Sunteți pe pagina 1din 8

TEORIA PSIHANALITICĂ

Sigmund FREUD 1856 – 1936

Introducere
 Teoria lui Freud a făcut faţă de-a lungul timpului la numeroase contestaţii, ๎ncercări de
desfiinţare, rectificări şi completări.
 Cu toate acestea lectura operei sale lasă impresia unui nivel profund de ๎nţelegere a fiinţei
umane, dintr-un punct de vedere nu numai psihologic, ci şi unul mai larg, al omului interesat de
studiul naturii ๎n general.
 Pentru că poate ceea ce a stârnit cea mai mare controversă de-a lungul timpului a fost tocmai
๎ncercarea de stabili nişte concepte care să surprindă cele observate de el şi să le definească.
 Ceea ce rămâne sunt ๎nsă fenomenele psihice observate de el cu un mare grad de generalitate
şi, deci, utile pentru cei care vor să ๎nţeleagă mai bine fiinţa umană.
Povestea lui Freud şi a celebrei sale teorii ๎ncepe de la o pacientă a mentorului şi colegului
său, dr. Joseph Breuer, pacientă cunoscută ๎n literatura de specialitate sub numele de Anna O.
Studiu de caz
 Anna O. a fost o tânără de 21 de ani, pacienta lui Breuer ๎ntre anii 1880-1882. Majoritatea
timpului şi-l petrecea ๎ngrijind de tatăl său bolnav.
 Ea a dezvoltat o tuse gravă care s-a dovedit a nu avea nici o bază fiziologică.
 Apoi au apărut o serie de dificultăţi de vorbire, a devenit mută, iar ulterior nu putea să mai
vorbească decât ๎n engleză, deşi limba ei maternă era germana.
Atunci când tatăl ei a murit, Anna a refuzat să mai mănânce şi a dezvoltat un set de
simptome neobişnuite.
 Şi-a pierdut simţurile ๎n mâini şi picioare, dezvoltând un fel de paralizie, şi a ๎nceput să aibă
spasme involuntare.
 De asemenea, avea halucinaţii vizuale şi “viziunea tunelului”.
 ฮ nsă, atunci când a consultat o serie de specialişti (medici), aceştia nu au putut identifica
nici o cauză organică pentru respectivele simptome.
Ulterior, tabloul s-a completat cu fantezii pe teme magice, schimbări dramatice de dispoziţie
şi a avut chiar câteva tentative de suicid. Diagnosticul lui Breuer era că suferă de isterie, adică avea
simptome care păreau să fie de natură fizică, dar nu erau.
 Seara, Anna intra ๎n stări pe care ea le numea “de nori”, iar Breuer le numea de “hipnoză
spontană”. Breuer a descoperit că, ๎n timpul acestor stări asemănătoare transei, Anna putea să explice
fanteziile şi experienţele pe care le trăia ๎n timpul zilei, iar după aceea se simţea mult mai bine. Anna
numea aceste episoade “cura de vorbire”.
Uneori, ๎n timpul acestor episoade, ea ๎şi amintea un eveniment emoţional care dădea înţeles
unui simptom particular.
 Spre exemplu, la puţin timp după ce refuzase să mai bea (apă sau orice altceva) şi-a amintit
că a văzut o femeie care bea dintr/un pahar din care tocmai băuse un câine. ฮ n timp ce ๎şi amintea
acest lucru, Anna experimenta sentimente puternice de dezgust…şi apoi a băut un pahar cu apă.
 Cu alte cuvinte, simptomul ei (evitarea apei) dispărea imediat ce ea ๎şi amintea evenimentul
ce stătea la baza lui şi retrăia emoţia puternică ce corespundea evenimentului respectiv. Breuer a
numit acest fenomen catharsis.
După 11 ani, Breuer împreună cu asistentul său Freud a scria o carte despre isterie. Aici ei îşi
explicau teoria: isteria rezultă dintr-o experienţă traumatică ce nu poate fi integrată modului în care

