Tema 1.

Concepte fundamentale ale eticii

1. Etica ca ştiinţă şi disciplină de studiu
2. Etapele de dezvoltare a eticii
3. Etica – disciplină filosofică şi ştiinţifică
4. Funcţiile eticii
1. Etica ca ştiinţă şi disciplină de studiu
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost interesaţi să reglementeze relaţiile dintre ei prin
norme care să aibă ca scop protejarea fiecărui individ al comunităţii sau a anumitor segmente ale
acesteia (familie, trib, gintă, popor, naţiune, etnie, organizaţie etc.).
Asemenea norme trebuie să aibă câteva caracteristici fără de care nu ar putea fi impuse:
- să delimiteze, pentru toţi şi pentru fiecare în parte obligaţii, interdicţii, permisiuni;
- să fie recunoscute de toţi sau cel puţin de o majoritate;
- să prevadă sancţiuni pentru impunerea lor în folosul comunităţii.
La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite momente
istorice şi în diferite arii de de conveţuire umană.
Valorile date s-au format în baza concepţiilor dominante în societate despre sursa, valoarea şi
sensul existenţei umane.
S-au constituit, astfel, o multitudine de perechi valoare-normă, destinate să reglementeze
viaţa indivizilor şi a comunităţilor umane, în conformitate cu idealul uman şi cu sistemul de
interese promovat la un moment dat.
Din multitudinea acestor perechi, s-a desprins o categorie aparte, aparţinând de sfera de
preocupare a eticii: sfera moralei.
Sfera nominalzată ţine de problematica omului, raportată la sensul şi semnificaţia,
valoarea şi scopul fiinţei umane, de valori, de norme, atitudini şi manifestări aferente
categoriilor de bine şi rău.
Una dintre cele mai importante puncte de pornire în studiul eticii îl reprezintă înţelegerea
corectă a sensului şi a semnificaţiei termenilor cu care aceasta operează (etica, morala,
deontologia).
Există mai multe tradiţii de definire a eticii.
Etica (grec.ethos – lăcaş, locuinţă, morav, obicei, caracter) este ansamblul de reguli de conduită
morală urmate de o persoană sau un grup, fundamentate pe distincţia dintre bine şi rău.
Morala (lat.mores – obicei, datină, obişnuinţă) este ansamblul principiilor de dimensiune
universal-normativă (adeseori dogmatică), bazate pe distincţia dintre bine şi rău.
În politică, administraţie publică, afaceri, media, educaţie, medicină ş.a. termenul preferat este
cel de etică. Termenul morală este legat de viaţa privată. Respectăm morala în viaţa privată şi
etica în viaţa publică.
Deontologia (în sens restrâns) reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o
organizaţie, instituţie, profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor profesionale
care devin instanţa de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor reguli.
Etica este o disciplină filosofică ce studiază morala ca una din cele mai importante laturi ale
existenţei umane şi sociale.
Ea examinează esenţa, natura şi structura moralei, este o sferă a cunoaşterii, o tradiţie
intelectuală. Deci, obiectul eticii îl constituie morala.
Morala este o parte considerabilă a vieţii noastre. Doar în situaţii de rutină nu avem dileme şi mu
ne punem problemele specifice moralei:
 Ce ar trebui să facem? (ce ar fi bine, drept, corect, onest);
 Cum ar trebui să-i judecăm pe alţii şi pe noi înşine?;
 Cum trebuie să-i tratăm pe alţii şi să admitem să fim trataţi de ceilalţi?;
 Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viaţă?;
 Care este cel mai bun mod de viaţă?;
 Ce fel de persoană ar trebui să fiu?.
Răspunsurile la problemele morale le putem afla şi din morala comună, din obiceiuri, din
standardele comunităţii în care trăim.
Dar morala comună este nereflectivă. Atunci când o adoptăm, tendinţa este să ne luăm după
alţii, fără să ne întrebăm de ce şi nici dacă este bine sau drept să o facem. (exemple)
Etica este o teorie asupra moralei. Un demers etic înseamnă să reflectăm asupra principiilor
generale şi să judecăm din perspectiva acestor principii ce ar trebui să facă o persoană, inclusiv
noi înşine, într-o situaţie particulară.
Spre deosebire de etică, morala are o componentă semnificativă emoţională.
Etica implică mai multă detaşare, acceptarea modurilor de viaţă alternative.
Acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private, ci considerarea celorlalte
principii şi norme morale ca alternative posibile în diferite contexte.
Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să
aleagă şi care le sunt motivaţiile morale în acţiunile lor.

