IRINA CRUMPEI-TANASĂ

Unitatea de învăţare 1.
CE SUNT COMPORTAMENTELE DEZADAPTATIVE?

Studiu de caz: Andreea 19 ani

Andreea este studentă în primul an și s-a prezentat la centrul de consiliere din facultate. După
primele 2 săptămâni de școlarizare, ea raportează o stare de irascibilitate, tulburări de somn și dificultăți
de concentrare la facultate. Este surprinsă de volumul de muncă și de dificultatea materiilor studiate. Îi
este teamă că nu va putea face față în sesiune. Îi este dor de prietenul ei de 4 ani, care o susține și
reprezintă o resursă pentru ea, dar care s-a înscris la facultate într-un alt oraș. Ea însăși locuiește
pentru prima dată departe de familia ei și nu cunoaște pe nimeni în acest oraș. Încearcă să fie sociabilă
cu colegele de cameră din cămin, dar socializarea forțată o epuizează. Îi lipsesc intimitatea și contactul
uman autentic. Prietenii buni din liceu nu îi sunt aproape. Se simte deznădăjduită și povestește
plângând că trăiește stări de tristețe profundă pe care nu le-a mai încercat în trecut. Simte că se
obișnuiește treptat cu noul context, dar dorul de casă, de prieteni, de iubitul ei și de fosta ei viață o
tulbură adesea.
Antecedente: Andreea nu are antecedente familiale de tulburări psihice. Povestește că mama
„este o fire mai temătoare și este adesea îngrijorată pentru lucruri neînsemnate”.
Simptome: stare depresivă, dificultăți de adormire (insomnie), dificultate de concentrare la
activitatea școlară. A negat că ar avea ideație suicidară.
Formularea cazului: Unele dintre simptomele Andreei se regăsesc între criteriile de diagnostic
pentru un episod depresiv major, însă nu sunt suficiente pentru a confirma acest diagnostic. Având în
vedere contextul în care au apărut aceste reacții, ca răspuns la un stresor puternic și lipsa
antecedentelor personale și familiale de depresie, se stabilește diagnosticul de tulburare de adaptare
cu dispoziție depresivă.
Plan de tratament: Andreei i se recomandă câteva ședințe de psihoterapie care să îi permită
exprimarea emoțiilor trăite în fața tuturor schimbărilor cu care se confruntă. Vor fi de asemenea
discutate strategii de coping adaptate, tehnici de rezolvare a problemelor și metode pentru
îmbunătățirea dispoziției.

Raportul de caz de mai sus surprinde câteva dintre informațiile esențiale pe care le-ar include un
clinician în evaluarea sa inițială. Cursul de față va prezenta doar câteva dintre principalele categorii de
tulburări mintale din cauza spațiului redus disponibil. Fiecare categorie de tulburări va începe cu un
raport de caz pentru un client care ilustrează una dintre tulburările discutate. Pentru fiecare caz se va
stabili un diagnostic bazat pe criteriile furnizate de Manual de diagnostic și clasificare statistică a
tulburărilor mintale, ediția a cincea (DSM-5) (Asociația Americană de Psihiatrie, 2013). Suntem obișnuiți
să privim adesea tulburările psihice ca pe realități aflate în afara noastră. Acest capitol, va încerca să
modifice această prejudecată, argumentând faptul că tulburările mintale pot atinge pe oricine, într-o
anumită măsură, într-un anumit moment al vieții. Capitolul de față va prezenta provocările pe care
oamenii le asociază cu problemele psihologice, va aminti câteva dintre numeroasele moduri în care
problemele de sănătate mintală afectează viața indivizilor, familiilor lor și societății. Pe lângă faptul că
veți fi mai expuși personal la aspectele emoționale ale psihopatologiei, veți afla despre baza științifică și
teoretică pentru înțelegerea și tratarea persoanelor care suferă de tulburări psihice.

1.1. CE ESTE „COMPORTAMENTUL ANORMAL”?

Este posibil să cunoști pe cineva ca Andreea, care suferă de dificultăți de adaptare la facultate
mai mari decât media. Ai considera că suferă de o tulburare psihică? Ai lua în considerare să-i pui un
diagnostic? Dar dacă ar veni la ușa ta, arătând ca și cum ar fi gata să își facă rău? În ce punct trageți

314
 
PROFILE DE COMPORTAMENT DEZADAPTATIV

linia între cineva care are o tulburare psihică și cineva care, precum Andreea, are o tulburare de
adaptare? Chiar este necesar să-i punem Andreei un diagnostic? Întrebările despre normalitate și
anormalitate, cum ar fi acestea sunt fundamentale pentru înțelegerea tulburărilor mintale. Poate că tu
însuți ești, sau ai fost, neobișnuit de deprimat, temător sau neliniștit. Dacă nu, probabil cineva pe care îl
cunoști s-a luptat cu o tulburare psihică sau cu simptomele ei. Poate cunoști un tată care luptă cu
alcoolismul, o mamă care ia tratament pentru anxietate, o prietenă cu tulburări alimentare sau un
prieten cu o teamă irațională. Dacă nu te-ai întâlnit cu o tulburare psihologică în cadrul familiei tale
imediate, probabil că ai întâlnit una în familia extinsă și în cercul de prieteni. Este posibil să nu fi
cunoscut diagnosticul psihiatric formal pentru această problemă și este posibil să nu fi înțeles natura
sau cauza acesteia, dar știai că ceva nu este în regulă și ai recunoscut nevoia de ajutor profesional.
Până când nu sunt forțați să se confrunte cu astfel de probleme, cei mai mulți cred că „lucrurile rele” se
întâmplă doar altor persoane. S-ar putea să credeți că alte persoane au accidente de mașină, cad
victime cancerului sau în domeniul psihologic, devin sever deprimate. În special în domeniul sănătății
mintale, „optimismul comparativ” menține stigmatul care contribuie la dificultățile celor care se confruntă
cu tulburări mintale. Ele fac parte din experiența umană, atingând - direct sau indirect - viața fiecărei
persoane.

1.2. IMPACTUL SOCIAL AL TULBURĂRILOR MINTALE

Tulburările psihologice afectează atât individul, cât și celelalte persoane din lumea socială a
individului. Puneți-vă în următoarea situație. Primești un mesaj urgent de la mama celui mai bun prieten
al tău, Mihai. O suni pe mama lui Mihai și afli că a fost internat într-un spital de psihiatrie și vrea să te
vadă. Potrivit mamei lui Mihai, numai tu poți înțelege prin ce trece. Veștile te pun în încurcătură și sunt
tulburătoare. Venind din senin, nu aveai habar că avea probleme psihice. Te gândești ce îi vei spune
atunci când îl vei vedea. Acesta este cel mai apropiat prieten al tău, dar acum te întrebi cum se vor
schimba toate acestea. Cât poți să-l întrebi despre situația prin care trece? Cum se face că nu ai
observat nimic care să anunțe o astfel de urmare? Nefiind sigur ce o să faci când ajungi acolo, te întrebi
în ce stare va fi el și dacă chiar va putea să comunice cu tine. Cum va fi să-l vezi într-un spital de
psihiatrie? Ce va aștepta de la tine și ce va însemna acest lucru pentru viitorul relației voastre?
Acum imaginează-ți același scenariu, dar în schimb primiți vești că Mihai tocmai a fost internat la
camera de urgență a unui spital general cu o apendicită acută. Știi exact cum să reacționezi când te
duci să-l vezi. Îl vei întreba cum se simte, ce anume este în neregulă cu el și când va fi din nou bine.
Chiar dacă s-ar putea să nu îți placă foarte mult spitalele, cel puțin ai o idee destul de bună despre cum
sunt pacienții din spital. Nu pare ciudat să ni-l imaginăm pe Mihai ca fiind un pacient în acest tip de
spital. Operația de apendicită nu va părea ceva special și probabil că nici nu ți-ai pune problema dacă ai
putea fi din nou prieten cu el după ce va fi externat. El va fi ca nou în câteva săptămâni, iar relația ta cu
el se va relua neschimbată.
Acum, că ai comparat aceste două scenarii, ia în considerare faptul că oamenii cu tulburări
mintale se confruntă frecvent cu situații precum Mihai în care chiar și persoanele cărora le pasă nu sunt
sigure cum să reacționeze la simptomele lor. Mai mult, chiar și după ce simptomele lor sunt sub control,
indivizi precum Mihai continuă să trăiască efecte emoționale și sociale profunde și de lungă durată în
timp ce încearcă să își reia viețile anterioare. Tulburarea în sine poate provoca, de asemenea, angoasă
și suferință personală. Ca și Andreea, ei trebuie să facă față sentimentelor de singurătate și tristețe. În
loc să se bucure de noua sa independență, în timp ce se află la facultate ca și colegii ei, se confruntă cu
doze extreme de tristețe și singurătate. Nu este în măsură să se concentreze pe studiile sale, să își facă
prieteni noi sau chiar să doarmă. Tulburările psihice sunt asociate cu o doză mare de stigmatizare, o
etichetă care determină ca anumite persoane să fie considerate ca fiind diferite, defecte și date la o
parte față de membrii generali ai societății. Atitudinile negative legate de tulburările psihice există chiar
și în societatea noastră actuală, în care se promovează mai multă conștientizare a prevalenței

