Irving Stone 

(n. 14 iulie 1903 San Francisco — d. 26 august 1989 Los Angeles), pe numele real Irving

Tennenbaum, a fost un scriitor american faimos pentru romanele sale biografice ale unor personaje istorice
majore. În 1923 termină Univesitatea Berkeley și în 1924 își ia masteratul la Universitatea Southern California.
Se întreține scriind piese de teatru și romane polițiste. În 1934 publică romanul "Lust for Life" (Bucuria Vieții),
după ce fusese refuzat în prealabil de 17 editori, bazat pe viața lui Vincent Van Gogh. n 1950 i-a fost ecranizat
romanul Bucuria Vieții cu Kirk Douglas interpretându-l pe Vincent Van Gogh. In 1971 scrie romanele Turnul
nebunilor si Paria, romane bazate pe viata lui Sigmund Freud. Viata lui Freud este o opera monumentala, care a
necesitat 6 ani de scris si cercetari neintrerupte, precum si interviuri cu urmasii lui Freud, astfel constuindu-se un
portret fascinant al parintelui psihanalizei de-a lungul evolutiei sale, atat in viata intima si de familie, cat si in lungii
ani de cercetari chinuitoare ce au dus la descoperirile sale revolutionare. Cartea isi poarta cititorul prin Viena,
sfarsitul secolului 19, inceput de secol 20, precum si prin mintea lui Freud, urmarind indeaproape complexa retea de
revelatii care au dus la o intelegere cu totul noua a psihicului si civilizatiei umane. Astfel, conceptele sistemului
freudian sunt explicate limpede, din interior, odata cu impactul pe care l-au avut asupra discipolilor si vietii medicale
a vremii. Dincolo de imaginea supradimensioata a figurii ramase in istorie, este schitat portretul unui om exceptional,
cu defecte si excesele sale, devorat mai presus de orice de pasiunea pentru spiritul uman.

Sigmund Freud  a fost un neurolog austriac și fondatorul unei metode de evaluare

și psihanaliză clinică. tratarea patologiilor explicate ca având originea în conflicte din psihic , prin dialog între un
pacient și un psihanalist. Freud sa născut din părinți evrei galizieni în orașul Freiberg din Moravia , în Imperiul
Austriac . S-a calificat ca doctor în medicină în 1881 la Universitatea din Viena . [5] [6] După ce și-a
terminat abilitarea (Abilitarea este cea mai înaltă diplomă universitară) în 1885, a fost
numit docent în neuropatologie și a devenit profesor afiliat în 1902. [7] Freud a trăit și a lucrat la Viena , după ce
și-a stabilit practica clinică acolo în 1886. În 1938 , Freud a părăsit Austria pentru a scăpa de persecuția nazistă .

În întemeierea psihanalizei , Freud a dezvoltat tehnici terapeutice precum folosirea asocierii libere și a

descoperit transferul , stabilindu-i rolul central în procesul analitic. Redefinirea lui Freud a sexualității pentru a
include formele ei infantile l-a determinat să formuleze complexul lui Oedip ca principiu central al teoriei
psihanalitice. [8] Analiza sa asupra viselor ca împliniri ale dorințelor i-a oferit modele pentru analiza clinică a
formării simptomelor și a mecanismelor care stau la baza represiunii .  Freud a postulat existența libidoului , a
energiei sexualizate cu care sunt investite procesele și structurile mentale și care generează atașamente erotice,
precum și a pulsiunii de moarte , sursa repetiției compulsive, a urii, a agresivității și a vinovăției nevrotice. 

Psihanaliza este procesul de descoperire a propriei vieți interioare, care ni se arată în timpul unei
relații terapeutice intense și profunde cu psihanalistul.  Inglobează o serie de concepții dezvoltate de Sigmund
Freud privind explicarea fenomenelor psihice, bazate în primul rând pe cercetarea proceselor desfășurate
în subconștient și a relațiilor sale cu conștientul, din care rezultă procedee terapeutice aplicate în cazul
tulburărilor psihopatologice. Aceste concepții s-au extins la explicarea fenomenelor socio-culturale.