1
persoana respectivă înţelege lumea. Emoţiile ce corespund traumei nu sunt exprimate ๎n nici o formă
directă, dar nici nu se evaporă pur şi simplu: ele se exprimă în comportamente care, într-o formă
vagă, oferă un răspuns traumei.
 Cu alte cuvinte, aceste simptome au un înţeles. Atunci când clientul poate fi făcut conştient
de semnificaţiile simptomelor sale (spre exemplu prin hipnoză), emoţiile neexprimate sunt eliberate
şi nu mai au nevoia să se exprime prin simptome. Este, spun cei doi terapeuţi, un proces analog cu
drenarea unei infecţii.
În acest mod, Anna a scăpat pe rând de simptomele sale. Dar a avut nevoie de Breuer pentru
a face acest lucru, deoarece de fiecare dată când se afla ๎n stare hipnotică, ea trebuia să simtă m๎inile
lui, pentru a fi sigură că este acolo şi ea poate să vorbească.
 Din păcate ๎nsă, la ea apăreau ๎n permanenţă probleme noi.
Freud susţine chiar că Breuer recunoscuse că Anna se îndrăgostise de el, precum şi el de ea.
ฮ n plus, ea spunea tuturor că este ๎nsărcinată şi că Breuer este tatăl copilului. Probabil că era vorba
de o sarcină de natură isterică, dar acest fapt l-a determinat pe Breuer să întrerupă tratamentul ei.
 Freud a interpretat ulterior această poveste prin binecunoscuta şi multcriticata idee că la baza
nevrozelor isterice stau dorinţele sexuale secrete.
 Anna şi-a petrecut tot restul vieţii ๎ntr-un sanatoriu şi a murit ๎n 1936. Ea rămâne ๎nsă ๎n istoria
psihanalizei ca fiind pacienta care a inspirat cea mai importantă teorie a personalităţii.

Termenul de psihanaliză desemnează:


 o teorie a psihicului
 o metodă de investigaţie a psihicului
 o metodă psihoterapeutică.
Ca teorie a psihicului psihanaliza este un ansamblu de teorii psihologice şi psihopatologice
elaborate pe baza datelor şi observaţiilor oferite de investigaţia psihanalitică şi de psihoterapia
psihanalitică
Ca metodă de investigaţie a psihicului, Psihanaliza pune ๎n evidenţă semnificaţia inconştientă a
cuvintelor, acţiunilor şi a produselor imaginaţiei (vise, fantasme, delir).
 Principalele tehnici utilizate pentru a realiza acest lucru sunt tehnica asociaţiei libere şi cea a
interpretării.
Ca metodă de psihoterapie
 Psihanaliza constă ๎n “interpretarea controlată” a defenselor, rezistenţei şi transferului,
terapeutul conducând clientul spre clarificare (insight).
 Prin insight ๎nţelegem conştientizarea datelor, faptelor şi evenimentelor “refulate” ๎n cursul
istoriei individului.
 Acest lucru se realizează prin metoda cathardică.
Este foarte important să facem distincţie ๎ntre psihanaliză şi psihoterapia psihanalitică.

Psihanaliza este metoda psihanalitică clasică, propusă de Sigmund Freud. Ea se bazează mai
ales pe interpretare şi se concentrează asupra relaţiei terapeutice.
Psihoterapia psihanalitică este fondată pe principiile psihanalizei, dar renunţă la exigenţele şi
stringenţa ei (J. Laplanche, 1994).

Sigmund Freud: date biografice


Sigmud Freud s-a născut ๎n ziua de 6 mai, la Freiberg, ๎n Moravia. Părinţii erau evrei şi evreu
a rămas şi el, ceea ce ulterior i-a influenţat mult cursul vieţii. La 4 ani a ajuns la Viena unde şi-a