315
IRINA CRUMPEI-TANASĂ
 

problemelor de sănătate mintală. Atitudinile sociale față de persoanele cu tulburări psihice variază de la
disconfort la prejudecăți directe. Limbajul, umorul și stereotipurile prezintă tulburările psihologice într-o
lumină negativă și mulți oameni se tem că cei care au aceste tulburări sunt violenți și periculoși.
Se pare că este ceva legat de o tulburare psihologică care face ca oamenii să-și dorească să se
distanțeze de ea cât mai mult posibil. Rezultatul acestor stereotipuri este discriminarea socială, care nu
face decât să complice și mai mult viețile celor suferinzi. Înrăutățind lucrurile, persoanele care prezintă
simptome ale unei tulburări mintale s-ar putea să nu se folosească de ajutorul pe care l-ar putea primi în
urma tratamentului, deoarece au încorporat aceste puncte de vedere stigmatizate asupra bolii mintale
(Clement și colab., 2015). În capitolele care urmează, veți citi despre doar câteva dintre tulburări care
implică dispoziția, anxietatea sau tulburările gândirii. Descrierile cazurilor vă vor oferi o privire asupra
sentimentelor și experiențelor persoanelor care au aceste tulburări și puteți constata că unii dintre acești
indivizi vi se par asemănători cu voi sau cu persoanele pe care le cunoașteți. Pe măsură ce citiți despre
tulburări, puneți-vă în locul persoanelor care au aceste afecțiuni. Luați în considerare cum se simt și
cum ar dori să le trateze oamenii. Ar fi important să simțiți că dialogul propus nu este despre tulburări, ci
despre persoanele cu aceste tulburări.

1.3. DEFINIREA ANORMALITĂȚII

Există o serie de comportamente pe care oamenii le consideră „normale”. Unde trageți linia? Din
următoarele exemple, decideți pe care dintre acestea le considerați anormale.
- A simți că îți aduce ghinion dacă scaunul tău „norocos” de la un examen este deja ocupat când ajungi
la curs
- A fi incapabil să dormi, să mănânci, să studiezi sau să vorbești cu altcineva pentru câteva zile după ce
un iubit spune: „S-a terminat între noi”
- A fi cuprins de o transpirație rece la gândul de a fi blocat într-un lift
- A înjura, a arunca cu perne și a lovi pumnii în perete în mijlocul unei dispute cu o colegă de cameră
- A refuza să mănânci alimente solide zile întregi pentru a te menține slab
- A te angaja în spălarea temeinică a mâinilor după venirea acasă de la o plimbare cu bicicleta
- A protesta legat de creșterea costurilor facultății alături de alți colegi, în fața clădirii administrației
campusului
- A fi convins că oamenii sunt în permanență critici legat de tot ceea ce faci
- A bea un bax de șase beri pe zi pentru a fi „sociabil” cu prietenii
- A juca jocuri video ore întregi, evitând alte obligații de studiu și de muncă.
Dacă sunteți ca majoritatea oamenilor, probabil că vi s-a părut dificil să decideți care dintre
aceste comportamente ar fi normale și care ar fi anormale. Este surprinzător de dificil să facem această
distincție, deoarece multe dintre ele fac parte din viața de zi cu zi. Puteți vedea acum de ce profesioniștii
din domeniul sănătății mintale se luptă cu definiția adecvată a anormalității. Cu toate acestea, trebuie să
existe criterii pentru ca profesioniștii din domeniul sănătății mintale să le poată utiliza în activitatea lor cu
clienții, astfel încât să poată continua să ofere un tratament adecvat. Privind înapoi la această listă de
comportamente, gândiți-vă acum la modul în care fiecare ar fi evaluat dacă aplicați cele cinci criterii
pentru o tulburare psihologică folosită de către profesioniștii din domeniul sănătății mintale. În realitate,
nimeni nu ar diagnostica o tulburare psihologică pe baza unui singur comportament, însă utilizarea
acestor criterii vă poate oferi cel puțin o informație asupra procesului pe care îl folosesc clinicienii atunci
când decid dacă un anumit client are o tulburare sau nu.
1. Primul criteriu pentru o tulburare psihologică este semnificația clinică, ceea ce înseamnă că un
comportament implică un grad de afectare pe care un clinician îl poate observa. Oamenii care simt
că le aduce ghinion să nu aibă un loc norocos disponibil pentru un examen s-ar potrivi cu acest
criteriu numai dacă nu s-ar putea concentra deloc la examen decât dacă ar sta pe acel loc. De aici
derivă prima parte a definiției unei tulburări mintale, conform DSM -5: O tulburare mintală este un

316
 
PROFILE DE COMPORTAMENT DEZADAPTATIV

sindrom caracterizat prin perturbare semnificativă clinic în domeniile cognitiv, al controlului

