Introducere in sfera sacrului

Caracteristicile generale ale sacrului.

-orice manifestare religioasa se caracterizeaza prin ruperea de viata obisnuita.
-omul religios se comporta diferit fata de momentul in care nu era religios
-M. Eliade= O ruptura de nivel
Sacrul se constituie astfel ca o lume specifica in raport cu profanul. Durkheim, este o deosebire
absoluta nu o dihotomie intre sacru si profan, foarte important, asta arata ca profanul nu are
nimic in comun cu sacrul si se deosebeste absolut fara grad de comparatie posibil.

Perspectiva propusa de Velasco si cea Valida : Sacrul se manifesta ca o ruptura a omogenitatii

realitatii si existentei prin patrunderea celor doua intr-o ordine ontologica diferita.
Odata cu aparitia sacrului omul se rupe de caracterul mundan al vietii, de viata traita exclusiv in
istorie. I se deschide o noua perspectiva atat cantitativa ca timp in eternitate cat si calitativa prin
depasirea felului mundan de a fi.
Ordinea in care se intra prin ruptura de nivel savarsita de sacru se defineste in mod fundamental
prin transcendenta sa, afecteaza existenta ce intra in contact cu ea intr-un chip definitiv total si
ultim. Asa se deosebste existenta religioasa de cea obisnuita.
Aceasta experienta se poate transpune doar in cateva expresii rationale special elaborate pentru a
descrie acest sentiment.

2. Semnele rupturii de nivel savarsite de sacru

Experienta Numinosului
Numinos = Termen religios folosit pentru componentele iraționale ale categoriei religioase
„sfânt”, din care a fost eliminat conținutul moral
R. Otto rezuma experienta numinosului in termenii mysterium tremendum et fascinans.
Respectul religios constituie substratul oricarei trairi religioase ?- Este acel sentiment foarte
complex care merge de la groaza pana la extaz.
Aceasta traire este o manifestare universala a experientei sacrului.
Subiectul religios traieste relatia cu sacrul sub forma unei rupturi de nivel, ce-l introduce intr-o
ordine a realitatii cu totul diferita de cea obisnuita.
TREMENDUM- o stare sufleteasca situata in preajma fricii, nu e o simpla frica, se deosebeste
atat calitativ cat si prin intensitate de frica obisnuita
Cum ? In primul rand frica apare dintr-o situatie concreta, mi-e frica ca s-a intamplat ceva, mi-e
frica de ceva anume ce pot defini.
Tremendum este insa spaima sacra, un sentiment trezit de o realitate de asa natura incat aparitia
ei pare sa zdruncine temeiurile intregii finite, omul se simte astfel intr-o nesiguranta radicala, din
punct de vedere ontologic nu doar ca instinct de supravietuire biologic ci traita sub riscul
anihilarii totale.
Tremendum:
1. Spaima in fata Maiestatii divine
2. Sentiment de culpabilitate in fata sanctitatii auguste
3. Nimicnicie in fata plentitudinii ontologice absolute
4. Supunere fata de absoluta superioritate
Cea mai clara expresie la nivel subiectiv a rupturii de nivel provocate de aparitia sacrului.
FASCINAS (CARACTERUL FASCINANT)
Uimire si admiratie. Subiectul religios ramane pur si simplu uimit de aparita numinosului.
Este foarte important, uimirea aceasta nu invita la problematizarea realitatii care o determina ci
la recunoasterea si invocarea ei. Sf Apostoi Petru, Ioan si Iacov pe Tabor nu cauta sa inteleaga
sentimentul in prezenta experientei Schimbarii la Fata, pur si simplu recunosc si invoca
dumnezeirea lui Hristos. “Doamne, bine este sa fim noi aici”.
E o uimire cu sensul de totala deconcertare, omul iese din tot cee ce cunoaste, este uimit dincolo
de capacitatea sa de a se astepta la acest lucru.
Atactia fascinanta a Misterului asupra omului se exprima in aspectele pozetive ale acestui
complex sentiment de respect religios.
1. Umirea
2. Dorinta vie
3. Daruirea incrazatoare de sine
Marturiile rupturii de nivel produse de sacru.
1. Depasirea de sine a omului spre ceva dincolo de el. Omul nu poate controla tensiunea
produsa de numinous, el se simte atras irezisitibil. Depaseste orice ochiul a vazut urechea
a auzit etc
2. In mister omul intalneste leacul nesigurantei propriei conditii. „Puterea mea și scăparea
mea Tu ești.”
Alta manifestare a rupturii de nivel produse de sacru.
Rituri de initiere- forme care nu mai tin de atitudinea interioara si de natura psihologica ci de o
actiune exterioara, de un ritual ce se poate constata istoric si care are in general un caracter
social.
Riturile de initiere.
- Manifestare religioasa universala in istorie
Se disting 2 mari forme de initiere.:
Riturile pubertatii- tinerii dobandesc accesul la sacru, cunoastere si sexualitate- adevarata natura
umana
Initierile menite sa confere uneui personae o functie speciala in relatie cu sacrul.
Esenta tutuor riturilor de intitiere consta in trecerea de la viata naturala/obisnuita la o noua viata
dobandita prin aparitia sacrului si prin contactul cu el. Subiectul trebuie sa sufere o metamorfoza
sau o moarte simbolica ( integrarea intr-o noua sfera a realitatii)
Initierea- este modificare ontological a formelor structural ale existentei
Initierea repeta un model divin. Botezul repeta rastignirea si Invierea Mantuitorului.
Permite omului sa participle la forma sa supranaturala de a fi. „Câți în Hristos v-ați botezat, în
Hristos v-ați și îmbrăcat.”
Mircea Eliade spune ca riturile de initiere reprezinta o experienta constitutiva a existentei. El
adduce ca argument sentimentul vag prezent la un moment dat in viata fiecarui om conform
caruia si-a tradat partea cea mai buna din sine, ca nu e ce trebuie sa fie si ca vrea sa se reinoiasca.
Ritul de intiere= manifestare universala a faptului religios. Arata convingerea omului ca pentru a
patrunde in ambitusul sacrului este necesar sa te rupi de forma obisnuita de a fi si sa incepi sa fii
intr-o forma cu totul noua.

