PSIHOLOGIA UMANISTĂ (fenomenologică)

"Singura realitate pe care eu pot să o cunosc este lumea aşa cum o percep şi o experimentez eu în acest moment.
Sigura realitate pe care eu o pot cunoaşte este aceea pe care o percepi şi o experimentezi în acest moment. Şi
singura atitudine este aceea că cei care percep realitatea sunt diferiţi. Există atâtea lumi reale câţi oameni există."
(C.Rogers, 1980)

CONTEXT
În perioada anilor 1920 -1930 şcoli de gândire precum structuralismul, funcţionalismul, psihlogia gestaltistă şi psihanaliza continuau
să ofere modele explicative asupra funcţionării psihicului. Pe la jumătatea secolului XX structuralismul dispăruse ca şcoală, iar
funcţoinalismul şi psihologia gestaltistă şi-au pierdut distinctivitatea ca şcoli, celelate orientări au început să le asimileze anumite apecte.
Domeniul psiholgiei era dominat de behaviorism şi psihanaliză în anii 50 şi la debutul anilor 60. De asemenea anii 60 au fost dominaţi de o
serie de evenimente, care au contribuit la contestarea explicaţiilor de tip raţionalist sau empirist. Dintre acesta enumerăm: Războiul din
Vietnam şi mişcările pacifiste care i-au urmat, asasinarea lui Martin Luther King, John Fitzegrald Kennedy şi Robert Kennedy; proteste rasiste,
mişcarea hippie.
La începutul anilor 60 un grup de psihologi conduşi de Abraham Maslow au pus bazele unui curent pe care îl denumeau a treia forţă
în psihologie. Aceştia considerau că celelalte două forţe psihanaliza şi behaviorismul nu iau în calcul o serie de aspecte importante care
definesc natura umană. Numită a treia forţă, deoarece este o alternativă la psihanaliză şi behaviorism, psihologia umanistă evidenţia faptul
că este necesară comutarea atenţiei de la problemele tratate de celelalte persepective (care erau centrate pe adaptare şi definirea
normalităţii) la problemele care ne definesc ca fiinţe umane.
Astfel, temele centrale are ar trebui investigate devin:
creativitatea, liberul arbitru, intenţionalitatea, auto-determinarea, imaginaţia şi valorile. Această orientare respinge determinismul şi
pesimismul care transpar din teoriile behavioriste şi psihanalitice şi postulează o perspectivă esenţialmente optimistă asupra naturii umane
conform căreia toţi oamenii posedă capcităţi înnăscute pt dezvoltare. (W. E. Pickren, A. Rutherford, 2010).

