UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: DSEBC
MATERIE: CULTURĂ, ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

Morlă și etică profesională

Coordonator, Susținător,
Pr. Asist. Dr. Puiescu Marian Brezeanu Maria-Adelina
Anul I

Târgoviște,
2020

1
 Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………3
Capitolul I: Morala, etica și religia………………………………………………...5
Capitolul II: Etica profesională…………………………………………………...10
Concluzii………………………………………………………………………….12

2
 Introducere

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi să reglementeze

relaţiile dintre ei prin norme care să aibă ca scop protejarea fiecărui individ al
comunităţii, a comunităţii ca întreg sau a anumitor segmente ale acesteia (familie,
trib, gintă, popor, naţiune, etnie, organizaţie etc.)
Asemenea norme trebuie să aibă câteva caracteristici fără de care şansa lor de a se
impune este puţin probabilă: să delimiteze, pentru toţi şi pentru fiecare în parte
obligaţii, interdicţii, permisiuni; să fie recunoscute de toţi sau de cel puţin o
majoritate; să prevadă sancţiuni pentru impunerea lor în folosul comunităţii. Este
de reţinut faptul că chiar şi în cele mai autoritare şi opresive regimuri politice ale
istoriei, caracteristicile de mai sus ale reglementărilor s-au menţinut, chiar dacă
acestea au convieţuit cu norme de conduită impuse împotriva voinţei majorităţii, în
folosul unei persoane sau al unei minorităţi.
La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în
diferite momente istorice şi în diferite arii de convieţuire umană, constituite în baza
concepţiilor dominante vehiculate în societate despre sursa, valoarea şi sensul
existenţei umane. S-au constituit, astfel, o multitudine de perechi valoare-
normă destinate să diriguiască viaţa indivizilor şi a comunităţilor umane în
conformitate cu idealul uman şi cu sistemul de interese  promovat la un moment
dat.
Din multitudinea acestor perechi, s-a desprins o categorie aparte, identificată
ca aparţinînd de sfera de preocupări a eticii: sfera moralei. Natura acestei sfere este
dată de problematica omului, raportată la sensul şi semnificaţia, valoarea şi scopul
fiinţei umane, de valori, norme, atitudini şi manifestări raportate la categoriile de

3
“bine” şi “rău”, toate acestea promovate, susţinute şi apărate sub sancţiunea opiniei
publice şi a propriei conştiinţe.
Unul dintre cele mai importante puncte de pornire în studiul eticii îl
reprezintă înţelegerea corectă a sensului şi semnificaţiei termenilor cu care aceasta
operează. Aceasta, deoarece la nivelul simţului comun, precum şi în unele studii,
analize, interpretări sau discursuri moralizatoare, în lucrări ştiinţifice sau articole
de presă termenii de bază ai domeniului moral sunt adesea utilizaţi în mod
inadecvat.
Un prim mod de utilizare inadecvată este stabilirea unui raport de identitate
între etică şi morală, ca noţiuni, sau între etic şi moral ca atribute ale unor
persoane, acţiuni, comportamente.
Un al doilea mod inadecvat este utilizarea înpreună, în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport,  a celor doi termeni, sub forma binomului “etic şi
moral” sau “etico-moral”, sugerând cuprinderea lor sub acelaşi gen proxim,
neidentificat, însă.
Pentru înlăturarea  acestor neajunsuri vom preciza originea termenilor, precum şi
evoluţia acestora spre semnificaţia pe care au căpătat-o astăzi în cele mai multe
dintre studiile etice.
Termenii etică şi morală au, la începuturile utilizării lor, anumite
similitudini. Ei provin din două culturi diferite dar,  în devenirea lor istorică, aflate
într-un proces de permanentă influenţă: cultura greacă şi cea latină.
Astfel, termenul etică provine din filosofia greacă (ethos = lăcaş, locuinţă, locuire
şi ethicos = morav, obicei, caracter), în timp ce termenul morală provine din limba
latină (mos-mores-moralis = obicei, datină, obişnuinţă)1.

1
ETICĂ JURIDICĂ. NOTE DE CURS. FODOREAN, DANIEL. FACULTATEA DE DREPT. UNIVERSITATEA
“TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI, pe site-ul https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-
deontologia-juridica/etica-disciplina-filosofica-a-moralei/, accesat la data de 13.01.2021.

