MINISTERUL CULTURII AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE MUZICĂ, TEATRU ŞI ARTE PLASTICE

FACULTATEA ARTĂ TEATRALĂ, COREGRAFICĂ ȘI MULTIMEDIA
CATEDRA MANAGEMENT ARTISTIC ȘI CULTUROLOGIE

REFERAT LA CURSUL DE PSIHOLOGIE

TEMA: SIGMUND FREUD,
VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

Elaborat studentul cicl. I fr. rs.

specialitatea Culturologie:
Pașcan Vitalie

Lector:
Valueva Marina

Chişinău, 2024
Sigmund Freud (06.05.1856 – 23.09.1939) a fost un neurolog austriac, fondator al psihanalizei.
Freud poate fi pe drept cuvânt numit cel mai important legislator intelectual al epocii sale.
Psihanaliza este deopotrivă o teorie despre psihicul uman, o terapie a suferinţelor sale şi un
mod de interpretare a culturii şi societăţii. În ciuda criticilor repetate, a încercărilor de
respingere şi a amendamentelor aduse ideilor lui Freud, înrâurirea lor a rămas extrem de
puternică multă vreme după moartea lui şi în domenii situate la mare distanţă de psihologie.
Dacă, aşa cum afirma cândva sociologul american Philip Rieff, „omul psihologic“ a înlocuit
noţiuni anterioare precum omul politic, religios sau economic ca imagine de sine dominantă a
individului de secol al XX-lea, faptul se datorează în bună măsură prestigiului viziunii lui Freud
şi caracterului aparent inepuizabil al moştenirii sale intelectuale.

TINEREŢEA ŞI CARIERA TIMPURIE

Tatăl lui Freud, Jakob, era un negustor evreu de lână care mai fusese căsătorit înainte să se
însoare cu Amalia Nathansohn, mama viitorului părinte al psihanalizei. În vârstă de 40 de ani la
naşterea copilului, tatăl pare să fi fost o figură destul de distantă şi de autoritară, în timp ce
mama a fost probabil mai iubitoare şi mai apropiată. Deşi Freud avea doi fraţi vitregi mai mari,
cea mai puternică afecţiune, chiar dacă şi cea mai ambivalentă, i-a purtat-o, se pare, unui
nepot, Johann, cu un an mai în vârstă decât el, care i-a furnizat modelul de prieten intim şi rival
invidiat pe care Freud l-a reprodus frecvent în etapele ulterioare ale vieţii.

În 1859, familia a fost silită din motive economice să se mute la Leipzig, apoi, după un an, la
Viena, unde Freud a rămas până la anexarea Austriei de către nazişti, 78 de ani mai târziu. În
ciuda aversiunii faţă de capitala imperială, care se datora, în parte, antisemitismului fervent al
locuitorilor săi, psihanaliza a reflectat în mod semnificativ contextul politic şi cultural în care a
luat naştere. E posibil, de exemplu, ca sensibilitatea lui Freud la caracterul vulnerabil al
autorităţii paterne în structura psihicului uman să fi fost stimulată de şubrezirea statutului social
al generaţiei tatălui său – formată în bună parte din liberali raţionalişti – în Imperiul
Habsburgic. Tot astfel, interesul faţă de tema seducerii fiicelor îşi are obârşiile complicate în
contextul atitudinilor vieneze faţă de sexualitatea feminină.

În 1873, Freud a absolvit Sperl Gymnasium şi inspirat, se pare, de lectura publică a unui eseu al
lui Goethe despre natură, a ales să urmeze o carieră medicală. La Universitatea din Viena a
studiat cu unul dintre fiziologii de marcă ai vremii, Ernst von Brücke, exponent al ştiinţei
materialiste, antivitaliste a lui Hermann von Helmholtz. În 1882 a intrat la Spitalul General din
Viena ca asistent, făcându-şi stagiul pe lângă psihiatrul Theodor Meynert şi profesorul de
medicină internă Hermann Nothnagel. În 1885 a fost numit lector în neuropatologie, în urma
publicării unor importante cercetări despre bulbul rahidian. În această perioadă, Freud a
început să se intereseze de efectele terapeutice ale cocainei, pe care le-a studiat timp de câţiva
ani. Deşi au fost identificate unele efecte benefice – a căror descoperire este atribuită
prietenului lui Freud, Carl Koller – în cazul operaţiilor pe ochi, rezultatul acestor cercetări a
fost, per total, dezastruos. Pledoaria lui Freud pentru cocaină i-a indus unui alt prieten
apropiat, Ernst Fleischl von Marxow, o dependenţă care s-a dovedit fatală şi, în plus, a afectat
pentru o vreme reputaţia tânărului medic. Indiferent că-l interpretăm sau nu într-un mod care
pune la îndoială prudenţa lui Freud ca om de ştiinţă, acest episod demonstrează intenţia lui
continuă de a încerca remedii îndrăzneţe pentru suferinţele omeneşti.