emoțiilor sau al comportamentului individului (Asociația Americană de Psihiatrie, 2013).
2. În al doilea rând, pentru a fi considerat o dovadă a unei tulburări psihice, un comportament trebuie
să reflecte o disfuncție într-un proces psihologic, biologic sau de dezvoltare. Concret, asta
înseamnă că, chiar dacă oamenii de știință nu știu în prezent care este această disfuncție, ei
presupun că se poate descoperi într-o zi.
3. Al treilea criteriu pentru anormalitate susține că un comportament disfuncțional trebuie să fie asociat
cu o suferință sau dizabilitate semnificativă în domenii importante ale vieții (social, profesional
sau alte arii importante ale vieții). Acest lucru poate părea similar cu semnificația clinică, dar ideea
de suferință sau dizabilitate este că se aplică modului în care individul se simte sau se comportă
dincolo de a avea un efect măsurabil pe care clinicianul îl poate observa. Individul fie se simte
afectat negativ de comportament („distres”), fie suferă consecințe negative în viață („dizabilitate”).
Oamenii se pot bucura să joace jocuri video până la un punct, dar dacă exclud celelalte obligații,
acest lucru le va afecta în mod negativ viața. De asemenea, pot simți distres, dar să nu fie în măsură
să se oprească din a se angaja în comportament.
4. În al patrulea rând, comportamentul individului nu poate fi pur și simplu un răspuns previzibil
din punct de vedere social sau cultural, așa cum este definit în termeni de religie, politică sau
sexualitate sau o reacție la un factor de stres obișnuit sau la o pierdere. Persoana care refuză
să mănânce carne din motive religioase, politice sau din alte motive personale nu ar fi considerată a
avea o tulburare psihologică conform acestui standard. Cu toate acestea, dacă acea persoană își
restricționează întreg aportul alimentar la un nivel mult sub ceea ce este sănătos, atunci persoana
respectivă poate îndeplini unul dintre celelalte criterii pentru anomalii, cum ar fi semnificația clinică
și/sau dimensiunea stres- dizabilitate.
5. Al cincilea și ultimul criteriu pentru o tulburare psihologică este acela că reflectă o disfuncție a
individului. O tulburare psihică nu poate reflecta doar o diferență de credințe politice, religioase,
sociale sau un conflict între individ și societate (Asociația Americană de Psihiatrie, 2013).
Protestatarii din campus care doresc să reducă costurile educației superioare nu ar putea, conform
acestui criteriu, să fie considerați tulburați psihic, deși s-ar putea pune în pericol dacă nu participă
niciodată la vreun curs.
După cum vedeți, a decide ce comportamente sunt normale și care nu sunt, este un demers
dificil. În plus, atunci când vine vorba de a pune un diagnostic real unui client, profesionistul din
domeniul sănătății mintale trebuie să cântărească în continuare beneficiile diagnosticului raportate la
dezavantajele folosirii unei etichete stigmatizante. Beneficiile sunt că individul va primi tratament, dar
dezavantajele pot fi că persoana va fi etichetată cu o afecțiune mintală care devine parte din dosarul
său medical. La un moment mai târziu al vieții, acest diagnostic poate produce dificultăți persoanei în a
se califica pentru anumite locuri de muncă.
Din fericire, profesioniștii din domeniul sănătății mintale au aceste criterii pentru a-i ghida, cu
manuale extinse care le permit să aibă o încredere rezonabilă să atribuie diagnostice atunci când este
cazul. Aceste cinci criterii, diagnosticele specifice pentru numeroasele forme de tulburări mintale care
pot afecta oamenii, dar și limitele lor, formează conținutul de bază al acestui curs.

1.4. CE CAUZEAZĂ COMPORTAMENTUL ANORMAL?

Pentru moment, vom lăsa în urmă întrebarea dacă comportamentul este anormal sau normal în
timp ce discutăm factorii potențiali care pot fi implicați în determinismul tulburărilor mintale. Pentru o
conceptualizare cât mai completă a comportamentului psihopatologic, vom aborda o perspectivă
biopsihosocială asupra etiologiei sale. Comportamentul anormal este astfel văzut ca reflectând o
combinație de factori biologici, psihologici și socioculturali, așa cum aceștia evoluează în timp în
creșterea și dezvoltarea individului.

317
IRINA CRUMPEI-TANASĂ
 

Contribuții biologice
Începând mai întâi cu partea biologică a ecuației, factorii din interiorul corpului care pot contribui
la un comportament anormal includ anomalii genetice care singure sau în combinație cu mediul,
influențează funcționarea psihologică a individului.
În perspectiva biopsihosocială, aceste influențe biologice trebuie să afecteze sau să modifice
unele caracteristici ale funcționării sistemului nervos. Cele mai relevante influențe genetice pentru
scopurile noastre sunt factorii moșteniți care modifică funcționarea sistemului nervos. Cu toate acestea,
tulburările psihologice pot fi produse și numai de influențele mediului, dacă acestea afectează creierul
sau organele conexe ale corpului.
De exemplu, persoanele cu tulburări tiroidiene pot suferi fluctuații mari ale dispoziției sau ale
nivelului de activitate. Leziunile cerebrale rezultate în urma unui traumatism la nivelul capului pot duce
la modificări ale gândurilor, pierderi de memorie și modificări ale dispoziției.
În cadrul perspectivei biopsihosociale, factorii sociali interacționează cu contribuțiile biologice și
psihologice, prin faptul că influențele de mediu pot modifica comportamentul. Expunerea la substanțe
toxice din mediu poate modifica, de asemenea, emoțiile și comportamentul unei persoane prin efectele
acestora asupra sistemului nervos. În plus, privările din mediu cauzate de sărăcie, malnutriție sau
nedreptate socială pot pune persoanele în pericol prin amenințarea sănătății lor fizice, care la rândul ei
afectează sănătatea lor mentală.

Contribuții psihologice
Probabil că sunteți mai familiari cu ideea că tulburările mintale sunt cauzele unei funcționări
psihologice sau ale unor comportamente modificate. Cu toate acestea, în cadrul perspectivei
biopsihologice, cauzele psihologice sunt privite ca făcând parte dintr-o constelație mai mare de factori
influențați de ceva ce se întâmplă în interiorul corpului care interacționează cu expunerea la un anumit
mediu.
Am putea argumenta, totuși, că, dintr-o perspectivă strict psihologică, unele cauze ale
comportamentului anormal reflectă în întregime factori psihologici. De exemplu, indivizii se pot observa
repetând comportamente supărătoare care sunt insuflate prin experiențe de învățare. De asemenea,
aceștia pot exprima instabilitate emoțională ca urmare a sentimentului că nu se puteau baza pe părinții
sau îngrijitorii lor că îi vor supraveghea. Deși nu există cauze psihologice pure în perspectiva
biopsihosocială, cele care reflectă învățarea, experiențele de viață sau expunerea la anumite situații pot
fi gândite ca reflectând influențe predominant psihologice. Acestea pot include, de asemenea, dificultăți
de a face față stresului, temeri ilogice, sensibilitate la emoții incontrolabile și o serie de alte gânduri,
sentimente și comportamente disfuncționale care duc indivizii la îndeplinirea criteriilor pentru o tulburare
psihologică.

Contribuții socioculturale
Termenul perspectivă socioculturală se referă la diferitele cercuri de influență asupra
individului, de la prieteni apropiați și familie, la instituțiile și politicile unei țări sau a lumii în ansamblu.
Acestea interacționează în moduri importante cu procesele biologice care afectează creierul, așa cum
s-a discutat și cu contribuțiile psihologice care apar prin expunerea la experiențe particulare.
O contribuție socioculturală unică importantă pentru tulburările psihologice este discriminarea,
bazată pe clasă socială, venit, rasă și etnie, orientare sexuală sau sex. Discriminarea nu numai că
limitează capacitatea oamenilor de a trăi starea de bine psihologică, dar poate avea și efecte directe
asupra sănătății și dezvoltării fizice. De exemplu, de multă vreme se știe că persoanele cu venituri
economice mai mici și statut social scăzut sunt mai susceptibile să aibă tulburări psihologice din cauza
stresului constant de a fi discriminate, precum și a lipsei de acces la resurse de educație și sănătate.
Așa cum am arătat mai devreme, în plus, persoanele care sunt diagnosticate cu o tulburare
psihologică sunt susceptibile de a fi stigmatizate ca urmare a simptomelor și a etichetei diagnostice.
Stresul de a purta stigmatul bolilor mintale crește povara emoțională pentru acești indivizi și pentru cei

318
 
PROFILE DE COMPORTAMENT DEZADAPTATIV

dragi lor. Deoarece i-ar putea împiedica să caute ajutorul necesar, stigmatul perpetuează și un ciclu în
care multor persoane care au nevoie li se agravează starea. Stigmatul tulburărilor psihice afectează
persoanele din minoritățile etnice și rasiale mai grav decât pe cele din societatea generală.
De exemplu, adolescenții europeni și americani și familiile lor prezintă șanse de două ori mai mari
să definească problemele în termeni de sănătate mintală sau să caute ajutor pentru astfel de probleme,
comparativ cu membrii grupurilor minoritare (Roberts și colab., 2005). Existența mai multor forme de
discriminare înseamnă, atunci, că indivizii trebuie să facă față nu numai simptomelor și stigmatului
simptomelor lor, ci și atitudinilor negative față de grupul lor definit social. Clinicienii care lucrează cu
indivizi din grupuri discriminate învață din ce în ce mai mult importanța luării în considerare a acestor
factori atât în diagnostic, cât și în tratament.

