Morala religioasa vs.

etica religioasa

Morala derivă din tradiţia iudeo-creştină şi derivă dintr-o lege emisă de o Fiinţă Supremă
(Dumnezeu). Astfel, legea morală rezultă din înţelegerea şi interpretarea textelor canonice ale
Bibliei. Morala creştină în particular a apărut în lumea greco-romană, leagănul unor celebre şcoli
filosofice care au dat lumii mari înţelepţi: Heraclit din Efes, Protagoras, Socrate, Platon,
Aristotel, etc. Etica este una din principalele ramuri ale filosofiei şi se ocupă cu cercetarea
problemelor de ordin moral, încercând să găsească răspuns la întrebări precum ce este
binele/răul, cum trebuie să ne comportăm şi care este raţiunea vieţii umane.

Începând cu anul 529 d.Chr., cînd împăratul imperiului roman, Justinian, ainterzis religiile
păgâne, în favoarea “Bisericii catolice şi apostolice şi a credintei ortodoxe”, filosofia clasică a
antichitătii este îngenuncheată, fiindinterzisă, ca religie păgână. Cele două curente filosofice
medievale, patristica şi scolastica, dezvoltă o nouă morală, la baza căreia stau perceptele
creştine. Marii filosofi ai antichitătii, îndeosebi Platon şi Aristotel vor fi reinterpretati de pe
pozitiile creştinismului, fără ca valorile morale promovate de aceştia să-şi găsească, în vreun fel,
continuitatea.

În câteva puncte, morala creştină şi etica filosofică sunt convergente, dar în fond ele se
deosebesc radical.

Primul punct în care etica şi morala sunt asemănătoare este faptul că omul şi manifestările lui
morale se află în centrul preocupărilor şi observaţiile făcute. Atât etica, cât şi morala consideră
că scopul vieţii omului este fericirea, dar în timp ce prima urmăreşte să o dobândească pe
Pământ, cea de-a doua o vede împlinită în dobândirea mântuirii, doar prin Iisus Christos.

Al doilea punct în care cele două sunt convergente este conceptul binelui, pe care îl abordează
ambele şi care este fundamentul sistemului de valori. Şi morala creştină, şi etica filosofică
pretind facerea binelui şi evitarea răului. Diferenţa esenţială stă în felul în care fiecare dintre
aceste sisteme înţelege şi defineşte fiinţa binelui.

În ceea ce priveşte diferenţele, morala creştină vorbeşte de o învăţătură ce provine de la

Dumnezeu, Învăţător unic şi suprem pentru toate timpurile şi toate locurile. În schimb, etica
filosofică nu poate vorbi de o doctrină unitară, ci de mai multe sisteme de etică bazate pe diferite
sisteme filosofice neunitare.

O a doua diferenţă fundamentală stă în valoarea pe care o are omul. În morala creştină, omul are
o valoare în faţa Creatorului lui, Dumnezeu. În sistemele etice antice, s-a postulat că omul este
măsura tuturor lucrurilor, dar printr-o valoare instrinsecă, raportată exclusiv la sine.

În ceea ce priveşte conceptul fundamental pe care îl pun cele două, etica filosofică pune accent
pe raţiunea umană ca fundament al moralităţii, fiind astfel intelectualistă. Totuşi, ştiinţa (pe care
etica se bazează) nu a reuşit până acum să arate cum decide raţiunea ce este bun şi rău. În
schimb, morala creştină cuprinde faptele omului, pe care acesta le săvârşeşte în raport cu Binele
suprem – Dumnezeu.

Un ultim punct în care etica şi morala nu converg este noţiunea de virtute. Virtutea filosofică are
ca subiect pe omul natural şi este sinonimă cu fericirea. În schimb, virtutea creştină serveşte unui
scop supranatural, omul credincios fiind renăscut prin har în Christos.

Multe religii afirmă că moralitatea este derivată din poruncile unei anumite zeităţi şi că teama de
zei este un factor major în motivarea oamenilor pentru o conduită etică. Ca urmare, ateii au fost
deseori acuzaţi ca fiind amorali sau imorali. Ateii resping această acuză şi afirmă că sunt la fel de
motivaţi de o comportare etică ca oricine altcineva — fie prin educaţie, fie prin umanism,
legislaţie sau dorinţa de a avea o bună reputaţie şi respectul de sine. Ei afirmă că un
comportament cu adevărat etic derivă din motivaţii altruiste, nu din teama de pedeapsă sau
speranţa în răsplată după moarte. Mai mult, ei citează faptul că în multe religii conceptul de
moralitate e prezentat doar ca o listă de interdicţii ("să nu..."), ceea ce nu e suficient pentru un
comportament cu adevărat etic - moralitatea ar trebui să fie şi pozitivă, nu doar negativă; fac şi
ce trebuie să fac, nu doar mă abţin de la ce trebuie să nu fac.