C. Conversiunea si Iluminarea
Conversiunea (religii profetice) – act religios fundamental. Prima treapta pentru patrunderea in
ordinea sacrului. Trecerea de la un mod de a fi la altul.
Renovatio a formei anterioare de existenta.
Se produce printr-un act de penitenta, o ruptura violenta de viata anterioara.
Il satisface pe om in chip total, mai mult decat mundanul ar putea s-o faca vreodata.
Trairea conversiunii ca rod al unei actiuni divine- Dumnezeu este cel care il converteste nu omul

Cu iuluminarea treaba stă cam la fel

Se exprima confinverea ca lumea sacrului constituie o lume cu totul noua fata de lumea
existentei immediate, de care trebuie sa te rupi pentru a avea acces la adevarata existenta.
-Iluminare, eliberare, nirvana etc.
Revelarea adevaratei lui conditii- Omul este una cu absolutul, scaparea din ignoranta, acea
stingere a iluziei. Dobandirea unei noi finite prin care iese inainte nimicnicia finite lui naturale
inchisa de ignoranta in iluzia cosmica (Maya)
Yoga realizeaza o ruptura de nivel fata de viata obisnuita, fata de existenta traita intr-o
dimensiune strict intramundana. La fel si cele 8 cai ale Buddhismului.
Trasatura a faptului religios in latura sa obiectiva: relatia oricarei manifestari a sacrului cu caracterul de tabu al
onbiectelor, actelor sau subiectilor in care se concretizeaza manifestarea respectiva.*

TABU SI SACRALITATE
Tabu- ceea ce este numit aparte, separate.
Termenul indica prezenta intr-o realitate a unei anumite puteri. Indica atitudinea corespunzatoare
a omului fata de realitatea respectiva (Prohibitie). Tabu= ceea ce este puternic si interzis?
Actiunile Tabu= interdictii rituale
Ambivalenta sacrului, ambivalenta psihologica dar si caracterul sacrului de a fi Mantuitor sau
Periculos.
Realitatile din ambitusul sacrului poseda si caracterul de pure si impure. Puritate ritualica?
Vedem ca Sacrul nu se aliniaza axiologic la o valoare morala. (M. Eliade)
In antichitatea greaca Sacrul si tot ce era incadrat in sfera sa putea fi deoportriva pur si
impur/sfant si blestemat

In continuare urmeaza realitatea ce determina crearea sferei sacrului. Un nou nivel ontologic pe
care l-am observat in cele prezentate mai sus insa care este realitatea sau realitatile ce dau nastere
acestui nivel?
II REALITATEA DETERMINANTA A SFEREI SACRULUI
Pentru cei formati in contextele proferice raspunsul pare sa fie direct=Realitatea determinanta a
lumii religioase este Dumnezeu. In aceste religii sacrul este tot ceea ce se spune in legatura cu
Dumnezeu. Toata notiunea sacrului este orientata catre Dumnezeu (cartile Sfinte, Actele liturgice
etc)
Insa exista si religii in care Dumnezeu nu ocupa un loc determinant. Pentru a intelege lumea
sacrului in care infloresc toate formele religioase va trebui sa ne intrebam care este realitatea ce
determina sacrul si care sacralizeaza toate formele concrete.
1. Intelegerea lumii religioase plecand de la idea de putere si de la imaginea lui Dumnezeu
Puterea este realitatea fundamentala in intelegerea sacrului (pentru unii oameni de stiinta).
Admirarea puterii ar constitui forma de religie a omului primitv.
Puterea, realitate-cheie in intelegerea sacrului. Pentru a desemna puterea se foloseste termenul de
mana (Polinezia)
Mana- putere misterioasa si active, supranaturala, poseda eficacitate onoare si bogatie si poate fi
legata de personae actiuni sau de cele mai diverse lucruri.
Sinonime Tao (CHINA), Rta (Hinduism), Moirai (destinul grec)
Mana- forta impersonala
Van der Leeuw- Religia incepe cu prezența puterii, ceva ce iese din obisnuit.
Conform lui Van der Leeuw Religiosul poate fi independent de zeu. Intelege sacru ca putere
impersonala (ordo ad sanctum). Aceasta pozitie este criticata
Manualul propune- relatia cu sacrul este cea care hotaraste daca puterea este sau nu termenul
unei atitudini religioase. M Eliade. Obiectele si oamenii au mana (incarneaza putere) pentru ca
au primit-o de la niste finite superioare, pentru ca participa in mod mistic la sacru si in masura in
care participa la el un obiect poseda mana datorita interventiei unui spirit sau datorita confundarii
cu Epifania unei finite divine.
Deci puterea nu determina sacrul. Ci sacrul incarca cu putere anumite notiuni in masura in care
ele adera la sacru.
Sacer- consacrat divinitatii in dublul sens al dedicatiei, apartinand divinitatii sau sacrificat ei.
Sfintenia este estenta insasi a divinitatii. Sacrul nu se epuizeaza in figura unui zeu. Dar pentru a
intelege sacrul trebuie aleasa o realitate care sa fie capabila sa indeplineasca aceleasi functii ca
figura divinitatii, totodata fiind mai ampla astfel incat sa cuprinda si alte manifestari, implacabil
religioase dar din care poate lipsi figura concreta a divinitatii.
In lumina celor spuse mai sus apare ca realitate determinanta a aparitiei sacrului realitatea
botezata cu termenul de MISTER
2. MISTERUL, REALITATE DETERMINANTA A SFEREI SACRULUI
*In cartea lui Otto joaca un rol central idea Misterului, clarificat prin termini de
„cutremurator” si „fascinant”
R Otto descrie Misterul mai ales in perspectiva psihologica, oprindu-se asupra tonalitatii
affective, asupra ecoului subiectiv pe care aparitia sa il provoaca in om. Aceasta perspectiva
este criticata de unii din cauza insistentei lui asupra aspectului irrational.
Unii il critica zicand ca o divinitate neutral e o abstractie filosofica. W Baetke critica astfel
termenul numinous (neutru) folosit de R Otto.*

Pentru manual Sacrul nu se identifica cu numinosul. Numinos=Mister

Sacrul este mediul in care se inscriu subiectul religios cat si atitudinea sa impreuna cu obiectul
ei.
Misterul= cee ace au in comun toate formele de divinitate, toate configuratiile pe care subiectul
le-a atribuit obiectului atitudinii sale religioase.
Misterul= axa, centru radacina sferei sacrului.