Formaţia ştiinţifică a lui Freud a rămas de o importanţă capitală în munca sa – cel puţin în
propria lui imagine despre ea. În scrieri precum Proiect de psihologie scris în 1895, publicat în
1950, Freud îşi afirmă intenţia de a găsi o bază fiziologică şi materialistă pentru teoriile sale
despre psihicul uman. În acest text, el pendulează între un model neurofiziologic mecanicist al
psihicului şi unul mai organicist, filogenetic, dovedindu-se îndatorat în mod complex ştiinţei
vremii sale.

La sfârşitul lui 1885, Freud a părăsit Viena pentru a-şi continua studiile de neuropatologie la
Paris, unde a lucrat sub îndrumarea lui Jean Martin Charcot. Cele 19 săptămâni petrecute în
capitala franceză s-au dovedit cruciale pentru cariera sa, pentru că lucrul lui Charcot cu
pacienţi clasificaţi drept „isterici“ i-a revelat lui Freud posibilitatea ca dereglările psihologice
să aibă originea în minte mai degrabă decât în creier. Faptul că Charcot demonstrase o
legătură între simptomele de isterie, de exemplu paralizia unui membru, şi inducerea hipnozei
sugera intervenţia stărilor mintale, nu a nervilor, în etiologia bolii. Deşi Freud avea să renunţe
curând la credinţa în hipnoză, în februarie 1886 el s-a întors la Viena având în minte germenii
metodei sale revoluţionare de practicare a psihologiei.

La câteva luni după întoarcere, Freud s-a căsătorit cu Martha Bernays, provenită dintr-o familie
evreiască de seamă, printre ai cărei strămoşi se numărau un rabin şef al Hamburgului şi
Heinrich Heine. Martha avea să nască şase copii, dintre care o fiică, Anna Freud, a devenit ea
însăşi o importantă psihanalistă. Deşi imaginea radioasă a căsniciei celor doi, pictată de Ernest
Jones în studiul său biografic despre Freud, a fost nuanţată de cercetări ulterioare, este cert că
Martha Bernays Freud a reprezentat un sprijin moral constant pe parcursul carierei
tumultuoase a soţului ei.
La scurt timp după căsătorie, Freud l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină cel mai bun
prieten, medicul berlinez Wilhelm Fliess, al cărui rol în crearea psihanalizei a fost subiectul
unor ample dezbateri. Pe parcursul celor 15 ani de strânsă camaraderie, Fliess s-a dovedit un
interlocutor inegalabil pentru Freud, care i-a împărtăşit ideile sale cele mai îndrăzneţe.
Credinţa lui Freud în bisexualitatea umană, ideea zonelor erogene de pe corp şi poate chiar
supoziţia că, de fapt, copiii sunt înzestraţi cu sexualitate s-ar putea să fi fost stimulate de această
prietenie.