Perspectiva biopsihosocială
Tabelul 1 prezintă cele trei categorii de cauze ale tulburărilor psihologice. După cum ați văzut,
tulburările din oricare dintre aceste domenii ale funcționării umane pot contribui la dezvoltarea unei
tulburări psihologice. În plus, deși această defalcare este utilă, este important să se țină cont de
numeroasele interacțiuni posibile dintre aceste trei seturi de influențe. Gradul de influență al fiecăreia
dintre aceste variabile diferă între tulburări. Pentru unele tulburări, precum schizofrenia, biologia pare să
joace un rol deosebit de dominant. Pentru alte tulburări, cum ar fi reacțiile de stres, predomină factorii
psihologici. Patologii precum tulburarea de stres posttraumatic, ca urmare, de exemplu, a unor
experiențe sub un regim terorist, au o cauză principală socioculturală.
Perspectiva biopsihosocială include, de asemenea, un punct de vedere al dezvoltării. Aceasta
înseamnă că este important să înțelegem cum se schimbă aceste trei seturi de influențe pe parcursul
vieții unei persoane. Unele circumstanțe pun individul în pericol, în special dacă acestea apar în
anumite momente ale vieții. Copiii mici pot fi supuși în special unor factori precum nutriția inadecvată,
critici dure ale părinților și neglijare. Factorii de protecție, pe de altă parte, cum ar fi un mediu familial
iubitor, asistența medicală adecvată și succesele timpurii, pot reduce probabilitatea unei persoane de a
dezvolta o tulburare. Acești factori de protecție timpurie împotriva riscului devin o parte a predispoziției
individuale de a dezvolta o tulburare, și rămân influenți de-a lungul vieții. La vârsta adultă ulterioară,
diferiți factori de risc și de protecție pot juca un rol. Persoanele care se confruntă cu probleme de
sănătate fizică datorate unor obiceiuri alimentare proaste, de-o viață, pot avea mai multe șanse să
dezvolte simptome psihologice din cauza funcționării cardiovasculare modificate. Pe de altă parte, dacă
au dezvoltat o rețea extinsă de suport social, acest lucru poate compensa oarecum riscul prezentat de
sănătatea lor fizică precară. La toate vârstele, factorii biologici, psihologici și socioculturali continuă să
interacționeze și să afecteze sănătatea mentală și starea de bine a individului, precum și exprimarea
unei anumite tulburări psihologice (Whitbourne & Meeks, 2011). Acest cadru poate fi utilizat pentru a
oferi o înțelegere a cauzelor psihopatologiei și, la fel de important, baza tratamentului.

Tabel 1: Cauze ale comportamentelor psihopatologice

Biologice Psihologice Socioculturale
Moștenire genetică Experiențe de viață trecute Politici sociale
Schimbări psihologice Scheme cognitive disfuncționale Discriminare
Expunere la substanțe toxice Stres Stigmat

1.5. PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ASUPRA COMPORTAMENTELOR „ANORMALE”

Cei mai mari gânditori ai lumii, din cele mai vechi timpuri până în prezent, au încercat să explice
varietățile comportamentului uman pe care le considerăm acum drept dovezi pentru o tulburare
psihologică. De-a lungul istoriei, explicațiile ar putea fi grupate în trei tipuri proeminente: explicații
spirituale, umanitare și științifice. Explicațiile spirituale, conceptualizează comportamentul

319
IRINA CRUMPEI-TANASĂ
 

psihopatologic, ca rezultat al intervențiilor spiritelor rele sau demonice. Explicațiile umanitare

teoretizează tulburările mintale ca efect al cruzimii, stresului sau condițiilor precare de trai. Explicațiile
științifice caută cauze pe care le putem măsura în mod obiectiv, cum ar fi modificări biologice, procese
de învățare defectuoase sau stresori emoționali.
Vom urma traiectoriile explicațiilor spirituale și științifice de-a lungul istoriei. Fiecare a avut
perioada sa de influență majoră. Unele probleme s-au păstrat peste timp, căutând răspunsuri și în zilele
noastre, multe dintre cauzele reale ale tulburărilor mintale rămânând încă necunoscute. Abordarea
științifică va oferi, fără îndoială, cheia spre descoperirea cauzelor care provoacă tulburări psihice, dar va
fi totuși important pentru profesioniștii din domeniul sănătății mintale să respecte principiile abordării
umanitare. Explicațiile spirituale pot să nu dispară niciodată complet dintre credințele oamenilor, dar
ideea că tulburarea psihologică poate fi înțeleasă va oferi cu siguranță cele mai bune perspective pentru
transformarea acestei înțelegeri în tratament.

Abordarea spirituală
Dovezi arheologice datând din 8000 î.Hr. sugerează că explicația spirituală a predominat în
timpurile preistorice. Au fost descoperite cranii în peșterile locuite de popoare preistorice în care a fost
făcută o gaură, proces numit trepanație. S-ar părea că aceste găuri au fost făcute ca un efort de
eliberare a „spiritelor rele” din capul persoanei (Maher & Maher, 1985). Arheologii au descoperit cranii
trepanate din multe țări și culturi, din Orientul Îndepărtat și Mijlociu până în Marea Britanie și America de
Sud (Gross, 1999). Ideea că spiritele pot fi eliberate pur și simplu din craniu sugerează că, în mai multe
culturi, oamenii credeau că sursa tulburărilor mintale se afla mai degrabă în cap decât în alte părți ale
corpului.
Ritualul exorcizării este o altă practică folosită pentru a vindeca tulburările psihologice, în care
spiritele rele sunt alungate în mod ritualic. Un șaman, preot sau vraci îndeplinește ritualuri care pun
individul sub o tensiune fizică și psihică extremă. În Evul Mediu, oamenii au folosit o varietate de ritualuri
magice și de exorcizare pentru a „vindeca” oamenii cu tulburări psihice, dar aceasta a luat și forma
tratării acestor indivizi ca păcătoși, vrăjitoare sau personificări ale diavolului. În consecință, au fost
pedepsiți sever. Începând cu anii 1500 și continuând până la sfârșitul anilor 1600, majoritatea
persoanelor acuzate de vrăjitorie erau femei. Arderea și spânzurarea vrăjitoarelor de către puritanii din
Statele Unite s-au încheiat în cele din urmă după procesele de vrăjitorie de la Salem, când orășenii au
început să se îndoiască de autenticitatea acuzațiilor.
Deși abordarea spirituală nu mai este viziunea predominantă în cultura occidentală pentru a
explica tulburările mintale, există încă grupuri de credincioși în societatea modernă care aderă cel puțin
parțial la astfel de convingeri. Pacienții, familiile lor, chiar clinicienii, pot fi influențați în deciziile lor
despre gestionarea comportamentelor disfuncționale de astfel de credințe. În alte culturi, șamanii și
vracii continuă să practice soluții ale abordării spirituale pentru tratarea comportamentelor
psihopatologice, reflectând credințe culturale și religioase de lungă durată.

