel, sunt atinse urmatoarele problematici: Spațiul sacru și sacralizarea
lumii, Timpul sacru și miturile, Sacralitatea naturii și religia cosmica și Existența umană
și viața sanctificată.
Ideea care stă la baza textului Sacrul și profanul se referă la faptul că nicăieri în
lume nu exista un om în totalitate areligios. Oricare ar fi gradul de desacralizare a lumii,
se păstrează totuși urmele unei valorizări religioase. Spațiul profan pastrează locuri
"privilegiate", deosebite de celalalte, cum ar fi ținutul natal, strada copilăriei. Aceste
spații devin locuri sfinte pentru că determină o schimbare în universul de cunoaștere al
celui implicat direct. Ele oferă revelația unei alte realități decât aceea de zi cu zi.
 Se poate spune că omul ia cunoștință de sacru pentru că acesta se manifestă, se
prezintă ca fiind ceva cu totul diferit de profan. Se propune termenul de hierofanie, care
inseamnă dezvaluire a sacrului, se poate chiar afirma că istoria religiilor este alcatuită
din mai multe hierofanii. Omul arhaic are tendința de a trăi cât mai mult în sacru sau în
intimitatea obiectelor consacrate, deoarece pentru el sacrul însemnă realitate, perinitate,
eficacitate. Astfel, pentru homo religiosus sacrul se poate manifesta in obiecte, pietre,
arbori etc., lucru pe care omul modern nu îl poate concepe sau accepta. Astfel se disting
două moduri de a fi in lume: modul sacru si modul profan. Acestea sunt două situații
existentiale asumate de către om de-a lungul istoriei. Exemple de hierofanii sunt :
manifestarea sacrului într-o piatră, într-o plantă, pentru creștini întruparea lui Dumnezeu
în Iisus Hristos. Nu este adorată piatra sau arborele in sine, ci este adorată pentru că este
o hierofanie., pentru că arată ceva care nu mai este arbore sau piatră, ci este ceva
sacru, ,,ganz andere".
Eliade tratează noțiunea de spațiu sacru, subliniind că pentru omul religios, spațiul
nu este omogen, ci prezintă rupturi și spărturi care permit constituirea lumii, acestea
fiind cele care dezvăluie punctul fix, axis mundi, care are menirea de a face legatura
între cele trei nivele ale lumii: infernul, lumea terestră si cerul, sacrul. Omul arhaic are
deci nevoie de plasarea lui și a locuinței lui în centrul lumii, cât mai aproape de punctul
care face legatura cu divinul si care îi ofera echilibrul care îi este necesar. Homo
religiosus a avut întotdeauna frica de acel întuneric primordial și de acea omogenitate a
spațiului care îi conferă relativitate, nesiguranță, de aceea el își asumă responsabilitatea
de a imita cosmogonia prin sacralizarea spațiului pe care urmează să îl locuiasca. Pentru
aceasta, el are nevoie de rupturi in omogenitatea spațiului, care sa facă trecerea de la
sacru la profan. Descoperirea punctului fix se poate face prin mai multe metode. Prima
este aceea de teofanie, care înseamnă apariția sacrului, manifestarea lui. Un exemplu,
este visul pe care l-a avut Iacob cu scara ce atingea cerul și în urma caruia a luat piatra
pe care o avea la capatâi și a pus-o ca semn de pomenire. Deci, teofania consacră un loc
prin insusi faptul ca îl deschide către înalt.
Pentru omul profan spațiul este omogen și neutru, nu există nici o ruptură care să
determine deosebiri calitative între diferitele spații, nu există centru, lume, ci un număr
infinit de ,,locuri" în care omul se mișcă, mânat de obligațiile unei existente integrate
într-o societate industrială. Aceasta experiență profană nu se intâlnește niciodata în stare
pură: oricare ar fi gradul de desacralizare a lumii, omul care a adoptat o viață profană,
nu reușește să abolească total comportamentul religios. Până și existența cea mai
desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii. Intervin unele
valori care amintesc de experiențele religioase ale spațiului. Mai există locuri
privilegiate, care se diferentiaza de celelalte: ținutul natal, locul primei iubiri, o stradă
ori un colț din primul oraș străin văzut în tinerețe. Toate aceste locuri pastrează, chiar și
pentru omul cel mai nereligios, o calitate exceptională, ,,unică", pentru că
reprezintă ,,locuri sfinte" ale universului său privat, ca și cum această ființă nereligioasă
ar fi avut revelația unei alte realități, decât aceea la care participă prin existenta sa de zi
cu zi.
Sacrul se diferenţiază de profan tocmai prin determinarea producerii unei revelaţii.
Profanul este echivalentul cotidianului, în timp ce sacrul presupune „ieşirea” din profan.
Manifestările sacrului, „ieşirile din profan” sunt numite de autor hierofanii.
De asemenea, Mircea Eliade consideră că istoria religiilor este alcătuită dintr-o
acumulare de hierofanii, manifestările realităţilor sacre. Este vorba despre acelaşi tip al
unei altfel de realităţi care nu aparţine lumii noastre, dar care se manifestă prin lucrurile
