CUPRINS

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII PRELIMINARE PRIVIND DINAMICA

GRUPURILOR
1.1. Delimitări conceptuale
1.2. Dinamica grupului
CAPITOLUL II RELAŢIILE, STRUCTURILE ŞI TIPURILE DE GRUP
2.1. Relaţiile de grup
2.2. Structurile de grup
2.3. Conducerea grupurilor
2.4. Transfer şi cotransfer în munca de grup
2.5. Principii etice pentru conducătorii de grup
2.6. Probleme comportamentale cu membri de grup dificili
2.7. Caracteristicile principalelor tipuri de grupuri
CAPITOLUL III CUNOAŞTEREA ŞI ACTIVAREA GRUPURILOR SOCIALE
3.1. Necesitatea cunoaşterii şi activării grupurilor sociale
3.2. Metode şi tehnici de cunoaştere a grupurilor
3.3. Metode şi tehnici de activare a grupurilor
CAPITOLUL IV INTERVENŢIE ŞI SCHIMBARE ÎN GRUPURILE SOCIALE
4.1.Intervenţia pentru sensibilizarea psihosocială a membrilor
4.2.Intervenţia pentru ameliorarea structurilor socioafective ale grupurilor
4.3.Intervenţia pentru schimbarea atitudinilor şi opiniilor membrilor
4.4.Intervenție și manipulare
BIBLIOGRAFIE

3
 CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII PRELIMINARE PRIVIND
DINAMICA GRUPURILOR

1.1.Delimitări conceptuale

Psihosociologia operează cu noţiunea de grup înţelegând prin aceasta un

ansamblu uman care prezintă două caracteristici esenţiale, şi anume:
interacţiunea şi structura. Interacţiunea rezultă din influenţa reciprocă a
membrilor grupului manifestată prin comportamentul interpersonal. Un individ,
prin acţiunile sale, stimulează comportamentul altui individ care, prin răspunsul
său, îl stimulează din nou pe primul. Există deci o intercondiţionare a indivizilor
din grup prin intermediul acţiunilor de stimulare şi răspuns, răspunsuri care, la
rândul lor, devin stimuli pentru alte acţiuni. Noţiunea de structură a grupului
completează şi dă conţinut noţiunii de interacţiune. Interacţiunile pot fi inegale ca
număr.
În interesul grupului interacţiunea este reglementată şi chiar determinată de
structura acestuia. Trebuie să amintim şi situaţia mai rară în care o situaţie
colectivă obişnuită se transformă într-o situaţie de grup. Trecerea dintr-o stare în
alta corespunde structurii la care se ajunge la un moment dat. Multitudinea de
relaţii şi structuri determină o varietate de grupuri, clasificate după mai multe
criterii. Această teorie ne permite să distingem grupul ca un ansamblu concret, de
grupul ca un ansamblu abstract. Un model de ansamblu abstract este categoria
statistică care include persoane pe baza unui singur criteriu (persoane ce locuiesc
pe aceeaşi stradă). Caracterul ambiguu al conceptelor a făcut necesară o
taxonomie mai riguroasă, delimitând 5 câmpuri de interes: indivizii, grupurile
restrânse, masele, formaţiunile sociale (grupuri sociale, colectivităţi, organisme)
şi societăţile globale.
În orice societate există grupuri de un tip sau altul. Grupul social este un
ansamblu mai mult sau mai puţin numeros de persoane, însă două sau mai multe
persoane aflate împreună nu formează un grup social.
De exemplu: persoanele aflate într-un mijloc de transport în comun nu
constituie un grup social.
Pentru a fi grup este necesar ca:
- acele persoane să interacţioneze şi
- să aibă sentimentul de apartenenţă la grup (sentimentul de « noi »).
Din punct de vedere sociologic, grupul reprezintă “un ansamblu de fiinţe care
sunt efectiv unite printr-o legătură socială”. Când sociologul vorbeşte de grup, el
înţelege “o formaţiune socială” (o reţea de indivizi care au în comun modele
culturale, ce contribuie la stabilirea unor procese de uniformizare, de redistribuire
a statutelor, poziţiilor şi rolurilor în acel grup) printre care distinge: grupurile
sociale, colectivităţile şi organizaţiile:
a) grupul social este acea formaţiune socială în interiorul căreia indivizii sunt
uniţi prin relaţii şi interacţionează conform unor reguli, împărtăşind sentimentul
de a constitui o entitate, astfel încât membrii s-ar putea recunoaşte ca atare; este
4
constituit din indivizi a căror reţea se organizează prin complementaritate;
obiectivul lui manifest constă în faptul că răspunde la o nevoie
obiectivă/subiectivă a membrilor;
b) Conceptul de colectivitate se aplică mediilor în care interacţiunea lipseşte, în
general, dar membri împărtăşesc anumite norme/principii (exemplu: etniile,
statul, biserica);
c) Organizaţiile sunt formaţiuni sociale pe care indivizii le-au fondat în mod
deliberat, în cadrul cărora ei îşi amenajează mijloacele de decizie, de execuţie şi
de control, în vederea unui obiectiv specific, ce determină sensul general al
interacţiunilor între persoanele asociate în urmărirea acestui obiectiv.
În plan societal, întâlnim societatea globală care cuprinde totalitatea oamenilor
de pe un teritoriu dat, şi în care reperăm formaţiunile sociale enumerate.
Analiza critică făcută asupra diferitelor definiţii date grupului a evidenţiat o serie
de caracteristici ale grupului restrâns:
a. o unitate de timp şi de loc, un “aici şi acum” denumită “umăr la umăr”;
b. o semnificaţie, o raţiune de a fi şi de a rămâne împreună;
c. o soartă relativ comună: participanţii vor împărtăşi experienţele şi efectele lor
(grup experienţial);
d. posibilitatea perceperii şi a reprezentării fiecărui membru de către ceilalţi:
grupuri "faţă în faţă”;
e. o “entitativitate” percepută de membri şi persoanele exterioare grupului;
f. posibilitatea instaurării unui proces interactiv efectiv: membrii să poată
comunica între ei (fie şi nonverbal) şi să se influenţeze reciproc;
g. o durată suficientă pentru ca un eventual proces de instituţionalizare să fie
declanşat: s-ar putea dezvolta o structură (în sens de pattern relativ stabil de
relaţii) exprimată prin funcţii, roluri, norme, facilitând pe termen lung
integrarea şi identificarea membrilor.
Pentru a defini grupul trebuie să evidenţiem câteva expresii sub care el apare:
- grupul, ca mediu existenţial al indivizilor, ca spaţiu în care aceştia îşi
desfăşoară activitatea, întreţin relaţii, cooperează, se ajută/se confruntă
între ei, se centrează pe realizarea scopurilor comune/împiedică
finalizarea lor, sunt satisfăcuţi/nemulţumiţi, stresaţi, se implică activ,
responsabil în activităţile de grup/pasiv şi formal, sunt animaţi şi
impulsionaţi spre activitate de motive de ordin social/meschine,
individualist-utilitariste;
- grupul, ca nivel specific de organizare al realităţii sociale, care nu se
reduce la suma membrilor săi, nu este echivalent cu indivizii luaţi
separat, cu contribuţia şi eforturile lor personale însumate, ci al cărui
specific derivă din interacţiunea puternică şi autentică dintre toţi membrii
săi, în virtutea căreia se realizează orientarea acestora pe îndeplinirea
scopurilor ca şi ierarhizarea şi structurarea statutelor şi rolurilor sociale;
accentul cade nu pe adunarea spontană a unor persoane la un loc, ci pe
sistemul de interacţiuni, pe structura stabilă a acestuia, pe durabilitatea
îndelungată a normelor comportamentale;
- grupul, ca mijloc de socializare, formare a personalităţii umane, ca
mediu educativ şi educogen, în care se plămădesc personalitatea şi
5
 relaţiile dintre membrii componenţi, în care are loc clarificarea
concepţiilor şi atitudinilor despre sine, despre alţii şi despre grup, în care
se cristalizează conştiinţa de grup a participanţilor, în care omul se
formează ca personalitate;
- grupul ca factor determinant al comportamentului şi acţiunii umane, cu
influenţe pozitive şi negative asupra acestora, ca facilitator al inserţiei
sociale a acestuia; grupul îşi pune pecetea asupra personalităţii şi
performanţelor umane, o propulsează în sistemul de prestigiu al realităţii
sociale sau o devalorizează; el invită, incită, sugerează sau presează,
obligă spre acţiune, amplifică şi multiplică sau scade şi minimalizează
forţele şi responsabilităţile membrilor săi, determină sau amână şi
suspendă acţiunile membrilor componenţi, facilitează sau inhibă
comportamentul participanţilor;
- grupul ca centru activ, dinamic, evolutiv, nu doar al devenirii umane, ci şi
al autodevenirii, al schimbării şi transformării sale permanente; grupul nu
este imobil şi imuabil, ci, dimpotrivă, apare, se dezvoltă, evoluează, se
transformă, se dispersează, moare, are o istorie proprie, în funcţie de care
se configurează prezentul şi viitorul lui; mobilitatea în timp a grupurilor
sociale duce la schimbarea funcţiilor şi fizionomiei lor psihosociale;
- grupul ca produs al istoriei şi al împrejurărilor, dar şi ca generator de
istorie şi de împrejurări, situaţii, evenimente sociale, fapt care
evidenţiază rolul său atât la nivel macrosocial, într-o perspectivă mai
îndepărtată el fiind cel care hotărăşte liniile directoare ale istoriei (dacă
este vorba de un grup mare: clasa socială, popor, naţiune), cât şi pentru
viaţa cotidiană a individului (dacă este vorba de un grup mic: de
învăţătură, de muncă, de distracţie, de prieteni etc.).
Aceste laturi evidenţiază două aspecte importante:
A. Mai întâi, este conturată relaţia dialectică, de interacţiune şi interdependenţă,
care există între grup şi personalitatea membrilor lui. Factorii sociali au un rol
important în formarea personalităţii individului, personalitatea fiind atât expresia
grupurilor prin care a trecut individul de-a lungul existenţei sale: un individ este
conformist pentru că conformist a fost grupul din care a făcut parte, cât şi cauza
generatoare a unor fenomene de grup, a interacţiunii sociale, care poate duce nu
doar la constituirea unor climate diferite de grup, dar chiar la trecerea grupului
dintr-un stadiu de dezvoltare în altul: un individ, prin statutul şi puterea sa, poate
înfiinţa, anihila sau desfiinţa un grup. Dialectica relaţiei dintre grup şi
personalitate se exprimă între aceste două entităţi: calitatea personalităţii depinde
de calitatea grupului, a relaţiilor şi climatelor din cadrul lui. Relaţia sus amintită
arată că personalitatea, ca urmare a interacţiunii sociale, intervine activ în crearea,
stăpânirea, dirijarea şi depăşirea situaţiilor de grup. Apare deci necesitatea
interpretării nuanţate a locului şi rolului grupului şi personalităţii umane în
dinamica vieţii sociale.
B. în al doilea rând, se sugerează necesitatea organizării unor acţiuni speciale
de cunoaştere a acestuia în vederea ameliorării funcţionalităţii şi a sporirii
eficienţei sale. Iată doar trei argumente, care susţin o asemenea necesitate:

