INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

Unitatea de învățare 3.
PARADIGME EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE II
(PSIHANALIZĂ, BEHAVIORISM, UMNAISM, COGNITIVISM)

Psihanaliza. Bazele psihanalizei au fost puse de medicul vienez Sigmund Freud (1856-1939).
Sigmund Freud s-a născut pe 6 mai 1856 în localitatea Pribor din Cehoslovacia, în familia unui mic
comerciant. După o scurtă şedere în acel orăşel de 4.600 de locuitori ce pe atunci se numea Freiberg,
când Sigmund avea patru ani, familia s-a stabilit la Viena. Dintre cei opt fraţi, el a fost primul copil al lui
Jacob Freud cu cea de a doua soţie.
Remarcat devreme ca elev performant, s-a îndreptat spre cariera medicală. Terminând facultatea,
s-a simţit atras mai mult spre investigaţie ştiinţifică, pe care a început s-o exerseze în anatomia
sistemului nervos şi psihiatrie, cu concursul binevoitor al unor medici remarcabili.
În 1885, Freud a obţinut o bursă la Paris, având astfel ocazia să studieze cu celebrul specialist în
hipnoză şi isterie, Jean Martin Charcot (1825-1893) cu care a stabilit chiar și unele planuri de
colaborare. În anul următor s-a stabilit ca medic la Viena. În următorii zece ani a pierdut interesul pentru
anatomie, iar în 1895 a publicat, împreună cu Joseph Breuer (1842-1925) Studii asupra isteriei, ce a
marcat începutul psihanalizei. În anii următori s-a manifestat ca o fire independentă şi dificilă în
colaborări, publicând în 1900 Interpretarea viselor, carte ce l-a consacrat ca psihanalist. În urma
ocupaţiei naziste a Austriei, pe 4 iunie 1938, Freud evită condiţia de deţinut (fatală pentru surorile sale),
emigrând la Paris şi apoi în Anglia, cu ajutorul lui Ernest Jones, a ambasadorului american în Franţa şi
a altor prieteni; în schimbul unei taxe speciale de emigrare echivalentă cu un milion de lire, debarcă la
Londra, cu o primire triumfală. Libertatea îi întăreşte spiritul, lucrând în ultimul an de viaţă la două lucrări
capitale: Omul Moise şi moartea religiei monoteiste şi o sinteză asupra psihanalizei, rămasă
neterminată.

Inconștient-preconstient-incoștient
La început multe dintre principiile şi conceptele postulate au şocat o mare parte din populaţie.
Teoria psihanalitică nu a apărut ca o reacţie împotriva structuralistului, ci ca urmare a cercetărilor din
neurologie şi medicină. Scopul său era de a înţelege şi trata comportamentele anormale. Conceptul
central al psihanalizei a fost incoştientul. În opinia lui Freud controlul primar al comportamentului nu se
face prin raţiune şi procese conştiente, ci prin impulsurile şi tendinţele ascunse în inconştient. Pentru
Freud viaţa noastră nu este dominată de conştiinţă ci de forţele care operează în inconştient, cum ar fi
de exemplu impulsurile sexuale inconştiente. Prin teoria psihanalitică Freud a încercat să explice cele
mai multe dintre comportamentele umane. El a elaborat un model în care mintea umană este văzută ca
un “iceberg”, având cea mai mare parte ascunsă sub suprafaţa apei. Există o parte a minţii de care
suntem conştienţi, numită conştient. Dar există şi anumite informaţii care sunt temporar uitate, dar care
pot fi aduse uşor în conştiinţă atunci când este necesar: preconştientul. La acest nivel sunt stocate
cunoştințele și deprinderile acumulare prin experiență dar care nu sunt utilizate.

EXEMPLU
Informațiile acumulate despre domnia lui Ștefan cel Mare sunt stocate în preconștient. Acestea nu sunt
utilizate permanent, ci oar atunci când este necesar. În acel moment activăm acele informații, le folosim
și apoi le stocăn din nou.

Sub acestea se află un stratul profund al inconştientului. În această zonă sunt ascunse
conflictele şi traumele acumulate în prima parte a vieţii. Inconştientul este cel care influenţează

21
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

comportamentul şi emoţiile, cauzând deseori tulburări severe. Practic în inconștient găsim informațiile
pe care conştiința refuză să le accepte deoarece sunt inconvenabile pentru individ.