4
 Capitolul I: Morala, etica și religia

Dacă o persoană se apropie de standardele morale ale unei comunităţi

(religioase, politice, profesionale ş.a), ea se bucură de apreciere (este membră
valoroasă a comunităţii), încredere (este o persoană pe care te poţi baza că nu te
trădează, se ţine de promisiuni, respectă principii), sau dimpotrivă, este blamată
( judecată ca o persoană ca vinovată, socotită imorală (lipsită de valoare ca
membră a comunităţii respective), pedepsită prin dispreţ, oprobiu, izolare,
marginalizare, excludere, alungare. În anumite comunităţi se aplică pedepse fizice
(de exemplu stigmatizarea), inclusiv pedeapsa capitală. Câteva exemple sunt
semnificative: femeilor din triburile africane li se taie inelele montate în jurul
gâtului (iar acesta se fracturează) dacă sunt considerate vinovate grav. Un număr
mare de învăţătoare algeriene au fost mitraliate de către un grup de fundamentalişti
islamici pentru delictul de a apărea în spaţiul public să-i înveţe pe alţii.
Răspunsurile la problemele morale le putem afla şi din morala comună, din
obiceiuri, din standardele comunităţii în care trăim. Dar morala comună este
nereflectivă. Atunci când o adoptăm, tendinţa este să ne luăm după alţii, fără să ne
întrebăm de ce şi nici dacă este bine sau drept să o facem.

I.1, Etica este teorie asupra moralei.

Un demers etic înseamnă să reflectăm asupra principiilor generale (inclusiv pe ce
bază aleg un anumit set de principii în raport cu altul) şi să judecăm din perspectiva
acestor principii ce ar trebui să facă o persoană, inclusiv noi înşine, într-o situaţie

5
particulară. Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă
emoţională. Etica: implică mai multă detaşare, explorarea şi acceptarea modurilor
de viaţă alternative. Acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private,
ci considerarea celorlalte principii şi norme morale ca alternative posibile în
diferite contexte. Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este
mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă şi care le sunt motivaţiile morale în
acţiunile lor.

