MODALITĂŢI PSIHOLOGICE DE RELAȚIONARE ÎN PROCESULUI

EDUCAȚIONAL.

În funcţie de modul efectiv în care se realizează comunicarea în grup şi de personalităţile

/rolurile subordonaţilor profesorul/managerul trebui să adopte conduite apte să neutralizeze
conflictele şi să direcţioneze spre realizarea sarcinilor. Iată un exemplu cu astfel de conduite:

Cazul Ce trebuie să facă liderul

1. Tăcere îndelungată a unui membru. 1. Să-l interpeleze, fără a forţa. Să-l cunoască
bine pe membrul respectiv şi mai ales reactia
lui la frustrare (la nemulţumire).
2. Tăcere în masă. 2.Nu rupe tăcerea (în prima fază). Interoghează
grupul în legătură cu sensul tăcerii.
3. Conflicte 3.Analizează reactiile dintre cei implicaţi.
Realizează „ascultare activă”. Mediază
conflictul şi-l rezolvă prin met. victorie-
victorie.
4. Evitarea problemei 4. Analizează formele în care grupul evită
problema. Renunţă.
5. Vorbăreţul (palavragiul) 5. Îi cere în mod expres să fie scurt. Rezumă şi
dă cuvîntul altuia. Îi cere să înceteze.
6. Deviantul (obsedat de alte probleme) 6.Îl antrenează în subiectul discutat. Strategii
de motivare a grupului/echipei.

Pentru o bună eficienţă a grupului /echipei, pentru ca membrii echipei să aibă sentimentul
de co- participare şi de valorizare, este de dorit ca:
a) rolurile să fie asumate pe bază de voluntariat sau prin negociere în echipă, în funcţie de
competenţele, implicarea şi disponibilităţile fiecăruia,
b) sarcinile care decurg din rolurile asumate să fie bine definite în echipă;
c) membrii echipei trebuie sau aibă o imagine destul de clară a scopului efortului lor, a
contextului şi implicaţiilor rezultatului sau produsului final spre care tind.
În plus, membrii grupului trebuie: d) să aibă acces la informaţii relevante, să posede
cunoştinţele sau competenţele pentru a interpreta şi utiliza aceste informaţii;
e) să primească feed-back, să fie informaţi asupra rezultatelor lor şi a caracteristicilor
acestor rezultate;
f) să fie trataţi echitabil şi recompensaţi (moral sau material) în funcţie de efortul depus şi
rezultatele obţinute.
Elena PUZUR, Dr.în psihologie, lector universitar, IȘE
 Pot fi utilizate însă şi alte diferite „metode” sau strategii de motivare:
 metoda ameninţării comune - înseamnă a pune întreaga echipă într-o situaţie
dezagreabilă, astfel încât dorinţa de a ieşi din respectiva situaţie va fi cea care va motiva întreaga
echipă şi va cimenta coeziunea grupului. Ameninţarea trebuie să permită găsirea de soluţii prin
mobilizarea întregului grup şi trebuie să fie percepută ca venind din afară.
 metoda recompensei comune – presupune, în funcţie de posibilităţi şi de
aptitudinile grupului, motivarea prin anunţarea (şi acordarea) unei recompense colective (care nu
poate fi „împărţită” individual), pentru momentul în care echipa reuşeşte să atingă un obiectiv
dificil într-un termen de timp fixat.
 metoda competiţiei – presupune, într-o ambianţă de valorizare posibilă şi acceptată,
organizarea de competiţii inter-echipe, situaţii în care competiţia şi producţiile echipelor vor fi
realizate în prezenţa unui public sau a unor evaluatori externi.
 metoda motivaţiei comune – înseamnă a utiliza o motivaţie dominantă comună
(identificată în urma discuţiilor individuale sau colective), lăsând grupului libertatea de a alege
mijloacele, de a stabili detaliile de organizare, de gestionare a resurselor financiare şi de a
conduce realizarea acelei dorinţe sau aspiraţii comune.

Elena PUZUR, Dr.în psihologie, lector universitar, IȘE