Libidoul
Influenţat de activitatea ştiinţifică desfăşurată în laborator, Freud a fost preocupat de înţelegerea
şi explicarea fenomenelor. Perioada în care el a elaborat teoria psihanalitică a fost marcată de
explicaţiile deterministe, astfel încât demersul său constă în extinderea determinismului la viaţa psihică
sub forma cauzalităţii absolute. Bazându-se pe analiza a nenumărate cazuri patologice şi normale
Freud afirmă, pentru prima oară în mod categoric, că în viaţa psihică nu există nimic arbitrar, nimic
întâmplător şi nedeterminat, astfel încât cele mai nesemnificative gesturi, cuvinte, emoţii au fie o cauză
conştientă, fie de cele mai multe ori o cauză inconştientă. Libido este pentru Freud energie psihică
legată de impulsurile vitale, în special de cel sexual. Dorința de satisfacere a instinctului sexual ne face
să căutăm plăcerea în diferite părți ale corpului, în timpul diferitelor stadii ale dezvoltării psihosexuale.
Această dorință el a denumit-o libido, pe care-l folosim să ne face să experimentăm plăcerea în zonele
erogene în timpul celor 5 stadii ale dezvoltării. Principalele zone erogene sunt gura, anusul și zona
genitală.

Stadiul oral (de la naştere şi la vârsta de 1 an)

Pe parcursul acestei etape copilul obţine cea mai mare satisfacţie prin stimularea zonei orale . Pe
parcursul acestei etape copilul obţine cea mai mare plăcere prin actul suptului. După apariţia dinţilor,
copilul se bucură de plăcerea agresivă muşcând sau mestecând. Dacă copilul se bucură prea mult de
actul masticaţiei, el poate să rămână fixat în acest stadiu. Va avea o personalitate receptivă oral, gura
rămânând zonă erogenă. El va găsi plăcere în fumat, alimentare excesivă şi va rămâne o persoană
naivă care “înghite” prea uşor ideile.

Stadiul anal (1-3 ani)

Pe parcursul acestui stadiu copilul învaţă cum să-şi controleze musculatura sfincterului anal.
Copiii obţin cea mai mare satisfacţie din exercitarea controlului musculaturii anusului în timpul eliminării
sau retenţiei. Freud consideră că pedeapsa excesivă aplicată copiilor în această etapă poate duce la
fixarea personalităţii în această etapă.

Stadiul falic (3-6 ani)

În această etapă organele genitale devin sursă principală de plăcere. Copiii încep să-şi atingă
organele genitale şi să fie atraşi de părinţii de sex opus. Freud consideră că orientarea spre zona
genitală se produce la nivel inconştient, copiii nefiind conştienţi de instinctele incestuoase. Copii au
sentimente puternice de atracţie faţă de părintele de sex opus: fiica față tată iar fiul față de mamă.
Această atracţie produce conflicte inconştiente şi anume complexul Oedip la băieţi şi complexul Electra
la fete. Se consideră că fiecare bărbat doreşte inconştient doreşte să-şi ucidă tatăl şi să-şi posede
sexual mama. Deoarece aceste dorinţe sunt inacceptabile, ele sunt blocate de conştiinţă. Copilul se
teme inconştient că dacă aceste impulsuri se vor dezlănţui îşi va înfuria tatăl. Băiatul se teme că tatăl îi
va pedepsi dorinţa sexuală faţă de mamă prin exterminarea organelor genitale. Această teamă este
denumită de Freud anxietatea castrării. Teama îl va determina pe băiat să îşi reprime dorinţele faţă de
mamă şi să evite furia tatălui prin identificarea mai puternică cu acesta. Complexul Electra începe atunci
când fetele realizează că nu au falus la fel ca şi băieţii. Inconştient fetele cred că mama este cea care
deja le-a extirpat falusul şi le blamează pentru acest lucru. Rezultatul este transferarea dorinţei şi
dragostei de la mamă spre tată, în speranţa de a împărţi cu acesta din urmă falusul pe care ea l-a
pierdut. Atracţia sexuală faţă de tată trebuie să se transforme în afecţiune, conform cerinţelor sociale.
După o perioadă de ataşament primar faţă de tată, fetele încep să se identifice cu mama.

