PSIHOLOGIA GRUPURILOR SOCIALE

Unitatea de învăţare 5.
ROLURILE SOCIALE DE GRUP

Rolurile sociale din cadrul grupurilor formale sunt expresia unor poziţii sociale bine definite care,
de regulă, se înscriu într-o ierarhie pe verticală. Ele sunt mai rigide, desemnate şi nu tot timpul exprimă
întru totul personalitatea fiinţei umane. Dintr-o altă optică, influenţa unui rol informal din grup poate
determina o dinamică mai bogată a grupului. Aici ne permitem să invocăm, cel puţin, Efectul Hawthorne,
constatat în anii ‘30 la fabrica Western Electric. Pe scurt, preocuparea sa de bază a vizat identificarea
factorilor de la locul de muncă care ar afecta productivitatea muncii. În ciuda înrăutăţirii treptate a
condiţiilor de muncă, s-a constatat, paradoxal, o creştere a performanţei. O analiză psihosocială mai
profundă a scos la iveală factorul cooperarea în grup, care a sfidat aşteptările cercetătorilor şi intuiţia
practicienilor.
Ce sunt rolurile sociale, de fapt? Ne raportăm atât la o reprezentare mentală, cât şi la
comportamentele pe care o persoană le aplică în virtutea unei poziţii / unui status social.
Analiza literaturii de specialitate i-a permis lui Salazar (1996) să identifice trei accepţiuni
alternative pentru termenul de rol social care se referă, în acelaşi timp, la:
1. expectanţele individului referitor la comportamentele ce urmează a fi puse în act;
2. comportamentele asociate unei poziţii / unui status social din cadrul unei organizaţii sau grup;
3. comportamentele manifestate într-un context specific.
Un membru poate juca unul sau mai multe roluri cât timp grupul parcurge mai multe etape în care
urmăreşte îndeplinirea obiectivelor fixate. Fiecare rol este caracterizat prin mai multe comportamente
specifice, iar măsurarea lor se face, de regulă, prin utilizarea metodei observaţiei. Astfel, un observator
avizat va consemna indicatorii comportamentali constataţi, ceea ce va permite cuantificarea frecvenţei
de apariţie şi, prin consecinţă, stabilirea gradului de manifestare a unui rol social de grup specific. De
regulă, pentru a putea determina în ce măsură un rol este mai mult sau mai puţin specific unui individ,
este necesară observaţia pe parcursul mai multor şedinţe.

1. ABORDAREA FUNCŢIONALĂ A ROLURILOR DE GRUP

În perioada timpurie a fundamentării metodei T-Group, iniţiată şi dezvoltată de către K. Lewin, doi
cercetători şi-au adus contribuţia în analiza şi clasificarea rolurilor de grup. Este vorba despre Benne şi
Sheats (1948), care au propus trei dimensiuni în care pot fi incluse rolurile sociale observate în cadrul
grupurilor restrânse:
Rolurile centrate pe sarcină – membrii se concentrează pe identificarea problemelor, precum şi a
modalităţilor de soluţionare a acestora atunci când grupul urmăreşte obiective specifice;
Rolurile de construire şi menţinere a grupului – indivizii urmăresc crearea şi dezvoltarea relaţiilor
armonioase dintre membrii grupului, care au rolul de a facilita comunicarea şi interacţiunea în
vederea atingerii obiectivelor propuse; şi
Rolurile individuale – indivizii urmăresc atingerea unor nevoi personale, care se pot suprapune în mare
sau mică parte peste nevoile grupului.
Fiecare dimensiune are în componenţa sa mai multe roluri specifice, care pot fi manifestate atât
de lider, cât şi de către alţi membri ai grupului restrâns. Aceste comportamente pot contribui la
facilitarea îndeplinirii sarcinii şi/sau construirii şi menţinerii relaţiilor din cadrul grupului, iar altele mai
degrabă împiedică grupul să înregistreze performanţe.
În ceea ce urmează, vom prezenta rolurile specifice şi o scurtă descriere a fiecăruia, aşa cum
acestea au fost consemnate în articolul lui Benne şi Sheats din 1948.
A. Rolurile centrate pe sarcină pot fi identificate în procesul selecţiei, definirii şi soluţionării
problemelor.