6
 - dacă grupul nu poate fi redus la suma membrilor săi, reducţie care nu este
nici reală nici posibilă, înseamnă că simpla cunoaştere separată a fiecărui
membru component nu este suficientă şi relevantă pentru a cunoaşte grupul
în întregul său şi că, dimpotrivă, este necesară investigarea şi cunoaşterea
directă a însăşi acestei totalităţi care este grupul;
- dacă grupul dispune de importante influenţe pozitive/negative asupra
comportamentului relaţional şi performanţial al omului, cunoaşterea
acestora, în vederea facilitării intrării în acţiune a celor pozitive, se impune
de la sine;
- dacă grupul dispune de o dinamică extraordinară, lăsarea ei la voia
întâmplării ar putea duce grupul pe căi greşite, spre ineficienţă; dirijarea
dinamicii grupului nu se poate realiza fără o cunoaştere adecvată a legilor şi
factorilor dinamici.
Grupul restrâns (limitat, mic) nu este caracterizat prin istoricitate şi stabilitate,
proprii grupului social. Termenul “restrâns” înseamnă atât un număr mic de
persoane componente, cât şi referirea la grupurile circumscrise în spaţiu şi timp,
aici şi acum, ai căror membri au posibilitatea unei percepţii reciproce şi a unei
interacţiuni directe. Grupurile sociale primare pot să se identifice cu grupurile
restrânse şi analizate ca atare. Grupul restrâns este definit ca “un ansamblu de
persoane în număr mai mare sau egal cu cinci, efectiv adunate în acelaşi timp
într-un acelaşi loc, având posibilitatea să se perceapă, să comunice şi să
interacţioneze la nivelul interpersonal şi intragrupal, în mod direct şi reciproc,
împărtăşind o oarecare experienţă, suficient de semnificativă şi de durabilă
pentru a începe, eventual, un proces instituant şi pentru a realiza o anumită
entitativitate”. Odată cu creşterea numărului de membrii, creşte tendinţa de
fracţionare şi repliere în triade şi indiferenţa faţă de un număr tot mai mare de
membri ai grupului. Un număr mic facilitează formarea unor legături afective şi
centrarea pe relaţiile interpersonale.
1.2.Dinamica grupului
Termenul ,,dinamică” provine de la cuvântul grecesc „dynamis”, care înseamnă
forţă, putere, mişcare. Dinamica grupului ar însemna forţele care acţionează în
interiorul unui grup, iar cercetarea dinamicii grupului s-ar centra asupra acestor
forţe: naşterea lor, modificările ulterioare, consecinţe etc.
Cercetătorii au conceput termenul de “dinamica grupurilor” desemnând fie
munca animatorului de grup, care se ocupă de “rezolvarea conflictelor sociale”,
fie acele tehnici de grup care constituie aşa-numitele mijloace de aplicare (a
experienţelor de grup efectuate în laborator) sau instrumente de formare, de
terapie, de animaţie, de intervenţie, care au în comun sprijinirea pe un grup.
În funcţie de caracteristicile sale, grupul poate asigura ascendenţa indivizilor de
care are nevoie şi se poate organiza în jurul unui şef. Acest proces poate fi înţeles
în termeni de dinamica de grup, care poate fi analizată după următoarea schemă:
- fiecare individ doreşte să-şi satisfacă nevoile persoanele, să-şi rezolve
tensiuni de natură interumană şi să-şi păstreze echilibrul;
- cea mai mare parte a trebuinţelor se pot satisface numai în raport cu alţi
indivizi sau grupuri de indivizi;

7
 - pentru fiecare individ, faptul de a întrebuinţa, în scopul satisfacerii nevoilor
sale, relaţiile cu ceilalţi reprezintă un proces activ.
Există o corelaţie strânsă între nevoia de satisfacere a trebuinţelor şi
multiplicitatea şi varietatea relaţiilor interpersonale pe care le stabilesc indivizii.
Grupul, ca o comuniune de individualităţi, trebuie format în aşa fel încât să aibă
calităţile şi forţa de a sprijini dezvoltarea şi manifestarea fiecărei persoane, în
strânsă legătură cu interesele lui. Prin activitate de/în grup se înţelege
modalitatea de organizare a activităţii, care foloseşte grupul ca mijloc al
influenţei exercitate de grup, ca factor al influenţării comportamentului
membrilor în raport cu obiectivele urmărite. Grupele de activitate pot fi:
omogene, eterogene sau de nivel, în funcţie de caracteristicile membrilor.
Pentru a se evita echivocurile, termenul de activitate de/ în grup trebuie bine
precizat, întrucât în literatura de specialitate este folosit în diferite ipostaze:
A. Astfel, activitatea pe grupe desemnează forma de organizare a activităţii în
care membrii grupului lucrează individual, după posibilităţile şi capacităţile
fiecăruia, având de rezolvat sarcini diferenţiate şi prin care se transmit cunoştinţe
şi se formează abilităţi, membrii grupului primind sarcini de îndeplinit potrivit
nivelului lor intelectual şi capacităţilor lor personale;
B. Activitatea de/în grup, presupune înfăptuirea unei sarcini comune de către
toţi membrii grupului, prin colaborare şi participare activă.
În ciuda contribuţiei semnificative la practică, există o discrepanţă între accentul
pus pe grupuri şi realitatea efectivă din teren. O parte a dificultăţilor întâmpinate
rezidă în modul de structurare a practicii şi în nivelul relativ al abordării
specializate în cazul intervenţiei la nivel individual, de grup sau comunitar.

8
 CAPITOLUL II
RELAŢIILE, STRUCTURILE ŞI
PSIHOLOGIA DE GRUP

2.1.Relaţiile de grup
În cadrul grupurilor sociale există şi funcţionează o mare varietate de relaţii
interumane, clasificate după diferite criterii, cel mai semnificativ fiind cel al
conţinutului lor psihologic.
Astfel, conţinuturile psihologice cognitive (oamenii se văd, se aud, elaborează
păreri, impresii sau convingeri unii despre alţii, se cunosc mai mult sau mai puţin
adecvat între ei), comunicaţionale (comunică unii cu alţii, fac schimb de
cunoştinţe şi informaţii) şi cele afectiv-simpatetice (de preferinţă sau de
respingere, de simpatie sau de antipatie) dau naştere la principalele categorii de
relaţii interumane întâlnite frecvent în dinamica grupurilor sociale.
A. Relaţiile cognitive sau de cunoaştere dintre membrii grupurilor vizează
colectarea de informaţii despre parteneri, interpretarea lor cât mai corectă în
vederea cunoaşterii acestora. Cu cât intercunoaşterea dintre membrii unui grup
este mai bună, mai autentică, cu atât probabilitatea funcţionării fireşti, normale a
grupului este mai mare. în caz contrar, relaţiile dintre oameni se dereglează, apar
transferuri nedorite, imagini false, ce conduc la intrarea în acţiune a unor iluzii
perceptive, cum ar fi: indulgenţa exagerată, inerţia percepţiei, atribuirea sau
proiecţia, stereotipia etc.
B. Relaţiile comunicaţionale dintre membrii grupurilor sociale sunt atât de
importante, încât unii autori nu s-au sfiit să le considere ca reprezentând unul
dintre elementele cheie în înţelegerea şi definirea relaţiilor interumane în general,
a grupurilor şi chiar a societăţii. Ele sunt importante atât prin influenţele sau
“funcţiile” pozitive pe care le au în grupurile sociale (permit îndeplinirea
sarcinilor colective grupului; favorizează coeziunea şi unitatea acestuia;
valorizează grupul, făcând cunoscută prezenţa lui, originalitatea, importanţa şi
afirmarea de sine a grupului; dau posibilitatea rezolvării problemelor
interpersonale şi de grup etc.), cât şi prin influenţele şi “funcţiile” negative
(diferite perturbări ale comunicării, precum blocajul, bruiajul, filtrarea şi
distorsiunea informaţiilor), care duc la apariţia unor grave disfuncţinalităţi şi chiar
prejudicii morale şi materiale în cadrul grupurilor sociale).
C. Relaţiile afectiv-simpatetice, de preferinţă/respingere, simpatie/antipatie dintre
membrii grupurilor, dau naştere la atmosfere calde, umane, apropiate sau,
dimpotrivă, la atmosfere afective tensional-conflictuale, care pot stimula, perturba
sau inhiba starea generală de spirit a membrilor grupurilor, ca şi randamentul
activităţii lor.