care fac parte din lumea noastră profană.
O altă teorie pe care este fundamentată lucrarea lui Eliade, este că evoluţia istorică
influentează sacrul. Spre exemplu, într-o societate arhetipal agricolă există credinţa în
Mama Pământ, pentru că universul de cunoaştere al individului gravitează în jurul
principalei sale surse de hrană, pe care o divinizează şi încearcă să o înduplece prin
ritualuri. Într-o societate vânătorească, însă, există credinţa în animalele totem pentru că
existenţa vânătorului şi a tribului său este dependentă de prada sa, a cărei bunăvoinţă
încearcă să o câştige. Pentru a exemplifica, menţionăm numai ritualurile de înrudire
între vânător şi animalul vânat.
După ce a discutat despre aceste două teorii, Mircea Eliade porneşte în demersul său de
a exemplifica în ce măsura şi sub ce forme se manifestă sacrul în credinţele omenirii.
Fiecare individ consideră că lumea lui se află mereu în centrul universului. Acest lucru
dovedeşte nevoia noastră de a trăi într-o lume totală şi organizată, într-un Cosmos.
Locuinţele noastre sunt nişte imago mundi, iar Biserica reprezintă structura cosmologică
a edificiului. Interiorul bisericii reprezintă Universul, altarul – Paradisul, mijocul
bisericii este Pământul, iar apusul – Judecata de Apoi, lumea întunericului. Centrul
Lumii- Axis mundi asigură comunicarea cu cele trei niveluri cosmice Pământul, Cerul,
regiunile inferioare.
Lumea noastră este un pământ sfânt, pentru că este locul cel mai apropiat de Cer.
Orașele sfinte și sanctuare se află în Centrul Lumii, templele sunt replici ale Muntelui
cosmic și deci reprezintă legătura prin excelența dintre cer și pământ. Lumea noastră se
află întotdeauna în Centru, ea se află întotdeauna în mijloc, în centru, pentru ca aici se
produce ruptura de nivel, comunicarea dintre cele trei zone cosmice. Cosmosul este
întotdeauna desăvârșit, oricare i-ar fi întinderea. O țară întreagă, un oraș, un sanctuar,
înfățișează de o potrivă o imagine a lumii, imago mundi. Această mulțime de centre și
aceasta repetare a imaginii Lumii  din ce în ce mai modeste, se numără printre
trăsăturile specifice ale societăților tradiționale. Omul societăților premoderne dorește să
se afle cât mai aproape de centrul Lumii. Orice așezare umană repetă facerea Lumii
pornind de la un punct central, omul societăților tradiționale simte nevoia de a exista
mereu într-o lume totală și organizată, într-un Cosmos. El nu poate trai decât într-un
spațiu deschis către înalt, unde ruptură de nivel era simbolic asigurată și unde
comunicarea cu lumea cealaltă, lumea transcendentală, era posibilă prin mijlocirea
ritualurilor.
Așezarea într-un teritoriu echivalează cu întemeierea unei lumi, se repetă mereu
schema cosmologică și același scenariu ritual. Transformaarea unui teritoriu străin în
spațiul locuibil ,consacrarea unui teritoriu echivalează cu cosmicizarea lui, repetarea
unui act primordial transformarea Haosului în Cosmos: prin actul divin al Creației.
       Consacrarea unui loc reprezintă repetarea Cosmogoniei. Organizarea unui spațiu
repetă lucrarea exemplară a zeilor. Fiecare locuință trebuia să aibă acel punct fix, ax
cosmic, astfel încât teritoriul din jurul lui devine locuibil și se transformă într-o lume.
Acest ax cosmic, de ex. tribul la achilpa este reprezentat de  stâlpul sacru, care susține
lumea si asigura comunicarea cu Cerul, întrucât  existenta uman nu este posibilă decât
prin această comunicare permanentă cu cerul.
În ultimele capitole ale lucrării, Mircea Eliade vorbeşte despre modificarea
hierofaniilor, datorate contextului istoric. El consideră că „îndepărtarea divină
oglindeşte interesul omului faţă de propriile sale descoperiri religioase, culturale şi
economice, iar pe măsură ce se apleacă asupra hierofaniilor vieţii, descoperă sacrul şi
fecunditatea pământească şi se simte mai atras de experienţe religioase mai concrete”.
Oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, omul crede mereu în existenţa
unei realităţi absolute, sacrul.
În societatea contemporană manifestarea sacrului se face tot mai des prin lectură.
Lectura rămâne mijlocul cel mai accesibil de integrare într-o altă istorie. Lectura are o
funcţie mitologică, nu numai pentru că înlocuieşte rostirea miturilor în societatea
arhaică şi literatura orală, ci mai ales pentru că îi permite omului modern o „ieşire din
timp”, asemănătoare cu cea înlesnită de mituri.
Concluzia lucrării lui Eliade este că natura umană este de aşa fel încât nu permite
renunţarea la hierofanii. Până şi cel mai areligios om, tot păstrează în interiorul său un
comportament orientat religios.
Aceasta este natura noastră, acesta este marea noastră calitate: de a avea
capacitatea de vedea şi de a simţi dincolo de limitele lumii palpabile, de a transcede
spiritual spaţiul şi timpul prin hierofanii.