Abordarea științifică
Și pentru abordarea științifică e nevoie de o călătorie către vremuri străvechi, când, în mod
surprinzător, primii filozofi greci au adoptat o abordare științifică pentru înțelegerea tulburărilor psihice.
Hipocrate (cca. 460–377 a.c.), considerat fondatorul medicinii moderne, credea că patru fluide corporale
importante influențau sănătatea fizică și psihică, ceea ce duce la patru dispoziții ale personalității.
Pentru a trata o tulburare mintală ar fi nevoie de eliberarea corpului de excesul de lichid. Deși este
evident că s-a înșelat, Hipocrate a fost cu mult înaintea timpului său prin avansarea ideii că sănătatea
mintală reflectă factori din corp, mai degrabă decât posedarea de către spiritele rele. Câteva sute de ani
mai târziu, medicul roman Claudius Galen (a.d. 130–200) a dezvoltat un sistem de cunoștințe medicale
bazat pe studii anatomice. Această abordare a ajutat, de asemenea, la avansarea ideii că bolile își au
sursa în funcționarea anormală a corpului. Abordarea științifică va decădea, în cele din urmă, timp de
sute de ani ca viziune predominantă asupra tulburării psihice în favoarea explicațiilor înrădăcinate în

320
 
PROFILE DE COMPORTAMENT DEZADAPTATIV

perspectiva spirituală. Benjamin Rush (1745-1813), fondatorul psihiatriei americane, a reluat interesul
pentru abordarea științifică a tulburărilor mintale. În 1783, Rush s-a alăturat personalului medical al
spitalului din Pennsylvania. Consternat de tratamentul deficitar al pacienților cu tulburări psihice de
acolo, Rush a pledat pentru îmbunătățiri, cum ar fi plasarea pacienților în propriile saloane, oferirea de
terapie ocupațională și interzicerea vizitelor la spital a curioșilor care căutau divertisment. Reflectând
metodele predominante ale vremii, totuși, Rush a susținut, de asemenea, utilizarea sângerării
terapeutice și purjării în tratamentul tulburărilor psihice, precum și așa-numitul scaun „tranchilizant”,
menit să reducă fluxul de sânge la creier prin legarea capului și membrelor pacientului. Rush a
recomandat, de asemenea, scufundarea pacienților în băi cu duș rece și înfricoșarea lor cu amenințări
cu moartea. El a crezut că prin inducerea fricii, ar putea contracara comportamentul lor violent (Deutsch,
1949).
Următorul progres major a avut loc în 1844, când un grup de 13 administratori de spitale de boli
mintale au format „Asociația administratorilor medicali ai instituțiilor americane pentru nebuni”. Această
organizație și-a schimbat în cele din urmă numele în Asociația Americană de Psihiatrie. Un an mai
târziu, în 1845, psihiatrul german Wilhelm Greisinger a publicat lucrarea „Patologia și terapia tulburărilor
mintale”, care propunea că „neuropatologiile” sunt cauza tulburărilor psihologice.
Alte progrese s-au produs atunci când psihiatrul german Emil Kraepelin (1856–1926) a promovat
un sistem de clasificare la fel ca cel aplicat diagnosticelor medicale. El a propus că tulburările pot fi
identificate după tiparele lor de simptome. În cele din urmă, această lucrare a oferit baza științifică
pentru sistemele de diagnosticare actuale.
În timp ce aceste progrese în știința medicală și psihiatrie aveau loc, rădăcinile timpurii ale unei
abordări psihologice a anormalității au început să apară la începutul anilor 1800, când medicii europeni
au experimentat hipnoza în scop terapeutic. În cele din urmă, aceste eforturi au dus la lucrările de bază
ale neurologului vienez Sigmund Freud (1856–1939), care la începutul anilor 1900 a dezvoltat
psihanaliza, o teorie și un sistem de practică care s-au bazat puternic pe conceptele de minte
inconștientă, impulsuri sexuale inhibate și dezvoltare timpurie.
De-a lungul secolului XX, psihologii au continuat să dezvolte modele bazate pe observațiile
comportamentului animalelor de laborator. Lucrarea fiziologului rus Ivan Pavlov (1849–1936), cunoscută
pentru descoperirea condiționării clasice, a devenit baza mișcării behavioriste începută în Statele Unite
de John B. Watson (1878–1958). B.F. Skinner (1904–1990) a formulat o abordare sistematică a
condiționării operante, specificând tipurile și natura întăririi ca o modalitate de modificare a
comportamentului. În secolul XX, aceste modele au continuat să evolueze în teoria învățării sociale a lui
Albert Bandura (1925–), modelul cognitiv al lui Aaron Beck (1921–) și abordarea terapeutică rațional-
emotivă a lui Albert Ellis (1913–2007).
Cel mai recent, domeniul psihopatologiei beneficiază de mișcarea psihologiei pozitive, care
pune accentul pe potențialul de creștere și schimbare de-a lungul vieții. Mișcarea privește tulburările
psihice ca fiind dificultăți care inhibă capacitatea individului de a obține starea de bine subiectivă și
sentimente de împlinire. În plus, psihologia pozitivă încurajează prevenția mai multe decât intervenția.
Deși obiectivele sale sunt similare cu cele ale perspectivei umanitare, psihologia pozitivă are o bază
solidă în cercetarea empirică și în consecință, câștigă susținere în domeniu.
Modelele mai noi, alături de modelele integrative care propun o abordare biopsihosocială, susțin
dezvoltarea abordărilor validate științific pentru înțelegerea cauzelor tulburărilor mintale. Deși unele
dintre acestea s-ar putea să nu fie utile pe termen lung, aplicarea continuă a perspectivei științifice va
conduce la găsirea de tratamente umane și eficiente în același timp.

1.6. METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOPATOLOGIE

După cum am menționat mai sus, abordarea științifică a condus la progrese importante în
înțelegerea și tratarea comportamentelor psihopatologice. Esența metodei științifice este obiectivitatea:

321
IRINA CRUMPEI-TANASĂ
 

procesul de a testa idei despre natura fenomenelor psihologice fără erori sistematice, înainte de a
accepta aceste idei ca explicații adecvate.
Metoda științifică presupune parcurgerea unor pași de la adresarea unor întrebări semnificative,
la publicarea rezultatelor pentru a le face vizibile comunității științifice. Cercetătorii se pot întreba dacă o
anume experiență a dus la simptomele unui individ, sau ar putea specula despre rolul anumitor factori
biologici. Psihologii clinicieni sunt de asemenea interesați să afle dacă un anume tratament ar putea
trata eficient simptomele unei tulburări. Pentru ambele tipuri de întrebări, abordarea ideală pentru a găsi
răspunsuri, presupune parcurgerea unor etape predefinite de la ipoteze, la realizarea studiului,
colectarea și analiza datelor. În final, rezultatele sunt comunicate prin publicarea lor în jurnale științifice,
ceea ce face posibilă evaluarea datelor, procedurilor și concluziilor obținute de alți cercetători interesați.