265
OCTAVIAN ONICI

Iniţiatorul contributiv (the initiator contributor) – sugerează/ propune noi idei sau o altă modalitate de
abordare a problemelor, a scopurilor pe care grupul tinde să le atingă. Astfel, problema poate fi
redefinită sau se poate ajunge la descoperirea unui alt scop. Sugestiile sau propunerile pot viza
soluţia, modalităţile de depăşire a obstacolelor întâmpinate, alte proceduri sau moduri de organizare
a membrilor grupului pentru ca sarcina să fie atinsă.
Solicitantul de informaţii (the information seeker) – cere clarificări sau sugestii adecvate şi pertinente
în legătură cu aspectele discutate. El pretinde ca informaţiile solicitate să se bazeze pe fapte
concrete.
Solicitantul de opinii (the opinion seeker) – cere clarificări în privinţa valorilor care stau la bază şi pe
care grupul şi le asumă atunci când propune soluţii posibile în legătură cu aspectele discutate.
Transmiţătorul de informaţii (the information giver) – sprijinindu-se pe propria experienţă, prezintă
fapte sau generalizări, care, de altfel, au o legătură pertinentă cu problema discutată.
Transmiţătorul de opinii (the opinion giver) – invocă credinţele şi opiniile sale în legătură cu sugestia
propusă de către grup referitor la cazul discutat. Acesta accentuează punctul său de vedere, pe care
îl consideră în mod indubitabil drept reprezentativ şi caracteristic grupului.
Elaboratorul (the elaborator) – emite sugestii în termenii unor exemple sau sensuri aprofundate,
deduce raţiunile ce fundamentează o soluţie propusă spre aplicare şi anticipează consecinţele în
urma implementării acesteia.
Coordonatorul (the coordinator) – remarcă sau clarifică legăturile dintre idei sau sugestii, le reuneşte
într-un tot unitar sau încearcă să coordoneze activităţile unor membri sau sub-grupuri.
Orientatorul (the orienter) – defineşte poziţia grupului în ceea ce priveşte atingerea scopurilor propuse;
face o totalizare a ceea ce s-a întreprins, formulează întrebări în privinţa direcţiilor de urmat.
Evaluatorul critic (the evaluator-critic) – atrage atenţia asupra felului în care grupul este pe cale de a
atinge standardele legate de scop; evaluează sau chestionează anumite aspecte legate de latura
practică, logica, faptele, procedurile cu referire la diverse propuneri de soluţionare posibilă sau
oricare alte aspecte ale discuţiei.
Energizatorul (the energizer) – îndeamnă grupul să acţioneze în vederea luării deciziei, încearcă să
stimuleze, să îndemne grupul să contribuie în vederea creşterii calităţii activităţii.
Tehnicianul procedural (the procedural-technician) – îşi aduce contribuţia prin îmbunătăţirea
procedurilor aplicate în rezolvarea sarcinilor de rutină sau administrează cu pricepere obiectele de
care grupul are nevoie. De exemplu, se ocupă de distribuirea materialelor, rearanjează scaunele, are
grijă de aparatul de înregistrare etc.
Registratorul (the recorder) – poate fi considerat drept „memoria grupului”. Acesta consemnează şi
păstrează informaţiile relevante legate de discuţie, sugestiile propuse, deciziile luate în cadrul
reuniunii de grup.
B. Rolurile centrate pe construirea şi menţinerea grupului se manifestă în cadrul reuniunilor
de grup şi au scopul de a preîntâmpina incidente şi tensiuni, de a menţine şi promova relaţii
armonioase, care să se răsfrângă atât imediat, cât şi pe termen îndelungat.
Încurajatorul (the encourager) – apreciază pozitiv, este de acord, acceptă contribuţiile altor membri.
Este afectuos şi solidar faţă de ceilalţi, încurajează şi laudă contribuţiile celorlalţi membri, înţelege şi
acceptă celelalte puncte de vedere, idei şi propuneri.
Armonizatorul (the harmonizer) – mediază diferenţele dintre membrii grupului, încearcă să reconcilieze
neînţelegerile, să risipească tensiunile acumulate în urma unor conflicte, le preîntâmpină, nu le lasă
să ia amploare.
Persoana dispusă pentru compromis (the compromiser) – atunci când se află într-un conflict ce-l
implică, este dispus să cedeze poziţia/statusul social de grup, admite că a comis erori şi o face
numai pentru a păstra armonia din grup. El anunţă grupul că este dispus să facă concesii.
Uşierul (the gate-keeper / expediter) – încearcă să păstreze deschise canalele de comunicare,
încurajând sau facilitând participarea celorlalţi membri în manieră publică (de exemplu, el poate
atenţiona grupul astfel: „încă nu am avut ocazia să ascultăm părerea lui x”) sau reglează fluxul

