Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sigismund Schlomo Freud s-a născut la 6 mai 1856 în Freiberg, Moravia, atunci Imperiul
Habsburgic, astăzi Pribor din Republica Cehă. A fost fiul lui Jacob Freud şi al celei de a treia
soţii a acestuia, Amalia (cu 20 de ani mai tânără decât soţul ei).
Cei doi fraţi vitregi ai lui Sigismund, Emmanuel şi Philipp, erau aproape de aceeaşi vârstă cu
mama lui. Această situaţie neobişnuită poate fi o explicaţie a interesului manifestat de Freud
în studiul relaţiilor familiale, concentrat asupra complexului lui Oedip.
În 1859, Freud s-a mutat împreună cu familia la Leipzig, în Germania, iar, în 1860, la Viena,
unde a rămas până în 1938. În 1877, şi-a schimbat numele în Sigmund Freud. În 1873 şi-a
început studiile în cercetarea medicală la Universitatea din Viena. Încă din studenţie, Freud a
făcut cercetări asupra sistemului nervos central, sub îndrumarea lui Ernst von Brücke,
luându-şi diploma în 1881. A lucrat la Clinica de psihiatrie a lui Theodor Meynert în perioada
1882-1883, apoi a studiat alături de Charcot, la clinica Salpetriere din Paris (1885). În 1886
s-a căsătorit cu Martha Bernays şi au avut şase copii.
Sigmund Freud a început cercetările în domeniul psihanalizei în anii 1880, la finalul unui
secol, în care, atât Europa cât şi America au cunoscut reforma azilelor pentru persoanele cu
deficienţe psihice şi şi-au manifestat interesul pentru stările psihologice anormale, în special
pentru afecţiunile psihice. Freud s-a îndreptat către studiul psihanalizei după ce a citit
articole referitoare la metoda lui Breuer de a trata isteria prin hipnoză. Freud şi Breuer au
publicat împreună ''Studii despre isterie'' în 1895. În acelaşi an, Freud a reuşit să-şi
analizeze un vis. În următorii cinci ani (1895-1900), a elaborat majoritatea conceptelor care
au fost apoi incluse în teoria şi practica psihanalizei. Termenul de ''psihanaliză'' a fost propus
chiar de Freud în 1896. După despărţirea de Breuer şi după şocul suferit în urma morţii
tatălui, Freud începe autoanaliza în 1897, concentrându-se asupra propriilor vise şi fantezii,
fiind susţinut de prietenul său, Wilhelm Fliess.
A fost profesor la Universitatea din Viena. Teoriile susţinute de Freud au generat reacţii
contradictorii, până când un grup de tineri doctori a început să-l însoţească la Viena, în
1902. A fondat aici ''Societatea psihologică de miercuri'', o reuniune săptămânală între
prieteni, la care se discutau noile sale descoperiri şi care a devenit Societatea Vieneză de
Psihanaliză în 1908, şi Societatea Internaţională de Psihanaliză în 1910.
În 1905 a publicat trei eseuri despre teoria sexualităţii, legătura dintre acestea şi
subconştient şi fragmente de analiză a cazului de isterie al Dorei. În 1908, a avut loc, la
Salzburg, primul congres de psihologie freudiană. În 1909, Freud a fost invitat de către
Stanley Hall să ţină cinci cursuri la Universitatea Clark. Această vizită în Statele Unite i-a
marcat cariera, atrăgând atenţia întregii lumi asupra teoriilor sale.
Freud a aflat că suferă de cancer al maxilarului în 1923. Şi-a petrecut următorii 16 ani
luptând cu boala. Nu a renunţat la cercetare, iar în 1925 a publicat cinci volume de lucrări —
''Collected Works''. A primit Premiul Goethe pentru literatură (1930) şi a fost ales Membru de
onoare al Societăţii Regale Britanice de Medicină în 1935. Ameninţat de ocupaţia nazistă, a
emigrat în 1938 în Anglia, împreună cu familia.
Prima fază este cuprinsă între 0-2 ani. În această perioadă, copilul explorează lumea cu
ajutorul buzelor şi al gurii: acceptă mâncarea, laptele şi are tendinţa de a duce la gură orice
obiect pe care îl poate ţine în mână. Mai târziu, învaţă să folosească gura pentru a
comunica. Următoarea fază este cuprinsă între 2-4 ani şi este cea mai controversată. În
această perioadă, copiii descoperă diferenţele sexuale şi învaţă să-şi controleze nevoile
fiziologice. Astfel, copilul realizează că îşi poate manipula părinţii, refuzând să facă ce i se
cere.