Misterul ca transcendență
Realitatea la care trimite nu aparține nivelului experienței, nu se poate descrie de la ceva ce știm.
Particularitatea Misterului este desemnarea unei realitati pe care omul nu și-o poate însuși.
=Teologie Apofatica, Teologie Negativa. Dumnezeu este de necuprins cu mintea, etc
Mister= realitate care sub toate aspectele este superioara omului si lumii sale, nu in sens relativ ci
absout, nu incape nicio comparatie.
Misterul= absoluta deosebire= daz gnaz andere= cu totul altul
a. Misterul in calitate de „cu totul altul”
Termen intalnit de Otto atat in Upanisade cat si la Sfantul Augustin care-l numeste pe Dumnezeu
aliud valde sau dissimile.
Contrastul supramundanului in raport cu tot ce se afla aici.
Este o realitate a carei existenta si prezenta se impugn omului fara ca el sa fie in stare sa-i aplice
vreo categorie a cunoasterii, nu il poate integra in nicio sfera cunoscuta nici nu poate concepe o
noua sfera pentru el.
*Tendinta antropormofismului- teza respinsa prin faptul ca forma originara a religiei grecesti
este stranietatea si nu formele asemanatoare si familiar. Panteonul, zeii, formele umane
reprezinta o epoca de debilitare a religiei grecesti
Monismul pare sa contrazica si el acest fapt al experientei Misterului ca „cu totul altul”. Dar
Dumnezeul panteismului nu se identifica cu natura in forma sa empirica ci omul trebuie sa
ajunga la o forma de intuitive cu totul speciala, depasind orice cunoastere intramundana ca sa
ajunga sa descopere emanatia naturii din Dumnezeu, introducerea intr-o noua realitate.*
b. Misterul ca realitate ontologic suprema
Misterul resimtit ca plenitudine absoluta a fiintei, omul se simte in comparative cu el praf si
cenusa.
Simplitate absoluta- atribut al divinitatii prin excelenta
Plenitudinea exclude orice amestec
c. Misterul si absoluta lui superioritate axiologica
 Aspectul mirum, mirabile.
Inseamna ca Misterul este Binele suprem nu pentru cee ce promite omului ci in sine insusi.
Valoarea lui nu e comparabila cu celelalte bunuri pe care le contine scara umana de valori.
Binele a carei valoare se impune omului, il scoate pe individ din cercul dorintelor si
tendintelor sale, aduce o bucurie cu totul diferita de cea care poate fi generata de lucrurile
mundande.
Binele suprem este pentru omul religios izvorul tuturor valorilor, daruire si iradiere, din care
el se poate infrupta doar in masura in care si el la randu-I participa la aceeasi conditie de
deschidere.
Rugaciunea de lauda expresia reflexului din constiinta religioasa a superioritatii axiologice.

d. Misterul ca sfintenie augusta

In cadrul experientei religioase omul se intalneste cu realitatea preainalta, augusta, a carei
prezenta scoate in relief netrebnicia fapturii omenesti.= Constiinta pacatului.
Omul nu experimenteaza noul contrast plecand de la o prealabila constientizare a conditiei sale
de pacatos. Cu alte cuvinte omului nu i s-a spus dinainte ca este pacatos, acesta isi da seama de
acest lucru ca o revelatie subita atunci cand Revelatia Misterului are loc, strigatul: sunt un
pacatos!
Trezeste in om dorinta de a depasi conditia lui actuala, formea lumeasca de a fi a omului.
Fenomenologia scoate pacatul din campul moralei.
Pacatul este o situatie globala in care se gaseste omul nu un conglomerat de acte. Este comun
tuturor oamenilor atunci cand stau in fata cu Misterul
Este obstacol prezent in conditia umana in raport cu sacrul.
In fata Revelatiei Misterului omul se vede in starea de pierzanie, in incapacitate de a se apropia
de Mister printr-un efort propriu
Ideea de mantuire ne vesteste sensul de sfintenie Augusta a Misterului.
Mantuirea inseamna intrarea in legatura cu realitatea ce da valoare sensului sintagmei „a fi”.
Mantuirea inseamna trecerea spre o viata ce merita traita, spre o viata plina de sens.
Pacatul nu se opune virtutii(persp fenomenologica) ci credintei, sperantei, iluminarii, convertirii,
tuturor atitudinilor prin care omul religios accepta ordinea Misterului
Simbolistica pacatului in diferite religii-Omul exilat, omul se leaga de ceea ce NU este Misterul,
pacatul inseamna dorinta (buddism si hinduism).
Tendinta de autoafirmare este pacatul

e. Reprezentarile religioase ale transcendentei – element constitutiv al Misterulu