266
 
PSIHOLOGIA GRUPURILOR SOCIALE

comunicării (o altă atenţionare poate fi de tipul: „credeţi că dacă am reduce timpul de expunere, vom
asigura şanse egale ca fiecare să contribuie?”).
Creatorul de standarde (standard setter / ego ideal) – aplică sau propune grupului respectarea unor
standarde care să asigure evaluarea calităţii proceselor de grup.
Observatorul şi Comentatorul grupului (the group-observer şi commentator) – păstrează procesele
verbale în care sunt consemnate modalităţile de acţiune întreprinse în grup, le completează cu alte
interpretări care au o notă evaluativă asupra procedurilor create după care se ghidează grupul.
Docilul (the follower) – persoana care se lasă dusă de grup, acceptă ideile celorlalţi mai mult sau mai
puţin pasiv; poate fi considerat mai degrabă audienţa ce asistă la discuţiile sau deciziile de grup.
C. Rolurile individuale sunt expresia nevoilor personale care, de obicei, nu se suprapun cu
nevoile grupului sau sunt irelevante în acest sens. Membrii fie sunt lipsiţi de o orientare specifică, fie
manifestă o atitudine negativă în ceea ce priveşte construirea şi menţinerea bunelor relaţii atunci când
grupul participă la sesiuni de formare sau training. În ceea ce întreprind, indivizii vor urmări să scoată în
evidenţă nevoile personale. Descoperirea şi înţelegerea acestor nevoi oferă posibilitatea de a compara
gradul de suprapunere peste nevoile grupului. În plus, se poate estima dacă eforturile depuse pentru a
satisface nevoile personale sunt mai mult sau mai puţin utile grupului.
Agresorul (the aggressor) – manifestările pot căpăta variate forme: depreciază status-ul celorlalţi prin
reprobarea valorilor, acţiunilor sau emoţiilor/sentimentelor, atacă grupul sau problema de care se
ocupă, face glume usturătoare, exprimă invidia, iar dacă grupul înregistrează un succes, acesta va
încerca să şi-l atribuie.
Creatorul de blocaje (the blocker) – tinde spre o abordare negativistă a tot ce se întâmplă în grup,
manifestă rezistenţă şi încăpăţinare, dezaprobă şi se opune fără a avea vreun argument. Încearcă
să resusciteze discuţia în privinţa unui aspect pe care grupul l-a epuizat sau îl consideră inoportun
legat de scop.
Căutător de recunoaştere/recompense (the recognition-seeker) – încearcă cu orice ocazie să atragă
atenţia celorlalţi asupra propriei persoane şi asupra propriilor realizări. Îi place să se laude, deşi, în
acelaşi timp, întreprinde cu insistenţă orice care să-l plaseze într-o poziţie inferioară. El va încerca să
sublinieze în repetate rânduri că meritele sale nu sunt apreciate la adevărata valoare.
Confesivul (the self-confessor) – foloseşte orice ocazie în grup pentru a-şi exprima sentimentele,
intuiţii, opţiuni ideologice care, de fapt, nu au legătură cu ceea ce şi-a propus grupul.
Fluşturaticul (the playboy) – afişează o implicare precară în procesele grupului. Aceste manifestări pot
lua forma cinismului, nonşalanţei sau a glumelor de prost gust.
Dominatorul (the dominator) – face orice ca să-şi sublinieze autoritatea sau superioritatea în ceea ce
priveşte manipularea grupului sau a unor membri. Manifestările pot lua forma linguşirii, sublinierii
unui status social superior. Persoana îşi dă importanţă sieşi, direcţiilor pe care le propune şi încearcă
să le impună într-o manieră autoritară. Uneori, îşi asumă dreptul de a întrerupe intervenţiile unui alt
membru, chiar dacă acesta contribuie benefic în cadrul grupului.
Căutătorul de ajutor (the help-seeker) – este în căutarea unor atitudini sau comportamente pozitive,
simpatetice din partea celorlalţi membri în baza expresiei unei insecurităţi personale, confuzii sau
deprecieri pe care le-ar fi primit şi care s-ar baza pe anumite raţiuni.
Pledantul (the special) – acţionează în numele unui mic om de afaceri, om de bază al comunităţii, al
gospodinei, al muncitorului. Aspectele pe care le revendică de fapt ascund în spate propriile
necesităţi, iar discursul său este alimentat de prejudecăţi sau stereotipuri.
Referindu-ne la taxonomia rolurilor de grup a lui Benne şi Sheats (1948), se poate constata că
rolurile specifice din cadrul fiecărei categorii pot contribui în sens pozitiv sau negativ la performanţa
grupului. Mai precis, rolurile centrate pe sarcină şi pe construirea/menţinerea grupului ar creşte
probabilitatea îndeplinirii cu succes a obiectivelor propuse şi ar stimula dorinţa membrilor grupului
pentru colaborări ulterioare. Din contra, exercitarea rolurilor individuale generează consecinţe mai
degrabă negative, pe de o parte afectând relaţiile armonioase dintre membri, iar pe de altă parte
considerându-se drept obstacole în atingerea scopului colectiv.

