CONFLICTUL, OCAZII DE ÎNVĂŢARE, DE AUTO ŞI

INTERCUNOAŞTERE
Căpriţă Paraschiva
Colegiul Economic Buzău

În relaţia profesor – elev, situaţiile conflictuale reprezintă adevărate teste de abilitate şi

deontologie profesională pe care educatorul trebuie să le susţină.
Ce este un conflict? CONFLICTUS (lat.) = a se lovi unul pe altul.

neînţelegere
dezacord ciocnire de interese

diferend
ceartă

CONFLICT
discuţie (marcată
de violenţă)
dispută

înfruntare confruntare antagonism

Comunicarea are implicaţii atât asupra canalelor de comunicare cât şi asupra mediului în
care evoluează participanţii.
Deoarece profesorul şi elevul dezvoltă activităţi comune bazate în esenţă pe comunicare,
este important de ştiut şi acceptat următoarele:
 comunicarea este o realitate firească a vieţii cotidiene, inerentă în relaţiile interumane;
 conflictul poate fi tratat pe căi pozitive sau negative:
 abordat pozitiv, conflictul, de regulă ideatic, poate determina creşterea personală,
afirmarea personalităţii, schimbarea socială.
1
 abordat negativ, conflictul are rezultate distinctive asupra psihicului, fizicului,
spiritului.
 într-un conflict, sentimentele sunt foarte importante (îndeosebi cele neconştientizate,
patimile, vanitatea etc.);
 întotdeauna, un conflict poate fi soluţionat dacă i se cunoaşte sursele şi dacă se doreşte
efectiv detensionarea sa;
 conflictul din mediul şcolar trebuie neapărat negociat, încercând să se ajungă la o soluţie
acceptabilă pentru ambele părţi.
Surse ale conflictelor şcolare:
 nevoile fundamentale: libertatea, afirmarea, succesul (încălcarea lor generează
conflicte), cunoaşterea, acţiunea;
 valorile diferite: profesorul şi şcolarul aparţin unor timpuri diferite; au credinţe diferite,
gândesc diferit, raportându-se la valori diferite;
 percepţiile diferite: când oamenii văd diferit un anumit lucru, sau gândesc diferit despre
el, pot apare situaţii conflictuale;
 interese diferite: determină preocupări diferite, abordări diferite, explicaţii diferite;
 resursele limitate: gen spaţii, logistică, timp, disponibilitate – alterează relaţia profesor –
elev;
 nevoile psihologice: respectul de sine, liniştea interioară, buna înţelegere, afecţiunea,
fericirea. Alterarea acestor nevoi atrage apariţia conflictelor interioare, care pot provoca conflicte cu
ceilalţi actori educaţionali.
Concluzie: sursele conflictuale sunt limitate ca număr, dar determină o varietate de conflicte
(conflictul cu noi înşine, cu familia, cu prietenii, cu colegii, cu partenerul educaţional).
Factori de escaladare şi de diminuare a conflictului:
Conflictul poate fi angajat sau rezolvat, bazându-se pe: putere, drepturi, interese.
Un conflict va fi accentuat dacă: Un conflict va fi diminuat dacă:
1. Cealaltă parte este considerat un inamic 1. Persoanele implicate sunt de bună
sau o persoană „rea”. credinţă, imparţiale şi capabile să asculte
activ.
2. Se implică – direct sau indirect – alte 2. Părţile se concentrează exclusiv asupra
persoane (diriginte, director, alţi profesori, problemelor aflate în discuţie şi nu
alţi elevi). procedează la etichetări.
3. Una din ambele persoane se simt 3. Se renunţă la ameninţări sau dacă deja au
ameninţate de cealaltă parte (fără fost spuse – să fie la timp retrase (eventual
posibilitate de reacţie). cu scuze).
4 .Părţile nu sunt interesate să menţină o 4. Persoanele implicate au cooperat în

2
 Un conflict va fi accentuat dacă: Un conflict va fi diminuat dacă:
relaţie trecut şi vor să continue relaţia.
5. Problemele implicate în conflict sunt în 5. Interesele – deşi diferite – sunt văzute ca
mod exagerat notate ca extrem de posibil de negociat în mod amiabil.
importante (neconcordant cu realitatea).
6. Există o lipsă de abilităţi de rezolvare a 6. Persoanele implicate acceptă ajutor
conflictului. extern pentru rezolvarea conflictului.