Divinul – realitatea absolut diferita de toate celelalte realitati mundane, deplina perfectiune si
totala plenitudine de fiinta, Binele suprem, valoarea suprema si demnitatea augusta.
*Parte preliminara pentru configuratiile divinului.
Cateva forme mai generale prin care omul religios obisnuieste sa-si reprezinte acest element
formal comun tuturor desemnarilor divinului.
-Divinitatea e reprezentata prin cele mai stranii obiecte din ambientul uman: animale din toate
speciile, plante, fiinte fantastice alcatuite din parti luate din toate regnurile naturale, fiinte
omenesti desfigurate stand in pozitii neverosimile
R. Otto-Toate reprezentarile divinitatii ar constitui o colectie impresionanta in ceea ce priveste
fantezia si manifestarea straneitatii
Intreaga natura a fost folosita pentru a face prezent prin reprezentare divinul insa sunt niste
segmente care se impun prin
1. Caracterul lor inaccesibil: cerul, stelele, muntele, gropi, hades etc
2. Imensitate: deșert, ocean
3. Caracterul durabil: fenomenele naturale, anotimpurile
4. Eficacitatea lor: Apa, fertilitatea
Cu alte cuvinte, aceste tipare desemneaza cel mai des tipuri de configuratie ale divinului, pentru
ca ele starnesc in om sentimentul maretiei, al mai presusului de sine insusi.
Alta conditie: disparitia naturalului, a mundanului ca o conditie necesara a descoperirii si unirii
cu Misterul. Nirvana sau chiar „Cer nou și Pământ nou”
*In religiile profetice Misterul apare sub forma trasaturilor unui Dumnezeu puternic
personalizat
*Misterul= realitate determinanta a sferei sacrului
Caracterul absolut al Misterului se manifesta in religiile profetice prin sublimul hotararilor sale
care nu coincid sub nicio forma cu cele ale oamenilor cat si prin caracterul absolut, de neocolit al
poruncilor sale-

Misterul ca transcendenta activa=Dumnezeu viu

Omul se gandeste la Dumnezeu plecand la un act preliminar de prezenta a Lui.
Pentru ca este absolut transcendent, innacesibil, incognoscibil incomprehensibil omul nu ar fi
putut intra in legatura cu Misterul decat printr-un act de prezenta al acestuia din urma.
Subiectul religios experiaza actul religios ca raspuns la o chemare preliminara si de aceea
interpreteaza cautarea lui Dumnezeu ca izvorand dintr-o intalnire prealabila cu El, intalnire care
a avut loc la initiativa lui Dumnezeu.
Blaise Pascal- Nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit.
*Misterul este transcendent absolut insa nu se poate face prezent fara a provoca o rasturnare si in
acelasi timp o atractie fundamentala asupra existentei umane
a. Dumnezeul destinului- o stinagma a lui G. Windengren care arata ca figurile divinitatii
reprezinta totdeauna o realitate ce intervine in viata comunitatilor si a indivizilor, hotarandu-le
soarta in mod definitiv.
Divinitatea este providentiala. Inca din cele mai vechi timpuri reprezentarile fiintei supreme
contin trasaturile unei fiinte de care depind binele si raul si ca atare destinul indivizilor si al
comunitatilor.
Zeii din diverse Panteonuri europene- Considerati cei care sunt pastratorii soartei, cei care pot
influenta destinul muritorilor
Cea dintai reprezentare a relatiei omului cu Misterul nu este cea de generare sau de cauzalitate ci
de providenta.
Dumnezeu-providenta= afirmarea unei realitati supranaturale capabile sa raspunda necesitatilor
umane, temei obiectiv si indrumator al universului, izvor personal, pastrator al valorilor, norma
suprema de comportare, calauza a omului din leagan pana in mormant si speranta intru nemurire.

*Caracterul activ si viu al Misterului apare si in personalizarea Misterului de catre subiectul

religios
b. Reprezentarea personala a Misterului
Esential pentru reprezentarea personala este calitatea relatiei intre realitatea
reprezentata(Misterul) si om.
Abstractizarea nu are loc niciodata intr-o religie vie ci doar intr-o speculatie teozofica. (Riscul
speculatiei teologice si astazi)
Sentimentul de a fi vizat de prezenta lui si in acelasi timp de a-I raspunde cu o recunostinta
absoluta, recunostinta pretinsa de absoluta lui transcendenta.
*REZUMAND
Misterul= realitate diferita de tot ce-i omenesc, absolut superioara omului prin firea, valoarea si
demnitatea sa, care-l vizeaza in mod neconditionat, cerand din partea lui un raspuns activ si
personal.

3. Mediatiile obiective ale sacrului

Realitatile mundane de orice tip prin intermediul carora Misterul s-a manifestat omului si prin
care omul a recunoscut prezenta Misterului.
Pentru ca relația dintre om și absoluta transcendență sa fie posibilă sunt necesare mediațiile, fără
ele prezența Misterului în sfera mundana cât și conștientizarea acestei prezențe pentru om este
imposibilă.
Mediații=Hierofanii
Hierofanie= Manifestare a relaitatii transcendente intr-o realitate mundana.
Sacrul se manifesta intr-un obiect profan. Paradoxala coincidenta intre sacru si profan, intre
fiinta si nefiinta, intre absolut si relativ, intre etern si devenire.
Ruptura de nivel ontologic- arata coexistenta celor doua esente opuse, sacrul si profanul, spiritul
si materia, eternul si non-eternul.
Paradoxal nu este faptul manifestarii sacrului prin pietre si arbori. Paradoxal este insasi faptul ca
se manifesta deci ca se limiteaza si relativizeaza.
Termenul de a face prezent este mult mai nimerit decat a manifesta sau a scoate la lumina.
Nu schimba natura sacrului. De aceea putem intelege structura hierofaniilor ca transfigurare
operata intr-o realitate mundana care devine astfel pentru omul religios un simbol al divinului.
Fenomen de „transparenta opaca” prezenta imediata a unei realitati invizibile prin intermediul
unei realitati vizibile.
Hierofania presupune distantarea obiectului hierofanic in raport cu toate celelalte obiecte de tipul
sau: pietrele hierofanice nu mai sunt simple pietre ci hierofanii.
Devenind hierofanii ele primesc dimensiunea sacrului, se schimba conditia lor particulara pentru
ca le este conferit caracterul de a face prezenta divinitatea.
Omul nu poate crea arbitrar simboluri cu astfel de putere.
Unele dintre Hierofanii sunt si Cratofanii, manifestari ale puterii
Sunt de la cele mai elementare ( o piatra sacra) la cele mai complexe Avatarul lui Vishnnu
Suprema incarnare a Logosului in persoana Mantuitorului Iisus Hristos
Pentru o incercare de sistematizare a hierofaniilor
1. Primul grup de ansambluri hierofanice utilizeaza in principal natura
2. De la sistemul hierofanic al naturii la cel al istoriei- Istoria religioasa a Israelului
 3. Hierofanie de tip personal precum cea infaptuita in crestinism. Misterul insusi Persoana.