267
OCTAVIAN ONICI

2. ABORDAREA FUNCŢIONALĂ A INTERACŢIUNILOR DE GRUP

Probabil cea mai cunoscută viziune asupra rolurilor sociale de grup a fost elaborată de către
Robert Freed Bales, care şi-a concentrat cercetările în observarea şi măsurarea sistematică a
interacţiunilor din cadrul grupurilor restrânse implicate în sarcini de rezolvare de probleme. Pentru
aceasta, el a format grupuri de mici dimensiuni, care s-au reunit în cadrul unui laborator pentru a
participa la rezolvarea variatelor sarcini. De exemplu, grupurile întrunite aveau drept scop soluţionarea
unei probleme de şah sau identificarea unor soluţii posibile, recomandări sau sugestii, care să fie
aplicabile asupra unei persoane care înregistrează probleme în domeniul organizaţional. Subiecţii erau
anunţaţi că vor fi expuşi observării şi că discuţiile vor fi înregistrate, fapt care a fost acceptat şi care nu a
influenţat naturaleţea interacţiunilor. Într-o altă încăpere, separată prin pereţi-oglindă în unic sens,
observatorii contabilizau comportamentele prin utilizarea unor grile de observare. Tot aici se afla un
aparat de înregistrare audio; abia după mai mulţi ani datele au fost stocate în format video.
Iniţial, s-a procedat la aplicarea observaţiei libere, ceea ce a permis stocarea unui volum mare de
informaţii. Ulterior, în urma analizei şi sintezei indicatorilor comportamentali, s-a recurs la folosirea unei
grile standardizate de observare care poartă numele lui Bales. Celebrul său sistem de codare a
comportamentelor este cunoscut sub numele de Interactive Process Analysis (IPA), care este prezentat
în Tabelul 5:
1. Manifestă solidaritate, valorizează
statusul celorlalţi, acordă ajutor, oferă
remunerare
I. Aria
A 2. Reduce tensiunea, glumeşte, râde,
socio-emoţională
manifestă satisfacţie
pozitivă
3. Manifestă acordul, acceptă, înţelege,
contribuie, este îngăduitor
4. Exprimă o sugestie, o direcţie,
respectând autonomia celuilalt
5. Exprimă o opinie, evaluează,
B
analizează, exprimă o emoţie, o dorinţă
6. Exprimă o orientare, informaţie, repetă,
clarifică, confirmă
II. Aria sarcinii a     b     c     d     e     f 
7. Solicită o orientare, informaţie, reluare,
neutră
confirmare
8. Solicită o opinie, evaluare, analiză,
C
exprimare a stării afective
9. Solicită o sugestie, o direcţie, o
posibilă modalitate de acţiune
10. Manifestă dezacordul, respingere,
formalitate, nu ajută
11. Manifestă tensiune, cere ajutor, se
III. Aria
D retrage în afara grupului
socio-emoţională
12. Manifestă antagonism, devalorizează
negativă
statusul social al celorlalţi, manifestă
rezistenţă
a. comunicare
b. evaluare A. Reacţii pozitive
c. control B. Iniţierea răspunsurilor
Probleme de:
d. decizie C. Întrebări
e. reducerea tensiunilor D. Reacţii negative
f. reintegrare
Tabel 5. Grila categorială a comportamentelor observate în grupul restrâns conform lui Bales, 1951, p. 9.