2. Etapele de dezvoltare a eticii

Etapele de dezvoltare a eticii
1. Elemente de etică se întîlnesc încă în epoca primitivă. Ele se transmiteau oral, de la o
generaţie la alta sub formă de sfaturi, poveţe, regul de comportare etc.
Încă din această epocă etica îşi avea un rol deosebit în existenţa societăţii de atunci, când în
perioada paliolitică (cea mai veche fază din istoria omenirii) conştiinţa conveţuirii a impus prima
mare interdicţie etică din preistoria omului: cea a canibalismului.
2. În epoca antică s-a constituit etica ca ştiinţă.
Au fost formulate multe idei cu privire la educaţia morală a copiilor. Spre exemplu, Marcus
Fabius Quantilius recomanda să fie angajate dădace care vorbesc frumos, au o pronunţare
corectă.
 Trebuie de menţionat, că idealurile diferă de la o epocă la alta. În antichitate idealurile se
axau pe agricultură, vânat. Odată cu aceste idealuri s-a dezvoltat valoarea fundamentală -
divinitatea, subordonate acesteia – supraveţuirea şi imortalitatea (nemurire), precum şi
valorile conveţuirii sociale.
3. În epoca Renaşterii sa-u cunoscut mari transformări de norme morale.
 Umaniştii epocii înaintează noi cerinţe faţă de pedagog, care este promotor al moralităţii.
 Se pune accentul pe respectul faţă de om, spre exemplu, studentul nu trebuie să se teamă
de pedagog.
 Tot în această epocă este relevată necesitatea educaţiei estetice.
 O educaţie nouă cere un nou tip de educator: tânăr, cultivat, inventiv, prietenos, voios,
senin, un exemplu pentru toţi.
 Această epocă este remarcată de marele pedagog Jan Amos Comenius – fondatorul
pedagogiei, fiind unul dintre care a ridicat rolul social al învăţătorului.
Relevanţa eticii în sec.XXI.
 Secolul XXI va fi etic sau nu va fi deloc.
 Este accentuată ideea că nu putem supraveţui ca civilizaţie decât dacă ne înălţăm
piramide cu o bază solidă de valori spirituale.
Principiile eticii
Etica (la fel ca şi morala) se construieşte pe baza unor principii generale:
1. Principiul egalităţii în faţa normelor.
 Morala există nu pentru eroi şi sfinţi, nici pentru genii, ci pentru oameni obişnuiţi.
Aceasta nu înseamnă că eroii, sfinţii şi genii nu trebuie să se supună normelor morale, ci
subliniază doar faptul că morala este regula şi nu excepţia.
 Când este vorba despre egalitatea între oameni, nu ne referim la egalitatea lor
intelectuală, biologică, estetică, ci la egalitatea în faţa principiilor şi normelor morale şi la
egalitatea în faţa legii (tot aşa cum din punct de vedere religios, ne referim la faptul că, în
faţa lui Dumnezeu, toţi suntem egali).

2. Principiul clarităţii şi clarificării (conceptelor, poziţiilor). Într-o societate deschisă,

pluralistă, oamenii pot să-şi enunţe clar poziţia faţă de o problemă morală şi, în consecinţă, să
acţioneze.
(problemă morală – dileme de zi cu zi).
De exemplu, dacă un medic este de părerea că avortul este imoral, nu are decât să lucreze într-o
clinică în care nu se fac avorturi sau să rămînă doar obstetrician.Dacă o persoană nu este
interesată să acţioneze pentru binele public, moral ar fi să nu se implice în politică sau în
administraţia publică.
Etica studiază standardele generale care se aplică celor mai mulţi oameni, în cea mai mare parte
din viaţa lor.
De aceea rareori ea ţine cont de particularităţi cum ar fi: sexul, rasa, capacităţile şi talentele,
staturul unei persoane. Aceste particularităţi sunt tratate în context tematic (drepturi, dreptate,
egalitate de şanse pentru membrii grupurilor defavorizate: drepturile femeilor al minorităţilor
rasiale, etnice, religioase, sexuale).
Principiile generale ale eticii tind să depăşească orice fel de diferenţe (chiar dacă această
posibilitate este pusă adesea sub semnul întrebării).

3. Principiul relativismului şi absolutismului.

Relativismul susţine că nu există standarde absolute, universale. Ele diferă în funcţie de
comunitate şi istorie.
Pentru a fi moral, trebuie să trăieşti în acord cu codul comunităţii tale şi să-l respecţi pe cel al
altora.
Totodată, problema toleranţei absolute faţă de alte coduri creează situaţii uneori inacceptabile.
Exemple:
1) codul moral al naziştilor – purificarea rasială era cerută de acest cod;
2) arderea văduvei în India; sclavia; discriminarea pe baza aparteneţei la un sex; eugenia
spartană.
Absolutiştii cred că standardele trebuie să fie accesibile universal şi se sprijină în acestă idee pe
asemănările dintre normele diferitelor comunităţi, de exemplu: respectul față de părinţi,
prohibirea incestului.
Acete standarde vin din intuiţie, conştiinţă, revelaţie divină.