Cartea Sacrul și profanul este compusă dintr-o Introducere și patru capitole:

I. SPAȚIUL SACRU ȘI SACRALIZAREA LUMII

II. TIMPUL SACRU ȘI MITURILE
III. SACRALITATEA NATURII ȘI RELIGIA COSMICĂ
IV. EXISTENȚA UMANĂ ȘI VIAȚA SANCTIFICATĂ

Introducerea ne inițiază în atmosfera cărții cu referirea la experiențele religioase

descrise de Rudolf Otto în volumul „Das Heilige”. El descoperă sentimental de spaimă
în fața sacrului, teama religioasă de un mysterium fascinans, în care ființa înflorește în
pletitudinea ei desăvârșită. Însă Mircea Eliade propune o altă perspectivă, prezintă
fenomenul sacrului în toată complexitatea sa, și nu numai latura sa irațională. Îl
interesează nu relația dintre elementele neraționale și cele rationale, ci sacrul în
totalitate. Or, prima definiție care s-r putea da sacrului este opusul profanului. Autorul
împarte introducerea în trei subcapitole:

Manifestarea sacrului
Două moduri de a fi în Lume
Sacrul și Istoria
 CAPITOLUL I
SPAȚIUL SACRU
ȘI SACRALIZAREA LUMII

Primul capitol din această carte ne vorbește despre organizarea spațiului sacru,
cosmogonie, varietatea experiențelor religioase și se împarte în mai multe subcapitole,
cum ar fi:
Omogenitate spațială și hierofanie
Teofanie și semne
Haos și Cosmos
Consacrarea unui loc: repetarea Cosmogoniei
„Centrul Lumii”
„Lumea noastră” se află întotdeauna în Centru
Cetate – Cosmos
Asumarea Facerii Lumii
Cosmogonie și sacrificiu de construcție
Templu, bazilică, catedrală
Câteva concluzii