ASUMPŢII CENTRALE
4. Perspectivă fenomenologică
pt umanişti comportamentul poate fi înţeles în termenii experienţei subiective a individului. pt a înţelege felul în care se comportă
indivizii este necesar mai întâi să înţelegem persoana care genereazeă comportamentele respective. pt a înţelege persoana este nevoie să
înţelegem felul în care aceasta înţelege lumea. Experienţa subiectivă a individului devine stfel obiectul de studiu al psihologiei. Din acest
punct de vedere, psihologia umanaistă se opune behaviorismului şi psihanalizei deoarece ambele perspective devalorizau experienţa
subiectivă. Behavioriştii considerau că mediul este cel care are valoare explicativă asupra comportamentului şi nu experienţa subiectivă care
este fie irelevantă ştiinţific, deoarece nu avem metode obiective pt a o investiga, fie este un epifenomen. Psihanaliza devaloriza experienţa
subiectivă conştientă deoarece cauzele care determină comportamentele sunt în măsură aproape exclusivă inconştiente. În plus, explicaţiile
pe care le oferim în mod conştient propriilor noastre acţiuni sau trăiri ar putea fi rezultatul unor distorsiuni care sunt generate de
mecanismele noastre defensive. Umaniştii resping ideea că experienţa subiectivă nu poate fi studiată ştiinţific folosindu-se de următoarele
argumente:
a) toate informaţiile pe care le avem despre lume sunt obţinute în cadrul experienţei subiective. Prin urmare, insistenţa făcută pe
valoarea obiectivă a datelor obţinute de către un observator imparţial este fără sens deoarece şi în această situaţie avem de-a
face cu o prelucrare subiectivă a datelor.
b) Studiul ştiinţific al datelor care provin din experienţa subiectivă se poate realiza printr-o metodă numită validare subiectivă.
Conform acestei metode orice interpretare a unui eveniment sau orice observaţie care întruneşte acordul a cel puţin doi
cercetători poate fi considerată validă. Psihologia umanistă a atras atenţia asupra unui aspect important care caracterizează un
demers ştiinţific: acordul comunităţii ştiinţifice. Inclusiv metodele tradiţionale se supun acestui principiu de validare
intersubiectivă dacă de exemplu luăm în calcul folosirea replicabilităţii prin care testăm acurateţea rezultatelor experimentale
obţinute.
2. Liberul arbitru
Comportamentele noastre nu sunt rezultatul exclusiv al experienţelor trecute sau a influenţei mediului. Oamenii au capacitatea de a decide asupra felului în care se
comportă folosindu-se de evaluarea subiectivă a situaţiilor. Din acest punct de vedere, perspectiva umanistă se opune behaviorismului şi psihanalizei deoarece respinge
ideea deterministă conform căreia există o cauză primară a comportamentelor noastre (mediul, behaviorism; instincte, psihanaliză). Umaniştii recunosc că mediul,
instinctele, experienţele trecute influenţează comportamentele dar aspectul fundamental care este implicat în generarea comportamentelor noastre este felul în care
interpretăm lumea şi propriile noastre experienţe (experienţă subiectivă). În concluzie, felul în care ne comportăm şi simţim este într-o mare măsură rezultatul unei decizii
personale care este luată în funcţie de evaluările pe care noi le facem în conformitate cu experienţa noastră subiectivă.
3. Sensul experienţei
Experienţa noastră subiectivă este guvernată de sensul, valorile pe care le atribuim acţiunilor noastre. În consecinţă, felul în care ne comportăm şi simţim este
influenţat de sistemul axiologic pe baza căruia evaluăm contextele şi propriile noastre acţiuni şi trăiri. Psihologii umanişti au observat că, din punct de vedere
metodologic, este dificil să investigăm sensul cu care oamenii îsi investesc acţiunile. Cu toate acestea nu au exclus această posibilitate. Demersului lor investigativ i se
potriveşte ceea ce Gordon Allport, o figură cheie a psihologiei personalităţii, spunea despre dificultăţile pe care psihologia le întâmpina astăzi atunci când încearca să
explice concepte precum valoarea şi sensul : “ Dacă astăzi psihologia nu este în întregime pregătită să facă faţă unei asemenea încercari, atunci ar trebui să dezvoltăm
ştiinţa până când va reuşi să fie” .