2.2. Structurile de grup

Diferitele tipuri de relaţii de grup, multiplicate şi realizate la nivelul întregului
grup, dau naştere la structurile cognitive, comunicaţionale şi preferenţiale ale
grupului mic, cu efecte evidente asupra dinamicii generale a grupurilor. Termenul
9
de structură se referă la organizarea internă sau modul de funcţionare a grupului.
Aceasta presupune înţelegerea felului în care sunt reglementate relațiile
interpersonale în grup.
Micu Alexandru propune un model mai explicit al grupului mic, înţelegând prin el
un ansamblu relativ stabil de modele interdependente ale poziţiei diferitelor
elemente ale grupului în cadrul unor activităţi de realizare a sarcinilor propuse.
Din această perspectivă s-ar distinge 4 tipuri de structuri şi anume:
a. Structura dată de modelul rolurilor pe care le au membrii grupului în acţiune;
b. Structura puterii, care reflectă ierarhia poziţiilor, adică autoritatea pe care o
au membrii şi relaţiile ce se stabilesc între poziţiile pe care le deţin;
c. Structura comunicaţiei atunci când se realizează o comunicare între membri în
plan orizontal sau în plan vertical;
d. Structura afectiv axiologică ce se referă la relaţiile de simpatie şi apreciere
dintre membrii grupului.
Din acţiunea preponderentă a unora dintre aceste structuri de grup, ca şi din
acţiunea corelată şi concomitentă a tuturor, rezultă alte tipuri de structuri
integrative ale grupului mic. Dacă la cele de mai sus adăugăm şi faptul că fiecare
tip de relaţie sau de structură psihologică interumană dă naştere, în
funcţionalitatea concretă, la diferite tipuri de psihologii sau climate de grup, vom
înţelege şi mai bine importanţa planului psihosocial în viaţa grupurilor umane.
Astfel, grupul va fi eficient numai în măsura în care îşi va găsi sau îi va fi
conferită o structură şi o psihologie operaţional-acţională optimă, în măsura în
care vom reuşi să stăpânim şi să dirijăm corespunzător propria sa dinamică. Acest
lucru înseamnă că grupul sau organizatorii lui trebuie ajutaţi să sesizeze, să
descifreze şi să înţeleagă propria lor existenţă şi devenire. Astfel, cunoaşterea şi
autocunoaşterea grupurilor, activarea acestora, formarea şi direcţionarea lor
adecvată, alături de alte măsuri de ordin psihosocial şi social, sporesc gradul de
eficienţă socială şi umană a grupurilor, gradul lor de implicare în rezolvarea
problemelor cu care se confruntă atât ele cât şi societatea în general.
Grupurile care sunt foarte structurate au tendinţa de a acţiona într-o manieră
directă şi deschisă şi se orientează în direcţia unei comunicări facile care adesea
poate deveni superficială. în acest grup nu se face o diferenţiere în ce priveşte
gradul de autoritate şi de putere. în cazul grupurilor mai puţin structurate
membrii grupului se interesează mai mult de procesele care au loc decât de
sarcina propusă, deschiderea spre discuţii fiind mare. Cercetările au stabilit două
criterii după care putem aprecia dacă o sumă de indivizi constituie sau nu un grup
structurat:
- oricare membru al grupului trebuie să cuprindă, în câmpul său psihologic,
ansamblul celorlalţi membri percepuţi în calitate de grup;
- membrii grupului trebuie să fie uniţi între ei printr-un sistem de
interacţiuni dinamice.
Multe grupuri se compun dintr-o serie de subgrupuri: omogene, având tendinţa de
a se delimita precis sau neomogene, fără a prezenta caracteristici speciale. între
subgrupele unui grup pot să existe relaţii orizontale sau verticale făcându-se
astfel distincţia între grupuri situate la acelaşi nivel de putere şi status şi grupuri

10
aflate în relaţii ierarhice implicând relaţii de putere şi statusuri diferite de
sub/supraordonare.
2.3. Conducerea grupurilor
Termenul de conducere desemnează o sinteză a teoriilor şi practicilor legate de
influenţă şi putere în societatea organizată. Astfel, în accepţiunea sa generală, el
reprezintă o funcţie bazată pe procedeul de influenţare pozitivă a unui individ sau
grup uman de către un alt individ. în orice grup uman există fenomene/poziţii de
conducere şi există lideri. S-a convenit astfel, ca poziţia socială încărcată cu
putere şi prestigii, ce conferă posibilitatea de influenţare interumană, să
desemneze domeniul conducerii, iar indivizii care ocupă această poziţie să se
numească lideri.
În general, conducerea grupului este dependentă de poziţia pe care fiecare
membru al grupului o ocupă în reţeaua ierarhică a comunicării. Indivizii care
primesc un număr mare de comunicaţii au mai multe şanse de a ocupa poziţia de
conducere faţă de cei care primesc un număr mai mic de comunicaţii şi care vor
avea dificultăţi în stabilirea poziţiei proprii în interiorul grupului. Din punct de
vedere al modului de accedere la poziţia de lider, putem vorbi de lider formal sau
desemnat şi de lider informal. Indiferent dacă conduce directiv şi personal sau
dacă prezenţa lui este de natură nondirectivă, de consiliere, preocuparea
principală a liderului în grupurile mici este legată îndeosebi de armonizarea
relaţiilor dintre indivizii ce alcătuiesc grupul. Cu cât poziţia conducătorului
coboară mai mult pe scara ierarhică, de la vârf la baza piramidei, cu atât relaţiile
devin mai personale, interacţiunile dintre membri se manifestă mai intens în viaţa
grupului şi apoi în relaţiile interpersonale cu aspect dinamic în executarea acţiunii.
Primele cercetări asupra fenomenului conducerii au avut ca obiect aşa numitele
personalităţi, adică indivizii înzestraţi natural cu calităţi deosebite care îi fac să fie
remarcaţi imediat într-o mulţime (Platon, Aristotel).
Psihanaliza a avut şi ea partea ei de contribuţie la întreţinerea acestei concepţii
coborând-o însă la nivelul relaţiilor obişnuite. Ea consideră că fiecare copil vede
în tatăl său atributele omului care poate face totul şi că fiecare individ şi-a început
viaţa socială sub conducerea unei persoane considerate ca ştiind totul. Aceste
păreri au contribuit la proiectarea, în persoana liderului, a unor daruri şi calităţi
deosebite.
A. Roluri de menţinere: încurajarea participării; armonizare şi compromis;
eliberarea tensiunii din cadrul grupului; facilitarea comunicării; evaluarea
climatului emoţional; observarea dinamicii grupului; stabilirea de standarde;
ascultarea activă; construirea încrederii grupului; rezolvarea de probleme
personale.
B. Roluri de sarcină: oferirea/solicitarea de informaţii şi opinii; stabilirea
“tonului” începerea discuţiei; sumarizarea; coordonarea; diagnosticarea;
stimularea grupului; testarea realităţii; evaluarea.
Grupul are nevoie de ambele roluri de conducere. Aceste roluri se succed
permanent, asigurând echilibrul necesar atingerii scopurilor lui.

Tabel 1. Abilităţile necesare liderului de grup

ABILITĂŢI DESCRIERE OBIECTIVE
11
Ascultarea Concentrarea atenţiei Încurajarea încrederii;
activă asupra aspectelor verbale şi Explorarea problemei clientului;
nonverbale ale comunicării, Dezvăluirea sinelului clientului.
fără a face evaluări/judecăţi
de valoare.
Parafrazarea Reformularea cu alte A determina dacă liderul a
cuvinte apropiate a celor înţeles corect cele spuse de
spuse de client, pentru a client; A oferi sprijin şi
clarifica înţelesul acestora. clarificare.
Clarificarea Determinarea esenţei A ajuta clienții să rezolve
mesajului la nivel de conflictele, gândurile sau
gândire; sentimentele confuze;
Simplificarea celor spuse de A ajunge la o înţelegere
client profundă a celor comunicate.
prin concentrarea mesajului
în câteva idei.
Sumarizarea Adunarea celor mai A evita fragmentarea şi a oferi
importante direcţionare unei sesiuni; A oferi
elemente ale unei continuitate şi profunzime.
interacţiuni sau a întregii
sesiuni.
Chestionarea Punerea de întrebări A putea continua discuţia; A afla
deschise care informaţii;
conduc la explorarea A stimula gândirea; A creşte
propriului claritatea şi concentrarea; A
comportament, la aflarea a oferi ocazia unei noi
“ce” şi “cum”. autoexplorarea.
Interpretarea Oferirea unor posibile Încurajarea unei autoexplorări
explicaţii pentru anumite mai profunde;
comportamente, sentimente, A oferi noi perspective pentru
gânduri. explorarea şi înţelegerea
comportamentului cuiva.
Confruntarea Provocarea participanţilor A încuraja o autoexplorare
să onestă;
examineze discrepanţele A promova utilizarea întregului
dintre potenţial;
propriile cuvinte, mesaje A creşte conştientizarea
nonverbale şi acţiuni şi contradicţiilor personale.
comunicarea verbală;
Indicarea informaţiilor sau a
mesajelor conflictuale.
Reflectarea Comunicarea înţelegerii A lăsa membri să cunoască
sentimentelor conţinutului sentimentelor. faptul că sunt auziţi şi că sunt
înţeleşi dincolo de nivelul
cuvintelor.