2
făcut şcolarizarea. Le liceu, timp de şapte ani, a fost primul În clasă. ฮ n ciuda dificultăţilor
financiare, tatăl său l-a lăsat să-şi aleagă acea profesie care Îi plăcea. S-aÎ๎nscris la medicină, deşi
interesul său se ๎ndrepta către relaţiile dintre oameni, care atunci nu erau studiate ştiinţific.
Mărturiseşte că “universitatea, unde am intrat ๎n 1873, mi-a adus în primul rând unele
decepţii usturătoare. M-am confruntat înainte de toate cu pretenţia că trebuie să mă simt inferior şi
că nu aparţin poporului pentru că eram evreu. (…) ฮ n afară de asta, ăn primii ani de universitate
trebuie să fi ๎nvăţat că specificul şi limitele aptitudinilor mele refuzau orice succes ๎n mai multe
specialităţi ale ştiinţei spre care mă aruncasem cu zelul specific tinereţii.” (Freud, 1993, pag. 12-13)
A lucrat ๎n domeniul fiziologiei, studiind şi o temă ce privea histologia sistemului nervos, sub
๎ndrumarea profesorului Ernst Brcke faţă de care-şi exprima o mare apreciere.
 Deşi urma să ocupe primul post vacant la Institutul de Fiziologie al Facultăţii de Medicină,
singurul domeniu care-l atrăgea din cadrul medicinii era psihiatria.
 Toate acestea i-au afectat studiile, ๎ncât a fost promovat doctor ๎n terapeutică generală ๎n 1881.
ฮ n 1882 a părăsit laboratorul şi a intrat ca aspirant la Spitalul Universal. A fost rapid avansat la
gradul de medic secundar.
În cadrul Institutului de Anatomie Cerebrală, a realizat cercetări asupra măduvei cerebrale.
Meynert i-a promis să ๎l facă succesorul cursului său dacă s-ar fi dedicat ๎ntru totul studierii
creierului, dar Freud a refuzat.
Dificultăţile financiare l-au ๎ndemnat să ๎nceapă să studieze bolile nervoase, care nu
constituiau un subiect prea popular la Viena. Ca medic secundar a avut ocazia să facă unele
observaţii cu privire la bolile organice ale sistemului nervos. A căpătat faimă pentru acurateţea cu
care era capabil să pună un diagnostic. Dar aceasta s-a prăbuşit atunci când, necunoscând nimic
despre nevroze, a prezentat un caz de nevroză sub un alt diagnostic.
În 1885 a obţinut titlul de conferenţiar ๎n domeniul neuropatologiei şi, prin susţinerea
profesorului Brcke, a primit o bursă pentru o călătorie În străinătate. in toamna aceluiaşi an a fost
la Paris ca discipol la Salpêtri่re.
Oferindu-se să traducă ๎n germană una din lucrările lui Charcot, psihiatru renumit la acea
vreme, a reuşit să pătrundă ๎n anturajul acestuia. Cel mai mult l-au impresionat studiile lui asupra
isteriei. Înainte de a pleca de la Paris, Freud a stabilit planul unei lucrări ๎mpreună cu el despre
paraliziile isterice şi organice. ฮ nainte de a ajunge la Viena a vizitat şi la o clinică pentru copii,
dorind să pună bazele unei clinici similare şi la Viena. Va reuşi să-şi realizeze proiectul scriind mai
multe lucrări despre paraliziile cerebrale, unilaterale şi bilaterale, la copii.