PRECURSORII UMANISMULUI
Conform celor prezentate în secţiunea Asumpţii centrale psihologia umanistă este un curent care valorifică un aspect cheie care defineşte fiinţa umană şi anume
capacitatea de a lua decizii (liberul arbitru). De asemenea această abordare accentuează faptul că omul investeşte cu sens exprienţa pe care o trăieşte iar dacă dorim să
abordăm fiinţa umană, în ceea ce o defineşte prin excelenţă suntem nevoiţi să luăm în considerare experienţa subiectivă. Spre deosebire de behaviorişti, care utilizau
metode nomotetice şi interpretarea statistică a omului, umaniştii utilizează metode idiografice preluate din alte domenii cum ar fi de exemplu istoria, filosofia, literatura, arta,
accentuând studiul individual al omului.
Această vizuine asupra fiinţei umane se bazează pe nişte principii fundamentale care au precedat-o. Psihologia umanistă şi-a definit modelul explicativ al
psihicului uman integrând mai multe aspecte care ţin de specificul fiinţei umane care se regăsesc în anumite abordări anterioare cum ar de exemplu: romantismul,
fenomenlogia şi existenţialismul. Dacă adăugăm acestora şi contextul specific al anilor ‘60 putem să oferim un răspuns la întrebarea Cum a apărut psihologia umanistă?
Romantismul a insipirat viziunea umanistă din psihologie datorită faptului că a atras atenţia asupra faptului că oamenii sunt în esenţă buni şi dacă societatea le
permite devin împliniti (a se vedea această perpsectivă optimistă asupra fiinţei umane la reprezentanţii de seamă ai psihologiei umaniste: C. Rogers şi A. Maslow).
Din fenomenologie a preluat metoda fenomenologică şi ideea validării intersubiective a datelor care provin din investigarea experienţei subiective a individului.
După cum susţine Husserl, fondatorul fenomenologiei, psihologia ar trebui să includă toată varietatea de date preluate de conştiinţă ca fenomene, ca experienţe unice.
Metoda fenomenologică încurajeaza subiectul să raporteze ceea ce este firesc, respectiv conţinutul, impresiile, asociaţiile personale. (Aniţei, 2006)
Din existenţialism, umanismul a preluat ideea că oamenii au capacitatea de a investi cu sens experienţele lor personale. Această capacitate îl face pe om să fie
1
fundamental diferit de celelate fiinţe sau de simplele obiecte sau alte forme de existenţă. Consecinţele asumării acestei idei le putem identifica în abordările psihologilor
umanişti. De exemplu Soren Kierkegaard (1813-1855) filozof danez, unul dintre fondatorii existenţialismului considera că există un Mod etic de existenţă care se
defineşte prin preocuparea pt dreptate, pt o stare de bine generală şi pt legături morale perfecte. Persoanele care aparţin acestui mod sunt interesate să evalueze în
profunzime posibilele consecinţe ale acţiunilor lor. Personalitatea care se încadreaza în acest tip etic este similară personalităţii autorealizate despre care va vorbi Rogers. Un
alt exemplu îl regăsim la Heidegger care definea individul autentic prin faptul că este conştient de existenţa lui şi este capabil să aibă o existenţă bună, demnă chiar şi în
condiţii defavorabile (mediu, constrângeri sociale).
Abordările anterioare din psihologie care au influenţat perspectiva umanistă menţionăm:
5. cercetările asupra conştiinţei realizate de W. James;
- Alfred Adler. Unii cercetători îl consideră primul reprezentat al psihologiei umaniste datorită faptului a descris conceptul de Sine creativ referindu-se la faptul că ceea
ce devine o persoană este într-o mare măsură rezultatul unei alegeri personale. Alţi cercetători consideră concepţia lui Adler ca o tranziţie de la teoriile psihanalitice
predominante în timpul activităţii lui Freud la punctul de vedere umanist modern;
6. perspectiva gestaltistă (prin ideea preeminenţei întregului asupra părţilor);
7. psihanaliza (datorită faptului că s-a centrat pe terapie şi datorită evidenţierii factorului motivaţional în generarea acţiunilor noastre; spre deosebire de psihanaliză,
umanismul va lua în considerare nu numai nevoile de bază –instinctele în terminologie psihanalitică – ci şi alte tipuri de nevoi care nu numai că sunt conştiente dar
care descriu mai bine specificitatea noastră. Vom vedea că o nevoie fundamentală este aceea de autorealizare).

ÎNTEMEIETORII PSIHOLOGIEI UMANISTE

Psihologia umanistă e recunoscută oficial prin înfiintarea Revistei de psihologie umanistă în 1961 şi a Asociaţiei Americane de Psihologie Umanistă. Asociaţia
Americană de Psihologie a stabilit o divizie de psihologie umanistă. Întemeietorii formali ai curentului sunt consideraţi a fi A. Maslow, G. Allport şi C. Rogers.
Abraham Maslow (1908-1970) Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Motivaţie şi personalitate” (1954). Termenii cheie care definesc concepţia sa sunt:
dezvoltarea dinamică a personalităţii, piramida trebuinţelor (structură ierarhică), personalitate autorealizată. De menţionat este faptul că Maslow a identificat
caracteristicile personalităţii autorealizate în urma unui studiu (care a durat 2 ani) asupra unor personalităţi importante ale vieţii sociale, ştiinţifice, politice americane.
Trăsăturile comune ale acestora precum creativitatea, spontaneitatea, simţul umorului, simţul noutăţii, rezistenţă la autoritatea arbitrară, simţul autonomiei, nevoie
puternică pt intimitate, o imagine de sine optimistă şi acceptată de ceilalţi au devenit descriptorii personalităţii autorealizate.
Gordon Allport (1897-1967) este considerat o figură centrală în cercetările privitoare la personalitate. Maslow este considerat iniţiatorul curentului umanist,
Allport este considerat ideologul acestui curent, Rogers este cel care a desăvârşit psihologia umanistă. Allport a analizat şi a precizat distincţia dintre nomotetic şi idiografic;
a stabilit liniile de demarcaţiei dintre metoda behavioristă şi cea umanistă. (Aniţei, 2006)
Carl Rogers (1902-1987) este considerat ca fiind cel care a împlinit curentul umanist deoarece a reuşit să-i confere o orientare aplicativă cu o influenţă
extraordinară în domeniul terapiei. Carl Rogers este fondatorul terapiei nondirective, apoi a celei centrate pe client şi, în final al terapiei centrată pe persoană. A întemeiat
Centrul pentru studiul persoanei în California. A fost preşedintele Asociaţiei Americane de Psihologie în 1947. (Aniţei, 2006)