Problema răului
Problema răului" e probabil cel mai vechi şi mai puternic argument al ateismului contra religiei.
Pe scurt, existenţa răului în lume e incompatibilă cu existenţa unui Dumnezeu binevoitor, şi e
mai rezonabil să concluzionezi că Dumnezeu nu există decât că există dar nu face nimic să
oprească Răul.
Această problemă a fost formulată prima dată de filosoful grec antic Epicur , de aceea mai este
cunoscută şi sub numele de Paradoxul lui Epicur:
"Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate? Atunci nu este atotputernic. Poate Dumnezeu să
oprească răul, dar nu vrea? Atunci el însuşi este rău. Poate şi vrea Dumnezeu să oprească răul?
Atunci de ce mai există rău în lume?"
Etica iudaica

Pornind de la Biblie mai întâi, există respectul biblic profund pentru demnitatea umană
individuală, indiferent de culoare, credință sau clasă socială, creată după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu.

Prin contrast, atunci când Moise își vede autoritatea subminată de israeliți în timpul rebeliunii
Korach, el vorbește despre relația lui cu oamenii: „Nu am luat niciun măgar de la ei și nici nu le-
am greșit în vreun fel”. Marele asalt al sclaviei împotriva demnității umane, este acela că te
privează de dreptul de proprietate asupra averii pe care o câștigi.

Apoi, există respectul biblic pentru muncă. Dumnezeu îi spune lui Noe că va fi salvat de potop,
dar el trebuie să își construiască arca. Versetul ”Șase zile vei lucra, dar a șaptea este Sabatul
Domnului Dumnezeului tău” înseamnă că noi îl slujim pe Dumnezeu atât prin muncă, cât și prin
odihnă. În iudaism, crearea locurilor de muncă este cea mai înalt formă de caritate, pentru că le
oferă oamenilor demnitatea de a nu depinde de milă.
În iudaism, egalitatea este importantă pentru crearea bogăției. Lumea este creația lui Dumnezeu,
de aceea este bună, iar prosperitatea este un semn al binecuvântării Lui. Ascetismul și lepădarea
de sine nu au loc în spiritualitatea iudaică. Prin munca noastră și prin inventivitate noi devenim,
conform frazei rabinice, ”parteneri cu Dumnezeu în lucrarea creației”.

Biblia iudaică refuză să vadă o lege inexorabilă a naturii, o luptă darwiniană în care, în cuvintele
lui Tucidide, „cei puternici fac ceea ce pot, iar cei săraci suferă cel mai mult.” Aceasta este etica
Greciei Antice, nu etica vechiului Israel.

În Biblie găsim o întreagă structură legislativă referitoare la asistența socială: colțurile

câmpurilor, snopii uitați și alte părți ale recoltei erau lăsate pentru săraci, împreună cu zeciuiala
pentru anumiți ani; anul sabatic în care produsele erau disponibile pentru toată lumea, datoriile
erau șterse și sclavii eliberați, și anul jubiliar în care pământul strămoșesc era înapoiat
proprietarilor originali.

Etica creștină

Etica creștină este bine rezumată în Coloseni 3:1-6: „Dacă, deci, ați înviat împreună cu Hristos,
să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la
lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi
împreună cu El în slavă. De aceea, omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia,
necurăția, patima, pofta rea și lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri
vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.”

Fiind mai mult decât o simplă listă cu ce trebuie sau nu trebuie făcut, Biblia ne dă instrucțiuni
detaliate referitor la cum trebuie să trăim. Biblia este tot ce avem nevoie să știm despre cum să
ne trăim viața creștină. Totuși, Biblia nu acoperă în mod explicit fiecare situație cu care ne vom
confrunta în viață. Cum este, deci, suficientă pentru toate dilemele etice cu care ne confruntăm?
Aici intervine etica creștină.

Știința definește etica ca un „set de principii morale, studiul moralității”. Așadar, etica creștină ar
cuprinde principiile derivate din credința creștină după care acționăm. În timp ce Cuvântul lui
Dumnezeu nu acoperă fiecare situație prin care trecem de-a lungul vieții, principiile sale ne oferă
standarde după care să ne conducem viața în situațiile în care nu avem instrucțiuni explicite.