12
Sprijinirea încurajarea şi întărirea A crea o atmosferă care să
clientului. încurajeze membri să continue
comportamentele dezirabile.
A oferi ajutor atunci când
clienții sunt confruntaţi cu
situaţii dificile; A crea
sentimentul de încredere.
Empatizarea Identificarea cu clienţii prin A comunica înţelegere; A
asumarea cadrelor lor de încuraja nivele mai adânci de
referinţă. explorare de sine.
Facilitarea Deschiderea unor canale de A promova o comunicare
comunicaţie directe şi clare efectivă între membri;
în cadrul grupului; A ajuta membri să-şi atingă
Sprijinirea membrilor pentru propriile scopuri în cadrul
a-şi asuma responsabilităţi grupului.
pentru direcţia în care se
îndreaptă grupul.
Iniţierea Întreprinderea de acţiuni în A preveni deriva grupului; A
vederea participării grupului susţine progresul grupului.
la introduce unor noi direcţii
în cadrul lui.
Stabilirea de Planificarea unor scopuri A oferi direcţia activităţilor
scopuri specifice pentru procesul de grupului;
grup şi sprijinirea A ajuta membri să-şi selecteze
participanţilor în a-şi defini şi să-şi clarifice scopurile.
scopuri utile şi concrete.
Evaluarea Evaluarea continuă a A promova o conştiinţă de sine
procesului profundă şi o înţelegere a
individual şi de grup şi a direcţiei în care se îndreaptă
dinamicii de grup. grupul.
Oferirea de Exprimarea unor reacţii A oferi o perspectivă externă
feed-back concrete şi oneste, bazate asupra percepţiei sociale a unei
pe observarea persoane;
comportamentului A creşte conştiinţa de sine a
membrilor. clientului.
Sugestionarea Oferirea de sfaturi şi A ajuta membri să dezvolte
informaţii, direcţii şi idei cursuri alternative de acţiune şi
pentru comportamentele gândire.
viitoare.
Protejarea Apărarea membrilor de A atenţiona membri de posibile
riscuri psihologice non- riscuri ale participării la grup; A
necesare în cadrul grupului. reduce aceste riscuri.
Dezvăluirea Relevarea propriilor reacţii A facilita nivelurile mai adânci
sinelui la de comunicare în cadrul
evenimentele prezente în grupului; A crea sentimentul de

13
 cadrul încredere; A modela căi de a te
grupului. face cunoscut celorlalţi.
Modelarea Demonstrarea A oferi exemple de
comportamentelor comportamente dezirabile;
dezirabile prin intermediul A inspira membri pentru a-
acţiunilor. şidezvolta întregul potenţial.
Tăcerea Reţinerea de la comunicarea A permite reflectarea şi
verbală şi nonverbală. asimilarea; A întări
concentrarea; A integra material
cu intensitate emoţională;A
ajuta grupul să-şi folosească
propriile resurse.
Blocarea Intervenţia de stoparea A proteja membri; A creşte
comportamentelor fluiditatea procesului de grup.
contraproductive în cadrul
grupului.
Terminarea Pregătirea grupului pentru A pregăti membri să asimileze,
terminarea unui grup sau a integreze şi să aplice în viaţa de
unei sesiuni. zi cu zi a celor învăţate în cadrul
grupului.

Se poate spune despre un individ că are rolul de lider într-un grup atunci când
influenţează ceilalţi membri, orientându-i spre rezolvarea sarcinilor de grup.
Deoarece fiecare membru al grupului îi influenţează pe ceilalţi, putem spune că
toţi membrii se identifică în acel moment cu liderul grupului. Există însă o
diferenţă între un lider desemnat (un preşedinte, un director etc.) şi o persoană
care, la un moment dat, preia şi funcţii de conducere.
Un lider desemnat are anumite responsabilităţi (trebuie să fixeze întâlnirile, să
conducă discuţiile), în timp ce comportamentul ocazional de lider presupune
influenţarea membrilor la un moment dat.
Cea mai recentă teorie susţine că, în realitate, liderul există în funcţie de nevoile
unui grup de oameni şi de natura situaţiei în cadrul căreia acest grup acţionează.
Deci, nu calităţile personale, în primul rând, ci natura grupului şi situaţia
concretă determină apariţia unui lider.
Psihologia socială face distincţia între liderul desemnat, liderul formal şi cel
care îşi asumă la un moment dat, în cadrul grupului, rolul de lider, adică liderul
informal.
Concluzia la care s-a ajuns este aceea că cea mai eficientă metodă de selectare a
liderilor de grup se referă la alegerea acelei persoane care are abilităţile şi
motivaţia necesară pentru sprijinirea grupului în atingerea scopurilor sale.
2.4. Transfer şi cotransfer în munca de grup
Pentru lideri este esenţial să fie conştienţi de dinamica lor interioară atunci când
conduc un grup şi să recunoască faptul că problemele lor personale nerezolvate se
pot transforma în probleme comportamentale ale membrilor. Participanţii au o
anumită imagine despre lider şi aceasta include cu siguranţă şi aşteptări care nu

14
sunt în concordanţă cu realitatea. Pentru a înţelege acest fenomen este necesar să
definim termenii de transfer şi de cotransfer.
Transferul constă în ansamblul sentimentelor şi trăirilor pe care clienții le
proiectează asupra terapeutului/liderului. Aceste sentimente au de-a face cu
relaţii pe care clienții le-au trăit în trecut şi, atunci când ele sunt atribuite liderului,
nu au un caracter realist.
Cotransferul se referă la trăiri şi sentimente care sunt generate în mintea
terapeutului de către clienți, sentimente care privesc conflicte nerezolvate în
relaţii de viaţă trecute.
Indiferent de importanţa acordată fenomenului de transfer, un lider ar trebui să fie
conştient de sentimentele şi aşteptările pe care membri grupului le au de la el.
Astfel, clienții pot să perceapă (cel puţin în fazele iniţiale) liderul în câteva
moduri diferite (Corey şi Corey, 1992):
A. Expertul. Fiecare participant la un grup vine cu anumite aşteptări, scopuri
personale etc. Ei vin în grup pentru că sunt în căutare de ajutor şi de direcţionare.
Speranţa lor este că terapeutul îi va “vindeca”, că le va oferi o “reţetă a fericirii”
sau că ceea ce ei nu cred că vor putea obţine singuri. Plini de umilinţă, respect şi
speranţă ei cred în lider şi aşteaptă ca el să le arate calea de urmat, ca încrederea
în forţele proprii să crească, să nu se mai teamă, să se autocunoască mai bine, să
devină mai asertivi, să fie mai curajoşi etc. Dacă aceste aşteptări nu vor fi
satisfăcute, ei vor avea tendinţa să-l respingă pe lider pe motiv că nu-şi “face
treaba”. Deci, liderul poate fi perceput ca un expert, ca persoana care are la
îndemână ceea ce este necesar pentru ca problemele membrilor să fie rezolvate.
Adevărul este departe de aceste aşteptări;
B. Autoritarul. Liderul are o poziţie de autoritate iar pentru membrii de grup,
persoane vulnerabile, persoane cu probleme nu este deloc neobişnuit ca în timpul
fazelor iniţiale de grup să îşi manifeste sentimentele de intimidare, de opresiune
pe care le au în prezenţa liderului, pe care îl resimt ca pe o figură autoritară. Ei
spun că se simt judecaţi, inferiori şi nesemnificativi în prezenţa liderului şi că nu
sunt în stare să se ridice la nivelul acestuia. Psihologic vorbind, aceşti membri
“îşi aduc părinţii” în grup. Ceea ce simt ei faţă de lider este asemănător cu ceea
ce simt faţă de părinţii lor. Prin ridicarea liderului la o poziţie superioară, ei îşi
diminuează considerabil importanţa şi stima de sine. Astfel, membrii pot să
abandoneze poziţiile caracterizate de asertivitate, putere personală şi nu pot să-l
preţuiască, să-l respecte sau să-l placă pe lider din cauza resentimentelor şi al
temerilor relativ la “autoritatea” acestuia;
C. Suprapersoana. Deseori, clienții îl văd pe lider ca pe o superfiinţă, ceea ce îi
face să devină miraţi când descoperă faptul că liderul lor nu este o fiinţă perfectă.
Ei au anumite proiecţii mentale asupra “perfecţiunii” liderului şi nu pot concepe
că liderii pot avea probleme, că ar putea avea o căsnicie imperfectă sau că nu au
un răspuns la toate suferinţele umane. Poate că ceea ce ei au nevoie să creadă
este că pot spera să devină o fiinţă perfectă, aşa cum îl văd la un moment dat pe
lider;
D. Prietenul. Unii clienți detestă aspectele profesionale ale relaţiei terapeut
/client, alţii au sentimente de gelozie pentru că trebuie să “împartă” liderul “lor”
cu alţi clienţi iar alţii spun că structurile formale (întâlniri, evaluări etc.) afectează
15
spontaneitatea pe care şi-ar dori-o. Ar putea fi adevărat că un lider poate fi atât
terapeut cât şi prieten, o persoană căreia îi pasă şi care se implică în relaţia cu
membrii grupului. Dacă clienții se bazează mult pe prietenie în relaţia terapeutică,
ei ar putea să eşueze în încercarea de a stabili relaţii de prietenie în afara grupului
şi a relaţiei cu terapeutul. încercarea de a-l face pe lider prieten este similară cu
încercarea de a găsi un părinte. Clienții speră că liderul va avea “în mod special”
grijă de ei, că vor fi aprobaţi şi iubiţi fără condiţii, că prietenia este chiar dorită de
lider;
E. Iubitul. Deseori membrii încearcă să transforme relaţia terapeutică într-o
poveste romantică. Ei vor încerca, în moduri felurite, să-l atragă şi să-l seducă pe
lider, crezând că, dacă vor reuşi să atragă în mod special atenţia liderului, vor
avea un loc privilegiat în grup. Vor fi însă dezamăgiţi, pentru că se află în căutarea
acelei iubiri pe care nu au primit-o în trecut sau care nu o primesc în prezent de la
ceilalţi. De aceea, indiferent de experienţa pe care o au în relaţia cu liderul,
aşteptările lor nu vor fi satisfăcute. Desigur, comportamentul lor seducător
generează deseori fenomene de cotransfer, pe care liderul va trebui să le
controleze. Este cu totul lipsit de etică începerea unei relaţii romantice a liderului
cu unul dintre membrii grupului. Aceasta generează fenomene de cotransfer pe
care liderul va trebui să le controleze. Controlul acestor proiecţii priveşte aceste
situaţii, indiferent dacă liderul este văzut ca expert, ca figură autoritară, ca
suprapersoană, ca prieten sau ca iubit. Numai dacă liderul NU este suficient de
conştient de propriile motivaţii şi conflicte nerezolvate, există probabilitatea ca
relaţia să devină antiterapeutică.
Pentru a face faţă fenomenului de transfer liderul trebuie să urmeze câteva linii
directoare.
În primul rând, trebuie ca sentimentele să fie exprimate în mod deschis în grup.
Dacă toţi membri îl văd pe lider ca pe un expert rece, distant, aceasta ar putea
însemna chiar faptul că liderul se prezintă pe el însuşi în acest fel şi nu ne aflăm
într-o situaţie de transfer. Odată ce au fost relevate sentimentele faţă de lider,
acestea pot fi explorate la fel ca orice altă problemă. Cea mai bună cale pe care
un membru, confruntat cu o problemă emoţională de autoritate, o poate aborda
este aceea de a-l confrunta pe lider, care prezintă autoritatea, şi de a examina
sentimentele de intimidare pe care le trăieşte în prezenţa acestuia. Aceasta se
poate realiza prin discutarea acestor sentimente. în plus, liderul ar putea să-şi
asume rolul de tată sau o altă figură cu autoritate. Rolurile vor putea fi inversate,
astfel că membrul ar putea deveni la rândul lui tată. Aceasta ar putea însemna un
feed-back pozitiv, participantul respectiv putând să vadă modul în care este privit
de către lider. De asemenea, în timp ce membrul îşi continuă rolul autoritar,
liderul sau un alt membru ar putea lua o atitudine asertivă. în acest fel, se poate
oferi un răspuns alternativ autorităţii.
O altă abordare a acestei probleme ar putea fi cea gestaltistă, a “scaunului gol” în
care membrul grupului joacă ambele roluri, cel de subordonat şi cel de şef.
Acestea sunt doar câteva căi în care problemele de transfer pot fi abordate.
Esenţial este ca sentimentele să fie recunoscute şi exprimate şi ca ele să facă
obiectul unei abordări terapeutice.