Designul experimental
Când se folosește un design experimental în cercetare, cercetătorul pregătește testarea ipotezei
construind o procedură pentru manipularea unei variabile esențiale, de interes. Variabila manipulată se
numește variabilă independentă. Cercetătorul pregătește cel puțin două condiții care reflectă niveluri
diferite ale variabilei independente. În cele mai multe dintre cazuri cele două niveluri sunt grupul
experimental (de obicei cel care primește tratamentul) și grupul de control (grupul care nu primește
niciun tratament sau primește un tratament diferit). Cercetătorii compară apoi grupurile în funcție de
variabila dependentă, care este variabila pe care o observă. De exemplu, un cercetător poate dori să
investigheze eficacitatea terapiei de grup pentru a reduce simptomele unui tip de anxietate. Variabila
independentă ar fi furnizarea de terapie versus control. Variabila dependentă, măsurată înainte și după
ce variabila independentă a fost manipulată, ar fi numărul de simptome de anxietate. Cheia obiectivității
cercetării experimentale este cerința ca cercetătorii să atribuie întotdeauna aleatoriu participanți la
diferite grupuri. Un studiu ar fi defectuos dacă toți bărbații ar face parte din grupul experimental, de
exemplu, și toate femeile ar face parte din grupul de control.
În cercetarea cauzelor unui comportament anormal, poate fi dificil să se stabilească un adevărat
studiu experimental. Multe dintre variabilele care interesează cel mai mult psihologii sunt cele pe care
cercetătorul nu le poate controla; prin urmare, ele nu sunt cu adevărat „independente”. De exemplu,
depresia nu poate fi niciodată o variabilă independentă, deoarece cercetătorul nu o poate manipula. În
mod similar, cercetătorii nu pot atribui la întâmplare persoanele unor grupuri pe baza sexului lor
biologic. Studiile care investighează diferențele dintre grupurile care nu sunt determinate prin repartizare
aleatorie sunt cunoscute ca și „cvasi-experimentale.” Majoritatea studiilor experimentale adevărate în
psihopatologie, cel puțin cele pe oameni, nu testează cauzele comportamentului anormal, ci eficiența
tratamentelor particulare, făcând posibilă proiectarea grupurilor de control și experimental alocate
aleatoriu. Cercetătorii evaluează eficacitatea unui tratament prin compararea grupurilor în privința
variabilelor dependente, precum numărul de simptome. În funcție de natura studiului particular, pot
exista mai multe grupuri experimentale. De exemplu, un cercetător poate dori să compare două
tratamente diferite între ele și un grup de control. Standardul de aur pentru cercetarea în psihologie
clinică este studiul randomizat controlat (SRC), în care cercetătorii atribuie la întâmplare participanții
în condiții în care primesc diferite forme de intervenție. Cheia acestei metode este utilizarea
randomizării, ceea ce reduce la minimum șansele ca prejudecata să influențeze decizia privind care
participanți primesc tratament. Deoarece este un design atât de puternic, SRC este utilizat ca bază
pentru intervenția validată științific, în care clienților li se fac intervenții bazate pe rezultatele studiilor
clinice controlate. În mod ideal, într-un SRC, înainte de efectuarea studiului, cercetătorii definesc un
singur rezultat primar (adică, o variabilă specifică dependentă). De asemenea, aceștia pot defini
rezultatele secundare, dar trebuie să fie clari de la bun început în privința aspectului pe care se vor
concentra în principal.
În caz contrar, cercetătorii pot face greșeala de a selecta și de a alege rezultatele pe care le
raportează într-un mod care denaturează constatările. De exemplu, aceștia pot raporta doar rezultatele
care au prezentat o semnificație statistică, chiar dacă acestea nu au implicat variabila principală a

322
 
PROFILE DE COMPORTAMENT DEZADAPTATIV

rezultatului. Imaginați-vă dacă un cercetător nu a găsit niciun efect al unui tratament clinic pentru
depresie asupra depresiei, dar a descoperit că a atenuat anxietatea în rândul participanților. Acest lucru
poate fi de interes, dar, deoarece nu a fost prezis pe baza teoriei care stă la baza studiului, nu are o
justificare temeinică și s-ar fi putut datora factorilor ce țin de șansă. Pentru a se asigura că studiile
bazate pe SRC sunt conforme cu standarde acceptabile, cercetătorii sunt obligați din ce în ce mai mult
să își înscrie activitatea, înainte de începerea sa, într-un registru public al studiilor. În caz contrar,
cercetarea nu va fi eligibilă pentru publicare într-un jurnal științific prestigios. Din păcate, punerea în
aplicare a acestor standarde rămâne în urmă; începând cu 2013–14, în domeniul psihologiei sănătății și
medicinii comportamentale, aproximativ jumătate din studiile publicate eligibile au fost înregistrate și
doar 21 la sută au raportat rezultate primare (Riehm, Azar și Thombs, 2015). Poate că este nevoie de
un cuvânt pentru consumator, cu privire la importanța verificării respectării unui studiu a acestor reguli
înainte de a căuta o nouă intervenție. Dincolo de proiectarea SRC, cercetarea bine controlată în
psihologia clinică are o condiție placebo în care participanții primesc un tratament similar cu
tratamentul experimental, dar unul care nu are caracteristica cheie a tratamentului de interes. Dacă
studiul evaluează eficacitatea medicamentelor, placebo ar avea ingrediente inactive. Dacă participanții
sunt repartizați aleatoriu la condiția placebo versus tratament, designul este denumit un studiu clinic
randomizat placebo-controlat. În studiile care evaluează eficacitatea terapiei, oamenii de știință
trebuie să proiecteze condiția placebo într-un mod care să imite, dar nu este același lucru cu terapia
reală. În mod ideal, cercetătorii ar dori ca participanții la condiția placebo să primească tratamente de
aceeași frecvență și durată ca și participanții la grupul experimental care primesc psihoterapie.
Așteptările despre rezultatul experimentului pot afecta atât cercetătorul, cât și participantul. Aceste așa-
numite „caracteristici cerute” pot compromite concluziile cu privire la adevărata eficacitate a intervenției.
Evident, cercetătorul ar trebui să fie cât mai nepărtinitor, dar pot exista totuși moduri subtile prin care
comunică semne care afectează răspunsul participanților. Participantul poate avea, de asemenea, o
agendă personală în încercarea de a dovedi sau respinge presupusa intenție reală a studiului. Cea mai
bună modalitate de a elimina contaminarea rezultatelor este utilizarea unei metode dublu-orb, care
protejează atât cercetătorul cât și participantul de la cunoașterea scopului studiului sau naturii
tratamentului pacientului.
În studiile care implică medicamente, un placebo complet inactiv poate să nu fie suficient pentru a
stabili un control experimental adevărat. În condiții de „placebo activ”, cercetătorii construiesc efectele
secundare ale medicamentelor experimentale în placebo. Dacă știu că un medicament produce gura
uscată, dificultăți de înghițire sau deranjamente stomacale, atunci placebo trebuie să imite și aceste
reacții adverse sau participanții vor ști că primesc placebo.

Designul corelațional
Studiile bazate pe un design corelațional implică teste ale relațiilor dintre variabilele pe care
cercetătorii nu le pot manipula experimental. Statisticile corelaționale sunt exprimate în termenii unui
număr între +1 și −1. Numerele pozitive reprezintă corelații pozitive, ceea ce înseamnă că, pe măsură
ce scorurile la o variabilă cresc, scorurile la a doua variabilă cresc. De exemplu, deoarece un aspect al
depresiei este acela că provoacă o perturbare în tiparele normale ale somnului, este de așteptat ca
scorurile la o scală a depresiei să fie corelate pozitiv cu scorurile la tulburările de somn. În schimb,
corelațiile negative indică faptul că, pe măsură ce scorurile la o variabilă cresc, scorurile la a doua
variabilă scad. Un exemplu de corelație negativă este relația dintre depresie și stima de sine. Cu cât
oamenii sunt mai deprimați, cu atât scorurile lor sunt mai mici la stimă de sine. În multe cazuri, nu există
o corelație între două variabile. Cu alte cuvinte, două variabile nu arată nicio relație sistematică între ele.
De exemplu, depresia nu are legătură cu înălțimea, dar poate fi legată de tulburările de somn, astfel
încât cu cât sunt mai deprimați, cu atât se confruntă cu mai multe tulburări de somn. Caracteristica
cheie a studiilor corelaționale este că acestea nu pot determina cauza și efectul. Doar știind că există o
corelație între două variabile nu vă spune dacă o variabilă o provoacă pe cealaltă. Corelația vă spune
pur și simplu că cele două variabile sunt asociate între ele într-un mod particular. Tulburările de somn ar

323
IRINA CRUMPEI-TANASĂ
 

putea provoca un scor mai mare la o măsură a depresiei, la fel cum un grad ridicat de depresie poate
provoca mai multe tipare de tulburare a somnului. Sau, o a treia variabilă pe care nu ați măsurat-o ar
putea explica corelația dintre cele două variabile pe care le-ați studiat. Atât depresia, cât și tulburările de
somn s-ar putea datora unui proces de bază care modifică hormonii organismului și provoacă tulburări
atât fiziologice, cât și psihologice. Cercetătorii care utilizează metode corelaționale în cercetarea lor
trebuie să fie întotdeauna în gardă pentru existența potențială a variabilelor nemăsurate care
influențează rezultatele observate. Cu toate acestea, procedurile de modelare statistică din ce în ce mai
sofisticate fac posibilă trecerea dincolo de o simplă legătură între două variabile pentru a vedea dacă
sunt corelate. Un cercetător poate utiliza astfel de metode pentru a evalua contribuțiile relative ale unor
astfel de variabile precum stima de sine, genul, tiparele de somn și clasa socială pentru a prezice
scorurile depresiei.