Sacrul se manifestă ca spaţiu şi ca timp. Pentru omul religios, spaţiul nu este

omogen, ci are rupturi şi spărturi, unele porţiuni de spaţiu fiind calitativ diferite de
celelalte. „Nu te apropia aici”, îi spune Domnul lui Moise, „ci scoate-ți încălțămintea
din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Ieșirea, 3,5). Exista așadar
un spațiu sacru, deci „puternic”, semnificativ, și alte spații, neconsacrate, lipsite prin
urmare de structură și de consistență, cu alte cuvinte amorfe. Din punctul de vedere al
spaţiului, hierofania presupune dezvăluirea unui punct fix, unui centru. Majoritatea
popoarelor şi-a manifestat credinţa în Centrul Universului, un axis mundi care susţine în
acelaşi timp Cerul şi Pământul şi este înfipt în Lumea de Jos. Un astfel de axis
mundi este de cele mai multe ori reprezentat ca un stâlp despre care se consideră că
asigură deschiderea celor trei dimensiuni şi se află în centrul universului.
Trebuie de spus că experiența religioasă a spațiului neomogen este primordial și
poate fi omologată unei „întemeieri a Lumii”. Nu este nicidecum vorba de o speculație
teoretică, ci de o experiență religioasă primară, anterioară oricărei reflecții asupra
Lumii. Constituirea Lumii este posibilă datorită rupturii produse în spațiu, care
dezvăluie „punctul fix”, axul central al oricărei orientări viitoare. Când sacrul se
manifestă printr-o hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptură în spațiul omogen,
ci și revelația unei realități absolute, care se opune non-realității imensei întinderi
înconjurătoare. Manifestarea sacrului întemeiază ontologic Lumea.
În toate aceste subcapitole autorul a încercat decât în număr foarte restrâns să
ilustreze varietatea experienței religioase a spațiului. A ales exemple din culturi și epoci
diferite, spre a prezenta cel puțin expresiile mitologice și scenariile rituale cele mai
importante care țin de experiența spațiului sacru.
Dacă ar fi să prezint pe scurt acest capitol, aș spune că experiența spațiului sacrului
permite „întemeierea Lumii”: acolo unde sacrul se manifestă în spațiu, unde se
dezvăluie realul și Lumea începe să existe. Însă ivirea sacrului nu proiectează doar un
punct fix în mijlocul fluidității amorfe a spațiului profan, un „Centru” în „Haos”: ea
produce de asemenea o ruptură de nivel, deschide comunicarea între nivelurile cosmice
(Pământul și Cerul) și permite trecerea, de ordin ontologic, de la un mod de a fi la altul.
Această ruptură în spațiu profan eterogen creează „Centrul”, prin care se poate
comunica cu „transcendentul”; ruptura întemeiază deci „Lumea”, Centrul, făcând
posibilă orientatio. Manifestarea sacrului în spațiu are deci o valență cosmologică: orice
hierofanie spațială, orice consacrare a unui spațiu echivalează cu o „cosmogonie”. O
primă concluzie ar fi că Lumea poate fi percepută ca lume ori Cosmos în măsura în care
se înfățișează ca lume sacră.
Pentru că așezarea într-un loc, locuirea într-un spațiu înseamnă repetarea
cosmogoniei, și deci imitarea lucrării zeilor, orice hotărâre existențială a omului religios
de a se așeza în spațiu este în același timp o hotărâre „religioasă”. Asumându-și
responsabilitatea de a „crea” Lumea în care s-a hotărât să locuiască, omul religios
„cosmicizează” Haosul și totodată sanctifică micul său Univers, făcându-l să semene cu
lumea zeilor. Omul religios dorește din tot sufletul să locuiască într-o „lume divină”, să
aibă o casă asemănătoare cu „casa zeilor”, așa cum a fost ea mai târziu închipuită prin
temple și sanctuare. Această nostalgie religioasă oglindește de fapt dorința de a trăi într-
un Cosmos pur și sfânt, așa cum era de la începutul începuturilor, când ieșea din mâinile
Creatorului.
 CAPITOLUL II
TIMPUL SACRU ȘI MITURILE

Al doilea capitol și subcapitolele:

Durata profană și Timpul sacru

Templum- tempus
Repetarea anuală a cosmogoniei
Regenerarea prin întoarcerea la Timpul originar
Timpul „festiv” și structura sărbătorilor
Omul – contemporan periodic cu zeii
Mit = Model exemplar
Reactualizarea miturilor
Istorie sacră, Istorie, istoricism