TEORIA ROGERSIANĂ A PERSONALITĂŢII (A. Opre, 2006)

Conceptul structural cheie a teroiei rogersiene a personalităţii e conceptul de Sine. Sinele este definit ca structură organizată şi
unitară de percepţii, sistem structurat, organizat, integrat, imaginea de sine. Imaginea de sine modifică de-a lungul vieţii dar îşi păstrează în
permanenţă această structură integrată, organizată. Sinele este definit ca o structură organizată de percepţii deoarece individul percepe
obiectele exterioare şi propriile experienţe ataşânsu-le semnificaţii. Acestea formează câmpul fenomenal al individului, iar acele părţi ale
câmului fenomenal care sunt percepute ca aparţinând invidului constiuie sinele.
Sinele ideal este acea imagine despre sine pe care individul doreşte cel mai mult să o posede, include percepţiile şi semnificaţiile
potenţial relevante pt sine, care au o foarte mare importanţă pt individ.
Sinele este un element important al experienţei umane, scopul fiecărui individ este de a deveni cu adevărat el însuşi

Autoactualizarea (autorealizarea)
Tendinţa fundamentală a individului este către realizarea propriului potenţial. “Organismul are o singură şi foarte puternică tendinţă
de bază, şi anume aceea de a se actualiza.” (Rogers, 1951, p. 487).
Conceptul de auto-realizare (autoactualizare) implică tendinţa organismului de a evolua de la stadiul de entitate simplă către una
complexă. El exprimă trecerea de la dependenţă la independenţă, de la fixitate şi rigiditate către un proces de schimbare şi libertate de
expresie

Consistenţa şi congruenţa sinelui

Conform tezelor rogersiene, organismul funcţionează astfel încât să-şi păstreze consistenţa, unitatea (înţeleasă ca absenţă a
conflictului) între percepţiile de sine, pe de o parte, şi între aceste percepţii şi experienţa cu mediul, pe de altă parte: “Majoritatea
comportamentelor adoptate de organism sunt cele consistente cu imaginea despre sine” (Rogers, 1951, p. 507).
Conceptul de consistenţă a sinelui a fost dezvoltat de Lecky (1945) ). Conform acestuia, organismul nu caută să câştige plăcere şi să
evite durerea (aşa cum pretindea Freud), ci tinde să-şi păstreze unitatea structurală a personalităţii. pt Lecky, oamenii pot fi cu adevărat fideli
doar lor înşişi. Orice individ se va comporta într-un mod conform cu imaginea pe care o posedă despre sine, chiar dacă din punct de vedere
obiectiv acest comportament nu este întotdeauna cel optim. Astfel, dacă te consideri un individ slab la ortografie, vei încerca să acţionezi în
aşa manieră, încât comportamentul tău să corespundă acestei imagini despre tine însuţi.

Situaţii de incongruenţă şi mecanisme defensive (distorsiunea sensului experienţei şi negarea existenţei experienţei)
O stare de incongruenţă apare atunci când există o discrepanţă între modul în care individul se auto-percepe şi experienţa reală cu
lumea înconjurătoare. Prin intermediul unui proces denumit subcepţie, putem recepţiona informaţii contrare imaginii de sine, înainte ca
acestea să devină conştiente. Răspunsul faţă de ameninţarea reprezentată de recunoaşterea experienţelor aflate în conflict cu imaginea de
sine este acela de apărare. Reacţionăm defensiv interzicând accesul în sfera conştientă experienţelor percepute şi considerate (inconştient)
ca fiind, chiar şi într-o mică măsură, în conflict cu imaginea de sine. Două dintre mecanismele defensive cele mai studiate de Rogers sunt
distorsiunea sensului experienţei (permite accesul în conştiinţă a experienţei, dar într-o formă concordantă cu imaginea de sine) şi negarea
existenţei experienţei (inhibarea manifestării conştiente a experienţei).