Psihanaliza este în același timp

 un procedeu de cercetare a proceselor psihice cu scopul de a investiga semnificația faptelor și

reprezentărilor ce au loc în subconștient;
 o metodă de terapie a tulburărilor psihice, în cadrul căreia se tinde la rezolvarea acestora prin aducerea la
suprafață și clarificarea semnificației rezistențelor, transferurilor și dorințelor ascunse ale pacienților;
 un sistem complex de teorii cu privire la efectele proceselor psihice inconștiente asupra trăirilor, gândirii și
activității oamenilor. Elementele acestor teorii derivă din cercetarea proceselor psihice și terapia stărilor
psihopatologice.
Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud la începutul secolului al XX-lea ca teorie generală a
inconștientului. Modalitatea funcțiunii proceselor psihice au fost deduse de Freud în special din studiul
semnificației viselor, interpretate de el ca realizare imaginară a îndeplinirii dorințelor ce derivă din
aspirațiile refulate ale copilăriei. Calea recomandată pentru accesul în înconștient este înțelegerea sensului
viselor și a actelor ratate (lapsus-uri).
Psihanaliza a devenit azi extrem de familiară publicului larg (din occident) după ce o vreme îndelungată a fost fie
respinsă, fie adulată. Dar succesul din deceniul 5, de pildă, mai ales în Europa, a înstrăinat-o, paradoxal, de
esența ei. Psihanaliza s-a răspîndit pretutindeni nu numai datorită interesului stîrnit de terapia psihanalitică. S-ar
putea spune chiar că terapia a fost eclipsată de virtuțile psihanalizei aplicate. Psihanaliza aplicată în literatură,
sociologie, antropologie și etnologie, în religie și mitologie a stârnit interesul unui public care nu avea chemare
pentru sfera clinică. În fine, psihanaliza s-a remarcat și prin mediatizarea pe căile cele mai comune: radio, TV
sau prin intermediul scenariilor filmelor de cinema. Filme celebre au adus în prim plan psihanaliști. A exista chiar
un film dedicat lui Sigmund Freud, care surprindea anii de incertitudine ai începuturilor sale în psihanaliză.
Cartea Viata lui Freud este împărțită în cele 2 volume Turnul Nebunilor și Paria și urmărește viața de
familie dar și lungii ani de cercetari ce au dus la descoperirile sale revoluționare. Drumul spre recunoașterea de
către lumea științei a descoperirilor și meritelor lui a fost un drum anevoios îngreunat și de faptul că Freud era
evreu.
Turnul nebunilor” constituie, împreună cu „Paria”, rezultatul a 6 ani de muncă şi cercetări ale autorului Irving
Stone. Cele două volume prezintă viaţa celui considerat a fi „părintele psihanalizei”, savantul Sigmund Freud.
Numele primului volum este dat de locul în care Freud și-a început anii de cercetare. Volumul face
referire la tinerețea lui, situațiile dificile și munca depusă. Astăzi în Turnul Nebunilor din Viena este o colecție de
Anatomie Patologică.

Câteva detalii aflate în primul volum sunt faptul că deși Freud a absolvit facultatea, a absolvit-o cu întârziere de 3
ani motivul fiind pasiunea pentru cercetările Institutului de Fiziologie dedicând mare parte din timp cercetării.

La început Freud nu și-a dorit să fie medic ci să lucreze în cercetare. Lipsa banilor și faptul că în cercetare te
puteai descurca financiar doar dacă veneai dintr-o familie bogată, dar și dorința de a se căsători cu persoana
iubită l-au făcut să renunțe la marea pasiune în detrimentul pacienților.

A lucrat timp de 3 ani la Spitalul General din Viena de acolo primind o bursă și mergând la Paris unde a învățat să
folosească hipnoza pentru tratarea problemelor nervoase inclusiv a isteriei.