În toamna anului 1886 s-a stabilit medic de boli nervoase la Viena şi s-a căsătorit cu Martha
Bernays ๎n urma unei logodne care a durat patru ani de zile, presărată cu scrisori pline de pasiune din
partea lui. ฮ mpreuna au avut şase copii. Cu una din fetele sale, Anna Freud, el va colabora
Îndeaproape mai târziu.
Societatea Medicilor de la Viena l-a solicitat să prezinte ceea ce studiase cu Charcot, dar
ceea ce le-a ๎nfăţişat le depăşea puterea de acceptare inclusiv şeilor de secţii care refuzau să elibereze
spre prezentare cazurile de isterie masculină care erau ๎n secţiile lor. A ๎ntâmpinat o opoziţie fermă ๎n
prezentările sale şi treptat nu a mai avut nici un local unde să ţină cursuri şi s-a retras şi din viaţa
academică şi din cercurile medicale.
S-a văzut ๎n situaţia de a trăi din tratarea bolilor nervoase, singurele instrumente / tehnici pe
care le avea la ๎ndemână fiind hipnoza şi electroşocurile. La electroşocuri a renunţat destul de repede
rămânându-i hipnoza.
3
Treptat a renunţat la tratarea bolilor nervoase organice, deoarece succesul era mic şi cazurile
se pierdeau ๎n mulţimea celor de nevroză. Astfel, a ajuns să se concentreze pe aceasta din urmă
folosind hipnoza.
Breuer reuşise să o ajute să se elibereze de simptome, dar nu făcuse public succesul său, nici
modalitatea prin care ๎l obţinuse, deoarece considera că nu poate generaliza concluziile obţinute
dintr-un singur caz. Dar Freud a folosit această descoperire a sa pentru a-şi trata bolnavii.
Rezultatele au fost publicate mai ๎ntâi ๎n comunicarea din 1893, “Cu privire la mecanismul
psihic al fenomenelor isterice”, apoi ๎n volumul “Studii cu privire la isterie”, ๎n 1895. Freud a
recunoscut proprietatea intelectuală a lui Breuer asupra acestor lucrări.
Cartea reunea concluzii asupra originii simptomelor isteriei. Breuer numea metoda folosită
catharctică, folosind-o pentru “a conduce pe căile normale cuanta afectivă utilizată la menţinerea
simptomului, care a nimerit pe nişte piste false şi a rămas acolo oarecum ţintuită”.
Continuând să acumuleze experienţă pe această cale, Freud a ajuns la concluzia că ๎n spatele
fenomenelor nevrotice stau tulburări afective de natura sexuală.
Ca urmare a acestei descoperiri şi-a canalizat interesul către neurastenici. Spunea el: “era de biruit
multă ipocrizie şi tăinuirea de fleacuri, ๎nsă, dacă izbuteai să o faci, descopereai că la toţi aceşti
bolnavi existau grave vătămări ale funcţiei sexuale.”
Urmând această cale a ajuns În acelaşi punctÎ๎n care ajunsese şi Breuer cu pacienta sa, acela ๎n
care ea se ๎ndrăgostise de el, ceea ce a stat la baza vindecării, deci a realizat ceea ce Freud avea sa
numească "transferul afecţiunii”.
Treptat Freud a părăsit hipnoza Înlocuind-o cu o metodă prin care, stând În spatele
pacientului culcat pe canapea, ๎l punea să vorbească despre ce-i trecea prin minte.
În 1900 publica “Interpretarea viselor” ๎n care Încerca să dezlege motivaţiile viselor,
condiţiile sale de formare, ideile ascunse ๎n conţinutul viselor.
Treptat şi-a format un cerc ๎n jurul său, din care făceau parte şi Jung şi Bleuler, psihiatri
elveţieni, ๎mpreună cu care a editat ”Anuarul cercetărilor psihopatologice şi psihanalitice”.
 ฮ n 1910 psihanaliştii s-au grupat ๎ntr-o Asociaţie Psihanalitică Internaţională, cu filiale
locale la Viena, Berlin, Budapesta, Zrich, Londra, Olanda, New York, Moscova şi Calcutta.
America l-a primit foarte bine, spre deosebire de climatul european care ๎ncepuse să-l izoleze.
Necesitatea tratării nevrozelor de război care apăruseră după ๎ncheierea primului război
mondial a evidenţiat justeţea psihanalizei, care a ๎nregistrat succese. Freud a publicat ๎n continuare
lucrări prin care şi-a revizuit continuu teoria.
În 1923 i s-a diagnosticat cancer la maxilar şi va avea de suferit mai multe operaţii prin care
se va Încerca ๎nlăturarea tumorii, care Însă revenea mereu. Oricum a suferit mult din cauza acestei
boli căreia i-a rezistat 14 ani. Freud a obţinut multă apreciere pentru contribuţiile sale din domeniul
psiholgiei religiei, făcând legătura cu evenimentele care marchează dezvoltarea ontogenetică.
În 1926 a fost diagnosticat cu miocardită, dar o bucurie i-a venit din publicarea unui studiu
ce i-a adus o mare consideraţie, “Inhibiţie, simptom şi anxietate” (“Hemmung, symptom und
Angst”). La aceasta se adaugă o altă lucrare: “Problema practicării psihanalizei de către profanii n๎
medicină” (Die Frage der Laienanalyse).
Deşi a pătruns greu ๎n Franţa, psihanaliza a avut şi aici succes, ๎n 1927 editându-se aici
“Revue Fran็aise de Psychanalyse”. El a continuat să scrie lucrări care au avut răsunet, pentru ca ๎n
anul 1930 să fie ditins cu Premiul Goethe, iar ๎n 1931, când ๎mplinea 75 de ani, să fie sărbătorit cu
multă căldură ๎n mai multe colţuri ale lumii.