268
 
PSIHOLOGIA GRUPURILOR SOCIALE

Aşa cum se poate constata, grila categorială conţine 12 tipuri de comportamente, descrise într-o
manieră succintă şi sugestivă. Aceste categorii pot fi analizate din mai multe puncte de vedere.
Jumătate din comportamente au fost incluse în aria reacţiilor sociale şi emoţionale (Socio-emotional
area), iar cealaltă jumătate – în aria care se referă la procesul rezolvării sarcinii (Task area). Modalităţile
de comprehensiune (şi prezentare) a comportamentelor se pot face pe perechi de la capete spre mijloc
sau invers.
Atmosfera relaţională din cadrul unui grup, şi aici ne referim la aria socio-emoţională, poate fi
pozitivă (aria I) sau negativă (aria III). Cu referire la prima arie, în cadrul interacţiunilor, persoanele
manifestă apropiere faţă de ceilalţi membri, exprimând căldură şi afecţiune. Ele apreciază, laudă şi
stimulează oricare efort exprimat din partea oricărui membru al grupului, chiar dacă ceea ce s-a
întreprins este mai puţin relevant pentru îndeplinirea sarcinii grupului. În acelaşi timp, persoanele
practică ascultarea activă, sunt atente şi receptive la nevoile celorlalţi, exprimându-şi disponibilitatea de
a oferi ajutor. Chiar dacă situaţia devine tensionată, ele se vor grăbi să aplaneze cât mai repede un
conflict, manifestând o atitudine împăciuitoare faţă de membrii aflaţi în dispută sau vor încerca să
distragă atenţia tuturor printr-o glumă. În general, atitudinea manifestată este una pozitivă şi
reconfortantă.
În sens opus, alţi membri creează o atmosferă neplăcută în grup. Disconfortul poate fi produs
într-o manieră pasivă sau activă. În primul caz, este vorba despre exprimarea unei tendinţe de evitare a
implicării în cadrul interacţiunilor, manifestând dezinteres generalizat sau refuz de colaborare tacit.
Dacă, totuşi, sunt determinate să ia o atitudine, vor prefera să genereze răspunsuri evazive, formale.
Putem deduce amplificarea unor discrepanţe dintre sinele privat şi public, ceea ce determină
manifestarea comportamentelor de complezenţă şi conduite escapiste. În al doilea caz, disconfortul este
(re)suscitat prin denigrarea statusului social formal al membrilor grupului. Aceste persoane fie provoacă
incidente, fie le amplifică, creând premizele instalării unor tensiuni. Ele sunt refractare la sugestiile
celorlalţi şi refuză invitaţiile repetate spre colaborare. Atunci când li se solicită să-şi exprime un punct de
vedre, ele manifestă scepticism sau abordează subiectul cu sarcasm. Deşi nu este vorba despre un
grup de prieteni, acestea pot recurge la tachinări.
Aria care vizează sarcina se subîmparte şi ea în două tipuri: domeniul întrebări-lor (Questions) (II
C) şi răspunsuri-lor (Attempted answers) (II B). În cazul în care grupul se întruneşte pentru a rezolva o
problemă sau pentru a genera alternative care să fie avute în vedere pentru luarea unei decizii, este
nevoie în primul rând de a defini acea problemă şi cerinţele subsecvente. Pentru aceasta, în prima fază
membrii încearcă să clarifice dacă şi în ce măsură sarcina a fost înţeleasă. Bineînţeles, este greu de
imaginat o muncă eficientă în cazul în care toţi membrii comunică în acelaşi timp. În principiu, liderul
grupului sau persoana care a solicitat întrunirea membrilor (re)aduce la cunoştinţă scopul întrunirii, care
e posibil să fi fost anunţat anterior. În cazul în care un membru necesită o informaţie suplimentară, el o
va solicita liderului, unui alt membru sau întregului grup. La rândul său, persoana căreia i se adresează
sau care cunoaşte aspectele chestiunii va oferi un răspuns care poate să acopere cerinţa sau răspunsul
să nu fie satisfăcător. În funcţie de caz, membrii pot cere sau oferi informaţii suplimentare pentru a fi
siguri că, atât ei înşişi, cât şi ceilalţi membri, au înţeles corect datele problemei. De puţine ori, însă,
încercarea de a soluţiona o problemă implică doar raportarea la nişte standarde obiective. În cele mai
multe cazuri, discuţia este dominată de solicitarea şi exprimarea opiniilor şi atitudinilor în privinţa cărora
modalitatea de raportare este subiectivă. Indiferent de caz, grupul va propune/elimina unele dintre
soluţii posibile, urmând a se lua o decizie în final, dacă aceasta reprezintă scopul final din cadrul
întrunirii de grup.
Chiar dacă cele două arii sunt demarcate în grila propusă de Bales, se poate observa că un
comportament poate conţine, în acelaşi timp, şi o componentă cognitivă, şi una afectivă. De exemplu,
un membru al grupului poate împărtăşi ceea ce simte la un moment dat. Or, exprimarea unei emoţii
poate să facă parte din aria centrată pe sarcină, declarată a fi neutră (Task area: neutral), aşa cum se
poate constata în cadrul categoriilor „Exprimarea/solicitarea unei opinii” (5 şi 8). Pentru a nu se crea