Nevoia de apreciere pozitivă /de acceptare necondiţionată

Nevoia de apreciere pozitivă: atitudini, precum căldura sufletească, respectul, simpatia şi acceptarea (toleranţa) faţă de copil şi se
traduce prin necesitatea acestuia de a primi dragoste şi afecţiune.

Autorealizarea şi dezvoltarea sănătoasă a psihicului

Din punctul de vedere al psihologiei dezvoltării, preocuparea majoră a lui Rogers vizează mediul familial în care se dezvoltă
copilul: fie creşte liber, într-o stare de congruenţă, având posibilitatea de a-şi manifesta potenţialul, fie se dezvoltă pe fondul unui sentiment
de incongruenţă cu sine, devenind ulterior un individ defensiv.

2
 PSIHOLOGIA TRANSPERSONALĂ CA PRELUNGIRE ŞI AMPLIFICARE A PSIHOLOGIEI UMANISTE (Aniţei, 2006)

Psihologia transpersonală este o continuare a psihologiei umaniste, iar A. Maslow drept fondator al acestui curent. În 1969 a întemeiat Asociaţia Americană de
Psihologie Transpersonanală, împreuna cu Carl Rogers, Viktor Frankl, Antony Sutich, Stanislav Grof, Jim Fadima. Asociaţia a editat Journal of Transpersonal Psychology.
Apoi a fost înfiintata Asociaţia Transpersonală Internaţională (A.T.I.). În România a fost înfiintata Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală (conform pagini web a
A.R.P.T.).
Stanislav Grof, unul dintre fondatori, consideră psihologia transpersonală ca o ramură a psihologiei care reuneşte şi acceptă spiritualitatea ca pe o dimensiune
importantă a sufletului omenesc. Psihologia transpersonală studiază şi tratează întregul spectru al experienţelor umane, inclusiv diferitele niveluri şi zone ale psihismului
care devin manifeste sub forma unor stări de conştiinţă modificată. Este vorba despre experienţele şi observaţiile specifice meditaţiei şi altor forme de practică spirituală
sistematică, extazele mistice populare, crizele psihospirituale, hipnoza, psihoterapia experienţială şi experienţele de moarte clinică, moarte şi renaşterea psihologică,
experienţe ale lumii divine, conştiinţa cosmică, identificarea mistică cu alţi oameni, cu natura şi cu întregul Univers, întâlniri cu fiinţe arhetipale, vizite pe tărâmuri mistice,
experienţe karmice, forme variate de percepţie extrasenzorială ş.a. (Agenda, nr. 14/3 aprilie 2004, Timişoara).
Într-o analiză critică a acestui curent, M. Zlate (1988) arată că psihologia transpersonală îsi propune să extindă câmpul cercetării psihologice pt a include arii ale
experienţei şi ale comportamentului uman asociate cu o sănătate optimă şi bunăstare, într-un evantai larg al stărilor de conştiinţă. Psihologia transpersonală este
nemulţumită de „parţialitatea” psihologiei contemporane, care nu explorează în totalitate şi în profunzime stările psihice. Din acest motiv psihologia transpersonală
plasează în centrul preocupărilor ei conştiinţa ca dimensiune centrală. Conştiinţa şi potenţialele sale nebănuite pot fi explorate prin eliminarea contradicţiilor defensive şi
al obstacolelor interne, prin liniştirea, calmarea şi relaxarea distorsiunilor perceptuale, prin autocunoaştere şi transformare interioară, prin conştientizare, prin expansiunea
câmpului conştiinţei.
Metodele psihologiei transpersonale sunt psihoterapia transpersonală, meditaţia, hipnoza profundă, respiraţia holotropă, analiza viselor.
Scopul psihologiei transpersonale este să-i ajute pe clienţi să-şi descopere şi să-şi interpreteze conştient pulsaţiile existenţei interioare, să-i asiste pt a se centra pe
această activitate interioară care duce la autoactualizare şi transcendenţă, să-i ajute pt a găsi căile dezvoltării potenţialului minţii, să-i susţină pt a-şi depăşi limitele
condiţionării şi a-şi asuma responsabilitatea în vederea proiectării propriei vieţi în armonie cu natura ş.a.m.d.