4
Cu adevărat remarcabilă avea să fie aniversarea din 1936, la ๎mplinirea a 80 de ani, când i s-a
acordat titlul de membru de onoare al American Psychiatric Association, American Psychoanalytic
Association şi Neurological Society, al Soci้t้ Fran็aise de Psychanalyse şi este făcut membru
corespondent al Royal Society din Marea Britanie.
Ascensiunea la conducere a nazismului ๎n Germania a prilejuit arderea pe rug a volumelor lui
Freud, ca autor evreu. Deşi urmărit mult timp de nazişti, a refuzat să emigreze, până ce fiica sa,
Anna Freud, a fost reţinută timp de 24 de ore la un interogatoriu. La 4 iunie 1938 era ๎mpreună cu
familia la Paris, două zile mai târziu la Londra unde a fost foarte bine primit.
 Freud a murit ๎n ziua de 23 septembie 1939, după ce a ๎ncercat să profite cât mai mult de
timpul care-i mai rămăsese pentru a scrie.
Teoria psihanalitică
Psihanaliza este ๎n acelaşi timp o teorie psihologică asupra dinamicii naturii umane, o metodă
de cercetare şi o abordare terapeutică (Watson, citate de Holdevici, 1996).

Teoria psihanalitică are la bază o serie de postulate:


Viaţa psihică a omului este profund influenţată, iar uneori determinată de pulsiuni
inconştiente şi temeri asociate, subiacent.
Comportamentul uman este orientat spre gratificarea unor pulsiuni determinate biologic
(gratificare de natură autoprotectoare) ๎n concordanţă cu ๎nclinaţiile instinctuale spre autoconservare.
Libidoul este supus unor influenţe civilizate şi, prin “sublimare”, este exprimat prin
sentimente superioare (iubire, altruism, prietenie, etc.).
Dezvoltarea personalităţii se face ๎n conformitate cu influenţa parentalităţii, a mediului
familial ๎n care copilul trăieşte.
Reacţiile psihice sunt determinate conform principiului cauzalităţii, care ๎nsă nu operează ๎n
mod particular, pentru fiecare cauză răspunsurile fiind supradeterminate, constituind o cale finală
comună a unor cauze convergente.
Pe parcursul evoluţiei sale profesionale, Sigmund Freud a avut două teorii asupra aparatului psihic.
Prima teorie a lui Freud asupra aparatului psihic al cărei adept a fost ๎n perioada 1887-1920,
susţinea existenţa a trei instanţe ale psihicului uman:
 inconştientul
 preconştientul
 conştientul

Conştientul este funcţia sistemului percepţie-conştiinţă. Sistemul percepţie – conştiinţă este


situat la periferia aparatului psihic, primind informaţii atât din lumea exterioară, cât şi din lumea
interioară (senzaţiile de plăcere – neplăcere şi reviviscenţele mnezice). Din punct de vedere
funcţional, sistemul percepţie-conştiină se opune sistemelor de urme mnezice care constituie
inconştientul sau preconştientul. La nivelul lui, nici o excitaţie nu lasă urme durabile. Din punct de
vedere economic, el se caracterizează prin faptul că dispune de o energie care se mişcă liber şi care
se poate suprainvesti într-un anumit element (mecanismul atenţiei).

Preconştientul cuprinde acele conţinuturi inconştiente care rămân accesibile conştiinţei


(cunoştinţe şi amintiri neactualizate). El este separat de sistemul inconştient prin cenzură, care nu
permite conţinuturilor şi proceselor inconştiente să treacă în preconştient fără să sufere transformări.
La celălalt pol, el comandă accesul la conştiinţă şi la motricitate.
Conştientul şi preconştientul sunt guvernate de procesul secundar, adică de principiul realităţii.