16
O problemă mai delicată este cea a cotransferului asupra unuia dintre membri
grupului. Astfel, unii oameni sunt atraşi de funcţia de conducător de grup
deoarece îşi imaginează că în postura de persoană care ajută pe alţii, vor fi
respectaţi, admiraţi, necesari, priviţi ca nişte experţi şi chiar iubiţi. Poate că ei nu
au trăit niciodată acceptarea şi siguranţa pe care o trăiesc în timp ce “îi ajută pe
alţii”. Aceşti lideri se folosesc de grup pentru a-şi satisface nevoi care altfel ar
rămâne nesatisfăcute.
O altă problemă este cea a puterii şi se referă la faptul că membri de grup, prin
supralicitarea persoanei liderului, a puterii sale, renunţă la cea mai mare parte a
puterii lor în favoarea liderului. Un lider interesat, în primul rând, de binele
clienților nu îi va încuraja pe aceştia să rămână într-o poziţie de inferioritate. Un
lider nesigur, care depinde de poziţia de subordonat a clienților, va tinde să
menţină clienții într-o poziţie lipsită de putere. Aceasta nu înseamnă că nu este
potrivit ca liderii să-şi satisfacă unele nevoi de realizare de sine prin munca
depusă în cadrul grupurilor. De fapt, liderii care nu reuşesc să-şi satisfacă nevoile
se află în pericol de a-şi pierde entuziasmul. Important este faptul că liderii nu
trebuie să-şi “exploateze” clienții ca şi cale de a-şi satisface trebuinţele proprii.
Aceasta se întâmplă atunci când liderii pun pe primul loc propriile nevoi sau când
eşuează în a fi sensibili la nevoile membrilor. Iniţierea schimburilor între membrii
grupului este determinată de capacitatea de percepţie socială din partea liderului.
Consimţământul grupului la iniţiativele liderului este o condiţie esenţială a
eficienţei relaţiilor dintre grup şi conducător. Deci, motivaţia liderului şi natura
grupului trebuie să fie în concordanţă. De aici rezultă două ipoteze de tratare a
potenţialului interrelaţiei lider-grup:
a. Eficienţa în comportamentul liderului depinde de comportamentul grupului şi
că aceste două entităţi nu pot fi luate separat;
b. Dacă comportamentul liderului modifică, mai mult sau mai puţin,
comportamentul grupului, acesta, la rândul lui, este constrâns la anumite
scheme comportamentale, determinate de natura grupului însuşi.
Aceste ipoteze se verifica de obicei prin două posibile acţiuni:
a. Dacă grupul este heterogen, practicând relaţii distante şi nefamiliare, atunci
interacţiunile sunt reduse şi eficienţa grupului este scăzută. în acest caz, grupul
manifestă rezistenţă faţă de lider, rezistenţă ce poate fi individuală (fiecare se
opune).
b. Dacă grupul este unit, omogen şi intim capacitatea sa interacţională creşte şi
eficienţa se măreşte. în acest caz avem două situaţii:
- acord mutual, dependenţă, ascultare, neînsoţită de un climat tensional;
- interdependenţa între membri rezultată din conştientizarea faptul că grupul
poate rezolva problemele fără o autoritate de tip presiune.
Ambele situaţii creează o stare conflictuală care va duce la încercări de schimbare
a situaţiei. Abordarea relaţiilor dintre lider şi grup pune problema cercetării
caracteristicilor grupului pentru a cunoaşte conduita liderului în funcţie de
acestea. Liderul trebuie să devină progresiv capabil să-şi asume responsabilitatea
asupra dinamicii interne.
2.5. Principii etice pentru conducătorii de grup
Pentru eficienţa activităţii, liderii de grup trebuie:
17
a. Să reflecte asupra identităţii şi nevoilor proprii, asupra stilului de
comportament şi impactului acestor factori asupra participanţilor la grup, să
conştientizeze rolul şi funcţiile deţinute în grup şi să le comunice grupului;
b. Să aibă idee asupra tipului de grup pe care îl construiesc, adică să poată
formula scopul realizării grupului şi caracteristicile membrilor lui;
c. Să găsească mijloace de selectare, care să le permită să facă diferenţa între
membrii potenţiali potriviţi şi cei nepotriviţi;
d. Să se asigure de faptul că în cazul în care un membru potenţial se află în cursul
unei forme de psihoterapie sau de consiliere să ceară acordul
psihoterapeutului sau consilierului respectiv;
e. Să evite angajarea într-un proiect care le depăşeşte pregătirea şi experienţa.
Ei ar trebui să declare în scris calificarea pe care o au privind un anumit tip
de grup, declaraţie care să ajungă la fiecare membru al grupului. O situaţie în
care un profesionist şi un student aflat în practică vor conduce împreună un
grup, aceasta trebuie să fie făcută foarte clar membrilor de grup. Acest tip de
echipă are valoare în măsura în care diferenţele de experienţă dintre cei doi
co-lideri nu sunt ascunse. Este esenţial în acest caz ca cei doi co-lideri să se
întâlnească cu regularitate şi să discute orice problemă care apare în cursul
activităţii;
f. Să clarifice, încă de la început, care va fi tema esenţială a grupului. De
exemplu, unele grupuri au o centrare educaţională şi vor avea o abordare
didactică a problemelor. Alte grupuri au o centrare terapeutică şi aceasta
implică o abordare emoţional/experenţială. Unele grupuri au o centrare
asupra dezvoltării personale, cu scopul de a pune în valoare potenţialităţile
individuale, iar alte grupuri au o centrare pe remedierea deficienţelor
funcţionale şi vor avea deci în vedere tratarea simptomelor şi pattern-urilor
comportamentale disfuncţionale. Participanţii vor trebui deci să
conştientizeze centrarea esenţială a grupului în care vor intra;
g. Să respecte dreptul membrilor de a decide ce anume să împărtăşească grupului
şi la ce activităţi să participe, să fie sensibili la orice formă de presiune de
grup care ar putea viola dreptul la autodeterminare al unui individ, precum şi
la ceea ce ar putea determina, în mod incorect, imaginea de sine a
individului;
h. Să spună viitorilor membri ai grupului, că se aşteaptă de la ei să dezvolte
obiective personale de atins, să dezvăluie anumite aspecte personale, să
experimenteze comportamente interpersonale noi, să-şi examineze stilul de
lucru interpersonal privind impactul asupra celorlalţi, să-şi exprime
gânduri şi sentimente, să asculte cu atenţie ce spun ceilalţi şi să încerce să
vadă lumea cu ochii acestora, să arate respect pentru ceilalţi, să ofere
sprijin, să se angajeze în confruntare cu alţii, drept cale de dezvoltare a
unei relaţii oneste şi să dorească să aplice, în afara grupului, noile
comportamente învăţate;
i. Să-i facă pe viitorii membri ai grupului conştienţi de tipurile de tehnici care se
vor folosi, tipurile de exerciţii la care li se va cere participarea şi regulile de
bază care vor guverna activităţile de grup;