269
OCTAVIAN ONICI

suprapuneri sau confuzii, este necesar să se delimiteze „ce” informaţie este transmisă şi „cum” se
realizează aceasta.
O altă modalitate de abordare a grilei este explorarea categoriilor pe perechi de la mijloc către
capete. Bales propune noţiunea de echilibru (1951, p. 10) atunci când se referă la o proporţie apropiată
a comportamentelor manifestate din cadrul unor perechi de categorii particulare. Acestea se regăsesc la
nivelul ariilor problemelor specifice din cadrul interacţiunilor (a-f).

3. ABORDAREA DRAMATURGICĂ STADIALĂ

O altă perspectivă care scoate în evidenţă rolurile sociale de grup este propusă de către Kuypers
şi Alers (1996). Valorificând concepţia propusă de Redl în anii ’40, centrată pe analiza resimţirii stărilor
afective a liderului din cadrul unui grup, se pot deduce două aspecte pe care se sprijină această viziune:
a. pentru a atinge un scop colectiv, membrii grupului traversează etape succesive, numite etape
de dezvoltare, iar în abordarea de faţă ne vom raporta la patru stadii: incluziunea, autoritatea,
intimitatea şi separarea.
b. gradul de implicare şi contribuţie într-o sarcină sunt diferite în funcţie de nevoile personale ale
membrilor grupului. Astfel, unii membri, „persoane centrale”, vor juca un rol decisiv în cadrul grupului,
asumându-şi anumite roluri specifice. Acţiunile întreprinse ascund motivaţii specifice, mai mult sau mai
puţin vizibile.
Comparativ cu modelele expuse anterior, numărul rolurilor de grup este redus, iar traiectul urmărit
de către membri pentru a atinge un scop s-ar desfăşura asemenea unui scenariu dintr-o dramă.
Prezentăm, prin urmare, cele patru stadii aşa cum sunt concepute de către Kuypers şi Alers (1996):