CRITICI ADUSE ABORDĂRII UMANISTE

1. reducerea behaviorismului la 2 figuri notabile Watson, Skinner
2. neîncrederea în puterea metodelor ştiinţifice în cercetarea atributelor umane
3. abordare a personalităţii umane din perspectivă idealizată
4. realizările curentelor criticate şi a metodelor ştiinţifice în psihologie au relizat deja o mare parte din obiectivul asumat
5. întorcerea la perioada pre-ştiinţifică a psihologiei
6. eliminarea studiului asupra comportamentului animal nu se justifică
7. concepte greu de operaţionalizat – perspectivă nebuloasă

CONTRIBUŢII
Introducerea în domeniul investigativ al psihologiei a unor teme noi precum intenţionalitatea, şi sensul experienţei.
A contribuit la dezvoltarea unei tendinţe în psihologie care vizează înţelegerea fiinţei umane ca întreg.

3
PSIHOLOGIA COGNITIVĂ
ASUMPŢII FUNDAMENTALE
8. studiul evenimentelor interioare ale unei persoane e necesar pt înţelegerea unei persoane. Aceste evenimente
interne, adesea denumite mediatori, întrucât se petrec între stimulare şi apariţia comportamentului includ:
percepţia, procesele gândirii ca rezolvare de probleme, memoria şi limbajul (T. Malim, A. Birch, A. Wadeley,
1999)
9. procesele cognitive nu procesează aleator ci organizat şi sistematic
10. psihologia cognitivă studiază procesările la care e supusă informaţia, în sistemul cognitiv uman, între inputul
senzorial şi outputul motor (M. Miclea, 1999)
11. sistemul cognitiv este un sistem fizic care are capacitate de reprezentare şi de calcul (M. Miclea, 1999)

PRECURSORII AI COGNITIVISMULUI (Aniţei, 2006)