22
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

Stadiul latent (6-11 ani)

În această perioadă interesul sexual este relativ inactiv. Dorinţa sexuală a fost reprimată prin
rezolvarea conflictului Oedip şi Electra. Energia sexuală este reorientată prin procesul de sublimare şi
convertită în interes faţă de şcoală, sporturi şi alte activităţi. Pentru a trece cu succes prin această
etapă, copilul trebuie să-şi dezvolte un anumit grad de competenţă în aceste arii.

Stadiul genital (peste 11 ani)

Odată cu perioadă pubertară reapare interesul de a obţine plăcerea prin intermediul organelor
genitale. Masturbarea devine frecventă ca urmare a apariţiei primelor orgasme. Interesul sexual şi
romantic devin motive centrale. Deoarece în urma rezolvării complexului Oedip şi Electra părinţi au
încetat să mai fie obiecte ale dorinţei sexuale, instinctele sexuale sunt îndreptate spre indivizi de
aceeaşi vârstă. Indivizii sunt capabili să iubească pe altcineva la fel de mult sau chiar mai mult decât
propria persoană. Acest lucru va sta la baza relaţiilor care caracterizează stadiul genital şi apoi perioada
de maturitate. Sublimarea continuă să fie importantă în această perioadă, iar instinctele sexuale şi cele
inconştiente sunt transformate în energie, care va susţine căsătoria, creşterea copiilor şi exercitarea
unei meserii.

Sinele - Eul - Supraeul

Freud consideră personalitatea ca fiind alcătuită din trei părţi: sinele, eul şi supraeul.
Sinele conţine toate imboldurile lăuntrice, pulsiunile şi instinctele. Sinele este în întregime egoist,
funcţionând pe baza principiului plăcerii, de satisfacere imediată a oricărei dorinţe. Sinele poate
reacţiona extrem, de exemplu, frustrarea poate degenera în agresivitate.
Pe măsură ce individul se desprinde de prima perioadă a copilăriei un astfel de comportament nu
mai poate fi acceptat din punct de vedere social, apărând primele elemente realiste ale sinelui. Acestea
funcţionează pe baza principiului realităţii, de satisfacere a solicitărilor sinelui într-o manieră care să se
potrivească şi cu realitatea. Această parte a personalităţii poartă denumirea de eu.
Pe parcursul maturizării se dezvoltă şi o a treia parte a personalităţii, supraeul. Aceasta indică
subiectului ce “ar trebui” sau “nu ar trebui” să facă, conţinând toate ideile, datoriile şi responsabilităţile
sociale ale individului. În anumite privinţe această parte a personalităţii este la fel de nerealistă ca şi
sinele, deoarece unele exigenţe sociale sunt foarte greu de realizat. Eul este cel care menţine echilibrul
între realitate şi solicitările supraeului.
Individul doreşte să-i satisfacă instinctele primare care deseori sunt interzise datorită cenzurii
supraeului. Eul este supus unei duble presiuni: pe de o parte presiunea internă de satisfacere a plăcerii
și de cealaltă parte presiunea supraeului, care prin impunerea normelor din exterior interzice
satisfacerea acestor plăceri.

Atunci când presiunea crește Eul resimte acut efectul și apar trei situații posibile:
1. Individul activează mecanisme de apărare a Eului, care-l ajută să suporte această presiune.
Un mecanism important de apărare a Eului este refularea prin care conținuturile psihice inacceptabile
sunt reprimate, menținute în afara conștiinței. În refularea primală sunt blocate impulsurile inconștiente,
instinctuale și informațiile anxiogene intrate deja în conștiință, iar în refularea secundară sunt blocate
conținuturile rămase în conștiință în urma refulării primare.
Aceste informații sunt trimise în inconştient și conştiința refuză să le mai primească. În acest felul
individul se eliberează de presiunea resimțită datorită cenzurii Supraeului.

23
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

IMPORTANT
Informațiile stocate în inconștient sunt efectul mecanismului de refulare. Ele reprezintă dorințe
nesatisfacute datorate cenzurii Supraeului.