18
j. Să găsească şi să fie în stare să formuleze verbal motivele pentru desfăşurarea
unui anumit exerciţiu şi să nu se angajeze în realizarea unor exerciţii pe care
nu le stăpânesc ci să fi experimentat, ca membri de grup, tehnicile folosite;
k. Să îmbine, în orice activitate, teoriei cu practica, să se informeze asupra
rezultatelor unor cercetări în domeniu şi să folosească aceste informaţii în
scopul îmbunătăţirii eficienţei grupului; să fie la curent cu diferite orientări
teoretice, care să devină bază pentru construirea unui stil propriu de
conducere a grupurilor; să aibă o idee clară asupra felului în care
funcţionează un grup şi să stăpânească metode ce provin din diferitele
abordări teoretice;
l. Să evite să “exploateze” membrii grupului; există o tendinţă din partea unor
membri de grup de a idealiza liderul şi să-şi diminueze astfel propria putere
în grup. Liderii care acţionează în manieră etică nu vor trebui să folosească
în avantajul lor această tendinţă şi să manipuleze grupul. Nu va trebui nici ca
membri să ajungă dependenţi din cauza unei durate prea mari de lucru a
grupului. Din cauza nevoilor financiare unii lideri continuă să menţină
membri în grup mai mult decât este optimul terapeutic;
m.Să facă cunoscut membrilor, atât în momentul intrării în grup cât şi în cursul
activităţii, riscul fizic şi psihologic implicat de participarea la grup;
n. Să fie deschişi faţă de grup, atunci când este potrivit, în ceea ce priveşte
propriile valori; să evite să-şi impună aceste valori clienților, să respecte
capacitatea clienților de a gândi pentru ei înşişi şi să se asigure de
respectul reciproc în grup. Sunt dese cazurile în care membri de grup
încearcă să-şi impună propriile valori asupra celorlalţi în încercarea de a fi
de ajutor şi a le spune altora ce să facă;
o. Să fie atenţi la simptome de slăbire psihologică a membrilor, ceea ce ar putea
indica necesitatea unei întreruperi a participării la grup. Ei vor trebui să se
asigure de legătura cu cei care vor oferi asistenţă psihologică;
p. Să permită şi să încurajeze participanţii să pună în discuţie propria
funcţionare în cadrul grupului şi propria reacţie la experienţa de grup. Ar
trebui să se stabilească la sfârşitul fiecărei şedinţe un timp în care
participanţii să-şi exprime gândurile şi sentimentele legate de sesiunea
respectivă;
q. Să pregătească membrii pentru a întâmpina răspunsuri negative, care ar putea
să survină în încercarea de a transpune ceea ce s-a învăţat în grup în viaţa de
zi cu zi. Astfel de probleme pot deveni materiale folositoare de exprimat în
grup iar membri pot învăţa căi specifice de rezolvare a problemelor;
r. să programeze sesiuni de revedere a activităţii desfăşurate, astfel încât
membri să poată vedea progresul realizat de ei şi de ceilalţi, iar liderul să
poată să urmărească impactul experienţei de grup asupra membrilor. Pentru
unii membri ar fi de folos sesiuni individuale de lucru după terminarea
activităţii grupului, care să fie focalizate pe continuarea dezvoltării
experienţei avute;
s. Liderii au responsabilitatea profesională de a-şi găsi metode de evaluare a
eficacităţii procedurilor folosite. Menţinerea unor înregistrări riguroase este
o cale de supunere a procedurilor aplicate la o analiză de eficienţă, cel puţin
19
 la un nivel informal, când liderii se află într-o poziţie mai bună de a face
evaluări asupra propriului stil de conducere a grupului.
Trebuie subliniată importanţa confidenţialităţii înainte de începere, în timpul
desfăşurării sesiunilor atunci când este cazul, precum şi înainte de terminarea
activităţii grupului. Limitele confidenţialităţii trebuie să fie discutate la începutul
grupului; Aceste principii nu trebuie să-i facă pe lideri să evite asumarea unor
riscuri ci ei trebuie să se întrebe mereu CE vor face şi CUM vor face. Luarea
unor decizii etice este un proces continuu şi nu este o problemă de căutare a unor
răspunsuri gata făcute, imune la orice discutare şi la orice revizuire.
Situaţia în care se găseşte la un moment dat grupul are o importanţă la fel de mare
ca şi natura grupului. Aceasta poate fi abordată fie prin similarităţile dintre un
număr de grupuri pentru a estima aproximativ persoanele care pot deveni lideri,
fie prin caracteristicile unice ale unui grup, care determină cine ar putea fi lider în
anume situaţie particulară. Acest aspect sugerează că aproape fiecare membru al
grupului poate deveni lider în circumstanţe care-i permit să-şi îndeplinească
funcţiile cerute. Situaţii diferite vor da posibilitatea de ascendenţă unor persoane
diferite.
Mediul din care provin membrii grupului şi mediul în care grupul acţionează îşi
pune amprenta asupra comportamentului individual. Mentalităţile, atitudinile,
modurile de acţiune determină comportamentul indivizilor într-o împrejurare sau
alta.
Dinamica interacţiunilor în grup, mai ales când grupul se confruntă cu situaţii noi,
este influenţată de caracteristicile mediului şi de ambianţa (natura grupului) din
care membrii provin, pe baza cărora s-au stabilit 10 categorii pentru a descrie
grupul, referitoare la:
- mărimea/numărul membrilor grupului;
- aderenţa/gradul în care grupul funcţionează ca o unitate;
- omogenitatea/gradul în care membrii grupului se aseamănă ca vârstă, sex,
pregătire etc.;
- flexibilitatea/gradul în care grupul stabileşte reguli, regulamente şi
proceduri;
- stabilitatea/gradul cu care grupul suferă schimbări sau reorganizări;
- permeabilitatea/gradul în care grupul rezistă admiterii unor noi membrii;
- polarizarea/modul în care grupul îşi concentrează eforturile spre o singură
ţintă definitivă;
- autonomia/gradul în care grupul operează independent de alte grupuri;
- intimitatea/măsura în care membrii grupului sunt familiarizaţi între ei;
- controlul/gradul în care grupul restrânge libertatea de acţiune şi
comportament al membrilor săi.

În Occident, sunt foarte mult dezvoltate grupurile de tip terapeutic, având o

diversitate extrem de mare. După 1989 a avut loc o deschidere mare faţă de acest
tip de activităţi, luând fiinţă foarte multe asociaţii şi grupuri voluntare. Modelul
occidental pare să dea rezultate bune şi la noi: au apărut Centre de zi pentru
persoane cu handicap al căror program se bazează pe activităţi de grup, au luat
fiinţă şi au început să lucreze asociaţii de tipul Alcoolicii Anonimi etc. Cu
20
siguranţă că acest tip de activităţi va lua amploare şi trebuie să existe persoane cu
pregătire de specialitate, capabile să organizeze şi să conducă astfel de grupuri.
2.6. Probleme comportamentale cu membri de grup dificili
Prin însăşi apartenenţa la grup, individul este supus influenţelor, normelor şi
modelelor de comportament care sunt specifice acestuia. Oamenii, trăind într-o
reţea de dependenţe interpersonale de alţi oameni cu care au relaţii de muncă,
profesionale, ierarhice, familiale etc., sunt prinşi într-o fină reţea de dependenţă
faţă de ei înşişi, faţă de calităţile şi mai ales de defectele lor, de temperamentul şi
caracterul lor. Ultimul tip de dependenţă justifică reacţiile celorlalţi faţă de noi: ca
oameni depindem direct şi indirect de oameni, de aprecierea lor, de opiniile lor
bune/rele, favorabile/nefavorabile. întregul sistem normativ-valoric al fiecărui
grup solicită comportamente dezirabile, aşteptate, previzibile deci, rezultate din
interacţiunea partenerilor sociali, fără de care ar fi pur şi simplu imposibilă
funcţionarea grupului.
A. Lipsa de participare şi tăcerea sunt două din formele cele mai întâlnite
moduri de comportament problematic. Astfel, de membri nu interacţionează
verbal cu grupul ceea ce poate constitui o problemă atât pentru membrul respectiv
cât şi pentru întreg grupul. Dacă nu se întreprinde ceva, aceste persoane vor
continua să fie neluate în seamă iar grupul va pierde probabil din această
neparticipare. Atunci când sunt confruntaţi relativ la acest comportament, mulţi
dintre membri respectivi vor susţine faptul că lipsa de participare verbală nu este
un semn al implicării lor reale. Ei pot susţine că învaţă prin a-i asculta pe ceilalţi
şi a se identifica cu problemele acestora. Este important ca membrii tăcuţi să fie
invitaţi să participe la discuţii şi să nu fie atacaţi pentru comportamentul lor. De
asemenea, liderul trebuie să evite cu grijă încercarea constantă de a mobiliza pe
cel tăcut, deoarece astfel repectivul membru este “eliberat” de responsabilitatea
de a iniţia interacţiunea. Semnificaţia tăcerii trebuie explorată în cadrul grupului,
cu participarea tuturor membrilor. Dacă anumiţi membri continuă să rămână
extrem de tăcuţi şi retraşi şi au în mod consecvent un efect negativ asupra
grupului, liderul poate să-l întâlnească în particular, să discute motivele
comportamentului şi utilitatea sau nu a rămânerii în grup.
B. Comportamentul monopolist. Monopolistul este o persoană cu un înalt grad
de autocentrare, care se identifică în mod continuu cu alţii şi care acaparează
discuţiile şi activităţile grupului. în fazele de început ale grupului, participanţii pot
fi satisfăcuţi de faptul că cineva iniţiază acţiunea, discuţia, dar vor obosi să audă
tot timpul aceeaşi persoană. Pe măsură ce grupul continuă, membri vor fi tot mai
puţin toleranţi faţă de monopolist şi pot apărea stări conflictuale. Comportamentul
monopolist trebuie discutat în cadrul grupului într-o manieră constructivă;
monopolistul poate fi invitat să examineze consecinţele unui astfel de
comportament în cadrul grupului. Feed-back-ul membrilor este esenţial. Dacă
grupul nu reuşeşte să ia iniţiativa, liderul ar putea să intervină, spunând de
exemplu: “Mă întreb oare de ce atât de mulţi dintre voi păreţi a dori să-l lăsaţi
pe X să ia atât de mult timp grupului?” în nici un caz monopolistul nu trebuie
“redus la tăcere”, ci trebuie ca acest comportament să fie examinat în cadrul
grupului.