I.2. Distincţia între etică şi religie

Din perspectivă religioasă, Dumnezeu este primă cauză, inclusiv a actelor
morale. Este sursă normativă supremă. Este prezent în intuiţie şi percepţie speciale
(în revelaţii, profeţii, este întrupat). Perceptele morale sunt porunci revelate.
Oamenii religioşi acceptă morala religioasă fără să caute evidenţe, raţiuni,
argumente sau dovezi palpabile. Ei se ghidează după principiul: crede şi nu
cerceta. Poruncile divine sunt o problemă de credinţă, nu de deliberare raţională.
Morala religioasă îl are ca scop suprem pe Dumnezeu: „Iubeşte-L pe
Domnul Dumnezeul tău!” (vezi I-a poruncă a religiei creştine). Sensul vieţii omului
credincios este mântuirea iar mijlocul de a o dobândi este respectarea căii divine (a
poruncilor divine revelate profeţilor şi sfinţilor sau întrupate în Iisus). Marea
promisiune a moralei religioase este fericirea veşnică, cea din viaţa veşnică, iar în
viaţa pământească moralitatea este pregătirea pentru a fi demn de această fericire.
Societăţile moderne şi postmoderne au consfinţit ieşirea din particularismul
religios. Astfel de societăţi capătă caracteristicile secularizării (ale separaţiei
bisericii de atât şi de instituţiile laice). Aceasta nu înseamnă că modernitatea este
atee, ci că ea se caracterizează prin comunităţi foarte heterogene religios, separă
privatul de public, este contractualistă, inclusiv în privinţa normelor etice, se
axează pe dezvoltarea instituţiilor şi organizaţiilor care au nevoie de coduri etice
6
particularizate. Problemele creării unor astfel de coduri sunt de tipul: Cum am
putea să coexistăm bine şi drept într-o anumită instituţie sau organizaţie, indiferent
de credinţele religioase, de principiile şi obişnuinţele morale private ale fiecăruia
dintre noi?
Morala religioasă devine o opţiune personală şi comunitară, dar ea nu poate
funcţiona ca atare în profesii, viaţa politică, organizaţii neguvernamentale cu
caracter laic, în administraţie. În aceste condiţii putem spune că modernitatea este
imorală sau amorală? Sau acceptăm mai degrabă construcţiile etice (raţionale,
deliberative, negociative), ca un substitut mundan şi flexibil al moralei
tradiţionale? Pentru funcţionarea vieţii publice avem nevoie de o morală
raţională în locul celei religioase (derivată din credinţă). Aceasta presupune
punerea în chestiune a credinţelor, obiceiurilor, normelor, dispariţia certitudinilor
transcendentale de tipul: aşa stă scris; aşa a spus Profetul; aşa a spus sau făcut
Iisus; aşa ne învaţă Budha. În schimbul certitudinilor, avem convenţii asupra
principiilor şi normelor după care consimţim să trăim. Morala laică este de tip
convenţional. Etica este în căutarea suportului raţional a unei poziţii faţă de alta,
caută evidenţe obiective în legătură cu felul în care ar trebui să trăim, ce înseamnă
o viaţă cu sens, cum trebuie să-i tratăm pe semeni. Implică o minte deschisă şi
moduri de viaţă alternative, cu coduri relativ diferite (familial, comunitar, religios,
profesional, politic).
Orice morală se centrează pe componenta normativă. Cu alte cuvinte, ea ne
spune ce trebuie sau ar trebui să facă oamenii pentru a fi socotiţi demni de respect
şi nu ceea ce fac ei efectiv (componenta descriptivă) De exemplu, un enunţ
descriptiv este de tipul: Unii politicieni fac promisiuni mincinoase. Un enunţ etic
normativ este de tipul: Politicienii nu trebuie să facă promisiuni false. Mai explicit,
dacă vor să fie demni de încredere (morali, în context), politicienii nu trebuie să
facă promisiuni mincinoase. Încrederea publică, în cazul nostru, este fundament
7
pentru menţinerea coeziunii comunitare şi a instituţiilor, ba chiar şi a sistemului
politic democratic. Normele pot să fie formulate ca imperativ categoric: ce trebuie
să facă oricine, oricând şi oriunde într-o anumită situaţie (arată ce este obligatoriu
să facem sau să ne abţinem să facem)2.

I.3. Asemănarea dintre religie şi morală

a.  Şi religia şi morala atribuie o valoare deosebită personalităţii omeneşti ,
consideră omul ca o fiinţă mai presus de toate celelalte, prin aceea că este religios
şi moral. Pentru religie, omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, creatura Sa
cea mai aleasă, fiul Său. Sufletul are valoare nesfârşită înaintea lui Dumnezeu. Din
punct de vedere moral, voinţa autonomă din om este un lucru aşa de mare, că a
făcut pe Kant să zică „Două lucruri îmi umplu sufletul de admiraţie: cerul înstelat
deasupra capului şi conştiinţa din om”.
Şi religia şi morala înalţă deci pe om, îl transpun din sfera materialităţii şi a
senzualităţii în lumea valorilor şi-l fac mai nobil, mai bun.
b.  Şi religia şi morala urmăresc fericirea omului: morala asigură fericirea în viaţa
pământească, religia o asigură şi în viaţa aceasta şi în cea viitoare. Omul moral sau
virtuos este mulţumit în adâncul sufletului său şi deci fericit , iar religia îi promite
fericirea şi pe pământ şi în cer. Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei prigoniţi
pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor zice Mântuitorul Hristos.
c.  Şi religia şi morala presupun ideea de sancţiune şi operează cu ea , adică şi una
şi alta învaţă că virtutea sau fapta bună trebuie răsplătită, iar viciul sau fapta rea
trebuie pedepsită. Sancţiunea moralei este imanentă şi relativă, pe când sancţiunea
religiei poate fi câteodată şi imanentă, dar în adevăratul ei aspect este
transcendentă şi absolută.

2
Prof. univ. dr. Mihaela Miroiu, Drd. Gabriela Blebea Nicolae, ETICA PROFESIONALĂ, pe
http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/ebook/snspa/Etica_profesionala.pdf, accesat la data de 13.01.2021.