A doua manifestare a sacrului este timpul. Ca şi spaţiul, timpul nu este nici

omogen, nici continuu pentru omul religios. Există intervale de Timp sacru şi pe de altă
parte Timpul profan. Timpul sacru este timpul sărbătorilor, cu ocazia cărora se readuce
în prezent Timpul mitic, primordial. Riturile înlesnesc „trecerea” de la profan la sacru,
un timp recuperabil şi repetabil la nesfârşit.
În capitolul dedicat Timpului sacru, Mircea Eliade vorbeşte şi despre importanţa
mitului. El înfăţişează izbucnirile diverse ale sacrului în lume, pentru că relatează o
întâmplare sacră, un eveniment primordial care s-a petrecut la începuturile Timpului, ab
initio. Lumea este întemeiată prin izbucnirea sacrului înfăţişată de mit.
Există interval de Timp sacru, ca de pildă timpul sărbătorilor (în cea mai mare
parte periodice) și, pe de altă parte, Timpul profane, durata temporală obișnuită, în care
se înscriu actele lipsite de semnificație religioasă. Între aceste două feluri de timpexistă,
bineînțeles, o ruptură; dar, prin mijlocirea riturilor, omul religios poate „trece” cu
ușurință de la durata temporală obișnuită la Timpul sacru.
Distingem încă de la început o deosebire esențială între aceste două calități ale
timpului: prin natura sa, Timpul sacru este reversibil, în sensul că este de fapt un timp
mitic primordial readus în prezent. Orice sărbătoare religioasă, orice Timp liturgic
înseamnă reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc într-un trecut mitic, „la
începutul începuturilor”. Participarea religioasă la o sărbătoare implică ieșirea din
durata temporală „obișnuită” și reintegrarea în Timpul mitic actualizat la acea
sărbătoare. Timpul sacru este deci mereu recuperabil și repetabil la nesfârșit. S-ar putea
spune, dintr-un anumit punct de vedere, că acest timp nu „curge”, că nu este o „durată”
ireversibilă. Este un timp ontologic prin excelență, „parmenidian”: mereu egal cu el
însuși, nu se schimbă și nici nu se încheie.
În concluzie, timpul sacru și miturile sunt aspecte importante ale experienței umane
legate de sacralitate și divin. Aceste concepte oferă oamenilor un cadru de referință
pentru a înțelege lumea înconjurătoare și pentru a se conecta cu transcendența și cu
divinul.
Timpul, desacralizat pentru totdeauna, se arată a fi o durată precară și evanescentă,
la capătul căreia se află moartea.

CAPITOLUL III
SACRALITATEA NATURII ȘI RELIGIA COSMICĂ

Sacrul ceresc și zeii uranieni

Zeul de departe
Experiența religioasă a vieții
Perenitatea simbolurilor cerești
Structura simbolului acvatic
Istoria exemplară a botezului
Terra Mater
Femeia, pământul și fecunditatea
Simbolismul Arborelui cosmic și cultele vegetației
Desacralizarea Naturii
Alte hierofanii cosmice

În capitolul III autorul arată cum se înfățișează sacralitatea prin înseși structurile
Lumii. Nu trebuie să uităm că, pentru omul religios, „supranaturalul” este strâns legat de
„natural”, că natura oglindește întotdeauna ceva care există dincolo de ea, ceva
transcendent. De aceea nu putem vorbi de „naturism” ori de „religie naturală” în
înțelesul căpătat de acești termeni în secolul XXI, deoarece omul religios intuiește
”supranaturalul” cu ajutorul aspectelor „naturale” ale Lumii.
 CAPITOLUL IV
EXISTENȚĂ UMANĂ ȘI VIAȚĂ SANCTIFICATĂ

Existența „deschisă” spre Lume

Sanctificarea Vieții
Corp-casă-Cosmos
Trecerea prin Poarta strâmtă
Rituri de trecere
Fenomenologia inițierii
Conferiri ale bărbaților și societății secrete ale femeilor
Moarte și inițiere
„A doua naștere” și zămislirea spirituală
Sacrul și profanul în lumea modernă

