Universitatea Transilvania din Brașov

Facultatea de Sociologie și Comunicare

Specializarea: Sociologie

Sociologia Religiei

„Morală și religie”

Prof. Coord. Lect. univ. Dr.: Student:

Sorea Daniela Gheorghincă Raluca Andreea
Anul III

Brașov
2020
 DESPRE MORALĂ

 “Moralitatea este un ideal în sens normativ al termenului ideal. Moralitatea exprimă

ceea ce ar trebui să facem și ceea ce nu ar trebui să facem dacă a fi raționali, binevoitori,
imparțial, bine intenționați” (Timo Airaksinen, 1988, p.202)

Morala este un fenomen spiritual legat de activitatea practică a omului din cauza căeia
morala ca și conștiință deseori este numita rațiune practică. Cuvântul morală este de origine
latină și este legat de numele lui Cicero care traduce în latină, din greacă, cuvântul grecesc
“etica” prin morală. Cuvântul morală provine de la cuvintele mos, moralis ce semnifică
obiceiuri, tradiții ce caracterizează colective mari de oameni.

A știi nu înseamnă a fi moral. Morala și moralitatea apar și se manifestă atunci când
individul trece prin sine, prin propria conștiință, prin propriile sale activități pe care le
evaluează, atunci când acestea nu sunt evaluate pozitiv de către individ apare mustrarea
de conștiință. Morala mai include în sine și activitățile omului realizate prin prisma binelui și
a răului, unde binele reprezintă ceea ce contribuie la susținerea și dezvoltarea factorului uman,
iar răul este ceea ce este contrar opus realizării esenței umane ale omului. De aceea, printre
noțiunile principale ale moralei de rând, mai sunt noțiunile de responsabilitate, datorie,
libertate și egalitate.

Astfel, moralitatea este o trasatură psihică a ființei umane prin care, unui set de situații
și comportamente mai vag sau mai precis definite, manifestate de propria persoană sau de
terți, îi este asociată o încărcătură pe axa pozitiv-negativ (bine-rău, moral-imoral). Acest set
de comportamente este deosebit, deoarece el vizează mai mult decât supraviețuirea
individului și optimizarea bunăstării sale: înțelegerea a „ce e bine și ce e rau”, adesea
individul admițând, față de el însuși ca un act, deși ar produce efecte în favoarea sa, este
imoral.

Moralitatea creștină se referă la trei lucruri: la corectitudinea și armonia între indivizi,

apoi la ceea ce am putea numi armonizarea lucrurilor ce țin de sfera interioară a individului,
și, în cele din umă, la scopul general al vieții umane luată în ansamblul ei. Sub impactul
schimbărilor din ce în ce mai profunde ale stilului de viață, oamenii moderni se gândesc
aproape întotdeauna la primul aspect, uitându-le pe celîlalte două. Când oamenii spun că ei
luptă pentru standarde morale creștine, ei înțeleg că trebuie să pledeze pentru corectitudine în
relațiile dintr indivizi, categorii sociale și națiuni.

Problemele centrale ale moralei sunt următoarele:

 Ce ar trebui să facem (ce ar fi bine, drepr, corect)?

 Cum ar trebui să ne judecăm pe noi înșine?
 Cum ar trebui să-i judecăm pe ceilalți?
 Cum trebuie să admitem să fim tratați ceilalți?
 Cum îi tratăm pe ceilalți?
 Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viață?
 Care este cel mai bun mod de viață?
 Ce fel de persoană ar trebui să fiu?

Dacă o persoană se apropie de standardele morale ale unei comunități (relogioase,

politice, etc.). ea se bucură de apreciere, încredere, iar dacă nu se apropie de aceste standarde
morale, este blamată, imorală.

Răspunsurile la problemele morale le putem afla și din morala comună, din obiceiuri,
din standardele comunității în care trăim, dar aceasta este nereflectivă.
 DESPRE RELIGIE

Religia este un tip de comportament uman (credințe, ritualuri) referitor la ființe, forțe
și puteri supranaturale. Sociologia considera ca religia a apărut și există încă pentru că ea
îndeplinește anumite funcțiuni:

1. Funcția cognitivă:

Religia este o formă de explicare a lumii, în condițiile lipsei unei cunoașteri științifice.
Ca modalitate de cunoaștere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o
marcată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenței umane (prima
existență la care cunoașterea umană a avut acces), pentru explicarea tuturor celorlalte domenii
ale existenței. În această perspectivă, antropologul social englez E. B. Taylor  oferă o primă
teorie sistematică, fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor consideră ca fiind
caracteristic religiei ideea de suflet care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o
serie de experiențe ca aceea a viselor, transei și morții.