5
Inconştientul cuprinde conţinuturile refulate cărora li s-a refuzat accesul la sistemul
preconştient – conştient. Conţinuturile sale sunt reprezentanţi ai pulsiunilor, în special dorinţe din
copilărie. Conţinuturile inconştiente sunt puternic investite cu energie pulsională şi încearcă să se
întoarcă în conştiinţă. Însă ele nu pot avea acces la sistemul preconştient-conştient decât după ce au
fost supuse deformării cenzurii.
Inconştientul este guvernat de procesul primar, adică de principiul plăcerii. Calea “regală” a
descoperirii inconştientului este, conform teoriei lui Freud, interpretarea viselor. Alte căi sunt
reprezentate de interpretarea lapsusurilor sau a actelor ratate.
A doua teorie a lui Freud asupra aparatului psihic
 După 1920, Freud şi-a schimbat optica asupra structurii aparatului psihic.
 El vorbeşte acum despre trei instanţe ale personalităţii:
 Sinele (Id-ul)
 Eul (Ego-ul)
 Supraeul (Superego-ul)
Realitatea psihologică freudiană începe cu lumea, plină de obiecte. Printre acestea, există un
obiect foarte special: organismul. Organismul este special prin faptul că acţionează pentru a
supravieţui şi a se reproduce.
El este ghidat spre aceste finalităţi de nevoile sale: foamea, setea, evitarea durerii şi sexul.
O parte foarte importantă a organismului este sistemul nervos, care are ca principală caracteristică
sensibilitatea faţă de nevoile organismului. La naştere, acest sistem nervos reprezintă puţin mai mult
decât cel al oricărui alt animal, un “it” (engl.) sau un “id” (germ.).
Sistemul nervos, ca id, traduce nevoile organismului ๎n forţe motivaţionale denumite
instincte sau dorinţe.
Această trecere de la nevoie la dorinţă este denumită de Freud proces primar.
Sinele (Id)
Sinele (Id) reprezintă instanţa biologică a aparatului psihic, polul pulsional al personalităţii.
Conţinuturile sale (pulsiuni, tendinţe, trebinţe şi emoţii), expresii psihice ale pulsiunilor, sunt
inconştiente. Unele dintre conţinuturi sunt moştenite sau înăscute, iar altele refulate sau dobândite.
Din punct de vedere economic, sinele este rezervorul primar al energiei psihice. El nu
acoperă ansamblul psihismului inconştient. Din punct de vedere dinamic, sinele intră în conflict cu
eul şi supraeul, care reprezintă diferenţierile sale.
Sinele nu poate suporta creşterea energiei psihice, punând organismul în tensiune. El joacă
un rol adaptativ, prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea psihică, asigurând astfel echilibrul,
liniştea şi adaptarea organismului.

Pentru a realiza acest lucru sinele recurge la două procese:


 acţiunea reflexă – reacţii automate, înăscute şi rapid operante în reducerea tensiunii;
 procesul primar – reacţie psihologică complexă, care caută să determine diminuarea
tensiunii sau obţinerea gratificaţiei ๎n plan imaginativ şi simbolic; acest lucru se realizează printr-un
procedeu imaginativ-substitutiv (realizarea unei imagini care ๎ntruchipează obiectul dorit sau
activitate onirică-halucinatorie); prin acest procedeu se obţine satisfacţie imaginativă.
principiul plăcerii
 Sinele funcţionează după principiul plăcerii, prin care se ๎nţelege cerinţa de a rezolva imediat
nevoile. Imaginaţi-vă copului nou-născut care plânge cât poate de tare, fără să ştie exact ce vrea. ฮ n
viziunea freudiană nou-născutul este id-ul pur.