21
C. Povestitori. Deseori, se întâmplă ca membri să înţeleagă greşit sensul
“dezvăluirilor” personale. în astfel de cazuri, dezvăluirile personale devin lungi şi
plicticoase povestiri despre propria viaţa trecută şi prezentă. Liderul trebuie să fie
capabil să facă distincţia clară între pseudo-dezvăluiri, declaraţii despre sine,
despre alţii şi despre situaţii de viaţă şi adevăratele dezvăluiri personale, în care
sunt descrise sentimente şi gânduri ale persoanei în cauză.
D. Integrarea/chestionarea reprezintă o formă de relaţionare cu ceilalţi bazată
pe întrebări repetate care vin de obicei în momente nepotrivite. Acest mod de
relaţionare nu este constructiv pentru grup iar persoanele în cauză trebuie să
ajungă să înţeleagă faptul că este vorba de o cale de ascundere, de a rămâne în
siguranţă şi necunoscut de către grup. Chestionarea duce, în multe cazuri, la
pierderea intensităţii sentimentelor trăite de cel chestionat. Pentru evitarea acestor
situaţii, liderul poate să intervină prin clarificarea motivelor pentru care a fost
adresată o anumită întrebare.
E. Comportamentul ostil. Ostilitatea este deseori întâlnită în cadrul grupurilor şi
ea apare sub o largă varietate de forme, cel mai adesea, în mod indirect.
Ostilitatea ia, de cele mai multe ori, forma unor remarci caustice, glume, sarcasm
sau tactici de tipul “loveşte şi fugi”. Ea se poate manifesta prin absenţa de la
sesiuni, întârzieri, reacţii de plictiseală, exprimarea detaşării, părăsirea grupului,
politeţea exagerată etc. Dar, sub orice formă ar apărea, ea poate avea un efect
devastator asupra grupului. Foarte uşor se poate cădea în extrema utilizării
ostilităţii ca răspuns la ostilitate şi, de aceea, liderul grupului are o mare
responsabilitate. El trebuie să creeze condiţiile pentru exprimarea liberă şi fără
ostilitate a membrilor de grup, prin “mesajele de tip EU”, în care se prezintă
efectele pe care un anumit comportament îl are asupra unui sau unor membri de
grup. Aceste mesaje au trei părţi principale: prezentarea specifică a
comportamentului vizat, prezentarea efectelor acestui comportament asupra
persoanei şi schimbările dorite.
Comportamentul ostil ascunde de multe ori o vulnerabilitate a individului sau
teama de intimitate cu ceilalţi. Este foarte important ca sentimentele de ostilitate
să fie discutate deschis în cadrul grupului.
F. Dependenţa se poate manifesta printr-o multitudine de comportamente în
cadrul grupului cum ar fi, de exemplu, exprimarea părerii că “nimeni nu poate
trăi singur”, prin aşteptarea permanentă a unor răspunsuri din partea celorlalţi,
prin prezentarea individuală ca finnd “fără speranţă” etc. O formă de dependenţă
foarte des întâlnită este stilul de interacţiune “Da, dar...”.
G. Superioritatea. Comportamentul superior apare sub forma unui ton
moralizator, a oferirii de sfaturi condescendente, prin mesaje de tipul “eu nu am
nici un fel de probleme în momentul de faţă...”. Comportamentul superior tinde
să aibă acelaşi efect asupra grupului ca şi comportamentul ostil. Este clar faptul
că nici un membru de grup nu va vrea să-şi prezinte problemele în faţă cuiva care
este “perfect”. Liderul are datoria să examineze împreună cu grupul astfel de
comportamente şi efectul lor asupra membrilor.
H. Comportamentul seducător. COREY descrie patru forme de “seducţie”:

22
• Seducţia tăcută: care implică încercarea unuia dintre membri de a-i face pe
ceilalţi să-l includă şi să-l mobilizeze; credinţa unui astfel de membru este că
“dacă celorlalţi le pasă de mine, ei vor trebui să facă primul pas....”;
• Seducţia activă: implică încercarea de a realiza intimitatea instantanee, de a
avea acceptarea celorlalţi fără condiţii, fără nici un fel de justificare;
• Fragilitatea: cei în cauză pretind de obicei că sunt atât de fragili încât ar suferi
foarte mult dacă s-ar întâmpla să fie atacaţi sau confruntaţi cu situaţii
delicate;
• Seducţia sexuală: este o formă de comportament în care un anumit membru
devine provocator, din punct de vedere sexual, dar se retrage imediat şi
devine foarte supărat în momentul în care i se răspunde la fel.
I. Intelectualizarea. Atunci când membrii discută la un nivel foarte detaşat,
probleme sau teme cu implicaţii emoţionale, se poate spune că ne aflăm în cazul
intelectualizării. Deseori, acest comportament este o reacţie la exprimarea
sentimentelor. Este important ca liderul să-i facă pe cei în cauză conştienţi de
semnificaţia comportamentului lor şi să-i direcţioneze spre exprimarea
sentimentelor asociate cu situaţiile descrise şi analizele la nivel intelectual.
J. Socializarea în afara grupului. Membrii grupului, pe măsură ce ajung să se
cunoască mai bine, vor începe să desfăşoare activităţi comune în afara grupului.
Coeziunea grupului poate să crească în aceste cazuri. O astfel de socializare
poate să devină neconstructivă pentru grup atunci când ascunde forme de
rezistenţă. Este vorba de situaţia în care, de exemplu, se discută în afara grupului
lucruri care privesc grupul şi se evită discutarea acestor lucruri în locul cel mai
potrivit pentru asta, adică în cadrul sesiunilor. Socializarea poate să ia forma unor
“bisericuţe”, “clici”, a unor relaţii romantice între membri grupului etc. Atunci
când socializarea în afara grupului aduce prejudicii grupului este necesar ca
liderul să examineze deschis problema şi să ceară membrilor să răspundă la
întrebarea dacă sunt sau nu preocupaţi de realizarea unui grup care să funcţioneze
eficient.
Există multe alte comportamente care ar putea fi analizate. Esenţial este ca atunci
când apar comportamente care prejudiciază grupul, acestea să fie examinate
deschis în cadrul grupului, liderul având un rol central în toate aceste eforturi.
2.7. Caracteristicile principalelor tipuri de grupuri
Grupurile sunt foarte variate şi este dificil să se stabilească o clasificare maxim
acceptată. Există încercări de clasificare bazate pe o varietate de criterii fără a se
ajunge la o clasificare acceptată de către toţi autorii. Unii autori propun o serie de
criterii, ca de exemplu: de conţinut (familia, biserica etc.), de mărime, de
participanţi, de durată (temporare, permanente), ajungând la 49 de tipuri de
grupuri. Majoritatea dintre ei apelează la criterii privind mărimea şi natura
grupului.
Mărimea grupului este însă un criteriu exterior tehnic de clasificare utilizat
pentru motive de ordin teoretic şi experimental. Pentru ca un grup să poată fi
considerat ca făcând parte din grupul psihologic trebuie să existe între membrii lui
raporturi interpersonale, iar dimensiunile să permită identificarea celuilalt (care
nu se poate face dacă grupul este foarte numeros) şi raporturi interindividuale
facile şi utile.
23
Alţi autori folosesc criterii psihosociale care ţin de natura grupului.
În funcţie de raporturile pe care grupul le stabileşte au fost identificate patru
criterii fundamentale:
a. cu o organizare socială: grupuri instituţionale şi grupuri spontane;
b. cu normele admise: grupuri formale şi grupuri informale;
c. cu scopuri colective: grupuri de bază şi grupuri de lucru;
d. cu un proiect ştiinţific: grup de laborator şi grup natural.
Pe baza acestor criterii s-a încercat o evaluare a tipurilor de grupuri, astfel:
- grupul de muncă este instituţional, formal, de lucru şi artificial constituit;
- grupul-clasa de elevi este instituţional, formal, de lucru şi artificial constituit;
- şcoala este un grup artificial, informal, de lucru şi natural.
A. Caracteristic grupurilor formale este că indivizii nu reacţionează faţă de
ceilalţi membri în termeni personali de simpatie/antipatie ci în funcţie de rolul
îndeplinit şi de locul în ierarhie, comportamentul fiind determinat de statutul
oficial şi de prescripţiile regulamentare.
B. Grupurile informale au ca element esenţial informaţia:
a. dezvoltarea spontană a relaţiei fondate pe simpatie şi solidaritate;
b. dezvoltarea unor norme de comportament admisibil;
c. consolidarea unor norme prin alegerea unui lider de către membrii grupului.
C. în funcţie de apartenenţă şi contact:
a. Grupul de apartenenţă, în care modul de manifestare al apartenenţei este
esenţial, la care individul este fie prin aspiraţie, fie prin participare afectivă
(grupuri etnice,culturale,rasiale,religioase);
b. Grupul de referinţă, de la care individul împrumută valori şi norme,
îndeplinind o funcţie comparativă când individul se situează în grup prin
comparaţie cu ceilalţi;
c. Grupul de contact sau “faţă în faţă”, care poate fi: accidental (exemplu
indivizii dintr-un compartiment de tren), voluntar (când se răspunde unor
intervenţii specifice) sau artificial (supuse unor reguli condiţionale).
Există 5 tipuri de grupuri: mulţimea, banda, gruparea, grupurile primare şi
grupurile secundare caracterizându-le astfel:
a) Mulţimea ca şi structură şi grad de organizare internă este foarte slabă; ca şi
durată de la câteva minute la câteva zile; ca număr de indivizi este mare; relaţia
între indivizi se bazează pe contagiune emoţională; ca efect asupra normelor are
loc o începere a credinţelor latente, conştientizarea scopurilor este slabă; iar ca
acţiune se întâlneşte şi apariţia acţiunilor paroxiste;
b) Banda: structură - slabă; durată - de la câteva ore la câteva luni; număr de
indivizi - mic; relaţiile dintre indivizi - au loc cercetări asemănătoare; efect -
întărirea credinţelor şi normelor; conştientizarea scopurilor - mijlocie; acţiuni
comune - spontaneitate, dar puţin important pentru grup;
c) Gruparea: structurare - mijlocie; durata - de la mai multe săptămâni la mai
multe luni; număr de indivizi - poate fi mic, mijlociu sau mare; relaţii umane
superficiale - se menţin credinţele şi normele; conştientizarea scopurilor este
slabă sau mijlocie; acţiuni - rezistenţă pasivă sau activă, limitate;
d) Grupul primar/restrâns: structurare ridicată; durează de la 3 zile la 10 ani;
număr mic de indivizi; relaţiile umane bogate; are loc o schimbare a credinţelor şi
24
normelor; conştiinţa scopurilor ridicată; acţiuni comune foarte bogate, bazate pe
spontaneitate şi puncte de vedere comune, fiind susceptibil să devină agent de
schimbare socială în ansamblul colectivităţii;
e) Grupul secundar sau organizaţia: structurare foarte ridicată; durează de la
câteva luni la mai multe decenii; număr de indivizi - este mijlociu sau mare;
relaţiile dintre indivizi - relaţii fundamentate; introduce presiuni asupra credinţelor
şi normelor; conştiinţa scopurilor - ridicată; în activităţi comune au importanţă
obişnuinţele şi planificarea.
COOLEY descrie 4 tipuri de grupuri primare universale ce au existat în
societate caracterizate printr-o asociere intimă faţă în faţă şi prin cooperare:
a. familia este primul grup primar din istoria civilizaţiei umane;
b. grupul de joc al copiilor, caracterizat prin promovarea spontaneităţii şi
cooperării;
c. grupul de vecinătate, cu rol în exprimarea vieţii afective în mediul rural;
d. comunitatea de bătrâni formată din indivizi care se cunosc din copilărie şi
care se bazează pe intimitate şi fuzionarea personalităţii cum ar fi cluburile.
În cadrul grupurilor restrânse, se disting (în funcţie de numărul de membrii):
grupul mic, grupul larg şi grupul vast.
Din punct de vedere al componenţei membrilor, grupurile se împart în: grupuri
etnice, grupuri culturale, grupuri rasiale şi grupuri religioase.
Din punct de vedere al accesului la grup există grupuri deschise şi grupuri
închise (nu acceptă noi membrii chiar dacă unul din participanţii săi pleacă din
grup).
Pentru ca grupul să funcţioneze este necesar minimum 3 membri, iar pentru ca
grupul să fie reprezentativ este nevoie de 5 membri. Aceasta este forma cea mai
adecvată pentru terapia intensivă şi contextul ideal de cercetare în domeniul
psihoterapiei individuale şi de grup.
În grup oamenii pot să-şi dezvolte şi să îşi exerseze capacitatea de a asculta, de a
lucra în echipă, de a lua decizii individuale şi colective etc. Pe lângă aceste
avantaje, grupul contribuie la economia de timp şi bani în procesul de asistare şi
dă posibilitatea unor întâlniri de 1-2 ore/grup faţă de maxim o oră în intervenţiile
individuale. Acest avantaj însă, este ultimul care trebuie luat în considerare atunci
când decidem modalitatea de intervenţie. De asemenea, când se hotărăşte
modalitatea de lucru cu clienţii este important să se ţină seama de natura
problemelor clienților şi de starea lor de sănătate mintală, respectiv de tipul de
tulburare pe care pot să-l prezinte.
Grupurile închise se utilizează în cazul tulburărilor sexuale sau terapii cu cei care
au fost abuzaţi sexual iar grupurile deschise sunt mai utile ca formă, dar nu au
aceeaşi eficienţă. Ele au fost utilizate în special în experienţa şi pregătirea
preoperaţională a bolnavilor. Pot fi utilizate şi în cazul subiecţilor care au fost în
terapie intensivă o mare perioadă de timp.
A. GRUPUL DE TERAPIE se organizează cu scopul rezolvării unor probleme
de natură emoţională sau comportamentală fiind de mai lungă durată decât alte
tipuri de grupuri. Persoanele participă la acest grup cu scopul de a diminua
simptomele sau problemele cum ar fi depresia, dificultăţi de natură sexuală,