Cauze ale comportamentului perturbator al elevilor (Emil Stan, 1997, pag. 89)
 modul de manifestare a profesorului;
 antipatia faţă de şcoală (eventual învăţare);
 comportamentul impulsiv (elev agresiv);
 ignorarea regulilor (elev rebel);
 conflictele între sistemele de reguli opuse (reguli ale profesorului – reguli tabu ale
elevilor);
 izolarea socială (chiar marginalizare);
 nevoia expresă de recunoaştere socială;
 agresivitatea umană înnăscută;
 anxietatea.
Una din modalităţile de diminuare sau chiar rezolvare a unui conflict o constituie
ASCULTAREA ACTIVĂ – care este crucială într-o comunicare eficientă, lipsită de conflicte.
Dezvoltarea acuităţii de a asculta activ este o expresie bună pentru cel care doreşte să rezolve un
conflict pentru că:
 cel care vorbeşte doreşte să i se acorde atenţie;
 cel care vorbeşte are impresia că este important, respectat;
 este o bună practică să nu iei notiţe, ci doar să asculţi şi să reţii idei. Aşa vorbitorul nu se
va intimida, ci se va relaxa şi va fi firesc, cu mintea deschisă.

Să-şi resolve
Să treaca singur
la etapa
Scopul ascultării 3
problemele
Să se descarce
următoare în
active Să dea putere
emoţional
rezolvarea conflictului
celuilalt
 Etapele unei ascultări active:
I. Lăsaţi interlocutorul să vorbească:
 nu întrerupeţi;
 nu daţi sugestii;
 aveţi răbdare;
 nu faceţi trimiteri la propriile sentimente/experienţa dumneavoastră;
II. Fiţi empatic (puneţi-vă în situaţia interlocutorului):
 prindeţi ideea principală şi angajaţi-vă în a-l înţelege pe vorbitor;
 dăruiţi-vă, puneţi-vă în locul vorbitorului pentru a înţelege cu adevărat prin ce trece;
III. Puneţi întrebări pentru a înţelege mai bine:
 reformulaţi cele mai importante gânduri şi sentimente ale vorbitorului (pe care le vedeţi
şi le simţiţi). Dar, atenţie! Nu manifestaţi acord sau dezacord.
IV. Verificaţi dacă aţi înţeles:
 întrebaţi interlocutorul dacă mai există ceva ce ar vrea să mai spună;
 rezumaţi şi integraţi cele ascultate;
V. Îndemnaţi interlocutorul să se confeseze:
 să spună ce a simţit, ce a înţeles, ce ar mai vrea.
Bariere ale ascultării active:
 glasul raţiunii: ascultarea propriilor gânduri, concomitent cu ascultarea celuilalt;
 judecata: respectiv emiterea de aprecieri despre cel care vorbeşte;
 filtrarea: alegerea numai a unor informaţii date de vorbitor şi ignorarea celorlalte;
 anticiparea: credinţa proprie că ştii deja ceea ce vorbitorul abia urmează să spună,
înainte ca acesta să fi terminat de vorbit.

BIBLIOGRAFIE:

1. Alina Coman, Tehnici de comunicare, Editura Ch. Beck, 2008.

2. Cornelius, H., Faire, S., Ştiinţa rezolvării conflictelor, Editura Ştiinţifică şi Tehnică,
Bucureşti.
3. Emil Stan, Profesorul între acţiune şi putere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1997.