1.7. TIPURI DE STUDII DE CERCETARE

Acum, după ce am analizat procedurile analitice de bază, să aruncăm o privire la modul în care
cercetătorii adună datele pe care le folosesc pentru analiză. În funcție de întrebarea investigată, de
resursele de care dispune cercetătorul și de tipurile de participanți pe care cercetătorul dorește să le
studieze, metoda de colectare a datelor poate lua una sau mai multe forme.

Sondajul
Cercetătorii folosesc un sondaj pentru a aduna informații de la un eșantion de persoane
reprezentative pentru o anumită populație. Foarte des, un cercetător folosește un sondaj pentru a
aduna date care vor fi analizate prin statistici corelaționale. Într-un sondaj, anchetatorii proiectează
seturi de întrebări pentru a atinge aceste variabile, folosind întrebări la care se poate răspunde cu scale
de evaluare (de la „sunt de acord” la „nu sunt de acord”), răspunsuri deschise sau alegere multiplă. De
exemplu, un cercetător poate efectua un sondaj pentru a determina dacă vârsta este corelată cu
bunăstarea subiectivă, controlând influența sănătății. În acest caz, cercetătorul poate formula ipoteza că
starea de bine subiectivă este mai ridicată la adulții în vârstă, dar numai după ce a luat în considerare
rolul sănătății. Întrebările din sondaj oferă răspunsuri care pot fi traduse în variabile și supuse analizei
statistice. Cercetătorii folosesc de asemenea sondaje pentru a aduna statistici despre frecvența
simptomelor mintale.
De exemplu, Administrația serviciilor pentru abuz de substanțe și serviciilor de sănătate mintală a
guvernului Statelor Unite (SASSSM) efectuează sondaje anuale pentru a stabili frecvența de utilizare a
substanțelor ilegale în cadrul populației. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) realizează sondaje
care să compare frecvența tulburărilor psihologice pe țară. Punând aproximativ aceleași întrebări cu
fiecare ocazie, este posibil ca aceste agenții și utilizatorii acestor date, să urmărească schimbările în
timp în starea de sănătate și comportamentele legate de sănătate. Unele dintre cele mai importante
date pe care ne vom baza și în acest curs provin din studii epidemiologice la scară largă. Acesta este
modul în care știm câte persoane sunt susceptibile să dezvolte o tulburare și care sunt persoanele care
prezintă un risc ridicat. Tipul de date pe care îl utilizăm în aceste scopuri se încadrează în două
categorii: (1) numărul de cazuri noi și (2) numărul de cazuri care au existat vreodată. Ambele sunt
calculate pentru populație în ansamblul său și pentru segmente particulare ale populației în funcție de
sex, grup de vârstă, regiune geografică sau clasă socială, de exemplu.
Incidența unei afecțiuni este frecvența cazurilor noi ale unei tulburări într-o anumită perioadă de
timp. Respondenții care furnizează date de incidență afirmă dacă au acum o tulburare pe care nu au
mai avut-o până acum, dar se confruntă cu ea pentru prima dată. Informațiile despre incidență pot
acoperi orice interval de timp; epidemiologii tind să o raporteze în termen de 1 lună, 6 luni și 1 an.
Cercetătorii folosesc date de incidență atunci când sunt interesați să stabilească cât de rapid se
răspândește o tulburare. De exemplu, în timpul unei epidemii, cercetătorii din domeniul sănătății trebuie

324
 
PROFILE DE COMPORTAMENT DEZADAPTATIV

să știe cum să planifice controlul bolii, astfel încât datele despre incidență sunt cele mai pertinente
pentru această întrebare.
Prevalența unei afecțiuni se referă la numărul de persoane care au avut vreodată tulburarea într-
o anumită perioadă de timp. Pentru a colecta date de prevalență, cercetătorii solicită respondenților să
declare dacă, în această perioadă, au prezentat simptomele tulburării. Perioada de timp de referință
poate fi ziua studiului, caz în care o numim „prevalență punctuală”. Există, de asemenea, „prevalență de
o lună”, care se referă la cele 30 de zile anterioare studiului și „prevalență pe viață”, care se referă la
întreaga viață a respondentului. De exemplu, cercetătorii pot întreba respondenții dacă au fumat țigări în
orice moment din ultima lună (prevalență de o lună) sau dacă au folosit vreodată, în timpul vieții lor,
țigarete (prevalență pe viață). De obicei, prevalența pe viață este mai mare decât prevalența de o lună
sau prevalența punctuală, deoarece întrebarea surprinde toate experiențele trecute ale unei tulburări
sau ale unui simptom.

Studii de laborator
Cercetătorii efectuează cele mai multe experimente în laboratoare psihologice în care participanții
furnizează date în condiții controlate. De exemplu, cercetătorii pot arăta participanților stimuli pe
ecranele calculatorului și le pot cere să răspundă pe baza a ceea ce solicită stimulii, cum ar fi prezența
unui anumit cuvânt sau literă sau o săgeată orientată spre stânga sau spre dreapta, care ar trebui
identificată ca atare. Datele colectate pot include viteza de reacție sau memoria pentru diferite tipuri de
stimuli. Studiile de laborator pot implica, de asemenea, compararea înregistrărilor de scanare cerebrală
efectuate în timp ce participanții răspundeau în condiții sau la instrucțiuni diferite (cum ar fi apăsarea
unui buton când văd un „A”, dar nu un „C”). Un alt tip de studiu de laborator poate implica observarea
oamenilor în cadrul unor grupuri mici în care cercetătorii studiază interacțiunile lor la o instrucțiune dată
sau la un semnal, cum ar fi să discute o problemă controversată sau să rezolve un dezacord. Deși
laboratoarele sunt ideale pentru efectuarea unor astfel de experimente, ele pot fi, de asemenea,
contexte adecvate pentru colectarea datelor auto-raportate în care participanții răspund la chestionare.
Această abordare este ideală dacă cercetătorul încearcă să strângă răspunsurile într-o perioadă
determinată de timp sau în condiții care implică un minim de distrageri. Laboratorul poate fi, de
asemenea, un cadru de dorit pentru ca cercetătorii să ceară respondenților să completeze instrumente
de auto-raportare prin computer, permițând cercetătorului să colecteze date într-un mod sistematic și
uniform de la respondenți.