Consecinte pe care le aduce prezenta mediatiilor obiective ale Misterului in sfera sacrului.
-Prin hierofanii Misterul se incarneaza si intr-un fel se mundanizeaza, nu devine obiectivizat insa
prezenta lui se leaga de o realitate a lumii care intr-un fel conditioneaza actul si forma prezentei
sale (contextul istoric de la Intruparea lui Hristos, nu ca Dumnezeu a fost conditionat doar ca
Dumnezeu se reveleaza omului dupa puterile sale de intelegere.)
Consecinta a istorzarii sferei sacrului= multiplicarea lui la nesfarsit pentru ca istoria este
multipla, are o diversitate de situatii si de ritmuri ale dezvoltarii. Sacrul sa se faca prezent pentru
ca omul sa inteleaga indiferent de epoca.
Mediatiile fac ca situatia sa fie plina de ambiguitate- Mediatia nu e Misterul dar nu e nici
mundanul, omul este confuz.
Alt aspect al ambiguitatii este riscul idolatriei, prezenta Misterului in unele obiecte va sprijini
tendinta acestuia de a dispune de ele pentru ca prin intermediul lor sa se slujeasca de Misterul
insusi.
Idolatria= Confundarea Misterului cu mediatiile sale si incercarea de a-l domina prin dominarea
acestora din urma.

CONFIGURATIA DIVINULUI IN ISTORIA RELIGIILOR

CAP III.
Omul religios si-a construit de-a lungul timpului o infinitate de reprezentari ale Misterului. De la
cea mai pestrita aglomerare de simboluri pana la tacerea absoluta.
Criteriu de valorizare si de strucutrare a manifestarilor religioase= tipul relatiei cu Misterul.
1. Figura Fiintei Supreme la populatiile primitive
Primitiv= nu este termen peiorativ, desemneaza populatiile care nu au participat la anumite
aspecte ale dezvoltarii celoralti oameni si care se afla mai aproape de stadiul de inceput al
omenirii.
A Lang- triburile primitive australiene au un high God
Cea mai frecventa reprezentare concreta a figurii supreme= fiinta cereasca
Reprezentarea fiintei supreme se aliniaza la nevoile si stilul de viata al omului. Pastorii= zeul
ceresc. Natiunile agrare matriarhale = zeita fertilitatii, mama pamantului. La vanatori= stapanul
animalelor.
Fiinta suprema= zeu al destinului, omniscient (omniprezent?)
Desemnarea acestei fiinte ca tata, parinte.
Insa apare tendinta acestei figuri de a trece in pasivitate, se indeparteaza de comunitate= deus
otiosus. In acest fel Dumnezeul primitivilor s-a izolat. De aceea au aparut zeii ce raspundeau
diferitelor nevoi tot mai complexe ale omului.
Pentru a fi Dumnezeu efectiv, Fiinta Suprema trebuie sa fie accesibila in ritual, eficienta si
capabila sa raspunda omului in cadrul cultului.
Caracterul excelent al divinitatii fata de toate celelalte realitati, superioritatea si transcendenta ei
reies din caracterul suprem atribuit realitatii reprezentate de aceasta figura, din formele ceresti de
care este cel mai adesea legata, precum si din schemele simbolice de tip ascensional, relatie cu
centrul vietii etc.
Cel de-al doilea element constitutiv al experientei Misterului este caracterul sau activ, conditia sa
„personala”-Omnistiinta, bunatatea, functia de ghid al destinelor oamenilor
Inactivitatea acestei configuratii a Fiintei supreme in cadrul cultului=convingerea pe care omul o
are despre bunatatea sa absoluta. La ce folos sa-i oferi un sacrificu?
Caracterul activ si personal al Misterului apare si in numele prin care omul religios se refera la
realitatea reprezentata prin aceasta figura: stapan, stapanul nostru, stapan nevazut al lumii, mai
ales prin numele de Tata
Valoarea religioasa pusa in evidenta de toate trasaturile fiintei supreme prezentate mai sus este
compromisa insa de altele.
Lenea religioasa- desi omul recunoaste transcedentul absolut, este nevoit sa recunoasca aceasta
realitate superioara tuturor celorlalte el cauta ajutorul unor puteri mai apropiate si mai nemijlocit
legate de viata sa.
Figura Fiintei Supreme reprezinta in opinia lui Velasco o manifestare deficienta a divinitatii.
Exista configuratii mai desavarsite

POLITEISMUL
CONFIGURAREA DIVINITATII INTR-O MULTITUDINE DE FIGURI

-Inrerpretat in cheie evolutionista.