2. Dacă nici un mecanism de apărare a Eului nu este activat individul rămâne în continuare sub
presiune și la un moment dat nu mai poate suporta. În aceste caz trebuie să apeleze la un specialist
care să-l sprijine pentru rezolvarea problemei.
3. Când nici una din cele două variante nu este utilizată, individul neagă raționalitatea
respectării normelor și consideră că singura normă valabilă este norma personală care justifică
acțiunea. Delincvența se încadrează în această categorie și infractorii încearcă permanent să justifice
infracțiunea prin invocarea superiorității normei personale comparativ cu norma colectivă.
Au existat mai multe critici ale teoriei psihanalitice. Astfel, teoria poate fi utilizată pentru a explica
aproape orice după consumarea evenimentului, dar este dificil de folosit pentru a prezice ceea ce se va
întâmpla. O altă critică se referă la ideea de “adevăr psihologic” în concepţia lui Freud, şi anume dacă
unei persoane i se pare adevărat ceva, atunci nu mai contează dacă acel fapt este veridic. Efectul
psihologic asupra individului este acelaşi. O altă serie de critici au făcut referire la eşantionul omogen de
subiecţi utilizat de autor şi la faptul că Freud utiliza tehnicile psihanalitice numai la subiecţii care erau
deja familiarizaţi cu teoria sa. Din punct de vedere al validităţii conceptuale se pune problema testării
ştiinţifice a ipotezelor derivate din teoria psihanalitică. Problema verificării obiective şi sistematice a
conceptelor centrale a fost neglijată mult timp. Freud însuşi nu a fost preocupat de validarea empirică.
Psihanaliştii moderni folosesc interviul clinic, verbalizările pacienţilor cu suferinţe intense, terapia de
lungă durată pentru verificarea ipotezelor psihanalitice. Nu se consideră necesară validarea
experimentală independentă. Analiştii consideră că experienţele relatate de pacienţi sunt relevante şi
confirmă teoria.
Deşi enunţurile majore ale psihanalizei sunt în general derivate din observaţii, deseori s-a
încercat o explicaţie comună pentru toate genurile de comportamente; defectul ţine de generalizare,
care, când este prea forţată. Psihanaliza a fost combătută în principal pentru această exagerare.
Propunându-şi să releve relaţii cauzale neobişnuite între experienţa din prima copilărie şi
comportamentul actual, Freud a acordat o importanţă atât de mare unor date de observaţie privind
pulsiunile şi comportamentul sexual infantil, încât a creat mitul unui rău incredibil.
L. Silverman (1976, p. 622) face o prezentare a reţinerilor în acceptarea datelor clinice ca bază
pentru suportul empiric al teoriei psihanalitice:
 raportările psihanalitice, de obicei, nu furnizează materialului clinic în maniera expusă de pacient ci
interpretările făcute de analist;
 materialul nu este supus unei structuri replicabile, necesare pentru evaluarea procedurii;
 în colectarea şi evaluarea datelor, se minimalizează efectul tendinţei, al predispoziţiei.
G. Kelly, un cunoscut psiholog cognitivist, referindu-se la psihanaliză scria cu umor: în
psihanaliză asistăm la o luptă acerbă între o maimuță obsedată sexual (SINELE) și o măicuță fecioară
(SUPRAEUL) arbitrată de un funcționar de bancă nervos (EUL).
Totuși, metodologic, asociaţia liberă de idei, analiza viselor şi a actelor ratate, în ciuda criticilor,
reprezintă un progres remarcabil. Psihologia a căpătat, pentru publicul larg, prestigiul pătrunderii
inegalabile în mecanismele intime ale sufletului şi condiţiei umane.

Behaviorismul a fost dezvoltat de psihologul american John B. Watson (1878-1958), care şi-a
propus crearea unui sistem psihologic cât mai obiectiv. El a fost format ca psiholog funcţionalist fiind
interesat de scopul şi funcţiile comportamentului uman. Dar, Watson constată că în psihologie nu exista
nici o modalitate de a observa obiectiv manifestările psihice conştiente. Astfel, subliniază necesitatea
dezvoltării unei psihologii ştiinţifice experimentale obiective, care să elimine metodele subiective

24
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

(introspecţia) şi să se bazeze doar pe ceea ce poare fi observat şi înregistrat obiectiv. Înaintea lui
Watson, psihologul rus Ivan Secenov (1863-1965) a afirmat că toate comportamentele umane pot fi
reduse la studiul mişcărilor musculare.
Metodologic, behaviorismul a intervenit în câmpul psihologiei ştiinţifice ca o forţă a obiectivităţii,
insistând pe faptul că, pentru ştiinţa despre psihic, comportamentul manifest reprezintă sursa principală
de date. Problema cu care s-au confruntat voit behavioriştii a fost metodologia introspectivă şi
funcţionalistă, căutarea unei metode obiective, similare celei a ştiinţelor despre natură.
Psihologia trebuie să fie o știință pur experimentală, care urmăreşte predicţia şi controlul
comportamentului. Excluzând introspecţia din aria metodologică, nu recunoaşte nici demarcaţia dintre
om şi animal; oricât de complexă este manifestarea comportamentală a omului, ea aparţine totuşi
schemei generale de investigare a comportamentului, astfel încât referirea la conştiinţă şi la alte entităţi
mentaliste devine inutilă.