Perioada între vârstele de 4-6 ani este cea mai importantă pentru dezvoltarea psiho-
sexuală a individului. Cheia acestei etape este atracţia pe care copilul o simte faţă de
părintele de sex opus, odată cu teama de celălalt părinte. Freud numeşte această atracţie
complexul lui Oedip (pentru băieţi) şi al Electrei (pentru fete). Aceste complexe conduc la o
diferenţiere normală a personalităţii masculine de cea feminină. Rezolvarea complexului
constă în încercarea copilului de a se identifica cu părintele de acelaşi sex, această
identificare ducând la viitoarea sa orientare sexuală.
Dimensiunile personalităţii
O altă latură a teoriilor lui Freud o constituie studiul personalităţii. Structura personalităţii
are 3 dimensiuni. Freud a împărţit-o în id, ego şi superego. Numai ego-ul este vizibil, dar
toate trei au propriile efecte asupra personalităţii.
Id-ul reprezintă forţele biologice. Este o constantă a personalităţii deoarece este întotdeauna
prezentă. Omul se naşte cu propriul id. Id-ul este o componentă foarte importantă a
personalităţii, deoarece ne permite să obţinem lucrurile de care avem nevoie încă de când
ne naştem.
Id-ul este guvernat de principiul plăcerii sau noţiunea de hedonism. Cu alte cuvinte, doreşte
să i se îndeplinească dorinţele imediat, fără a ţine cont de realitatea exterioară. Spre
exemplu, atunci când copilul trebuie schimbat, id-ul plânge, când unui copil îi este frig, cald,
îl doare ceva sau pur şi simplu vrea să i se acorde mai multă atenţie, id-ul anunţă aceste
lucruri până când nevoile copilului sunt satisfăcute, fără a ţine cont de faptul că părinţii dorm,
mănâncă sau se odihnesc. El nu ţine cont decât de propriile nevoi.
În următorii trei ani, pe măsură ce copilul interacţionează din ce în ce mai mult cu lumea
înconjurătoare, începe să se dezvolte cea de-a doua latură a personalităţii. Freud o numeşte
ego şi reprezintă acea parte a personalităţii pe care o arătăm lumii. Ego-ul este guvernat de
principiul realităţii sau de o viziune pragmatică asupra lumii. Dorinţele id-ului sunt încă
prezente, dar ego-ul realizează consecinţele pe care le-ar avea îndeplinirea acestor dorinţe.
Ego-ul se dezvoltă odată cu experienţa şi înţelege că ceilalţi oameni au şi ei propriile dorinţe
şi nevoi şi că un comportament egoist şi impulsiv ne poate face chiar rău. Este de datoria
ego-ului să satisfacă cerinţele id-ului, ţinând totodată cont şi de lumea înconjurătoare.
În jurul vârstei de 5 ani, se dezvoltă cea de-a treia latură a personalităţii, superego-ul.
Superego-ul este latura morală a individului şi se dezvoltă odată cu prezentarea restricţiilor
morale şi etice, odată cu experienţa sau prin interacţiuni sociale. Potrivit teoriei susţinute de
Freud, un superego puternic reuşeşte să inhibe instinctele biologice ale id-ului, pe când un
superego slab cedează în faţa acestora. Mai mult decât atât, nivelul de vinovăţie în cele
două cazuri va fi mai ridicat şi, respectiv, mai scăzut.
La o persoană normală, ego-ul trebuie să fie cel mai puternic pentru a putea satisface
nevoile id-ului fără să supere superego-ul şi ţinând cont de realitatea din exterior. Structura
tripartită de mai sus trebuia să fie dinamică şi să se schimbe odată cu vârsta şi cu
acumularea experienţei. De asemenea, aspecte ale comportamentului adulţilor, cum ar fi
fumatul, sunt legate de diferitele stadii ale formării unor complexe. Complexele sau ideile fixe
sunt, potrivit lui Freud, o măsură a efortului necesar trecerii prin stadiile dezvoltării, iar un
efort foarte mare depus de copil pentru a depăşi un anumit stadiu se reflectă mai târziu în
comportamentul lui ca adult.