W. Köhler şi cercetările sale asupra inteligenţei la animale au semnalat rolul intuiţiei ca procesare spontană de informaţie în
urma căreia, prin restructurări ale reprezentărilor interne asupra relaţiei dintre obiectul scop şi obiectul mijloc se produce un răspuns aparent
spontan dar care rezultă dintr-o prelucrare informaţională de tip procesual.
Cercetările lui K. Duncker asupra fixităţii funcţionale şi mai ales cele asupra analogiei au fost preluate în psihologia cognitivă
modernă demonstrează felul în care reprezentarea mentală dintr-o anumită situaţie este transferată într-o nouă situaţie şi poate să producă o
rezolvare a problemelor prin analogie.
Behavioristul E. Tolman a adus în prim plan cercetări cu un puternic suport cognitivist. El a introdus termenul de „hartă mintală”,
sugerând existenţa unei reprezentări mintale a structurilor spaţiale care acţionează într-o manieră latentă în procesul rezolutiv. Conceptul de
„hartă mintală” este intens utilizat în psihologia cognitivă .
Teoria informaţiei şi cercetările lui G. Miller, A. Newell şi H. Simon au ajuns la rezultate remarcabile în ceea ce priveşte logica computerelor. Newel, Shaw şi
Simon au elaborat şi condus celebrele programe de cercetare ale Rezolvitorului general de probleme ca sistem de procesare a informaţiei în vederea rezolvării unor probleme
accesibile gândirii umane. Contribuţia remarcabilă a acestor cercetări este aceea că a oferit posibilitatea tratării strategiei umane în rezolvarea de probleme. Astfel, prin
analogie, modelarea structurilor cognitive oferă explicaţii asupra proceselor mintale. Aceste cercetări au demonstrat că factorul comun pt gândirea umană şi pt inteligenţa
artificială sunt procesele informaţionale care se dezvoltă în baza unui sistem complex de programe şi subrutine capabile de combinări şi transformări.
Psiholingvistica dezvoltată de către N. Chomsky a dezvoltat modelul gramaticilor generative. După Chomsky nucleul limbii se defineşte printr-o mulţime de
propoziţii (structura logică-propoziţională) obţinute în urma aplicării transformărilor (tratament, procesare) obligatorii la verigile terminale ale gramaticii. Terminologia lui
Chomsky a fost adoptată de către psihologia cognitivă: structuri de transformare, competenţe lingvistice, reguli de ramificare şi reguli de subcategorializare etc. De la
modelul generării propoziţiilor propus de către Chomsky la modelele computaţionale moderne este o distanţă foarte mică.
Teoria constructelor personale elaborată de către G. Kelly este o anticipare asupra abordării cognitivite a personalităţii. Constructele constituie modalităţi
personale de a percepe şi interpreta evenimentele; ele sunt reprezentări cognitive, modele cognitive ale unor realităţi. Dezvoltarea constructelor este în strânsa legătură cu
experienţa de viaţă şi fiecare persoană dezvoltă un sistem de constructe ierarhizate, structurate şi organizate. Sistemul de constructe prezintă o serie întreaga de
particularităţi comune pt oameni în general şi pt anumite grupuri, categorii, perioade istorice, sisteme culturale, politice, religioase, etc.. Dar configuraţia este personală şi
conferă individului nota de specificitate. Constructele personale ca şi reprezentările noastre cognitive ne permit să percepem şi să interpretăm lumea şi evenimentele prin
prisma lor. Valoarea constructelor permite şi o evaluare anticipativă a comportamentelor persoanei.
EPISTEMOLOGIA GENETICĂ ŞI DEZVOLTAREA COGNITIVĂ
Aportul şi contribuţia remarcabilă a cercetărilor lui J. Piaget şi a şcolii sale numită şi structuralism genetic constituie o anticipare a modelărilor cognitive
privitoare la asimilarea şi dezvoltarea structurilor cognitive.
Ideea organizării activităţii mentale în structuri operatorii şi scheme mentale trimite la conceptele fundamentale ale gestaltismului.
Dar Piaget merge mai departe şi analizează evoluţia structurilor operatorii pe baza structurilor matematice de grup.
Piaget găseşte în aceste axiome ale structurii matematice de grup legile fundamentale ale organizării sistemelor de operaţii mentale în general.
Axiomatica reprezintă o schemă a realităţii iar orice abstracţie conduce la o schematizare. Astfel axiomatica se prelungeşte în ultimă instanţă în însasi schema inteligenţei.
Analiza piagetiană a degajat 3 structuri fundamentale:
structurile algebrice al căror prototip este grupul;
structurile de ordine şi
structurile topologice care se referă la raporturile de vecinătate, limită şi continuitate.
Constatăm că practic Piaget anticipează şi oferă psihologiei cognitive rezultate şi un limbaj conceptual remarcabil de riguros asupra structurilor cognitive.
Psihologia cognitivă va insista mult asupra raporturilor topologice dintre reprezentările cognitive.
Reprezentarea, imaginea mintală care constituie un concept fundamental al psihologiei cognitive a fost reabilitată pt psihologie şi studiată cu mijloace
experimentale de către marele savant elveţian. Se poate spune că de fapt cognitiviştii după ce şi-au elaborat o primă variantă a limbajului conceptual au descoperit
surprinşi că Piaget cu ani buni înaintea lor studiase şi clarificase conceptele fundamentale pe care cognitiviştii le considerau o noutate absolută.
Cercetările lui Piaget asupra reprezentărilor topologice au arătat mecanismele ontogenetice ale apariţiei lor. Astfel el a demonstrat faptul că şcolarul mic nu reuşeşte decât
pe la 8-10 ani să-şi reprezinte rotirea sau dispoziţia porţiunilor într-o hârtie împaturita, având un acces f. dificil la anticiparea rezultatelor unor transformări. Toate cercetările
psihogenetice privitoare la dezvoltarea reprezentărilor şi mecanismelor de rotire, pliere, transformare, anticipare vor constitui apoi teme predilecte pt psihologia cognitivă.
Piaget va acorda o atenţie deosebită reprezentărilor topologice şi va evidenţia un tip aparte de inteligenţă topologică ce se referă la reprezentarea poziţională, implicând o
anumită ordonare a diverselor locaţii stabile.
El a demonstrat că informaţia vizuală nu e suficientă întrucât structurile topologice se fixează dificil şi implică mişcarea subiectului într-un sistem de puncte de referinţă,
mişcarea subiectului poate fi reală într-un plan fizic spaţio-temporal, dar şi mentală în raport cu o hartă a locaţiilor şi a raporturilor topologice dintre elementele spaţiale.
Prin întreaga sa operă şi prin rigoarea J. Piaget anticipează într-o manieră remarcabilă cognitivismul modern care îi datorează mare parte dintre conceptele de
bază precum şi dintre metodele de cercetare.