8
Între religie şi morală este astfel o strânsă legătură fără ca totuşi să se confunde una
cu alta. Raportul dintre ele este un raport de reciprocitate, adică una condiţionează
pe cealaltă. Religia produce morala şi cum este religia aşa este şi morala.
Dacă ideea de Dumnezeu este josnică, la fel este şi morala şi viceversa,
deoarece divinitatea este întotdeauna idealul vieţii morale. La cele mai multe din
triburile sălbatice şi la popoarele semite din vechime, domnea cea mai crasă
imoralitate, deoarece însăşi concepţia lor despre zei era imorală, pe când în religiile
superioare ca: parsismul, mozaismul şi creştinismul, găsim şi o morală superioară,
deoarece aici concepţia despre divinitate este spirituală3.

Capitolul II: Etica profesională

3
Monica Stoica, Moralitate, legalitate, religie, pe site-ul
https://www.academia.edu/39322738/Moralitate_legalitate_religie, accesat data de 13.01.2021.

9
 Etica studiază standardele generale care se aplică celor mai mulţi oameni, în
cea mai mare parte din viaţa lor. De aceea rare ori ţine cont de particularităţi cum
ar fi: sexul, rasa, capacităţile şi talentele, statusul unei persoane. Eventual aceste
particularităţi sunt tratate în context tematic (drepturi, dreptate, egalitate de şanse
pentru membri grupurilor defavorizate: drepturile femeilor, ale minorităţilor
rasiale, etnice, religioase, sexuale). Principiile generale ale eticii tind să depăşească
orice fel de diferenţe (chiar dacă această posibilitate este adesea pusă sub semnul
întrebării).
Etica pentru viaţa publică implică:
- definirea raţională a criteriilor de evaluare morală a: instituţiilor, regulilor,
legilor, alegerilor colective, comportamentului guvernanţilor şi politicienilor, al
funcţionarilor publici (mai larg, al managerilor publici), comportamentului
profesional sau pur şi simplu a celui cetăţenesc.
- evaluarea dreptăţii legilor (pentru cine sunt drepte legile) - relevarea modurilor în
care instituţiile şi organizaţiile pot să faciliteze libertatea şi împlinirea persoanelor.
Factorii care îi fac pe oameni să îşi pună probleme etice la nivelul vieţii
profesionale, civice, politice sunt, în principal următorii:
1. Rezistenţa individuală. Normele morale sunt restrictive şi vin de multe ori în
contrast cu dorinţele personale. O problemă derivată de aici este dacă norma
însăşi nu trebuie schimbată astfel încât să poată să fie respectată de către cei
mai mulţi oameni.
2. Conflictele de roluri. Suntem rude, vecini, prieteni, profesionişti, sau chiar
manageri publici. Uneori rolurile noastre intră în conflict: cariera cu viaţa
privată, statutul profesional cu dorinţele celor apropiaţi. În cazurile amintite
trebuie să stabilim ce primează clar în diferite situaţii.

10
3. Alegerea între moduri de viaţă. Acest tip de alegere este valabil în societăţile
deschise. În cele închise (totalitare, autoritare, hipertradiţionaliste) modul de
viaţă este prescris normativ de către cei care deţin monopolul pe autoritatea
morală (vezi de exemplu Codul eticii şi echităţii socialiste, al muncii şi vieţii
comuniştilor, în regimul comunist românesc). Dilemele morale ale alegerii
modurilor de viaţă alternative sunt legate de situaţiile în care ne putem
asuma responsabilitatea. Prin urmare, acestea sunt posibile în societăţile în
care avem acces la informaţie şi nu ne sunt îngrădite libertăţile personale.
4. Schimbările sociale. Comunităţile secolului XX sunt deosebit de dinamice.
Societatea românească, de exemplu, a trecut şi trece prin schimbări radicale
(capitalism combinat cu societatea patriarhală ţărănească, sistem comunist,
tranziţie şi dezvoltare a instituţiilor democraţiei liberale şi capitalismului,
autohtonism, şi globalizare). De fiecare dată, normele şi valorile se schimbă
dramatic. Inclusiv în interiorul fiecărei societăţi (şi cea românească este un
bun exemplu), coexistă comunităţi foarte diferite ca obiceiuri, norme şi
valori.
5. Pluralismul social. Societatea închisă (totalitară, autoritară) este monistă. Ea
este dominată de un centru de autoritate unic şi atotcuprinzător din punct de
vedere normativ. Acel centru stabileşte felul în care oamenii trebuie să
trăiască, scopurile pe care trebuie să le urmărească. În societăţile pluraliste
influenţele vin în mod legitim din partea multor factori: familia, grupurile de
interese, comunitatea locală, cultura tradiţională, sfera politică. Persoanele
au de ales ce este mai bine pentru ele şi ceea ce este mai justificat să urmeze
ca principii şi moduri de viaţă.
6. Responsabilitatea pentru standarde. Oamenii nu sunt doar supuşii
principiilor şi normelor, nu doar acceptă o morală ci o şi chestionează: dacă
şi de ce este bună, cum poate să fie schimbată astfel încât să fie mai
11
 concordantă cu interesele lor, cu simţul dreptăţii şi intuiţia binelui. Cu alte
cuvinte, ei sunt şi subiect (creatori de norme), nu doar obiect al normelor
(supuşi normelor sau vizaţi de norme).
7. Standardele trebuie să fie drepte. Oamenii tind spre acele norme care au
obiectivitate, sunt, cu alte cuvinte, general acceptate de către comunitate. În
funcţie de acestea îşi formulează aspiraţiile. Ei sunt pe de-o parte liberi, pe
de altă parte vor să fie acceptaţi, respectaţi, să-şi întărească stima de sine4.