Ce ascund visele
Un alt punct important abordat de Freud îl reprezintă interpretarea viselor. Freud susţine că
visul este protectorul somnului. Atunci când mergem la culcare încercăm să ne detaşăm de
realitate, anulând orice stimul extern. În timpul nopţii, mintea ne protejează, prin vise, atât de
stimulii externi, cum ar fi zgomotul sau lumina, cât şi de cei interni, cum ar fi emoţiile, teama
sau insatisfacţiile. Studiul lui Freud s-a concentrat mai mult asupra stimulilor interni. Pentru
ca o persoană să poată experimenta în vis emoţii puternice, negative, gânduri interzise sau
dorinţe ascunse, acestea trebuie să fie deghizate sub o anumită formă. În caz contrar, cel
care are un astfel de vis devine extrem de agitat şi se trezeşte. Prin urmare, o bună
interpretare a viselor poate duce la înţelegerea manifestărilor subconştiente.
Freud consideră că visul este compus din două părţi: ''conţinutul manifest'', care se
manifestă la suprafaţă, şi ''partea latentă''. Prima dintre acestea două este reprezentată de
ceea ce ne aducem aminte după ce ne trezim. Freud sugerează că această latură a visului
nu are niciun înţeles deoarece este o reprezentare deghizată a adevăratelor gânduri care au
generat visul. Pe de altă parte, conţinutul latent deţine înţelesurile adevărate ale visului —
gândurile interzise sau dorinţele subconştientului. Ele apar în conţinutul manifest, dar sunt
deghizate şi nu pot fi recunoscute. Foarte rar se întâmplă ca cele două laturi ale visului să se
suprapună. Freud numeşte aceste vise ''infantile''. Freud insistă asupra faptului că visele
sunt o formă de îndeplinire a dorinţelor suprimate. Dacă o dorinţă nu a fost satisfăcută în
viaţa de zi cu zi, mintea reacţionează la acest stimul intern, transformându-l într-o experienţă
concretă, vizuală şi împlinind astfel dorinţa. Rezultatul este un somn liniştit.
Critica generală adusă lui Freud este aceea că pune prea mult accentul pe sexualitate.
Toate lucrurile, atât bune cât şi rele, par să rezulte din exprimarea sau reprimarea
impulsurilor sexuale. Mulţi cercetători se întreabă dacă nu există totuşi şi alte componente
psihologice. Freud a adăugat ulterior instinctul morţii, dar nu este atât de bine cunoscut.
Criticii susţin că, într-adevăr, societatea este dominată de acest tip de elemente, dar aceasta
nu înseamnă că sexualitatea stă la baza oricărei motivaţii. Pe de altă parte, adepţii teoriei
freudiene susţin că accentul pe care acesta îl pune pe elementele de sexualitate nu se
bazează pe o astfel de atitudine a societăţii, ci, dimpotrivă, pe evitarea acestui subiect, mai
ales în clasele sociale superioare sau de mijloc. Tocmai acesta este marele său succes:
faptul că a reuşit să scoată la lumină un subiect ascuns până atunci. Singurul lucru care-i
poate fi reproşat este că a generalizat prea mult, fără să ia în calcul schimbările culturale.
În al doilea rând, lui Freud i se datorează şi teoria conform căreia nevroza este cauzată de
traume psihologice. Deşi majoritatea teoreticienilor consideră că nu toate teoriile au aceeaşi
explicaţie şi că nu este necesară reexperimentarea traumei pentru a merge mai departe, nu
poate fi negat faptul că o copilărie plină de abuzuri, neglijenţă şi tristeţe tinde să conducă
către o maturitate la fel de tristă. În cel de-al treilea rând, Freud a introdus conceptul de ego.
De asemenea, Freud a fost cel care a dezvoltat formele de terapie. ''Terapia prin discuţie cu
pacientul'' este considerată, în prezent, cea mai eficientă în cazul pacienţilor cu probleme
psihologice. Unele dintre teoriile lui Freud sunt, în mod evident, legate de cultura din acea
perioadă. Altele sunt greu de testat. Altele pot face parte din propriile sale experienţe sau din
propria sa personalitate. Dar Freud a fost un excelent observator al condiţiei umane şi
majoritatea teoriilor pe care le-a propus au o relevanţă deosebită în zilele noastre.