CITATE
Dacă ne referim la un text de maturitate al lui Watson The Battle of Behaviorism, lucrare polemică
din 1929, înregistrăm următoarea definiţie dată psihologiei: „Acel domeniu al ştiinţelor naturii ce se
ocupă cu studierea comportamentul uman, cu ce face şi ce ştie, atât învăţat, cât şi neînvăţat”.
„Conştiinta” şi „viaţa psihică” sunt considerate „pure presupuneri”. Limbajul, pentru alţii şi pentru sine,
este un gen de comportament precum baseball-ul.

Obiectivele unei asemenea ştiinţe a comportamentului se rezumă la două genuri de predicţii:

ştiind stimulul să prezici răspunsul şi invers. Evident, într-o asemenea largă viziune, stimulul şi
răspunsul au o nelimitată gamă de conotaţii relative la diversitate şi complexitate. Pornind de la această
idee, Watson respinge studiul activităţii mentale care nu este direct observabilă. Se pot observa doar
stimulii exteriori şi comportamentele externe sau reacţiile musculare care apar în prezenţa acestor
stimuli. Astfel, behaviorismul este cunoscut ca psihologia “stimul-răspuns” (S-R) sau psihologia “cutiei
negre”, deoarece conţinutul acesteia (conştiinţă, imagine, gândire etc.) nu poate fi cunoscut prin metode
obiective. Numai observația externă a comportamentului poate oferi date relevante.
Watson respinge ideile psihanaliştilor, pentru că acestea vizau aspecte inobservabile (visele şi
acţiunile inconştiente).
Valoarea behaviorismului constă în demonstrarea faptului că o parte din comportamentul uman
este determinat de stimulii exteriori şi de experienţa anterioară a subiecţilor. Asociaţiile dintre
comportamente şi consecinţele plăcute sau neplăcute ale acestora au efecte asupra comportamentelor
viitoare. Singura cale de formare a comportamentului o reprezintă învăţarea. Individul este produsul
unui proces de condiţionare lentă şi odată format este greu de schimbat. Subiectul ar trebui să fie
decondiţionat şi apoi să se reia procesul de condiţionare. Perspectiva behavioristă a contribuit la
îmbunătăţirea educaţiei, creşterea productivităţii muncii şi utilizarea unor noi tehnici psihoterapeutice
pentru tratarea agresivităţii, fobiilor, timidităţii etc. S-a pus accentul pe nevoia de definire precisă a
termenilor, un control riguros al variabilelor experimentale in scopul de a face psihologia cât mai
ştiinţifică.
Cele mai importante critici aduse behaviorismului se referă la ignorarea unor aspecte
inobservabie dar importante ale comportamentului uman (emoţii, conştiinţă, motivaţie, procese
inconştiente) şi discreditarea proceselor psihice care nu pot fi studiate experimental (sentiment, voinţă,
motivaţie).
Psihologia umanistă Psihologii Abraham Maslow (1908-1970) şi Carl Rogers (1902-1987) au
creat şi dezvoltat psihologia umanistă. Psihologii umanişti înţeleg comportamentul în mod diferit faţă de
psihanalişti şi behaviorişti. Psihologia umanistă a apărut ca reacție împotriva psihanalizei și
behaviorismului. Umaniştii nu aderă la ideea conform căreia comportamentul ar fi direcţionat de