4
Prof. univ. dr. Mihaela Miroiu, Ibidem.

12
 Concluzii

Responsabilitate se înţelege obligaţia de a răspunde, de a da seamă de ceva,

de a manifesta o atitudine conştientă faţă de obligaţiile sociale. În acest sens, o
definiţie formală a responsabilităţii sociale prevede obligaţia managerului de a
alege şi aplica acele acţiuni care contribuie la bunăstarea individului în consens cu
interesul societăţii şi al organizaţiei pe care o conduce.
Etimologic, social provine din latinescul socialis, adică făcut pentru
societate. N. Firigioiu arată că “în sens larg, prin social se înţelege tot ceea ce
vizează societatea ca ansamblu articulat de relaţii şi structuri: economicul,
politicul, culturalul etc.; în sens restrâns, prin social se înţeleg condiţiile de viaţă
ale indivizilor şi grupurilor, precum şi relaţiile dintre aceste entităţi”.
Responsabilitatea socială este considerată ca fiind obligaţia fermă a unei
firme, dincolo de obligaţiile legale sau de cele impuse de restricţiile economice, de
a urmări obiective pe termen lung care sunt în folosul societăţii. Firma se consideră
responsabilă nu numai faţă de proprietari (acţionari), ci şi faţă de clienţi, furnizori,
angajaţi, organisme guvernamentale, creditori, comunităţi locale, opinie publică.
Problema cea mai importantă care trebuie luată în considerare, indiferent de tipul
de afacere, este realizarea interesului public şi a responsabilităţii sociale a afacerii.
Interesul public este definit ca binele comunităţii de indivizi şi instituţii care
deservesc sau sunt interesaţi de afacere. Publicul afacerii speră în acceptarea
responsabilităţii afacerii faţă de el, bazându-se pe obiectivitatea şi integritatea
modelatorilor afacerii, în condiţiile menţinerii unei funcţionări corecte a acesteia5.

5
***, Noțiuni de etică profesională, pe https://ro.scribd.com/doc/42690681/Etica-Profesionala, accesat la data de
13.01.2021.

13
 Bibliografie

1. ***, Noțiuni de etică profesională, pe

https://ro.scribd.com/doc/42690681/Etica-Profesionala, accesat la data de
13.01.2021.
2. ETICĂ JURIDICĂ. NOTE DE CURS. FODOREAN, DANIEL.
FACULTATEA DE DREPT. UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU”
BUCUREŞTI, pe site-ul https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-
universitare/etica-si-deontologia-juridica/etica-disciplina-filosofica-a-
moralei/, accesat la data de 13.01.2021.
3. Monica Stoica, Moralitate, legalitate, religie, pe site-ul
https://www.academia.edu/39322738/Moralitate_legalitate_religie, accesat
data de 13.01.2021.
4. Prof. univ. dr. Mihaela Miroiu, Drd. Gabriela Blebea Nicolae, ETICA
PROFESIONALĂ, pe http://aman.ro/betawp/wp-
content/uploads/ebook/snspa/Etica_profesionala.pdf, accesat la data de
13.01.2021.

14