Eul (Ego-ul)

6
Există ๎nsă şi partea conştientă a minţii noastre, care este legată de lume prin simţuri. ฮ n
timpul primului an de viaţă, datorită acestei conectări, o parte a id-ului devine eu, adică ego.
De aceea spunem că Eul (Ego-ul) este acea parte a sinelui care a fost modificată sub
influenţa directă a lumii exterioare, prin mijlocirea sistemului percepţie – conştiinţă.
El relaţionează organismul cu realitatea şi caută obiecte pentru a satisface dorinţele pe care
id-ul le crează pentru a reprezenta nevoile organismului. Această activitate de rezolvare de
problemei poartă numele de proces secundar.
Eul are rol de mediator între sine şi supraeu, de reprezentant al intereselor totalităţii
persoanei. Deşi eul are rădăcini în inconştient, are posibilitatea să se înalţe la lumina conştiinţei, să
se orienteze raţional şi adecvat în realitate şi să încerce să asigure satisfacţia reală şi autentică a
trebuinţelor Id-ului (Laplanche, 1994). El are de asemenea forţa de a reprima şi amâna tendinţele
instinctive ale Id-ului.
Eul funcţionează după principiul realităţii şi acţionează cu ajutorul procesului secundar,
reprezentat de gândirea realistă, capabilă să formuleze planuri şi să le testeze pentru a le verifica
funcţionalitatea şi eficacitatea. Privit din acest unghi, putem spune despre ego că este executorul
psihismului.
Principiul realităţii spune: “ai grijă de o nevoie imediat ce găseşti obiectul potrivit”.
Ego-ul continuă planurile şi scopurile Id-ului şi le deplasează din planul intenţionalităţii n๎
acela al realităţii. Cu alte cuvinte, Ego-ul este o instanţă mediatoare ๎ntre exigenţele persoanei şi cele
ale lumii exterioare, o forţă organizatoare şi integratoare şi un instrument al Superego-ului în
reprimarea pulsiunilor indezirabile ale Id-ului.
Din punct de vedere dinamic, în conflictul nevrotic, eul reprezintă polul defensiv al
personalităţii, deoarece pune în joc mecanismele de apărare (refularea, regresia, raţionalizarea,
intelectualizarea, negarea, generalizarea, etc.).
În raport cu prima teorie a personalităţii, eul este mai cuprinzător decât sistemul preconştient –
conştient, deoarece mecanismele de apărare sunt în mare parte inconştiente.

Superego (Supraeul)
Pe măsură ce ego-ul se luptă pentru a menţine id-ul şi, de fapt organismul, fericit, el
Întâlneşte o multitudine de obstacole ๎n lune. Uneori ๎ntâlneşte obiecte care ๎l ajută ๎n a-şi atinge
scopurile. Ego-ul înregistrează toate aceste obstacole şi obiecte care l-au ajutat, dar mai ales
recompensele şi pedepsele pe care le-a primit de la două dintre cele mai influente obiecte din lume
pentru un copil: mama şi tata.
Această înregistrare a lucrurilor ce trebuiesc evitate şi a strategiilor ce trebuiesc adoptate
devine superego. El nu se formează înainte de vârsta de 7 ani, iar la unii oameni nu este niciodată
complet.

Superego (Supraeul) este acea instanţă a personalităţii care are rol de judecător sau de
cenzor ๎n raport cu eul.
Există două aspecte ale supraeului:
Conştiinţa – este o interanalizare a pedepselor şi avertizărilor.
Ego-ul ideal – derivă din recompensele şi din modelele pozitive prezentate copilului.
Conştiinţa şi ego-ul ideal îşi comunică cerinţele către ego prin sentimente ca mândrie, ruşine, vină.
Este purtătorul regulilor sociale şi al normelor morale. Rolurile lui sunt conştiinţa morală,
autoobservarea şi formarea idealurilor.
El se constituie din interiorizarea exigenţelor şi interdicţiilor parentale.
Este achiziţia cea mai importantă a individului.
Superego-ul îndeplineşte următoarele funcţii (Laplanche, 1994):

7
- refulează impulsurile Id-ului, mai ales când acestea sunt de natură instinctivo-afectivă şi se
manifestă sub o formă agresivă;
- obligă Ego-ul la substituirea scopurilor realiste prin altele, superioare, morale şi umanitare;
- împinge Ego-ul ๎n lupta spre perfecţiune.