S-ar putea spune chiar că ,într-o anumită măsură, omul areligios al societăților
moderne este încă ajutat și hrănit de activitatea inconștientului său, fără să atingă însă o
experiență și o viziune a lumii cu adevărat religioase. Inconștientul îi oferă soluții la
problemele propriei existențe, îndeplinind astfel rolul religiei, pentru că înainte de a
deveni, prin religie, creatori de valori, existența îi datorează religiei integritatea. Într-o
anumită măsură, la oamenii moderni care se proclamă areligioși, religia și mitologia s-
au „cuibărit” undeva în noaptea inconștientului, ceea ce înseamnă că posibilitățile de a
ajunge la o experiență religioasă a vieții zac ascunse undeva, în străfundurile ființei lor.
Dintr-o perspectivă iudeo-creștină, s-ar putea spune chiar că non-religia echivalează cu
o nouă „cădere” a omului: omul areligios pare să-și fi pierdut capacitatea de a trăi
conștient religia, deci de a o înțelege și de a o asuma; dar în străfundurile ființei sale,
urmele nu s-au șters cu totul, tot așa cum, după prima „cădere”, Adam, strămoșul lui,
omul primordial, deși orbit spiritual, mai păstrase destulă înțelepciune ca să poată regăsi
urmele lui Dumnezeu în Lume. După prima „cădere”, religiozitatea s-a prăbușit la
nivelul conștiinței sfâșiate; după cea de-a doua, a căzut și mai jos, în străfundurile
inconștientului și a fost „uitată”. Aici se opresc considerațiile istoricului religiilor; de
aici începe misiunea filosofului, a psihologului și chiar a teologului.
 CONCLUZII

Mircea Eliade a arătat în această carte că sacru și profanul sunt concepte relative și
că acestea variază în funcție de cultură și religie. Ce este considerat sacru într-o cultură
sau religie poate fi considerat profan în alta și viceversa.
Autorul sugerează că experiența sacralității poate fi considerată un act de rebeliune
împotriva timpului și a fluxului continuu al vieții. Sacru poate fi perceput ca o încercare
de a opri timpul și de a crea un moment etern, care poate fi experimentat din nou și din
nou prin ritualuri și ceremonii.
Cartea subliniază, de asemenea, importanța sacrului și profanului în artă și cultură.
Eliade punctează că arta poate fi utilizată pentru a exprima sacralitatea și pentru a crea o
legătură între oameni și divin. De asemenea, el arată că cultura poate fi utilizată pentru a
crea un cadru de referință comun pentru a înțelege sacralitatea și profanul.
"Sacrul și profanul" denotă importanța miturilor și a istoriilor în experiența umană.
Acestea sunt utilizate pentru a oferi oamenilor o perspectivă asupra lumii înconjurătoare
și pentru a le oferi un cadru de referință pentru a înțelege lumea din jurul lor. Miturile și
istoriile sunt adesea utilizate în ritualuri și ceremonii religioase și pot fi considerate ca
fiind o formă de comunicare divină.
Una dintre principalele idei ale cărții este aceea că sacru și profanul sunt două
dimensiuni fundamentale ale experienței umane. Experiența sacralității poate oferi
oamenilor o legătură cu transcendența și cu divinul, ceea ce poate aduce sens și
semnificație în viața lor. În același timp, profanul este necesar pentru a menține
echilibrul și ordinea în viața cotidiană.
"Sacrul și profanul" este o carte bine documentată și oferă o perspectivă interesantă
asupra modului în care oamenii din diferite culturi și religii percep lumea. Eliade oferă
exemple din culturi și religii din întreaga lume, inclusiv din Asia, Africa și America de
Sud, pentru a ilustra diferitele percepții ale sacralității și profanului. Cartea este
considerată o lucrare importantă pentru antropologia și istoria religiilor și este esențială
pentru orice bibliotecă de studiu a religiilor și culturilor.
În concluzie, "Sacrul și profanul" este o carte importantă care explorează
conceptele de sacru și profan la diferite popare, precum și importanța timpului sacru și a
miturilor în experiența umană. Această carte oferă o perspectivă amplă asupra modului
în care oamenii percep și experimentează sacrul și profanul și explică importanța acestor
concepte în viața umană.