Studiul de caz
Multe dintre studiile clasice din psihopatologia timpurie au implicat metoda studiului de caz, în
care cercetătorul sau clinicianul intervievează intens, observă și testează un individ sau un grup mic de
indivizi. De exemplu, Freud și-a bazat o mare parte din teoria sa pe rapoartele propriilor pacienți,
încercând să urmărească relația dintre experiențele lor amintite, dezvoltarea simptomelor lor și, în final,
progresul lor în terapie. În cercetările actuale, cercetătorii apelează la studiul de caz din mai multe
motive. Metoda studiului de caz oferă cercetătorului posibilitatea de a raporta despre cazuri rare sau de
a înregistra modul în care o tulburare a evoluat de-a lungul timpului la un individ atent studiat. De
exemplu, un psiholog clinician poate scrie un raport într-un jurnal publicat despre cum a oferit tratament
unui client cu un tip rar de teamă. Avantajul profund al studiului de caz este, de asemenea, un
dezavantaj potențial prin faptul că nu implică tipurile de control experimental sau mărimea eșantionului
care ar considera un plus util la literatura de specialitate. Prin urmare, cercetătorii care utilizează studii
de caz trebuie să fie extrem de preciși în metodele lor și, pe cât posibil, să adopte o abordare obiectivă
și nepărtinitoare. Este probabil să caute publicarea într-un jurnal specializat în abordarea studiului de
caz, mai degrabă decât unul care se bazează pe eșantioane mari sau date experimentale. Studiile de
caz pot fi totuși prezentate într-un mod care să reprezinte ce au mai bun ambele lumi. În cercetarea
calitativă, cercetătorii folosesc metode riguroase pentru a codifica datele și a rezuma informațiile într-un
mod care reflectă un set de standarde aplicat în mod obiectiv. De exemplu, un cercetător poate

325
IRINA CRUMPEI-TANASĂ
 

intervieva mai multe familii și apoi să rezume răspunsurile lor în categorii care sunt clar descrise și
reflectă acordul dintre evaluatori independenți.

Design experimental cu un singur subiect

În cadrul design-ului experimental cu un singur subiect (DESS), aceeași persoană servește ca
subiect atât în condiția experimentală, cât și în cea de control. Deosebit de util pentru studiile privind
eficacitatea tratamentului, design-ul experimental cu un singur subiect implică, de obicei, alternarea
fazelor off-on ale condiției de bază („A”) și a intervenției („B”). Un alt termen pentru DESS este design-ul
„ABAB”, care reflectă alternanța dintre condițiile A și B. În cazurile în care neaplicarea tratamentului în
faza „B” ar prezenta o problemă etică, deoarece cercetătorul ar elimina un tratament eficient, va fi
introdusă varianta cunoscută sub denumirea de metodă de bază multiplă. Într-un design cu baze
multiple, cercetătorul aplică tratamentul în manieră AB, astfel încât acesta să nu fie scos niciodată.
Observația are loc la subiecți diferiți, pentru comportamente diferite sau în diferite contexte. De
exemplu, în tratarea unui client suicidar, un cercetător poate viza mai întâi ideile suicidare și în al doilea
rând, poate ținti comportamentele suicidare. Puterea designului constă în a arăta că comportamentele
se schimbă numai atunci când cercetătorul introduce tratamente specifice orientate spre modificarea
acelor comportamente specifice (Rizvi & Nock, 2008).

Cercetări în genetică comportamentală

Scopul cercetării în genetica comportamentală este de a determina rolul factorilor ereditari în
tulburările psihologice. Această arie de cercetare devine din ce în ce mai importantă în domeniu, pe
măsură ce cercetătorii încearcă să înțeleagă componenta biologică a contribuțiilor biopsihosocialului la
psihopatologie. Geneticienii comportamentali încep de obicei investigația lor asupra moștenirii genetice
a unei tulburări după ce găsesc dovezi că tulburarea prezintă un tipar distinct de moștenire familială.
Această parte a procesului necesită ca cercetătorii să obțină istorice familiale complete de la persoane
pe care le pot identifica ca având simptome ale tulburării. Cercetătorii calculează apoi rata de
concordanță sau proporția acordului între persoanele diagnosticate ca având tulburarea și rudele lor.
De exemplu, un cercetător poate observa că 6 dintr-un eșantion de 10 perechi de gemeni au aceeași
tulburare psihologică diagnosticată. Acest lucru ar însemna că, în acest eșantion, există o rată de
concordanță de .60 (6 din 10). Ne-am aștepta ca o afecțiune moștenită să aibă cea mai mare
concordanță la gemenii monozigoți sau identici, deoarece genele lor sunt exact aceleași. Următoarea
concordanță mai mare ar trebui să fie la frați și gemenii dizigoți, pentru că provin de la aceiași părinți.
Cele mai mici rate de concordanță familială ar trebui să se găsească la rudele care sunt din ce în ce mai
departe unele de altele. O variație intrigantă a studiilor pe gemeni implică cercetări care compară ratele
de concordanță ale gemenilor monozigoți crescuți în aceeași gospodărie cu gemenii monozigoți care au
fost crescuți de două seturi de părinți diferiți. Teoretic, dacă gemenii crescuți separat sunt la fel de
probabil să aibă amândoi o anumită tulburare ca cei crescuți împreună, acest lucru sugerează că
genetica a jucat un rol mai puternic în dezvoltarea tulburării decât mediul. Studiile asupra cazurilor de
adopție, în același sens, oferă, de asemenea, informații valoroase despre baza genetică a unei
tulburări. Într-un studiu asupra adopției, cercetătorii stabilesc ratele tulburării la copiii ai căror părinți
biologici au tulburări psihologice diagnosticate, dar ai căror părinți adoptivi nu au. Dacă copiii au aceeași
tulburare ca și părinții lor biologici, acest lucru sugerează că factorii genetici joacă un rol mai puternic
decât mediul. În cel de-al doilea tip de studiu asupra adopției, denumit cross-fostering, cercetătorii
examinează frecvența tulburării la copiii ai căror părinți biologici nu aveau nicio tulburare, dar ai căror
părinți adoptivi aveau. Dacă copiii și părinții lor adoptivi au ambii tulburarea, acest lucru sugerează că
factorii de mediu contribuie semnificativ la dezvoltarea tulburării. Studiile pe gemeni și asupra adopției
permit cercetătorilor să facă inferențe cu privire la contribuțiile relative ale biologiei și mediului familial la
dezvoltarea tulburărilor psihologice. Cu toate acestea, au puncte slabe importante și, prin urmare, nu
pot fi concludente. Într-un studiu asupra adopției, pot exista caracteristici nemăsurate ale părinților
adoptivi care influențează dezvoltarea tulburării la copii.

326
 
PROFILE DE COMPORTAMENT DEZADAPTATIV

Cea mai semnificativă limită a studiilor pe gemeni este faptul că majoritatea gemenilor monozigoți
nu au același sac amniotic în timpul dezvoltării prenatale (Mukherjee et al., 2009). Este posibil să nu
împartă nici măcar 100 la sută din același ADN (Ollikainen și colab., 2010). De aceea, ei nu sunt cu
adevărat „identici”. În mod similar, în studiile asupra adopției, pot exista motive pentru care copiii sunt
adoptați departe de părinții lor biologici, care joacă un rol nemăsurat în influențarea dezvoltării unei
anumite tulburări. Metodele mai precise ale geneticii comportamentale profită de noi metode de testare
genetică. În cartografierea genelor, cercetătorii examinează și conectează variațiile cromozomilor cu
performanțele la testele psihologice sau cu diagnosticul tulburărilor specifice. Genetica moleculară
studiază modul în care genele traduc informațiile ereditare în instrucțiunile pe care genele le dau
fabricării proteinelor în celulă. Aceste metode mai noi în studiul psihopatologiei oferă o literatură în
expansiune rapidă pentru a ne ajuta să înțelegem modul în care informațiile ereditare se traduc în
tulburări de comportament. Acestea au dus la progrese extinse în înțelegerea unor tulburări precum
autismul, schizofrenia și diverse tulburări de anxietate (Hoffman & State, 2010). Se speră că acest
domeniu va oferi cercetătorilor o perspectivă asupra cauzelor biologice și, în cele din urmă, a
tratamentului multor dintre cele mai grave și îngrijorătoare tulburări psihologice care până acum ne-au
scăpat.

327