3. Etica – disciplină filosofică şi ştiinţifică

Una din problemele care se pot pune în legătură cu statutul eticii este aceea a justificării ei ca
disciplină filosofică şi ştiinţifică.

Argumentele potrivit cărora etica este o disciplină filosofică sunt următoarele:

 a apărut şi s-a dezvoltat pe tărâmul filosofiei, fiind parte componentă a operei majorităţii
filosofilor importanţi pe care i-a dat istoria filosofiei;
 are la bază o concepţie generală asupra existenţei, fiind indispensabilă unei filosofii
despre om;
  desfăşoară un demers sintetic şi conceptualizant, categoriile sale fiind de aceeaşi înălţime
conceptuală cu categoriile filosofice;
 abordează realitatea ca relaţie a subiectului cu obiectul, la nivelul maxim de interpretare,
propriu filosofiei.
Etica este o disciplină ştiinţifică, deoarece în cadrul său sînt elucidate două grupuri de
probleme:
 probleme teoretice propriu-zise ce se referă la natura şi esenţa moralei;
 probleme ce ţin de modul în care ar trebui să procedeze omul, după ce principii şi norme
să se conducă în viaţă.
Există şi alte argumente pentru a demonstra că etica este o disciplină ştiinţifică:
 are un obiect propriu de studiu: morala;
 tinde spre o explicaţie conceptual-logică a obiectului său;
 îşi revendică o modalitate proprie de abordare, fiind, prin excelenţă, o disciplină
axiologică şi normativă;
 este de-sine-stătătoare şi nu se pierde în peisajul diversificat al ştiinţelor şi nici nu rămîne
la nivelul simţului comun.

4. Funcţiile eticii
Etica are mai multe funcţii:
1. Cognitivă (de cunoaştere) – este funcţia principală, deoarece celelalte funcţii nu pot fi
realizate adescent decît cu condiţia realizării ei.
Această funcţie se poate realiza pe trei trepte succesive:
 descriptivă – sistematizarea datelor vieţii morale în funcţie de tipurile de atitudini
morale, relaţii morale sau virtuţuţi morale;
 analitico-sintetică – presupune o analiză a conexuinilor interne şi externe ale diferitelor
fenomene morale, pleacă de la o analiză globală şi descoperă toate componentele morale
specifice;
 explicativă – factorii, care explică geneza, structura, tipurile, progresul moral şi
perspectivele acestui progres.
2. Normativă sau axiologică.
Această funcţie este produsul relaţiei inseparabile dintre valoare şi normă, în lumea moralei.
Etica nu creează norme; ea doar le descoperă ca fiind consecinţe ale universului axiologic, care
îşi are originea în morala individuală şi colectivă.
Rolul eticii este doar unul de sistematizare, de conceptualizare, de raţionalizare şi de comunicare.
(Axiologia – disciplină filosofică, care studiază geneza, structura şi ierarhia valorilor, teoria
valorilor)
3. Persuasivă (de convingere).
Această funcţie se realizează în discursul etic, prin realizarea primelor două funcţii.
Etica, ca ştiinţă normativă, nu numai explică, ci şi convinge, dar nu este o convingere pe calea
manipulării cunoştinţelor, ci de convingere pe calea deschiderii conştiinţei spre raţionalitatea şi
eficienţa respectării normelor.
4. Funcţia educativă (este dezvăluită de Aristotel şi Platon).
Ea antrenează direct respectul şi practicarea lui, cunoaşterea binelui avînd un efect nemijlocit
educativ.
Potrivit lui Aristotel moralitatea indivizilor are două surse:
 cunoaşterea binelui;
 experienţa repetată şi fixată în obişnuinţă.
Considerând educaţia nu doar un mijloc de formare a cunoştinţelor, ci şi modalitatea de a pregăti
omul de mîine, specialiştii explică funcţiile educaţiei, care sunt:
 Funcţia de de selectare şi transmitere a valorilor de la societate la individ.
 Funcţia de dezvoltare a potenţialului biopsihic al omului.
 Funcţia de pregătire a omului pentru mediul social.
 Funcţia cognitivă.
 Funcţia axiologică, de valorificare a totalităţii factorilor educativi (familia,
grădiniţa, şcoala) şi acţiunea diferitor agenţi care acţionează prin intermediul
acestor factori (părinţi, grupul, corpul didactic, colectivul de elevi).