25
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

impulsuri şi motive inconştiente sau stimuli şi feedback-uri din mediu. Ei afirmă că oamenii sunt liberi, au
voinţă, sunt conştienţi şi creativi şi se nasc cu o motivaţie internă de autorealizare a potenţialului de care
dispun.
Cele mai importante idei ale umaniştilor pot fi sintetizate în următoarele.
Teoriile personalității deplasează accentul spre conceptul de Eu (Self) care se referă la
experiența internă individuală proprie și evaluările subiective.
 Resping ideea că motivațiile inconștiente și conflictele sunt foarte importante în dezvoltarea
personalității, argumentând că ființele umane sunt înzestrate cu voința și posibilitatea de a alege
liber și de a lua decizii.
 Resping ideea că forţele mediului sunt determinanți majori ai personalităţii. Indivizii sunt văzuți ca
ființe umane capabile de experienţe unice bazate pe propriul punct de vedere asupra lumii și eului.
 Umaniștii consideră că oamenii au impulsuri pozitive pentru a dezvolta și a realiza potenţialul propriu
până la împlinire deplină.
 Cercetările umaniste sunt fenomenologice. Aceasta înseamnă că pentru fiecare din noi nu există o
lume obiectivă, ci există numai experiența noastră subiectivă cu privire la lume sau numai lumea
noastră subiectivă care depinde de conceptul nostru de eu, atitudinile și valorile proprii.
 Umaniștii argumentează că pentru a înțelege personalitatea cuiva trebuie să știm cum percepe
lumea.
 Conceptul de autoactualizare este fundamental pentru înțelegerea personalității. Autoactualizarea
presupune că oamenii se îndreaptă în direcția dezvoltării depline a propriului potențial. (Maslow,
1954).
Maslow introduce conceptul de “autorealizare” (self-actualization), termen care defineşte procesul
prin care un individ urmăreşte constant să-şi realizeze pe deplin potenţialul propriu. Umaniştii consideră
“autorealizarea” ca un proces continuu, care este menţinut pe tot parcursul vieţii şi nu ca scop pe care
persoana ar putea să-l atingă. Influenţa curentului gestaltist este evidentă, umaniştii consideră că fiinţa
umană nu poate fi înţeleasă fragmentar. Pentru a înţelege persoana în totalitatea sa trebuie să
examinăm comportamentul prin percepţia de sine a fiecărui individ. Pornind de la aceste idei Maslow a
dezvoltat un nou concept de personalitate, iar Carl Rogers a elaborat terapii pentru a ajuta oamenii să-şi
dezvolte potenţialul individual. La fel ca şi psihanaliştii, psihologii umanişti au fost criticaţi pentru că s-au
bazat mai mult pe speculaţii decât pe date obţinute experimental.
Ființele umane sunt prea complexe pentru a fi bine înțelese, cunoscute profund prin metodele
behavioriste (care ne oferă o imagine mecanicistă a omului). Psihologii umaniști accentuează virtuțile,
aspirațiile, voința liberă și împlinirea deplină a potențialităților omului. Ei prezintă o imagine optimistă a
naturii umane descriind oamenii drept ființe creative, active, orientate spre autoactualizare, creștere și
dezvoltare. Oamenii au posibilitatea libertății de alegere în crearea propriului eu. Este natural și
inevitabil pentru o ființă umană să crească, să meargă înainte, să fie conștientă de eul său, să
faciliteze și să influențeze propria creștere.
Cu toate că psihologia umanistă se preocupă de înțelegerea omului ea rămâne limitată mai ales
la nivelul explicației. Punând accent exclusiv pe percepția de sine și a evaluărilor subiective nu pot fi
explicate cauzele comportamentului. Explicațiile umaniștilor se centrează prea mult pe individ
ignorându-se factorii din mediului care pot cauza disconfort și dizarmonie. O altă limită importantă a
paradigmei umaniste vizează faptul că asumțiile teoretice nu au fost verificate și validate prin studii
experimentale. Utilizarea teoriei umaniste pentru descrierea comportamentelor umane nu s-a dovedit
relevantă.

Psihologia cognitivă Perspectiva cognitivă combină aspecte ale psihologiei gestaltiste şi ale
behaviorismului. La fel ca şi psihologii gestaltişti, psihologii cognitivişti afirmă rolul activ al conştiinţei în
organizarea percepţiilor, în procesarea informaţiilor şi interpretarea experienţei. Ca şi behavioriştii,
psihologii cognitivişti susţin nevoia de obiectivitate, a unor studii de laborator bine controlate.
Cognitiviştii deduc procesele mentale din comportamentele observabile fără a se baza doar pe

26
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

introspecţie. Spre deosebire de behaviorişti, care consideră că procesele mentale nu pot afecta
comportamentul, cognitiviştii cred că aceste procese influenţează comportamentul uman. Perspectiva
cognitivă a fost influenţată de evoluţia computerelor, care a stimulat cercetările asupra modului de
procesare a informaţiilor de creierul uman. În esenţă psihologia cognitivă caută să satisfacă un dublu
standard: de a oferi modele formalizate şi implementabile pe computer şi de a oferi modele valide şi
relevante pentru comportamentul uman (Miclea, 1994, p. 23).