2. Funcția acțională:

Religia este o formă de extensie a capacităților umane limitate de acțiune. James

Fraser argumentează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor
sale curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze scopurile
sale controlând forțele supranaturale). Religia a apărut când omul a realizat că magia este
ineficace. În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece, formule,
ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor.
3. Funcția de reducere a anxietății:

Latinii spuneau acum două milenii că “spaima inventează zeii” (“primus in orbe deos
fecit timor”). Bronislaw Malinowski  explică că magia și religia sunt instrumente de reducere
a anxietății în situațiile care depășesc posibilitățile efective de control ale omului. Religia
reprezintă deci o "sacralizare a crizelor vieții umane". Ea este un răspuns la tragediile vieții
umane, la conflictul dintre proiectele umane și realități.

4. Funcția socială (structurantă):

Émile Durkheim, spune că funcția religiei este de a afirma superioritatea morală a

societății asupra membrilor ei, menținând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului nu
este altceva decât clanul însuși. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăși.

5. Funcția compensatorie:

În societățile stratificate social, Karl Marx  și Friedrich Engels, identifică o funcție

compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un
protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranța într-o compensație în lumea
iluzorie de după moarte; ea are din această cauză și o funcție de stabilitate, menținând
organizarea socială care favorizează clasele dominante. În plus, societățile avansate sunt
necesarmente complexe din punct de vedere social în contrast cu cele arhaice, în ele acționând
procese sociale greu inteligibile sau controlabile, dintre care unele se întorc contra individului.
O sursă în plus de anxietate, pentru care religia devine o dată în plus o reacție compensatorie.

6. Funcția identitară:

Studii recente demonstrează valoarea religiei de puternic instrument al constituirii și

prezervării identității unor comunități etnice sau chiar a unor comunități constituite exclusiv
prin aderența la o credință religioasă. Religia este deci un liant al vieții sociale și un
instrument de creștere a coeziunii sociale.
 MORALĂ ȘI RELIGIE

Inițial, în istorie și în viața omului, domeniul moral se suprapune în mare parte peste
cel religios. Categoriile fundamentale din domeniul moral sunt, după cum am mai spus
“binele” și “răul”.

Între religie şi morală este astfel o strânsă legătură fără ca totuşi să se confunde una cu
alta. Raportul dintre ele este un raport de reciprocitate, adică una condiţionează pe cealaltă.
Religia produce morala şi cum este religia aşa este şi morala.

Asemănarea dintre religie şi morală se reduce la următoarele:

a. Şi religia şi morala atribuie o valoare deosebită personalităţii omeneşti,

consideră omul ca o fiinţă mai presus de toate celelalte, prin aceea că este religios şi moral.
Pentru religie, omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, creatura Sa cea mai aleasă, fiul
Său. Sufletul are valoare nesfârşită înaintea lui Dumnezeu. Din punct de vedere moral, voinţa
autonomă din om este un lucru aşa de mare, că a făcut pe Kant să zică „Două lucruri îmi
umplu sufletul de admiraţie: cerul înstelat deasupra capului şi conştiinţa din om”.

Şi religia şi morala înalţă deci pe om, îl transpun din sfera materialităţii şi a

senzualităţii în lumea valorilor şi-l fac mai nobil, mai bun.

b. Şi religia şi morala urmăresc fericirea omului: morala asigură fericirea în viaţa
pământească, religia o asigură şi în viaţa aceasta şi în cea viitoare. Omul moral sau virtuos
este mulţumit în adâncul sufletului său şi deci fericit (chiar după morala rigoristă a lui Kant),
iar religia îi promite fericirea şi pe pământ şi în cer. De veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile
pământului veţi mânca zicea Dumnezeu către poporul israelit; Fericiţi cei săraci cu duhul,
fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor zice Mântuitorul
Hristos.

c. Şi religia şi morala presupun ideea de sancţiune şi operează cu ea, adică şi una
şi alta învaţă că virtutea sau fapta bună trebuie răsplătită, iar viciul sau fapta rea
trebuie pedepsită. Sancţiunea moralei este imanentă şi relativă, pe când sancţiunea religiei
poate fi câteodată şi imanentă, dar în adevăratul ei aspect este transcendentă şi absolută.

d. Şi în religie şi în morală, ideea de libertate este cea care formează specificul
actelor religioase şi morale, căci am zis că religia este raportul conştient şi liber al omului cu
Dumnezeu, iar morala poate fi definită ca ştiinţa actelor libere ale omului. Orice act prin care
se manifestă raportul omului cu Dumnezeu, nu este cu adevărat religios, dacă omul nu este
deplin liber în săvârşirea lui, după cum cea mai nobilă faptă nu este morală, dacă autorul ei nu
a săvârşit-o în mod cu totul liber.
 BIBLIOGRAFIE

Buckler, S. Dirty Hands. The problem of Political Morality, Avebury, Brookfield, USA, 1994
Grenier, H. Marile doctrine morale, Humanitas, București, 1995
Hare, R.M. Moral Thinking: Its levels, Method and Point, Oxford University Press, New
York,1981
Eliade, M. The Encyclopedia of Religion, New York : Macmillan, 1987
Mitropolitul Mihălcescu, I. Teologia luptătoare, Ediția a II-a, Editura Episcopiei Romanului
și Hușilor, 1994