-E Garrie aseaza politeismul intre polidemonism si monoteism. Se deosebeste de faza anterioara
prin felul adoratiei iar de cea posterioara prin numarul obiectelor adorate.
Alte opinii- polidemonism, politeism, henoteism, care culmineaza in monoteism
Politeismul ar fi o degenerare a monoteismului.
Velasco nu este de acord cu ipotezele sus mentionate. Politeismul si polidemonismul nu sunt
doua perioade succesive in evolutia credintei in Dumnezeu ci doua structuri in afara timpului si
care nu constituie deloc etape ale drumului parcurs de omenire.
Politeismul- forma de religiozitate legata de o realitate dotata cu trasaturi specifice divinitatii
(teism)
In cadrul politeismului realitatea divina e conceputa ca o fiinta personala slavita prin cult si
capabila sa intervina in viata credinciosilor.
Fenomen relativ recent, caracteristic marilor culturi. Nu este prea intalnit la culturile primitive.
Care este motivul? In societatile dezvoltate a aparut deja ierarhizarea sociala ce determina
aparitia unor nevoi specifice traduse si in reprezentarea realitatii superioare cu care intra in
contact viata umana: Dumnezeul razboiului, Dumnezeul Agriculturii etc
In ce consta specificul acestei configuratii a divinitatii?
-Politeismul presupune caracterul teist al acestor figuri ale puterii ( nu sunt simple manifestari ci
Zei bine conturati in aceasta sfera ca existente personale)
-Existenta unor relatii foarte precise intre diferitele figuri ale divinitatii.
*In polidemonism nu exista niciun contur intre aceste figuri ale puterii este o masa indistincta si
anonima de puteri pe cand in politeism ele sunt clar reprezentate.
Politeismul= delimitarea precisa a contututilor, fiecare putere are un nume propriu, o figura, o
functie precisa. Se stabileste o ordine intre multiplele figuri, o ierarhie ce conduce la crearea unui
panteon.
Subordonarea tuturor figurilor fata de figura unui zeu suprem, tata al zeilor. Zeus, Jupiter,
Marduk, Ra etc
O trasatura a figurilor divinitatii in politeism- caracterul lor cosmomorfic (zeul fulger),
zoomorfic(zeul cu cap de soim), dendromorfic(zeul planta), antropomorfic. Lucru ce se opune
total aniconismului monoteist
Insa nu reprezinta o simpla divinizare a unei realitati naturale.
Diferentierea sexuala.-Zei barbati/Zei femei/Zei androgini.
Caracterul de realitate cu totul alta este exprimat chiar prin formele bizare pe care reprezentarea
divinitatii le imbraca le imbraca.
Politeism- exista zei pentru orice imprejurare, moment, chiar „zei ai clipei”. Epitetele cultice ale
aceleiasi divinitati (toti deriva din zeul Suprem).
Sunt mai multe ipoteze pentru aparitia politeismului- ori s-a dezintegrat imaginea fiintei supreme
ori s-a structurat ierarhic polidemonismul.
Aparitia multor zei care raspund de o figura suprema este viziunea concilianta a Zeului care se
indeparteaza dar care totusi trebuie sa fie recunoscut. Cu alte cuvinte anumite atribute ale Zeului
Suprem sunt divinizate pentru a fi mai aproape de nevoile oamenilor.
Multiplicarea figurilor puterii= incapacitatea omului politesit de a-si reprezenta prin aceeasi
figura Misterul transcendent dar si apropierea lui, activitatea si caracterul lui personal.
+Dorinta omului de a influenta intr-un fel divinitatea transcendenta
Politeismul refuza sa faca un pas decisiv in recunoasterea transcendentei-transcendenta fundal al
tuturor figurilor insa el continua sa se adreseze unor puteri intermediare
Dualismul Religios
Forma de existenta religioasa care-si reprezinta realitatea ultima sub forma uni dublu principiu
sau a unui dublu responsabil al vietii omului si universului.
Apare in primul rand in traditia iraniana odata cu Zoroastrismul, prelungit apui in Orfism,
Zurvanism, miscarile gnostice, maniheism
Sunt considerate dualiste sistemele in care divinitatea conceputa ca realitate primordiala, sublima
si mai mult sau mai putin clar, personala, nu este considerata unic creator si stapan al lumii si al
omului.
Adversarul poate avea o origine independenta de divinitate, o origine nedeterminata sau poate fi
produs direct de creatorul insuri ori indirect prine emanatie.
Element esential al dualismului absolut= reprezentarea a doua puteri necesar coeterne si
simetrice in spatiu si timp=dualismul absolut
Dualismul in general=domnia realitatiisupreme asupra creatiei se vede limitata de un alt
principiu contradictoriu sau complementar ( in diverse proportii)
In general exista doua sfere diferite- bine vs. rau. Ex: rău= materie, bine= spirit
Dualismul non-absolut, nesimetric sau monarhian. In cadrul lui se admite existenta unui creator
de baza, a unei realitati supreme la care se adauga figura unui al doilea creator, rival al celui
dintai care-i limiteaza puterea si stapaneste o anumita zona a realitatii.
Sunt cosmogonii care relateaza despre lupta primordiala intre cele doua realitati opuse din care
se naste realitatea.

Dualism absolut- cele doua principii se afla la acelasi nivel si se opun in chip absolut. Exemplul
perfect aici este Maniheismul cu cele doua principii Dumnezeu si materia. Doua principii eterne,
necreate. Este problematic, niciodata nu recunoastem doi zei (inconsecventa a dualismului
radical) pentru ca pe unul il numi Dumnezeu si pe celalalt Materia.
Dualismul cult: cinstesti sau nu prin cult principiului raului?
Dualismul absolut poate degenera treptat in monism intrucat cele doua principii diametral opuse,
simetrice pot fi asimilate ca un principiu comun.
Exista o tendinta pesimista si monista in toate dualismele.
Dualismul introduce in reprezentarea divinitatii o ambiguitate fundamentala.
Procesul de mantuire in Dualism=eliberare a omului prin Dumnezeu, proces de reintegrare in
Unu a lui cel cazut la un moment dat in lumea materiei.

Configuratia monista a divinitatii

Divinitatea se afla dincolo de toate posibilitatile de reprezentare inchipuite de om.