De exemplu, Biblia nu spune nimic explicit legat de folosirea drogurilor, dar, bazat pe principiile
pe care le învățăm din Scriptură, putem ști că acest lucru este greșit. Cu siguranță Biblia ne spune
că trupul este templul Duhului Sfânt și că trebuie să Îl onorăm pe Dumnezeu cu el (1 Corinteni
6:19-20). Cunoscând ceea ce fac drogurile trupurilor noastre – afecțiunile pe care le produc
diverselor organe –, știm că prin folosirea lor distrugem templul Duhului Sfânt. Acest lucru cu
siguranță nu Îl onorează pe Dumnezeu. Biblia ne spune, de asemenea, că trebuie să ascultăm de
autoritățile pe care Dumnezeu le-a instaurat (Romani 13:1). Prin faptul că drogurile sunt ilegale,
prin folosirea lor nu ne supunem autorităților. Acest lucru înseamnă că dacă folosirea drogurilor
ar fi legalizată, am putea să le luăm? Nu fără a încălca primul principiu.
Folosind principiile pe care le găsim în Scriptură, creștinii pot determina cursul etic pentru orice
situație. În unele cazuri va fi simplu, cum sunt regulile pentru viața creștină pe care le găsim în
Coloseni capitolul 3. În alte cazuri, însă, trebuie să „săpăm” puțin. Cel mai bun mod de a face
aceasta este să ne rugăm în timp ce citim Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt locuiește în
fiecare credincios, iar parte a rolului Său este să ne învețe cum să trăim: „Dar Mângâietorul,
adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă
va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26). „Cât despre voi, ungerea, pe care ați
primit-o de la El rămâne în voi, și n-aveți trebuință să vă învețe cineva; ci, după cum ungerea Lui
vă învață despre toate lucrurile și este adevărată, și nu este o minciună, rămâneți în El, după cum
v-a învățat ea” (1 Ioan 2:27). Deci, când ne rugăm cu Scriptura, Duhul ne va conduce și ne va
învăța. El ne va arăta principiile în care să stăm în legătură cu orice situație.

În timp ce Cuvântul lui Dumnezeu nu acoperă fiecare situație cu care ne confruntăm în viața de
zi cu zi, este atotsuficient pentru viața creștină. Legat de majoritatea lucrurilor, putem vedea ce
spune Scriptura și să urmăm drumul bazându-ne pe aceasta. Legat de întrebările etice, în care
Scriptura nu ne dă instrucțiuni explicite, trebuie să căutăm principiile care pot fi aplicate pentru
situația respectivă. Trebuie să ne rugăm cu Scriptura și să ne deschidem în fața Duhului Său.
Duhul ne va învăța și ne va ghida prin Biblie pentru a găsi principiile pe care să ne
fundamentăm, astfel încât să trăim așa cum ar trebui să trăiască un creștin.

Datoria morală în eticile religioase

Determinatiile religioase ale datoriei în eticile preclasice sunt sugestiv analizate de Gilles
Lipovetski. Parafrazând primele cuvinte ale Vechiului Testament, autorul pune, de la început, un
diagnostic care se vrea indubitabil: “La începutul moralei a fost Dumnezeu”. Sub această
sintagmă,el argumentează bazele moralei religioase creştine, potrivit căreia “în morală,
Dumnezeu este alfa şi omega, doar prin vocea sa sunt cunoscute poruncile ultime, doar prin
credintă domneşte virtutea.” Prin urmare, practicarea virtutii stă sub exigenta cunoaşterii şi
iubirii lui Dumnezeu, iar prioritatea absolută nu constă în împlinirea unui ideal omenesc, ci în
slujirealui Dumnezeu.Tema supunerii totale faTă de divinitate a fost perpetuată “până în pragul
luminilor” mai mult, chiar, “în secolul al XVII-lea pozitia teocentrică se întăreşte şi mai mult, ca
o reactie la concesiile făcute naturii umane şi derivelor pelagiene” (este vorba de Pelagius, teolog
iluminist care manifestaîncredere în puterea de autoperfecTionare a fiinTei umane, ca fiinTă
liberă).

Etica Islamica

Morala islamică se bazează pe Coran şi pe tradiţia legată de Profet. În Coran, comunitatea

