Universitatea de Vest ”Vasile Goldiș” Arad

Facultatea de Științe Socio-Umane și Educație Fizică și Sport

2018-2019

SIGMUND FREUD
 Sigmund Freud a fost un neurolog austriac, fondator al psihanalizei. Acesta s-a născut la
06 mai in Imperiul Austro-Ungar in 1856, în Freiberg. Orașul în care viitorul părinte al
psihanalizei și-a trait primii ani din viață se numește în prezent Příbor și se află în Republica
Cehă. Familia sa s-a mutat la Viena cand el avea patru ani, unde si-a petrecut cea mai mare parte
din viata. Desi facea parte dintr-o familie de evrei, Freud s-a considerat ateu.
Freud a fost un elev deosebit. Ca adult, vorbea 8 limbi si a terminat școala de medicina
inainte de 30 de ani. Dupa absolvire a decis să practice neurologia. S-a casatorit și avut șase
copii.
Freud a reușit să arate un nou aspect cheie în construcția conceptului de umanitate, cu
care a lăsat deoparte omul social, religios și economic și a arătat în prim plan omul psihologic, al
cărui comportament nu merge doar mână în mână cu elemente externe.
Postulatele lui Sigmund Freud fac lumină asupra structurii și funcționării psihicului.
Printre alte puncte, el a afirmat că rădăcina comportamentului stă în dorințele sau gândurile
reprimate.
După ce și-a început cariera la Universitatea din Viena, Freud a primit cursuri de la
profesori precum Franz Bertrand, care predau filosofie. De asemenea, a luat lecții cu Carl Claus,
care era profesor de zoologie.
Cel mai mare mentor al său în acești ani a fost Ernst Brüke, director al Laboratorului de
fiziologie de la Universitatea din Viena, unde Sigmund Freud a petrecut șase ani cercetând în
domeniul neurologiei.
Principala sa ramură de interes la începutul carierei sale a fost creierul uman, în special
compoziția țesuturilor sale, iar cercetările pe care le-a efectuat au contribuit la descoperirea
ulterioară a neuronilor.
După ce a devenit specialist în neurologie, Freud a primit diploma de doctor în medicină
în 1881, când avea 25 de ani.
În timp ce lucra în laboratorul lui Brüke, Freud l-a întâlnit pe unul dintre marii săi
prieteni, Joseph Breuer, de la care a învățat multe și care a servit drept model la începutul
carierei sale.
În 1882, Sigmund Freud a început să lucreze ca asistent clinic al lui Theodor Meynert,
psihiatru la Spitalul General din Viena. De asemenea, a petrecut timp slujind sub conducerea lui
Hermann Nothangel, internist la același centru de sănătate.
 În 1884 Sigmund Freud a publicat un studiu despre proprietățile terapeutice ale cocaine.
Deși mai târziu au fost descoperite aplicații practice în care cocaina ar putea fi utilizată ca
calmant, Carl Koller și-a luat tot meritul pentru asta, deoarece nu l-a citat pe Freud.
Această cercetare s-a dovedit un eșec pentru Freud, care dorea să găsească proprietăți
antidepresive în substanță. Pledoaria lui Freud pentru cocaină i-a indus unui alt prieten apropiat,
Ernst Fleischl von Marxow, o dependenţă care s-a dovedit fatală şi, în plus, a afectat pentru o
vreme reputaţia tânărului medic.
În ciuda eșecului cauzat de incidentul cu cocaină, Freud a fost numit profesor de
neuropatologie la Universitatea din Viena în 1885, dar funcția nu a generat niciun beneficiu
financiar.
În același an a câștigat o bursă care i-a permis să călătorească la Paris, Franța, timp de 4
luni și jumătate. Acolo Sigmund Freud a reușit să petreacă timp la clinica Salpêtrière și a lucrat
cu una dintre figurile care i-au cauzat o mare admirație: Jean-Martin Charcot.
Știa din prima mână metoda franceză pentru tratarea pacienților care prezentau „isterie”
și tocmai aceasta l-a introdus într-o întrebare importantă care a stat la baza întregii sale vieți de
profesionist: rădăcina problemelor ar putea sta în minte și nu? în creier?
Charcot a folosit un tratament care a constat în inducerea hipnozei pacientului și apoi
aplicarea de sugestii pentru ameliorarea stării sale. Pentru un timp, subiectul ar putea prezenta
ameliorări ale simptomelor de isterie.
O influenţă importantă a exercitat asupra lui Freud întovărăşirea sa cu medicul Josef
Breuer, după întoarcerea de la Paris. Freud începuse să dea consultaţii particulare de
neuropsihologie, iar cabinetul pe care şi l-a deschis pe Berggasse nr. 19 avea să rămână locul
unde îşi va primi pacienţii timp de aproape o jumătate de secol. La începutul anilor 1880, înainte
de a începe să lucreze cu Freud, Breuer tratase o pacientă pe nume Bertha Pappenheim – sau
„Anna O.“, cum a devenit cunoscută în literatura de specialitate –, care suferea de o serie de
simptome isterice. În loc să folosească hipnoza, aşa cum făcuse Charcot, Breuer i-a permis Annei
O. să cadă într-o stare asemănătoare autohipnozei, în care pacienta vorbea despre manifestările
iniţiale ale simptomelor sale. Spre surpriza medicului, însuşi actul verbalizării a părut să
atenueze violenţa acestor simptome (deşi, ulterior, oamenii de ştiinţă au pus la îndoială
permanenţa acestui efect). „Terapia prin vorbire“ sau „curăţarea hornului“, cum au numit-o
Breuer şi, respectiv, Anna O., părea să funcţioneze cathartic producând o abreacţie, o înlăturare a
blocajelor emoţionale, refulate până atunci, care generau comportamentul patologic.
Lucrări principale