O influenţă ceva mai puţin controversată a exercitat asupra lui Freud întovărăşirea sa cu
medicul Josef Breuer, după întoarcerea de la Paris. Freud începuse să dea consultaţii
particulare de neuropsihologie, iar cabinetul pe care şi l-a deschis pe Berggasse nr. 19 avea să
rămână locul unde îşi va primi pacienţii timp de aproape o jumătate de secol. La începutul
anilor 1880, înainte de a începe să lucreze cu Freud, Breuer tratase o pacientă pe nume Bertha
Pappenheim – sau „Anna O.“, cum a devenit cunoscută în literatura de specialitate –, care
suferea de o serie de simptome isterice. În loc să folosească hipnoza, aşa cum făcuse Charcot,
Breuer i-a permis Annei O. să cadă într-o stare asemănătoare autohipnozei, în care pacienta
vorbea despre manifestările iniţiale ale simptomelor sale. Spre surpriza medicului, însuşi actul
verbalizării a părut să atenueze violenţa acestor simptome (deşi, ulterior, oamenii de ştiinţă au
pus la îndoială permanenţa acestui efect). „Terapia prin vorbire“ sau „curăţarea hornului“,
cum au numit-o Breuer şi, respectiv, Anna O., părea să funcţioneze cathartic producând
o abreacţie, o înlăturare a blocajelor emoţionale, refulate până atunci, care generau
comportamentul patologic.

TEORIA PSIHANALITICĂ

Încă îndatorat metodei lui Charcot, Freud nu şi-a dat seama pe deplin de implicaţiile
experienţelor lui Breuer decât după un deceniu, când a elaborat tehnica asociaţiilor libere. În
parte extrapolare a metodei scrisului automat popularizate de scriitorul evreu german Ludwig
Börne cu un secol înainte, în parte rezultatul propriilor experienţe cu alte paciente isterice,
această metodă revoluţionară a fost făcută publică în lucrarea Studii despre isterie, pe care
Freud a publicat-o împreună cu Breuer în 1895. Îndemnându-şi pacienţii să exprime orice le
venea în cap prin asociere, tehnica îşi propunea să scoată la iveală material până atunci
nearticulat din acel domeniu al psihicului pe care Freud, urmând o lungă tradiţie, l-a numit
inconştient. Din cauza incompatibilităţii sale cu gândurile conştiente sau a faptului că intra în
conflict cu alte gânduri inconştiente, acest material era în mod normal ascuns, uitat sau refuzat
reflecţiei conştiente. Dificultăţile întâmpinate de pacient în asocierea liberă – tăceri bruşte,
bâlbâieli sau altele asemenea – i-au sugerat lui Freud importanţa materialului care se silea să-
şi găsească o exprimare, ca şi forţa a ceea ce el a numit apărarea pacientului împotriva acestei
exprimări.

Blocajele defensive au fost calificate de Freud drept rezistenţe, care trebuiau învinse pentru a
scoate la lumină conflicte ascunse. Spre deosebire de Charcot şi Breuer, bazându-se pe
experienţele din practica sa cu paciente isterice, Freud a ajuns la concluzia că sursa cea mai
importantă a rezistenţelor era de natură sexuală. Încă mai impresionant, el a legat etiologia
simptomelor nevrotice de aceeaşi luptă dintre un sentiment sau impuls sexual şi apărarea
psihică împotriva lui. Capacitatea de a aduce acest conflict în lumina conştiinţei prin asociaţii
libere şi de a-i testa apoi consecinţele era deci un pas esenţial, a conchis el, pe drumul către
vindecarea simptomului, care putea fi cel mai bine înţeles ca o formaţiune involuntară de
compromis între dorinţă şi apărare.

AMINTIRI ECRAN

Totuşi, la început, Freud nu era sigur de statutul componentei sexuale în această concepţie
dinamică a psihicului uman. Pacientele sale păreau să-şi amintească episoade reale de seducţie
care avuseseră loc în copilărie, adesea de natură incestuoasă. Impulsul iniţial al lui Freud a fost
să ia de bune aceste întâmplări. Dar apoi, aşa cum mărturisea pe 2 septembrie 1897, într-o
scrisoare devenită ulterior faimoasă, către Fliess, a ajuns la concluzia că în loc să fie amintiri
ale unor evenimente reale aceste rememorări şocante erau reziduuri ale impulsurilor şi
dorinţelor infantile nutrite de paciente de a fi seduse de un adult. Conţinutul evocat nu
reprezenta amintiri autentice, ci ceea ce Freud avea să numească ulterior „amintiri ecran“, sau
fantezii, care ascundeau o dorinţă primară. Cu alte cuvinte, în loc să pună accent pe vinovăţia
vreunui adult pervers în etiologia nevrozelor, Freud a ajuns la concluzia că la rădăcina
conflictului ulterior se aflau fanteziile şi dorinţele copilului.