CITATE
Argumentând viabilitatea psihologiei cognitive, Mircea Miclea, apreciază: “Ea (psihologia
cognitivă) a preluat nu numai rezultatele viabile din curentele anterioare ci și sugestiile vagi, dar fertile
ale acestora, pe care le-a supus unui examen experimental și metodologic riguros. De exemplu și-a
apropiat principiile gestaltiste (principiul proximităţii, similarităţii, închiderii etc.) dar le-a integrat în
canavaua mai generală a proceselor vizuale secundare. La fel ideea de bază a asociaţionismului potrivit
căreia conținuturile psihice formează lanţuri asociative organizate ierarhic, a fost concretizată în câteva
modalităţi specifice de reprezentare a cunoştinţelor precum reţelele semantice sau scenariile cognitive.

Cognitiviştii intenţionează să pătrundă în interiorul „cutiei negre”, care rămâne o enigmă pentru
behavioriști și se orientează spre cunoașterea proceselor cognitive (gândire, memorie, înțelegere,
reprezentare) și a consecințelor lor comportamentale. Ei lansează „metafora computer” considerând
sistemul cognitiv uman ca un sistem de procesare a informației și caută analogii între modul de
reprezentare și procesare a informației la nivelului sistemului cognitiv uman și la nivelul computerului.
În memoria computerului informația este reprezentată sun forma unor caractere binare iar la nivel
uman informațiile sun reprezenta sub forma de imagini și concepte. Un sistem de prelucrare a
informaţiei este un sistem de operare cu simboluri și structuri de simboluri.
Abordarea informațională a sistemului cognitiv presupune următoarele:
 procesele psihice presupun numeroase prelucrări informaţionale numite componente;
 procesele cognitive sunt organizate ierarhic, formând ierarhii funcţionale (prelucrarea informaţiilor se
face de la simplu la complex)
 procesarea informațiilor se desfăşoară strict serial.
Această paradigmă aduce câteva elemente novatoare:
 este respinsă schema S-R și se introduce cogniția ca fenomen mediator autonom;
 spre deosebire de behaviorism, care concepe învățarea ca pe o rutină fixată mecanic prin repetiție
ca efect al recompenselor și pedepselor primite din mediu, cognitivismul pune la baza procesului
relaționarea și concepte ca inferența, gândire cauzală, ipoteza;
 cognitivismul opune modelul procesării de informaţiilor, care implică operaţii de codare, decodare,
stocare, selecţie - modelului asociativ atribuit de behaviorism conceptualizării;
 cognitivismul respinge explicaţiile behaviorismului formulate în termenii referitori la comportamente
propunând mecanisme ca imagine, idee, judecată etc.
 cognitivismul neagă determinismul situațional susţinut de behaviorism, opunându-i ca factor
explicativ procesul de autocontrol și autoreglare.
Printre limitele psihologiei cognitive trebuie menționat:
 prin accentul pus doar pe procesarea informației se omite studiul afectivității;
 impune ca unică perspectivă metodologică asupra tuturor domeniilor abordarea cognitivistă;
Procesarea stric serială a informației la nivelul sistemului cognitiv uman este contrazisă de
numeroase studii experimentale prin care se demonstrează că există o alternanță între procesarea
serială şi procesarea paralelă.

27
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

Tendinţe moderne în psihologie Psihologia continuă să fie influenţată de noile idei şi

concepte filosofice. Tehnicile avansate din fiziologie şi biochimie au permis psihologilor să exploreze
mai detaliat creierul şi sistemele senzoriale. Astfel, se consideră că desluşirea misterelor creierului va
permite o mai bună explicaţie a comportamentelor. Cercetările din genetică au sensibilizat psihologii în
legătură cu importanţa zestrei ereditare asupra comportamentului. Unele dintre sistemele originale de
psihologie s-au maturizat şi schimbat. Behaviorismul şi psihologia cognitivă s-au extins şi au dat naştere
terapiilor clinice, teoriilor sociale şi unor noi teorii ale învăţării şi ale motivaţiei. Psihanaliştii şi-au
diversificat metodele pornind de la tratamentele terapeutice originale ale lui S. Freud.

28