În 1895 Sigmund Freud și Joseph Breuer au publicat o lucrare comună pe care au numit-o
Studii asupra isteriei. Acolo a fost semănată ideea psihanalizei, deși nu fusese încă pe deplin
dezvoltată.
În 1896, termenul „psihanaliză” fusese inventat și folosit formal de Freud. Printre altele,
el a concluzionat că amintirile evenimentelor sexuale timpurii exprimate de pacienți nu erau
reale, ci dorințele reprimate care ar putea degenera în patologie mentală.
Aceasta, împreună cu autoanaliza la care a suferit încă din 1886, în care și-a descoperit
ostilitatea secretă față de tatăl său și competiția pentru afecțiunea mamei, l-au determinat să
genereze una dintre teoriile de bază ale psihanalizei: complexul Oedip.
În a doua sa lucrare Interpretarea viselor Sigmund Freud a început să se refere la
structura mentală în cele trei etape ale sale: inconștient, preconștient și conștient.
În plus, el a inventat un alt termen important, cum ar fi „libidoul”, cu care se referea la o
energie mentală, deși nu a specificat că aceasta este legată doar de impulsurile sexuale ale
individului.
Publicul a devenit foarte interesat de munca sa, mai ales după ce a ridicat analiza viselor
ca una dintre metodele freudiene. Freud a considerat ca visul să fie o cale directă către
inconștient.
Impactul acestui lucru nu a fost doar încadrat în psihanaliză, ci a ajuns și la cultura
populară.
Freud a continuat să construiască bazele teoretice ale psihanalizei în lucrări ulterioare,
cum ar fi:
– Psihopatologia vieții de zi cu zi, 1902.

– Glumele și relația lor cu inconștientul, 1905.

