Istoria religiilor

Rudolf Otto - Sacrul

Dâdăl Cristinel - Gelu

Master • Anul II • Doctrină si cultură
Rudolf Otto - Sacrul
"Infricosător este orice înger" (Rainer Maria Rilke)

Parcurgând textul lucrării "Sacrul" a lui Rudolf Otto am rămas cu impresia că

diferenţa dintre Dumnezeu si ideea de Dumnezeu este aceeasi cu diferenţa dintre
icoană si tabloul religios, sau dintre religie si dogmatică.
Lucrarea lui Rudolf Otto se dezvoltă pornind de la analiza conceptului de
"numinos" si se constituie într-o analiză a fenomenului religios din perspectiva a ceea
ce este "trăit" într-o religie. Metodologic, autorul delimitează foarte clar si strict
fiecare concept pe care îl introduce în discuţie, el urmărind să surprindă, să
"numească" prin aceste concepte tot ceea ce numinosul trezeste în credincios la
contactul cu acesta, fie el crestin, budist, musulman, etc. El descrie divinul prin
reacţiile , prin sentimentele pe care aesta le provoacă creaturii, prin modul în care
numinosul se manifestă, deoarece termeni ca "augustus", "mysterium", "tremendum"
s.a. inchid în sensul lor cele două elemente aflate în legătură: modul de manifestare a
divinului si reacţia, sentimentul provocat în sufletul credinciosului. Totodată se atrage
la nesfârsit atentia asupra faptului că aceste concepte nu descriu esenţa divinului ci,
încercând o interpretare, descriind ceea ce este trezit în om de divin ele exprimă
tocmai imposibilitatea de a pătrunde cu raţiunea, cu atât mai mult de a înlănţui în
concepte, esenţa divinităţii.
Chiar si in privinta faptului că aceste concepte descriu doar modul de manifestare -
modul în care creatura percepe ceea ce îi este superior - si aici trebuie să avem în
vedere că termenii sunt doar creaţii ale raţiunii noastre, pe baza capacităţilor noastre
de a raţiona si pe baza modului în care raţiunea noastră percepe si priveste în afară.
Ele nu pot fi aplicate cu succes unei rânduieli superioare, unei fiinţe care transcende si
scapă puterii de analiză a ratiunii care le-a plăsmuit, decât simbolic, analogic.
Termenii, spune Rudolf Otto, pe care îi aplicăm divinului trebuie priviţi numai ca
ideograme, imagini care prin trimiterea la sentimentele respective din planul umanului
fac posibilă perceperea prin afinitate a respectivelor senzaţii. Îmi vine acum în minte
ideea asemănătoare a lui Soren Kierkegaard, potrivit căreia numai fiii pot înţelege
mesajul Tatălui. Cu alte cuvinte sentimentul legat de numinos poate fi trezit si este
trezit de foarte multe elemente din cultul religios prin inducerea unui anumit
sentiment care, resimţit în forma sa pur umană, declansează în suflet un sentiment
resimţit numai în preajma numinosului, sentiment asemănător, aflat în poziţie de
afinitate cu primul.
În ce priveste ideea că nu putem aplica termenii nostri divinului asteptându-ne sau
avand pretenţia că sensul si puterea lor de surprindere este aceeasi, cel mai frumos si
grăitor exemplu mi s-a părut a fi cel referitor la dreptatea divină care nu poate fi
înţeleasă de raţiunea umană, nu poate fi analizată de etica noastră oricât de desăvârsită
ar fi aceasta, pentru simplul motiv că, dacă acest lucru s-ar întâmpla, ea nu ar mai fi
dreptate divină si nu s-ar mai deosebi cu nimic de dreptatea omenească.
În fond, aceasta este una dintre marile probleme cu care se confruntă credinciosul,
aceea de a accepta elementul de iraţional din religia sa, de a împăca normele care îi
sunt impuse de către credinţa sa si in general situatia de creatură, cu doza de iraţional
care transpare din manifestările divinului.
Într-un mod indirect, autorul diferenţiază religiile după modul de îngemănare
dintre rational si irational în sânul acestora sau, mai bine zis, după gradul în care
predomină unul sau celălalt. Chiar si în interiorul aceleiasi religii anumite curente sau
directii pot fi diferenţiate in functie de acest criteriu. Bunăoară, despre islam spune ca
elementul irational este predominant dar si acceptat de către credinciosi, de aici si
morala foarte strictă dar si aplecarea sau predispozitia spre fanatism. Se poate discuta
si aici mai departe că în ce priveste iraţionalul ce primează în religia musulmană,
aspectul principal pare a fi acela de orge. Mânia lui Allah este prezentă intens în
paginile Coranului, precum si răzbunarea divină faţă de păcătosi si necredinciosi. Cert
este faptul că, într-adevăr, pare o religie resimţită si trăită dur, cu asprime, mult mai
asemănătoare cu legea Vechiului Testament si într-o oarecare disonanţă cu Noul
Testament, de exemplu, unde poruncile - prezenţe acute in toate paginile Coranului -
sunt înlocuite de Fericiri. Pare că asprimea divinului impune o raportare asemănătoare
a credinciosului la ceilalţi, îndeosebi la lumea exterioară propriilor adeziuni, la
necredinciosi.
Spuneam că si în cadrul aceleiasi religii se observă diferite direcţii care pot fi
tratate din acestă perspectivă, a dozajului raţional/iraţional. De exemplu, mistica
reprezintă cel mai clar exemplu de situaţie în care iraţionalul se impune aproape în
totalitate. Misticul acceptă incapacitatea surprinderii numinosului si înlănţuirea
acestuia prin concepte tocmai datorită faptului că acela transcende raţiunea creaturii si
puterea acesteia de concepere. De aceea un mistic simte divinul, îl trăieste, fără a
incerca să îl gândească, si fiind constient de faptul că poate nu va reusi sa transmită
altui credincios propriile experiente, acestea nu vor fi înţelese decât de cel ce le-a trăit
deasemenea. La polul opus, am putea spune, scolastica a încercat exact contrariul,
adică integrarea a tot ceea ce ţine de sacru într-un sistem logic, cursiv, închegat in
toate direcţiile. Bineînţeles că acest lucru este sortit esecului pentru că într-un moment
sau altul de construcţie a unui asemena sistem, vor apărea bresele, atunci când se vor
pune în discuţie elemente care pur si simplu ies din sfera de analiză a logicului.

În fine, ceea ce Rudolf Otto încearcă să transmită - asa cum am înţeles eu textul
său - este faptul că sentimentul numinosului, în diferitele sale manifestări, este un dat
aprioric al sufletului omenesc, care este trezit la orice apropiere - într-un fel sau altul -
de divin, si care este trăit curat numai atunci când nu intervine încercarea de numire
artificială a sacrului, pentru simplul fapt că nu poate produce creatura nume potrivite
divinului, ci numai simboluri.