Divinul este reprezentat ca un tot unic ce cuprinde lumea din care lipsesc figurile divinitatii iar
omul ca manifestare a acestui tot.
Monism religios- divolvare a persoanei in absolut
Monism filosofic-incercare de explicare totala a realitatii lumii prin reducerea ei la un principiu
unic
Formele de reprezentare monista a divnitatii.
Monismul religios si cele mai caracteristice forme de reprezentare monista a divinitatii isi au
punctul de pornire in reprezentarea ei politeista.
Exemplul cu hinduismul ca religie vedica primitiva, politesita. In Rig-Veda: Celui care este unu
preotii ii spun in mai multe feluri: Agni, Yama, Varuna ( Frecventa indentificare a unui zeu cu
altii)
Tendinta de a vedea intr-o forta naturala sau animica punctul central al tot ce exista= prana=
respiratia.
Prezenta constanta a unei legi a universului= dharma ce apare superioara zeilor ce o incarneaza.
Cunoasterea mistica, nu e contemplarea unei realitati exterioare ci consta in identificarea
subiectului cu intregul si a intregului cu subiectul, se afunda in el ca parte ce e deja componenta
lui.
Sacrificiul adus unui zeu= sacrificiul adus tuturor zeilor
Upasinadele – cea mai clare expresie de configuratie monista a divinitatii.
Brahmanii insista pe sacrificiu, Upanisadele pe cunoastere, in ele sacrificiul devine un sacrificu
al intelegerii.
Atman= punctul central al personalitatii, atman consittuie adevaratul subiect la care se reduc
creatiile omului.
Proiectarea in lumea exterioara a principiului de unitate si descoperirea realitatii
macrocosmosului corespunzator atman-ului la scara microcosmosului uman. Cu alte cuvinte
suflul omului=vantul din univers/ ochiul omului= soarele. Un joc al corespondentelor atman
odihneste in atmanul meu
Atman e totul, atman e intreaga lume. Se reduce deopotriva pluralitatea omului la un principiu si
reducerea totalitatii lumii la un principiu unic: Brahman.
Brahman urca rapid in ierarhia conceptelor despre zeu, la inceput cuvant sacru ce desemna cultul
sacrifical, apoi privit ca o emanatie a lui Prajapati, Brahman ajunge sa fie considerat ca cel mai
mare dintre zei, intregul, forta primordiala impersonala nascuta din sina insasi si temei al
intregului.
Fiinta nu se vede ci se traieste, reprezentarile divinitatii in monismul hidnusit nu sunt neaparat
forme concrete, usor de asimilat teoretic intrucat intalnirea cu Misterul este o experienta.
Singurul mod de a reprezenta fiinta va fi deci descrierea actului prin care a fost
descoperita/traita/experimentata (yoga)
Brahman este capatul caii contemplative (jnanamarga)
Ishvara este capatul caii devotionale (bhaktimarga)+ Mai exista si calea faptuirii (karmamarga)
--------
Capacitatea unei reprezentari moniste de a exprima caracterul transcendent si in acelasi timp
personal al Misterului?
Caracterul transcendent= ce nu poate fi gandit cu mintea, dar prin care mintea este gandita.
Brahman definit doar negativ. Simultan este unitate dar este si transcendent.
Reprezentari personale ale Misterului= diferitii zei care sunt in acelasi timp Absolutul
impersonal, avatarele lui Vishnu etc.
Divinitatea apare nu ca obiect de speculatie ci ca obiect de devotiune si daruire- calea prin
excelenta de descoperire a persoanei deci reprezentarea monista tine seama si caracterul personal
al Misterului

Budismul: reprezentarea divinului prin tacerea cu privire la Dumnezeu si lipsa oricarei