Al doilea volum, Paria, prezintă partea de maturitate când, odată cu teoriile despre componenta sexuală a
nevrozelor, Freud a devenit un paria în lumea medicală.

Inclusiv prietenii se îndepărtează de el rămânând singur. Reușeste însă a înființa un grup alături de alți medici ale
căror întâlniri aveau loc miercurea. Ușor ușor a avut tot mai mulți susținători cei mai cunoscuți și importanți fiind
Carl Jung și Alfred Adler. După mulți ani de colaborare apropiată Carl Jung a început să fie atras de religie și
misticism lucru ce nu l-a încântat pe Freud cel care se declara și era cunoscut ca un ateu agresiv. Drumurile
celor 2 se despart, Carl Jung înființându-și propria școala de psihologie (același lucru întâmplându-se înainte și
cu Alfred Adler).

Acest volum conține descrieri ale multor cazuri care duc la formularea teoriilor lui Freud. Pacienți ce au diverse
probleme și traume, pacienți pe care Freud îi ajuta folosind hipnoza și amintirile ce stau bine îngropate în
inconștient.

Acţiunea se petrece în Austria condusă de împăratul Franz Iosef cel care, în repetate rânduri, apărase
drepturile evreilor în întreg imperiul. Spre deosebire de împăratul Leopold care, în Viena anilor1660-1670, îi forţase pe
evrei să iasă din Oraşul Vechi şi să se mute dincolo de Donau Kanal.
Sigmund Freud făcea parte dintr-o numeroasă familie de evrei austrieci, absolvise Facultatea de Medicină din Viena şi
în 1882, la douăzeci şi şase de ani era pasionat de munca de cercetare de la Institutul profesorului Brucke şi era atât de
preocupat de ceea ce face încât îşi organizase viaţa, amănunţit: numai după cinci ani îşi putea permite să iubească, iar
de căsătorie îl despărţeau zece ani încheiaţi. Îşi „încalcă” acest plan întrucât se îndrăgosteşte de Martha înainte de
„termenul” propus dar, susţinut şi de aceasta, îşi continuă munca faţă de care avea o adevărată pasiune iar căsătoria
este amânat încă mulţi ani.
Parcurge pe rând treptele din lumea medicală, devine „doctor” la Clinica de Psihiatrie la Allgemeine
Krankenhaus, depăşind astfel statutul de simplu „aspirant”. Lucrează şi în laborator, seara, înconjurat de borcane cu
creiere umane conservate în aldehidă formică.
De altfel, titlul cărţii este dat de această Clinică de psihiatrie, prezentată ca „Turn al nebunilor” în care, curând,
doctorul Sigmund Freud devine şef al unui departament medical.
Face o serie de descoperiri (medicamente pe bază de cocaină care sunt folosite pentru anestezii facilitând astfel primele
operaţii de glaucom şi cataractă prin posibilitatea anestezierii ochiului), începe să predea un curs de neurologie clinică
ceea ce face să fie foarte cunoscut şi apreciat (chiar dacă nu era încă lector universitar), publică o serie de articole în
care descrie experienţele din spital. Obţine, apoi, „Dozentur” (recunoaştere universitară) şi pleacă la Paris pentru o
bursă de studii de şase luni în cadrul Spitalului Salpetriere unde îl cunoaşte pe profesorul Jean Martin Charcot.
Se declară şocat de Parisul anilor 1885 (avea douăzeci şi nouă de ani) când vede, la Luvru, femei admirând nuduri de
bărbaţi ori exuberanţa parizienilor pe străzi, în totală opoziţie cu reţinutul comportament al vienezilor. Gândeşte chiar
că francezii suferă de o boală psihică gravă iar Parisul îl aseamănă cu Sfinxul care devorează orice călător incapabil să-i
răspundă întrebării.
Nu trec însă decât patru zile de hoinăreală prin Paris pentru ca, văzându-şi imaginea reflectată în vitrina unui magazin