I. Apartenenţa (Inclusion / belonging to)

Un grup nu poate fi conceput în lipsa unui scop colectiv, altminteri nu există nici o raţiune ca un
grup să existe. În acelaşi timp, de cele mai multe ori, scopurile sunt rezultanta factorilor externi (external
demands), astfel încât este necesar de a şti în ce măsură membrii grupului sunt dispuşi să-şi canalizeze
eforturile pentru a le atinge.
Stimularea membrilor pentru a da curs unei provocări nu apare din senin, ci este declanşată de
către o anumită persoană. În principiu, liderul oficial al grupului este cel care anunţă membrii în privinţa
noului obiectiv, deşi iniţiativa poate fi a altui membru din grup. Mobilizatorul (the shaper) are un interes
special pentru ca o sarcină să fie pusă pe roate şi ideal pentru el ar fi ca acest interes să nu fie
deconspirat. La urma-urmei, acesta urmează să valorizeze o parte din resursele grupului în avantajul
său, idee care ar putea declanşa reacţii negative, asemenea consecinţelor fenomenului reactanţei
psihologice. Mobilizatorul va căuta, de fapt, să suscite interesul membrilor grupului, va invoca avantajele
pe care grupul le va obţine în final.
Interesul „mobilizatorului” poate ieşi la suprafaţă la un moment dat sau poate fi bănuit precoce de
către un alt membru al grupului. Ne referim aici la rolul social de sabotor (the saboteur), cel care opune
rezistenţă noii idei emise de către „mobilizator”. Conform lui Kuypers şi Alers (1996), încercările sale
urmăresc îndepărtarea grupului de acceptarea noului scop, astfel degrevându-se el însuşi de la anumite
obligaţii. Este posibil ca, în plus, acesta să urmărească atragerea atenţiei din partea grupului. Dacă prin
aceasta reuşeşte să deturneze grupul către o altă acţiune sau non-acţiune, el va scuti grupul de un
efort. Acest merit nu va trece neobservat. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, se impune o clarificare
asupra noului scop şi va urma o decizie dacă merită sau nu alocarea resurselor necesare. Se
prefigurează apariţia altui rol în scenă – organizatorul (the organizer), care solicită o revizuire a
aspectelor discutate în grup în legătură cu noua problemă şi necesitatea impunerii unei viziuni
organizate. Se poate uşor imagina că lipsa unui astfel de rol compromite buna desfăşurare a mersului
lucrurilor în grup, iar întârzierea unei astfel de iniţiative poate contribui la instalarea unor tensiuni care
sunt nocive şi consumatoare de energii.

270
 
PSIHOLOGIA GRUPURILOR SOCIALE

II. Autoritatea (Authority)

Să admitem că noul scop a fost acceptat. Aceasta presupune elaborarea unui set de norme
instrumentale şi relaţionale, a căror respectare va ghida grupul în atingerea obiectivelor. Totuşi, există
posibilitatea ca, după o perioadă, un membru să refuze sau să încalce norma de grup. Aceasta va
determina grupul să recurgă, iniţial, la ameninţări cu pedeapsa, apoi la pedepse propriu-zise. Tiranul
(the tyrant) este membrul care este implicat direct în sancţionarea deviantului. Constrângerile, deşi
apreciate ca fiind corecte de către membrii grupului, induc o stare afectivă negativă în ansamblu. Similar
rezolvării disputei dintre „mobilizator” şi „sabotor” din primul stadiu, şi aici un membru va prelua iniţiativa
pentru a contracara manifestările „tiranului”, care vor fi percepute din ce în ce mai mult ca fiind abuzive.
Eroul (the hero) va milita pentru necesitatea respectării libertăţii şi autonomiei membrilor grupului, iar o
astfel de viziune democratică va atrage foarte probabil mai mulţi adepţi. Cel care va soluţiona conflictul
instalat, propunând un model comportamental viabil, şi care va fi acceptat de către toţi membrii, poate fi
considerat liderul (the leader) grupului.