– Trei eseuri despre teoria sexualității, 1905. În el a inventat termeni precum „impulsuri”
și „polimorfe perverse”, el a mai susținut că există bazele identității sexuale a indivizilor.
În eseul din 1907 intitulat Acte obsesionale şi practici religioase, Freud afirmase că
nevrozele obsesionale sunt sisteme religioase personale şi că religiile însele nu sunt altceva decât
nevroze obsesionale ale omenirii. Douăzeci de ani mai târziu, în Viitorul unei iluzii (1927), el a
rafinat această teorie, adăugând că credinţa în Dumnezeu este o reproducere la scară mitică a
stării universal umane de neputinţă infantilă. Ca tată idealizat, Dumnezeu este proiecţia dorinţei
copilului de a avea un apărător atotputernic. Dacă oamenii, evoluând, îşi pot depăşi dependenţa,
a conchis el cu un optimism prudent, atunci şi umanitatea poate să spere că va renunţa într-o zi la
heteronomia sa imatură.
În 1909, Sigmund Freud, Carl Jung și Sándor Ferenczi au fost invitați să țină prelegeri
despre psihanaliză la Universitatea Clark, Massachusetts, Statele Unite. Și acolo, tatăl mișcării a
primit un doctorat onorific care i-a ridicat reputația la cer.
Au stârnit interesul atât al mass-media, cât și al unor personalități precum James Jackson
Putnam, care, alături de Ernest Jones, a fondat Asociația Psihanalitică Americană în 1911. În
același timp, Abraham Brill a creat Societatea Psihanalitică din New York.
Alfred Adler și Wilhelm Stekel au început o revistă lunară în 1910. În anul următor, Otto
Rank a început o altă publicație în care a abordat cultura și literatura dintr-o perspectivă
psihanalitică.
În 1910, Adler a început să prezideze Societatea Psihanalitică. În același an s-a alăturat
prima femeie pe nume Margarete Hilferding și în 1911 s-au alăturat două noi femei, Tatiana
Rosenthal și Sabina Spielrein, ambele ruse.
În timpul Congresului de la Nürnberg din 1910, a fost fondată Asociația Internațională a
Psihanaliștilor, iar Carl Jung a fost ales președinte cu aprobarea lui Sigmund Freud.
Sigmund Freud a continuat să adauge la teoriile psihanalizei cu lucrări precum Despre
narcisism în care a menționat pentru prima dată un concept fundamental „eul ideal” care s-a
transformat de-a lungul timpului în „super-ego”.
În Totem şi Tabu (Totem und Tabu, 1913), Freud a lărgit din nou aria de acoperire a
teoriilor sale, făcând speculaţii psihologice pe teme antropologice şi sociale. Inspirat de
cercetările lui Sir James Frazer asupra aborigenilor australieni, Freud a interpretat amestecul de
teamă şi de adoraţie faţă de animalul totemic în termenii atitudinii copilului faţă de părintele de
acelaşi sex.
Între 1915 și 1917 Freud a dictat și ulterior a publicat o serie de prelegeri la Universitatea
din Viena pe care a numit-o Introducere în psihanaliză.
Dincolo de principiul plăcerii (1920) a fost martorul aprofundării lui Freud într-un
subiect controversat precum „pulsiunile”. Apoi Eu și id-ul a reprezentat o bazin de apă în teoria
freudiană.
 Un text freudian ulterior, care încearcă să explice solidaritatea socială, Psihologia
mulţimilor şi analiza eului (1921), se inspiră din psihologii antidemocratici de la sfârşitul sec.
XIX, îndeosebi Gustave Le Bon. Sentimentul colectiv de deziluzie provocat de liberalismul
raţionalist, sentiment pe care unii l-au considerat sursa unei bune părţi din opera lui Freud, atinge
aici punctul culminant al expresiei sale (singurul text competitor fiind psihobiografia demitizantă
a lui Woodrow Wilson, pe care Freud a scris-o împreună cu William Bullitt în 1930, dar care nu
a văzut lumina tiparului decât în 1967). Toate fenomenele de masă, sugerează Freud, se
caracterizează prin legături emoţionale intens regresive, care îi deposedează pe indivizi de
autocontrol şi de independenţă.
Ultima lucrare majoră a lui Freud, Moise şi monoteismul, 1938 este mai mult decât un
simplu „roman istoric“, cum se gândise iniţial să o subintituleze autorul ei. Moise a fost multă
vreme o figură de o importanţă capitală pentru Freud; faimoasa statuie a lui Michelangelo
reprezentându-l pe Moise fusese subiectul unui eseu scris în 1914. În acest text, Freud a permis
atitudinii sale ambivalente faţă de rădăcinile sale religioase şi de autoritatea tatălui să formeze
ţesătura unei poveşti destul de fanteziste, care spune mai multe despre autorul ei decât despre
subiectul pe care-l tratează.

Bibliografie

https://historia.ro/sectiune/portret/sigmund-freud-viata-si-opera-580914.html

https://www.scientia.ro/biografii/795-sigmund-freud-viata-si-opera-2.html

https://www.referatele.com/referate/psihologie/online7/Psiholog-german-Sigmund-Freud--din-
Germania--referatele-com.php

https://ro.warbletoncouncil.org/sigmund-freud-8378