şi studiindu-şi îmbrăcămintea, mersul, ţinuta să se simtă un provincial grăbit să judece oraşul care l-a primit cu atâta
prietenie şi să afirme: „Eu am greşit. Sunt străin aici nu numai prin hainele, prin barba şi prin accentul meu, ci şi prin
setul meu rigid de valori şi judecăţi germane” şi să adauge: „Iartă-mă, Paris, eu am fost barbarul!”
De altfel, acest „privit în oglindă” în vederea descoperirii personajului este periodic folosit de autor pentru a induce
cititorului evoluţia personajului.
Astfel, cititorul făcuse cunoştinţă cu personajul principal când acesta se analiza în oglinda din cămăruţa sa din cadrul
spitalului din Viena, pe vremea când era simplu aspirant.
Apoi, la plecarea din Paris, doctor Sigmund Freud se analizează din nou, mulţumit de imaginea sa reflectată de geamul
compartimentului de tren cu care se întorcea la Viena.
La acelaşi procedeu apelează Irving Stone când, după alţi câţiva ani, Sigmund Freud (care acum avea treizeci şi trei de
ani, era profesor conferenţiar la Facultatea de Medicină din Viena, şef de departament al Institutului pentru Copii,
avea studii la Paris, era căsătorit având o căsnicie fericită şi avea suficienţi pacienţi pentru a-şi putea întreţine familia)
se priveşte în oglinda frumosului său dulap dintr-un apartament nou şi mobilat cu cele mai frumoase piese de mobilier
din acea perioadă.
Continuă să scrie lucrări pe care le publică în revistele de specialitate sau le prezintă în cadrul unor conferinţe pe teme
medicale. Îi apar şi primele cărţi.
În paralel aplică tratamente prin hipnoză pe baza sugestiei induse pacientului (practică deprinsă de la profesorul
Charcot de la Paris) şi descoperă beneficiile terapiei prin conversaţie. Se axează pe tratarea isteriei şi descoperă că o
persoană ajunge la crize de isterie dacă îşi propune să uite sau respinge o experienţă trăită sau dacă îşi inhibă sau îşi
suprimă o idee, o dorinţă sau o intenţie, toate aceste acte psihice pătrunzând în subconştient. Consideră că toate aceste
experienţe psihice (sfârşind în crize de isterie) sunt impresii care nu şi-au găsit o descărcare adecvată. Mai mult,
avansează ideea că sexualitatea joacă de multe ori un rol important în multe nevroze (nume generic dat afecţiunilor
psihice) şi atrage atenţia că societatea trebuie să adopte o atitudine „sănătoasă” faţă de sexualitate, pentru a nu risca să
cadă victimă unor nevroze tot mai puternice şi mai numeroase care fac să scadă bucuria de viaţă şi distrug zestrea
genetică a generaţiilor viitoare.
Aceste idei şi concepte bazate pe ani de sudii şi cercetări fac din doctorul Sigmund Freud o persoană indezirabilă în
lumea medicală a Vienei care, nefiind de acord cu teoriile avansate de acesta, începe să-l numească „hipnotizator de
profesie”. Cade în dizgraţia cercurilor medicale pentru că îndrăzneşte să critice somităţi de talia lui Meynert, Wernicke
şi Lichtheim.
Prietenii îl părăsesc pe rând. Cea mai dureroasă lovitură o primeşte din partea vechiului său prieten Josef Breuer care
deşi părea că susţine ideile avansate de el, îl părăseşte lăsându-l singur într-o Vienă ostilă.

„Aventurier” și „conquistador al științei”, așa cum îi plăcea Freud însuși să se

numească, și-a găsit El Dorado. Cu toate acestea, sănătatea a eșuat. În aprilie 1923, a fost
operat de cancer bucal. Dar nu au putut învinge boala. Prima operație a fost urmată de alte
trei duzini, inclusiv îndepărtarea unei părți a maxilarului.