reprezentari
E foarte greu sa integrezi budismul in teism.
Pentru a exista religie e nevoie nu doar de un sentiment de dependenta fata de puteri ci si de o
relatie cu ele. Fapt ce nu ar fi posibil cu puterile impersonale.
SCH- religia este fata de teism ce este genul fata de specie. Durkheim= religia depaseste idea
zeilor si a spiritelor
*Manualul lui Velasco propune 3 mari filoane de abordare pentru fenomenologie : Misterul ca
centru al sferei sacrului
-Misterul ca obiect al atitudinii religioase
-Configuratiile concrete prin care Misterul se face prezent pentru constiinta religioasa in
diferitele contexte cultural istiroce.
Ateismul budismului= forma de expresie paradoxala a Misterului
Tacerea si absenta oricarei reprezentari a Misterului este pentru budist singura mediatie ce-i
respecta absoluta transcendenta
Problematica daca budismul este sau nu ateist?
Are nirvana, realitate care prin excelenta suprinde caracterul “cu totul altfel” .
Buddismul neaga forma de reprezentare a divinitatii.
Budismul tolereaza forma de reprezentare politeista pentru ca ea este potrivita circumstantelor
culturale, in care, asa cum am mai spus se vede ca oamenii au nevoie de o solutie imediata la
problemele lor.
Budismul este eminamente pragmatic, refuza orice teoretizare de tip dogmatic, cauta sa
solutioneze o problema acutala chiar si in anii 2070, problema suferintei.
Budismul este religie pentru ca in cadrul ei exista idealul unei mantuiri perfecte, conceputa ca
stare de pace definitiva. Il impinge pe om sa caute aceasta mantuire prin transcenderea propriei
sale vieti.
c. Budismul sau religia ca eliberare de contingenta si suferinta
In Budism apar aceleasi aspiratii, tendite si elanuri ca in celelalte religii.
Aspiratia catre o realitate ultima care razbate din toate textele sale. Acest lucru constituie sufletul
fiecarei religii si descalifica realitatea mundana
Budismul una dintre cele mai clare expresii ale mantuire. Cel mai clar program de mantuire
propus.
Nirvana presupune suprimarea suferintei, sfarsitul ei si prin urmare al existentei, risipire in care
limbajul nu gaseste nicio cale de exprimare.
De ce aceasta realitate a Nirvanei nu apare reprezentata in niciun fel? Ce se sens are tacerea
absoluta a lui Buddha privind divinitatea si care este valoarea ei dpdv religios?
Asupra lui Dumnezeu ca absolut, Buddha pastreaza cea mai riguroasa tacere. Singurul cuvant
vrednic care sa reflecte transcendentul este tacerea. Nu este importanta decat cautarea mantuirii,
parcurgerea drumului. Orice reprezentare a lui Dumnezeu nu este altceva decat un val care nu
poate fi indepartat niciodata.
Tacerea, absenta lui Dumnezeu, sunt pentru Buddha cea mai buna marturie. Singura marturie
posibila a prezentei Sale.
Budismul originar intrupeaza intr-o forma cu adevarat sublima esenta atitudinii religioase.
Recunoasterea Misterului si daruirea absoluta in fata lui
Credinta lui Buddha transcende inclusiv reprezentarile divinitatii tocmai din recunostinta si
respect fata de acestia
Mantuirea se afla dincolo de fapta omeneasca si in budism
Valoarea religoasa fundamentala adica transcendenta se recunoaste in budism in forma ei pura.
Nici cel de-al doilea element al Misterului, conditia lui de transcendenta activa si personala nu
lipseste din budism
MONOTEISMUL
In monoteism se descopera o potentiala intrepatrundere perfecta intre transcendenta si
personalitatea Misterului.
Religia lui Israel – trunchiul din care au aparut celelate forme istorice ale monoteismului religios
in sens strict
Monoteism – credinta intr-un singur Dumnezeu suprem
Pentru ca un fenomen religios sa poata fi calificat drept monoteist e necesar ca obiectul atitudinii
religioase sa fie un zeu. Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba de o forta sau o putere impersonala.
Mai trebuie ca acest Dumnezeu sa fie si unic.
Monolatrie = venerarea unui singur Dumnezeu simultan cu recunoasterea existentei multor altor
zei
Monoteismul absolut = afirmarea unui Dumnezeu unic si negarea voita si constienta a tuturor
celorlati zei
Monoteismul apare intodeauna unei revolutii in istorie (opinie)
Monoteismul este legat mai cu seama de religia profetica
B. Trasaturi esentiale ale configuratiei monoteiste a divinitatii
La fel ca si politeismul, monoteismul are caracter teist
Pentru monoteism, nu exista un fundal al divinitatii aflat dincolo de reprezentarea ei. Iisus
Hristos este Dumnezeu Adevarat, nu doar un canal prin care se manifesta revelatia.
Marturisirea lui Dumnezeu ca Unic este exprimarea absolutei Sale transcendente, nu exista un al
doilea.
Dumnezeu = Unica realitate capabila sa mantuiasca
Pentru ca reprezentarea amintita sa nu constituie un obstacol pentru caracterul transcendent al
divinitatii, trebuie sa trimita mereu la o realitate dincolo de ea insasi
YHWH = reprezinta divinitatea intr-un nume propriu, care nu spune nimic despre Dumnezeu,
care nu este Dumnezeu dar care Dumnezeu Insusi se face prezent.
Monoteismul = religia lui Israel
Yahweh Dumnezeul nostru este singurul Yahweh
S-a ajuns ca Dumnezeul tribului este Dumnezeul intregii natiuni, al intregii lumi.
Dumnezeu si Yahweh = sinonime
Expresia daruirii totale, Il vei iubi pe YHWH din tot sufletul tau, toata inima ta, din tot sufletul
tau (Dumnezeu gelos)
Interzicerea oricarei reprezentari, o caracteristica foarte fundamentala a monoteismului
Israel in relatia cu Dumnezeu, nu se situeaza ca alte popoare in prezenta unei imagini culturale,
ci numai in prezenta Cuvantului lui Dumnezeu
Comunicandu-si Numele, Dumnezeu Se comunica pe Sine Insusi.
Dumnezeul lui Moise nu Isi foloseste Numele pentru a fi folosit sau manipulat de om.
Numele lui Dumnezeu = mediatie a prezentei afective a lui Dumnezeu
Fara invocarea Numelui, YHWH ar fi ramas o simpla figura unificatoare a divinitatii, similara cu
absolutul din monism.
In reprezentarea monoteista a divinitatii, trebuie remarcat in primul rand caracterul ei personal.
YHWH este reprezentat cu trasaturile cele mai alese ale omului, dar este total diferit de om.
Personalizarea este o consecinta a experientei. Deci atribuirea unei personalitati divinitatii nu
este o incercare de a defini pe Dumnezeu in Sine, ci un efort de a defini relatia omului in raport
cu Dumnezeu.
Religia lui Israel este incompatibila cu magia, pt ca Dumnezeu nu poate fi conditionat.
O a 2-a trasatura a reprezentarii divinitatii in monoteism este caracterul ei etic.
Iahve ca reper etic de car eomul trebuie sa asculte, sa se supuna intrucat vointa lui este norma a
vietii traite etic/moral.
Mediatiile lui Iahve se petrec nu in natura ci au trecut la nivel istoric, la viata fiecarui individ in
parte

Un al doilea element caracteristic reprezentarii monoteiste a lui Dumnezeu il constituie atribuirea

rolului de creator.
Creator dar omnul nu se afla in relatie de inrducire cu El. Lumea este in dependenta fata de
Dumnezeul Transcendent, lumea este o realitate contingenta ci nu acceptata
O a treia trasatura a reprezentarii monoteiste a divinitatii o constituie universalitatea sa, existenta
unui singur Dumnezeu al tuturor oamenilor si al tuturor lucrurilor.- Tendinta ce va fi pe deplin
afirmata odata cu aparitia crestinismului.
Caracteristici ale atitudinii religioase: recunoastere, daruire de sine, abandonare sau incredere
exprimate prin invocarea numelui unic in care credinciosul monoteist a concentrat realitatea
divina.
Atitudinea fundamentala de recunoastere a Dumnezeului unic-reducerea actelor religioase la
atitudinea religioasa fundamentala ii corespunde in monoteism reducerea paralela a mediatiilor
obiective ale Misterului.
Trei indatoriri principale pentru a realiza Monoteismul
- Pastrarea caracterului absolut al relatiei cu divinitatea= recunoasterea lui Dumnezeu ca
unum necesssarium- realitate ulrima in fata careia toate celelalte realitati mundane apar
ca penultime
- Recunoasterea universalitatii divinitatii= acceptarea caracterului universal de Dumnezeu
al tuturor oamenilor
- Nerecunoasterea altor puteri in afara de Dumnezeu
Concluzie
Relatia traita este radacina cea mai adanca a configuratiilor divinitatii insa forma lor concreta a
fost influentata tot timpul de imrpejurarile istorice, culturale si sociale.
Velasco- toate religiile sunt creatii ale omului prin care el incearca sa radpunda initiativei
Misterului revelat.
Omul religios ajunge la recunoasterea Misterului numai in masura in care isi da seama de imensa
distanta intre mediatia Misterului si Misterul insusi.