ÎNTEMEIEREA PSIHOLOGIEI COGNITIVE ŞI TEMELE EI MAJORE

Momentul formal al întemeierii psihologia cognitive este publicarea lucrării Psihologia cognitivă de către U. Neisser în 1967. În această lucrare autorul a
sistematizat rezultatele cercetărilor realizate în anii ’50 -’60 de către precursorii mai sus amintiţi. Noua orientare cognitivistă a câştigat teren într-o manieră rapidă fiind
favorizată mai ales de progresele din domeniul ciberneticii şi neurologiei.
Noua psihologie va începe să-şi impună un limbaj propriu în cadrul căruia, de exemplu, termenul de stimul este înlocuit cu cel de input, cel de răspuns cu cel
de output, prelucrarea informaţiei devine procesare, sau şi mai mult tratare; la nivelul memoriei întiparirea devine encodare, fixarea devine stocare, iar reactualizarea
devine recuperare. Această nouă terminologie nu constituie doar o simplă substituţie, deoarece termenii trimit la operaţionalizare conceptuală care se regăseşte sistematic
abordată în lucrările de psihologie cognitivă.
Tema dominantă a psihologiei cognitive este metafora procesării informaţiei care porneşte de la premisa că procesele mintale operează într-o manieră
asemănătoare cu un calculator. Mai departe, organismul este văzut ca un sofisticat procesor de informaţii. Termenul de tratare a informaţiei este şi el foarte sugestiv,
sugerând intervenţia procesorului în modificarea, transformarea informaţiei. În această viziune informatizată şi computerizată memoria realizează o encodare, stocare şi
recuperare a informaţiei la nivele de procesare senzorială, de scurtă durată şi de lungă durată. Psihologia cognitivă pare să fie puternic marcată de utilizarea metaforelor
cognitive care au avantajul că permit un schimb fructuos de idei referitoare la fenomenul respectiv. Aceste metafore ne oferă convenţii pt a discuta despre posibilităţile
teoretice de cercetare (B. H. Kantowitz, H. L. Roediger III, D. G. Elmes, 2005).

4
 Psihologia cognitivă se afirmă ca rezultat al participării unor diverse domenii ale cunoaşterii. Este o mişcare interdisciplinară care pune în acţiune resurse
provenite din cele mai variate domenii: în afară de psihologie, filozofia, antropologia, ingineria, neuroştiinţele, lingvistica, informatica, iar din câmpul psihologiei: atenţia,
rezolvarea de probleme, formarea conceptelor, limbajul, memoria.
Abordarea memoriei şi modelele acesteia constituie una dintre temele predilecte ale psihologiei cognitive. Amintim aici modelul lui Atkinson şi
Shiffrin(1968) care tratează memoria din perspectiva celor trei module: registrul senzorial, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată. Apoi Craik şi Lockhart
(1972) au propus modelul nivelelor de procesare în memorie. Astfel encodarea superficială a unui stimul va fi uitată mult mai repede decât encodarea informaţiei
semnificative care suportă un nivel de procesare profundă.
În abordarea rezolvării problemelor se propune un nou mod de interpretare a strategiilor algoritmice şi celor euristice, din perspectiva inteligenţei artificiale.
Sunt remarcabile cercetările lui Newel, Shaw şi Simon ca şi cele ale lui Khaneman si Tversky. Asocierea dintre informatică şi psihologie a condus la avansarea unor modele
interesante cum ar fi cel al procesării paralele. Creierul uman pare compatibil cu acest model întrucât informaţia este procesată prin intermediul reţelelor pe mai multe nivele
simultane.
Cogniţia socială constituie o altă temă majoră de studiu pt psihologia cognitivă. Se are în vedere investigarea relaţiei dintre contextul social şi cogniţie. Este
explorată maniera în care informaţia de ordin social este procesată şi efectul dinamicii sociale asupra acestei procesări. Sunt demne de amintit aici teoria atribuirii,
cercetarea atitudinilor, stereotipurilor şi reprezentărilor sociale.

Bibiografie
Aniţei, M., 2006, Istoria psihologiei, suport de curs, Universitatea din Bucureşti,
Aniţei, M., 2009, Istoria psihologiei, ediţia a II-a, Ed. Psihomedia
Hergenhahn , B. R.: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000.
Opre, A,2006, Personalitatea în abordările psihologiei contemporane, ASCR
Miclea, M.,1999, Psihologie cognitivă, Ed. Polirom
Malim, T., Birch, A., Wadeley, A. Perspective în psihologie, Ed. Tehnică, 1999