Semnificaţia crucială a acestei schimbări de poziţie în contextul elaborării ulterioare a

psihanalizei nu poate fi pusă la îndoială. Pentru că, atribuind copiilor impulsuri sexuale,
subliniind forţa cauzală a fanteziilor şi importanţa dorinţelor refulate, Freud a creat premisele a
ceea ce mulţi au numit marea lui călătorie în propriul psihic, începută la puţin timp după
întreruperea colaborării dintre el şi Breuer.

Cercetările lui Freud în domeniul isteriei se concentraseră asupra sexualităţii feminine şi a

potenţialului său de expresie nevrotică. Pentru a fi cu adevărat universală, psihanaliza – termen
inventat de Freud în 1896 – trebuia să examineze şi psihicul masculin, în condiţii de aşa-numită
normalitate. Ea trebuia să fie mai mult decât o simplă psihoterapie, să devină o teorie completă
a minţii. În acest scop, Freud şi-a asumat enormul risc de a generaliza experienţele pe care el
însuşi le cunoştea cel mai bine:cele proprii. În mod semnificativ, autoanaliza avea să fie prima şi
ultima de acest tip în istoria curentului la originea căruia se află;toţi viitorii analişti urmau să
parcurgă mai întâi un stagiu de analiză cu unul dintre discipolii lui Freud, a cărui analiză, la
rândul ei, ducea, din aproape în aproape, la maestru.

Cufundarea lui Freud în propriul sine a fost, se pare, provocată de un eveniment semnificativ
care l-a tulburat. În octombrie 1896 a murit Jakob Freud, puţin înainte să împlinească 81 de
ani. Fiul său a fost năpădit de emoţii pe care a înţeles că le refula de mult timp, legate de
experienţele în sânul familiei şi de trăirile sale cele mai timpurii. Apucându-se serios de treabă
în iulie 1897, Freud a încercat să le descopere sensul cu ajutorul unei tehnici
milenare:descifrarea viselor. Contribuţia lui la tradiţia analizei viselor – proclamate de el drept
„calea regală către cunoaşterea inconştientului“ – a fost revoluţionară, pentru că Freud a
furnizat o explicaţie remarcabil de detaliată a motivelor pentru care se produc visele şi a
modului în care ele funcţionează.

În lucrarea pe care mulţi comentatori o consideră opera sa de căpătâi, Interpretarea viselor,

publicată în 1899, dar datată din primul an al secolului ce începea, pentru a-i sublinia
caracterul epocal, Freud şi-a prezentat descoperirile. Combinând dovezi din propriile vise şi din
cele povestite de varii pacienţi, el a susţinut că visele joacă un rol fundamental în economia
psihicului. Energia mintală – pe care Freud a numit-o libido şi a identificat-o în mod esenţial,
deşi nu exclusiv, cu instinctul sexual – este o forţă fluidă şi maleabilă care se poate manifesta
excesiv şi pernicios. Pentru că are nevoie să se descarce pentru a produce plăcere şi a preveni
durerea, această energie îşi caută orice fel de debuşeu. Dacă i se refuză satisfacţia produsă prin
activitate motorie directă, energia libidinală poate căuta să se elibereze prin canale mintale.
Sau, în limbajul Interpretării viselor, o dorinţă poate fi satisfăcută printr-o împlinire imaginară
a ei. Toate visele, susţine Freud, chiar şi coşmarurile care etalează aparente anxietăţi,
reprezintă îndeplinirea unor asemenea dorinţe.

Mai precis, visele sunt expresii deghizate ale împlinirii dorinţelor. Ca şi simptomele nevrotice,
ele sunt efectele apariţiei unor compromisuri în interiorul psihicului între dorinţe şi interdicţiile
care se împotrivesc realizării lor. Deşi somnul poate atenua forţa cenzurii diurne pe care mintea
o exercită asupra dorinţelor interzise, această cenzură persistă totuşi parţial şi în timpul nopţii.
Visele, aşadar, trebuie decodate pentru a fi înţelese, nu doar pentru că ele sunt de fapt dorinţe
interzise trăite distorsionat, ci şi pentru că suferă un proces suplimentar de remaniere atunci
când sunt relatate psihanalistului.