islamică – cea mai bună dintre comunităţi – este cea care îndeamnă la bine şi interzice răul.
“Binele” înseamnă, în primul rând, îndeplinirea obligaţiilor rituale şi apoi o serie de virtuţi
printre care cele de ordin social ocupă un loc important: ospitalitate, protejarea orfanului, şi a
celui slab, respect fată de viaţa semenului şi faţă de bunurile acestuia, respect fată de părinţi,
bune relaţii cu familia, cu vecinii, fidelitate fată de cuvantul dat etc. Solidaritatea între
credincioşi este recomandată în Coran: “Nu vă certaţi între voi, căci astfel veţi ajunge să cedaţi
cu toţii şi puterea voastră va dispărea”. Coranul îndeamnă la protejarea vieţii oamenilor: “Cine a
omorât un om fără ca acesta să fi ucis o fiinţă vie sau să fi raspandit stricăciunea pe pământ, va fi
considerat ca şi cum ar fi omorât toţi oamenii, iar cel care salvează viaţa unui singur om va fi
considerat ca şi cum ar fi salvat toţi oamenii” (2. Idem,sura 5, versetul 32). Moderaţia este
recomandabilă în toate: curajul, de exemplu este recomandat, dar el nu trebuie confundat cu
nesăbuinţa. Este o dovadă de laşitate şi un mare păcat să fugi din faţa duşmanului în ceasul
luptei, dar nu când acesta îţi este cu mult superior numeric. Este recomandabil să-ţi păstrezi
sângele rece, să ierţi, să ai rabdare, dar Islamul nu îndeamnă la fatalism.

Există un nivel al pietăţii în Islam – dar nu numai în Islam- la care respectarea preceptelor
privitoare la morală este determinată doar de frica de Dumnezeu, de nădejdea în iertare şi în
răsplata promisă. Legislaţia canonică fixează “ limitele” care nu pot fi depăşite şi dincolo de care
încep pedepsele. Păcatele sunt “mici” sau “mari” şi pedepsele variază în funcţie de gravitatea
faptei. Singurul păcat “mortal” este renegarea credinţei. Alături de acesta, mai pot fi enumerate
ca mari păcate: injurii aduse Profetului, omorul, relaţiile sexuale în afara căsătoriei, rea purtare
cu părinţii, fuga în caz de atac, camăta etc. Unii mai adaugă folosirea băuturilor fermentate şi
tâlhăria. Pedepse dure sunt prevazute pentru fiecare din marile păcate. Hoţului i se taie mâna,
femeia adulteră (dovedită) este lapidată. Păcătosul poate să se pocăiască, dar pentru ca să fie
vorba de o reală pocăintă gestul trebuie făcut pentru Allah, şi nu de frica oamenilor. Oricât de
puţin meditează la marile probleme ale destinului, credinciosul musulman ştie că viaţa
pământească este trecatoare, că bogăţiile nu-i servesc la nimic, dacă nu sunt puse în slujba
interesului general. Coranul, mai ales în surele de la Mecca insistă asupra Judecatii de Apoi,
asupra fericirii care-i aşteaptă pe cei aleşi şi a chinurilor de care vor avea parte cei răi. Ideile de
libertate individuală şi socială pot fi regăsite în mesajul coranic şi în învătăturile Profetului şi ele
nu contrazic pe cele universal afirmate. Declaraţia asupra drepturilor omului în Islam se bazează
pe texte din Coran şi hadith, care servesc drept garanţie pentru demnitatea persoanei umane,
nediscriminare rasială, unitatea şi demnitatea familiei, întrajutorare, libertatea conştiinţei,
protecţia bunurilor altuia, inviolabilitatea domicililui, grija pentru săraci, dreptul la învăţătură şi
sănătate. O particularitate a civilizaţiei islamice constă în faptul că aceasta a acordat primul loc
principiilor morale în toate sistemele şi în toate domeniile de activitate şi nu a renunţat la aceste
valori niciodată şi nu le-a transformat într-un prilej de a aduce avantaje unui stat, unei comunităţi
sau unor indivizi. În sistemul de guvernare, în domeniul ştiinţei, în legislaţie, în condiţii de
război sau de pace, în economie, în relaţiile din cadrul familiei, şi al societăţii au fost respectate
valorile morale atât pe plan legislativ, cât şi în practică. A fi tolerant nu înseamnă a-l accepta pe
celălalt doar dacă îşi compromite sau renunţă la modelul specific de cultură pentru a nu provoca
tiparele existente, ci al accepta pe celălalt în plenitudinea diversităţii sale, în măsura în care
aceste diferenţe îşi păstrează caracterul inofensiv şi nu încalcă drepturile umane fundamentale.
Islamul într-adevar opune rezistenţă modelului cultural (nu civilizaţional) occidental, întrucât
Islamul reprezintă o religie, o cultură, societate, civilizaţie, un mod de gândire şi de comportare
în care nu există o scindare între viaţa laică şi cea spirituală. Nu putem transplanta soluţii
identice dintr-un spaţiu cultural în altul (decât prin mutilarea identităţii individuale şi culturale,
mutilare care va fi percepută ca o agresiune şi va da nastere unor atitudini rebarbative), întrucât
premisele, istoria şi scopurile sunt diferite. Dar, aceasta nu poate împiedica o conveţuire
armonioasă şi fructuoasă.