III. Intimitatea (Intimacy)

Parcurgerea celor două stadii crează senzaţia asistării la o furtună de vară fără consecinţe
dezastruoase. Abia acum, după consumarea tuturor tensiunilor, se instalează o perioadă mai calmă.
Chiar dacă unii membri nu sunt întru totul de acord cu felul în care stau lucrurile, manifestările
rezistenţelor sunt sporadice şi pe cale de dispariţie. Strategia unică, pe care toţi membrii au acceptat-o,
pare să instaleze consensul de grup. În acest stadiu, membrii sunt în căutarea unei soluţii pentru a
împăca două fenomene: depersonalizarea şi personalizarea. Accentuarea similarităţii dintre sine şi
ceilalţi membri ar satisface nevoia de apartenenţă, de integrare în cadrul grupului, iar nevoia de
diferenţiere dictează dorinţa unicităţii persoanei. Există mai multe modalităţi de rezolvare a acestei
probleme. Cel care reuşeşte să îmbine cele două nevoi într-o manieră fericită este idolul (the idol).
Kuypers şi Alers (1996) folosesc termenul de simbioză pentru a desemna această stare de împăcare şi
plenitudine. Calea de mijloc este greu de găsit, mai ales că, prin aceasta, se înţelege atingerea unei
stări de echilibru. Cel care este atras de ipostaza „idolul”-ui şi, drept urmare, manifestă apropiere este
seducătorul (the seducer). Poate nu neapărat soluţia identificată de către „idol” i se va potrivi, dar
însăşi asocierea cu acesta promite un potenţial avantaj, mai ales în ochii membrilor grupului. În fine, ar
mai exista o modalitate prin care cele două nevoi pot fi soluţionate, fiind benefică deopotrivă pentru
membrul grupului, cât şi pentru grup în ansamblu. Bun-ul exemplu (the good example) va recurge la
împărtăşirea propriilor gânduri, emoţii, sentimente şi motivaţii în grup. Pe de o parte, prin aceasta el
însuşi încearcă să se clarifice în ceea ce gândeşte şi simte, pe de altă parte, informează grupul în
scopul obţinerii unei validări din partea acestora: este posibil să nu fie un caz unic.

IV. Separarea (Separation)

Odată ce scopul grupului a fost atins, va avea loc, inevitabil, un proces de reflectare asupra
sinelui şi a rolului pe care l-a jucat fiecare membru în grup. Deşi nu se întâmplă tot timpul, o astfel de
acţiune poate avea loc în grup în cadrul unei întâlniri mai mult sau mai puţin formale. Fie grupul practică
deja întâlniri post-factum, în care analizează felul în care evenimentele s-au desfăşurat de la debut
până la final, fie, în cazul în care membrii nu au experimentat o astfel de activitate, este propusă şi
implementată o astfel de întâlnire totalizatoare doar dacă există motivaţie în acest sens.
În această fază se pot contura două orientări ale membrilor. Cei care au depus efort în a unifica
grupul pe parcursul urmăririi scopului – părinţii (the parental members) – au o viziune preponderent
retrospectivă şi cei care au opus rezistenţă tendinţelor de unificare a grupului – copiii (children), care au
o viziune preponderent prospectivă. Dacă în primul caz acţionează mai degrabă o forţă centripetă, în
care membrii doresc continuarea şi pe viitor a colaborării similară cu cea înregistrată, în al doilea caz
acţionează mai degrabă o forţă centrifugă, o dorinţă de evadare sau de schimbare a interacţiunilor.
Este oricând posibil ca un membru să nu dezvolte nici un rol social din cele prezentate în acest
model, să-i fie caracteristic unul dintre acestea sau, în cadrul aceluiaşi stadiu / aceloraşi stadii diferite să

271
OCTAVIAN ONICI

îmbrăţişeze mai multe roluri consecutiv. Putem să construim diverse scenarii fictive asupra evoluţiei
unui membru în grup. De exemplu, cineva poate prelua iniţiativa rolului de „organizator”, pentru ca, mai
târziu, să devină lider şi să ajungă un „membru parental”, scenariu care decurge în istoricul persoanei
într-un grup şi care nu neapărat va fi aceeaşi în cadrul altui grup.
Rolurile sociale de grup nu pot fi catalogate drept bune sau rele, ci mai mult sau mai puţin
potrivite pentru o persoană. Întrebarea care se ridică este: în ce măsură aplicarea unui tipar de
interacţiune aplicat contribuie la eficienţa în cadrul grupului? şi aici ne referim atât la contribuţiile pe
termen scurt, în ceea ce priveşte îndeplinirea unei sarcini colective, cât şi pe termen îndelungat, adică
crearea, menţinerea şi încurajarea bunelor relaţii dintre membri. Dacă eficienţa nu este cea scontată,
atunci ce se poate întreprinde ca rezultatul să fie cel puţin satisfăcător?

272