Termenii etică şi morală au, la începuturile utilizării lor, anumite similitudini.

Ei provin din două

culturi diferite dar, în devenirea lor istorică, aflate într-un proces de permanentă influenţă:
cultura greacă şi cea latină.
Rădăcina etimologică a noţiunii de etică se află în limba greacă: ethos, iar noţiunea de morală îşi
are rădăcina în limba latină: mores.
Potrivit primei tradiţii de definire a eticii, aceasta este considerată: ştiinţă a comportamentului,
moravurilor; studiu teoretic al principiilor care guvernează problemele practice, iar morala este
socotită: totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru ca să trăim într-un mod omenesc;
ansamblul prescripţiilor concrete adoptate de către agenţi individuali sau colectivi.
Potrivit celei de-a doua tradiţii de definire, etica este ansamblul regulilor de conduită împărtăşite
de către o comunitate anumită, reguli care sunt fundamentate pe distincţia între bine şi rău.
Morala este ansamblul principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică),
bazate pe distincţia între bine şi rău (vezi J. J. Wundenburger, 1993, p.XIV).
În politică, administraţie publică, afaceri, media, educaţie, medicină ş.a termenul preferat este cel
de etică. Termenul morală este legat de viaţa privată. Respectăm morala în viaţa privată şi etica
în viaţa publică (politică, civică, profesională
Moralitatea exprimă ceea ce ar trebui să facem şi ceea ce nu ar trebui să facem dacă am fi
raţionali, binevoitori, imparţiali, bine intenţionaţi
2. Prejudecăţi în privinţa moralei
La nivelul simţului comun morala este adeseori percepută ca tip de principii şi norme care au
rolul de a stăvili "instinctul plăcerii". O glumă populară spune că tot ce este plăcut este fie ilegal,
fie imoral, este mereu interzis, sau cel puţin îngraşă. Cea mai frecventă confuzie este
identificarea moralităţii cu conduita sexuală. În acest sens, moralitatea înseamnă: puritanism,
abstinenţă, interdicţii sexuale, virtutea înţeleasă ca virtute sexuală (fidelitate sau abstinenţă).
Moraliştii sunt priviţi drept gardieni ai purităţii, înăcriţi, bătrâni, inchizitoriali, oameni mereu
puşi să-i judece pe alţii, să-i condamne în faţa opiniei publice, să-i arate cu degetul. Această
confuzie vine dintr-o tradiţie mai veche, specifică societăţii premoderne, adică, în contextul
nostru, a acelui tip de societate în care separaţia dintre public şi privat era slabă, comunitatea era
omogenă religios şi cutumiar sau colectivitatea prima ca importanţă asupra individului.
În comunităţile închise, foarte tradiţionaliste şi conservatoare, teama şi veneraţia faţă de
“instanţa morală” erau motivaţii esenţiale pentru supunerea la norme şi obiceiuri. În comunităţile
deschise primează respectul şi aprecierea faţă de semeni şi faţă de principiile morale convenite în
comunitate.
3. Etică, morală şi religie.
Morala este o parte considerabilă a vieţii noastre. Dacă o persoană se apropie de standardele
morale ale unei comunităţi (religioase, politice, profesionale ş.a), ea se bucură de apreciere (este
membră valoroasă a comunităţii), încredere (este o persoană pe care te poţi baza că nu te
trădează, se ţine de promisiuni, respectă principii), sau dimpotrivă, este blamată ( judecată ca o
persoană ca vinovată, socotită imorală (lipsită de valoare ca membră a comunităţii respective),
pedepsită prin dispreţ, oprobiu, izolare, marginalizare, excludere, alungare.
Răspunsurile la problemele morale le putem afla şi din morala comună, din obiceiuri, din
standardele comunităţii în care trăim. Dar morala comună este nereflectivă. Atunci când o
adoptăm, tendinţa este să ne luăm după alţii, fără să ne întrebăm de ce şi nici dacă este bine sau
drept să o facem.
Etica este teorie asupra moralei. Un demers etic înseamnă s ă reflectăm asupra principiilor
generale (inclusiv pe ce bază aleg un anumit set de principii în raport cu altul) şi să judecăm din
perspectiva acestor principii ce ar trebui să facă o persoană, inclusiv noi înşine, într-o situaţie
particulară. Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă emoţională.
Etica: implică mai multă detaşare, explorarea şi acceptarea modurilor de viaţă alternative.
Acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private, ci considerarea celorlalte
principii şi norme morale ca alternative posibile în diferite contexte. Rolul eticii este să ajute
oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă şi care le sunt
motivaţiile morale în acţiunile lor.
Distincţia între etică şi religie Din perspectivă religioasă, Dumnezeu este primă cauză, inclusiv a
actelor morale. Este sursă normativă supremă. Este prezent în intuiţie şi percepţie speciale (în
revelaţii, profeţii, este întrupat). Perceptele morale sunt porunci revelate. Oamenii religioşi
acceptă morala religioasă fără să caute evidenţe, raţiuni, argumente sau dovezi palpabile. Ei se
ghidează după principiul: crede şi nu cerceta. Poruncile divine sunt o problemă de credinţă, nu de
deliberare raţională.
Morala religioasă îl are ca scop suprem pe Dumnezeu: "Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău!
(vezi I-a poruncă a religiei creştine). Sensul vieţii omului credincios este mântuirea iar mijlocul
de a o dobândi este respectarea căii divine (a poruncilor divine revelate profeţilor şi sfinţilor sau
întrupate în Iisus). Marea promisiune a moralei religioase este fericirea veşnică, cea din viaţa
veşnică, iar în viaţa pământească moralitatea este pregătirea pentru a fi demn de această fericire.
Societăţile moderne şi postmoderne au consfinţit ieşirea din particularismul religios. Astfel de
societăţi capătă caracteristicile secularizării (ale separaţiei bisericii de atât şi de instituţiile laice).
Aceasta nu înseamnă că modernitatea este atee, ci că ea se caracterizează prin comunităţi foarte
heterogene religios, separă privatul de public, este contractualistă, inclusiv în privinţa normelor
etice, se axează pe dezvoltarea instituţiilor şi organizaţiilor care au nevoie de coduri etice
particularizate. Problemele creării unor astfel de coduri sunt de tipul: Cum am putea să
coexistăm bine şi drept într-o anumită instituţie sau organizaţie, indiferent de credinţele
religioase, de principiile şi obişnuinţele morale private ale fiecăruia dintre noi?
Morala religioasă devine o opţiune personală şi comunitară, dar ea nu poate funcţiona ca atare în
profesii, viaţa politică, organizaţii neguvernamentale cu caracter laic, în administraţie.Pentru
funcţionarea vieţii publice avem nevoie de o morală raţională în locul celei religioase (derivată
din credinţă). Aceasta presupune punerea în chestiune a credinţelor, obiceiurilor, normelor,
dispariţia certitudinilor transcendentale de tipul: aşa stă scris; aşa a spus Profetul; aşa a spus sau
făcut Iisus; aşa ne învaţă Budha.
Dacă ne referim la fundamentul abordărilor religioase în ceea ce înseamnă globalizarea, acesta
nu poate fi decât unul moral. Doctrinele religioase la nivel de dogmă sunt foarte diferite, au ca
element central chiar fiinţa divină şi nu pot constitui un liant, nici o bază în dialogul unei etici
globalizate. În religiile monoteiste (iudaism, creştinism, islam) există credinţa într-o Fiinţă
Supremă, este asumată o ordine divină a universului şi supunere faţă de un cod moral cuprins în
cartea sacră. Chiar şi în aceste religii Fiinţa Atotputernică este înţeleasă diferit. De exemplu, în
creştinism Dumnezeu este Întreit în Persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar în iudaism este
recunoscut Dumnezeu Creatorul. Sistemele orientale de credinţă (hinduismul, budismul şi
confucianismul) sunt considerate mai mult modalităţi de eliberare. Prin urmare, domeniul în care
religia se poate exprima cel mai eficient în dialogurile globalizării este etica, printr-un set de
principii şi valori prescrise în majoritatea religiilor lumii, cu caracter aproape universal, în ciuda
diferenţelor dogmatice.
Remarcăm faptul că la nivelul discursului etic, în cazul religiei creştine de exemplu, limbajul nu
este despre credinţă, ci despre noi înşine în relaţie lumea în care trăim sau despre acţiunile
noastre în context social. Astfel, acţiunea este înţeleasă din punct de vedere moral. O problemă
legată de principiile morale religioase este că nu toţi oamenii îşi asumă apartenenţa la o religie şi
nici nu sunt toţi practicanţi. Procentul celor care se definesc pe ei înşişi ca persoane religioase
este destul de consistent, reprezentând 85% din populaţia lumii. Mulţi consideră că în credinţele
lor există elemente valoroase care pot sprijini şi ghida schimbările complexe ale lumii.Prin
urmare, religiile pot juca un rol important în construirea unei etici globale, fie ca bază a valorilor
etice împărtăşite de majoritatea populaţiei, fie prin sprijinul acordat şi influenţa pe care o au.
Interesul religiilor lumii pentru o etică globală a fost exprimat prin întâlnirea de la Chicago, din
anul 1993, a Parlamentului Religiilor Lumii (Parliament of the World’s Religions), ocazie cu
care a fost proclamată Declaration Toward a Global Ethics. În această declaraţie se afirmă
că ―există deja un consens între religiile care pot fi baza pentru o etică globală, un minim
consens fundamental în ceea ce priveşte valorile obligatorii, standardele irevocabile şi atitudinile
morale fundamentale.
Prin valorile etice cu caracter universal recunoscute şi asumate, marile sisteme religioase pot
contribui la noua construcţie etică într-o lume globalizată. Se impune să precizăm totuşi că
Declaration Toward a Global Ethics NU trebuie interpretată ca o încercare de sinteză a marilor
religii, o formă de religie globală care transcende toate religiile, un sincretism, şi nici ca un
substitut al acestora. Declaraţia evidenţiază câteva valori etice comune religiilor, care pot fi
asumate atât de credincioşi, cât şi de necredincioşi, de cercetători, filosofi, teologi sau pur şi
simplu de cetăţeanul obişnuit din satul global‖ care nu are o pregătire anume în domeniul eticii.
Scopul este de a accentua ceea ce uneşte marile religii, şi nu ceea ce le separă.
Chemarea la o etică globală în noul mileniu a fost adresată şi de Dalai Lama, care a înţeles că o
nouă ordine globală necesită o etică globală:
Toate religiile majore ale lumii, cu accent pe iubire, compasiune, răbdare, toleranță și iertare, pot
promova valorile interioare. Dar realitatea lumii de astăzi este că fundamentarea eticii în religie
nu mai este adecvată. Acesta este motivul pentru care sunt din ce în ce mai convins că a venit
timpul pentru a găsi o modalitate de gândire despre spiritualitate și etică dincolo de religie