25
anxietatea, tulburări psihosomatice etc. acordând atenţie atât elementelor din
subconștient, cât şi restructurărilor de personalitate.
Grupul terapeutic reprezintă o formă particulară a grupurilor umane care are ca
obiectiv sănătatea fizică, psihică şi spirituală a membrilor săi. Grupurile
terapeutice au apărut din necesitatea practică determinată de numărul mare al
pacienţilor şi au rol marcat în procesul de ameliorare şi vindecare. Este organizat
în scop strict terapeutic, iar numărul membrilor variază în funcţie scopul propus
(10-12 membri). Indivizii nu se cunosc între ei şi nu depind unii de alţii în viaţa
particulară. în raport cu structura şi scopul principal s-au conturat 3 categorii
principale:
a. Grupurile de activitate - a căror acţiuni sunt considerate mijloace de obţinere
a unui efect terapeutic asupra membrilor, fiind organizate cu scopul favorizării
sănătăţii fizice şi psihice a membrilor. Grupul este convins că activitatea lui are
importanţă fundamentală pentru atingerea scopului şi toate celelalte activităţi,
care se petrec în afara grupului sunt lipsite de importanţă. Teoria aceasta respectă
ideea că efectul principal asupra membrilor grupului se dezvoltă din interacţiunile
interpersonale şi prin dinamica de grup. în această categorie sunt cuprinse
grupurile religioase, de cultură fizică, de activităţi recreative şi educaţionale.
Există teorii care resping ideea că efectul activităţii principale a grupurilor se
datorează interacţiunii.
b. Grupul de discuţie - nu are acţiune psihoterapeutică individuală (nu există o
acţiune terapeutică individualizată). El are un număr determinat de membri, care
discută probleme profesionale sau de evaluare a unor situaţii. Astfel de grupuri
sunt: grupul de orientare, de autoexperienţă, grup de consiliere. Ca un aspect
particular aici sunt cuprinse aşa numitele grupuri BALINT în care psihoterapeutul
reuneşte persoanele care participă în mod voluntar şi a căror structură şi biografie
nu sunt cunoscute de ceilalţi, persoane care de regulă doresc să discute şi să
dezbată în comun probleme specifice, profesionale şi educative (exemplu:
grupurile parentale, pedagogice). în grupul de abilităţi, activităţile ocupaţionale
sunt considerate mijloace de obţinere a unor efecte terapeutice asupra membrilor
săi. Aceste tipuri de grupuri permit membrilor săi o mai bună înţelegere a muncii
şi activităţii lor; să-şi corecteze activitatea; să înveţe noi conduite pentru a
răspunde mai bine nevoilor proprii. Efectul terapeutic are o notă particulară în
sensul că sentimentele de ineficienţă şi culpabilitate sunt atenuate şi permit
instalarea încrederii şi stimei de sine şi faţă de ceilalţi. Psihoterapeutul se abţine
de la intervenţie în plan profesional mulţumindu-se cu o activitate de susţinere. Ca
mărime grupul trebuie să aibă între 12-20 membri.
c. Grupul terapeutic propriu-zis este organizat în scop terapeutic, în mod
deliberat. O ocupaţie manifestă a grupului este orientată într-un sens practic spre
rezolvarea problemelor existente. Aceasta constituie o sarcină comună a grupului
şi manifestă o importanţă deosebită pentru coeziunea membrilor. Elementul
terapeutic esenţial este participarea activă la activităţile de grup. Rezultatele
participării sunt dependente de efectul bun sau rău al relaţiilor interpersonale ce
se stabilesc în grup. Acest grup poate fi axat pe orice fel de activitate: muzică,
dans, teatru, discuţii. în cadrul lui sunt organizate tehnici specifice anumitor forme
terapeutice cum ar fi: ergoterapie, artterapie, meloterapie etc.:
26
a) grupurile de ergoterapie: rolul terapeutic îl are activitatea, stimulând fiecare
membru pentru activitatea si controlul activităţii interpersonale. în acest fel
activitatea acestui tip de grup se poate constitui şi poate funcţiona;
b) grupurile de artterapie - sunt organizate în jurul activităţilor artistice, cu sens
funcţional precis, ce constituie punctul de pornire asupra organizării şi dinamicii
grupului. Activităţile artistice individuale din perioada de început sunt orientate pe
parcurs spre un scop colectiv şi vizează integrarea membrilor, în vederea unei
trăiri emoţionale comune. Pe parcurs se structurează şi devin evidente elementele
dinamicii grupului asupra cărora terapeutul şi grupul pot acţiona în mod eficient;
c) atelierele terapeutice - sunt forme ale activităţii de grup în cadrul cărora
activităţile sunt orientate la început individual, pentru ca apoi să devină colective.
grupul vizează în acest caz readaptarea la realitate prin intermediul contractelor
dintre terapeut şi membrii grupului;
d) cluburile terapeutice - sunt grupuri de activităţi recreative, care folosesc
tehnici de stimulare a unui colectiv mic de persoane. Scopul lor este reinserţia
membrilor într-un grup de activitate;
e) grupurile de discuţii terapeutice - sunt formate din membri care participă
voluntar cum ar fi: alcoolicii, perverşii sexuali, persoanele cu conflicte sociale,
mame cu copii bolnavi etc. Numărul membrilor este cuprins între 10-15 persoane.
Aceştia pot fi de acelaşi sex sau de ambele sexe. Ei se cunosc în general între ei
şi întreţin relaţii şi în afara grupului. Grupul este condus de 1-4 terapeuţi. Acesta
are o atitudine directă, activă şi sugestivă. El trebuie să fie preocupat la început
de faptul de a veni în întâmpinarea dorinţelor membrilor grupului. Grupul permite
instituirea unei relaţii de genul profesor-elev, superior-subordonat, relaţii care
trebuie controlate în vederea dozării aspectului transferenţial. Ocupaţia
manifestată este discuţia orientată într-un sens practic. Ea constituie sarcina
comună a membrilor grupului dar pe lângă aceasta, în grup apar şi o serie de alte
aspecte: dinamica grupului. Din punct de vedere terapeutic ocupaţia manifestă
are o importanţă secundară. Elementul terapeutic esenţial este participarea activă,
iar rezultatele participării sunt dependente de efetul bun/rău al relaţiei
interpersonale ce se stabileşte în grup. Ocupaţia grupului prezintă interes numai în
măsura în care se reflectă asupra dinamicii participării.
B. GRUPUL DE CONSILIERE se focalizează asupra unei probleme specifice
care poate să fie de natură educaţională, socială, legată de profesie, carieră sau
probleme personale ale membrilor de familie cum ar fi relaţia părinte-copil. El
are atât scopuri de prevenire cât şi de intervenţie adică, de rezolvare de probleme
şi presupune un proces de interacţiune interpersonală punând accentul pe gânduri,
sentimente, comportamente de la nivelul conştientului.
Grupul de consiliere diferă faţă de grupul de terapie prin aceea că acest tip de
grup face apel la problemele de la nivelul conştientului şi nu la cele de la nivelul
subconştientului şi nu la cele de la nivelul subconştientului. El este orientat înspre
rezolvarea unor probleme specifice, în cadrul lui fiind stabilită realizarea unor
sarcini pe termen scurt, şi nu înspre tratamentul unor tulburări severe de natură
psihologică sau comportamentală. Adesea tema pe care se focalizează grupul este
determinată chiar de către membrii grupului care sunt de obicei persoane ce nu
necesită, restructurări importante de personalitate şi ale căror probleme sunt, de
27
exemplu, găsirea unor modalităţi mai eficiente de diminuare a stresului datorat
trecerii printr-o situaţie de criză. Astfel de grup este orientat atât spre
autodezvoltare, maturizare şi descoperirea resurselor interne cât şi spre ajutorarea
membrilor grupului pentru a face faţă în mod constructiv problemelor ce
împiedică funcţionarea lor la parametrii acceptabili. Grupul oferă oportunitatea
unei autoobservări veritabile.
C. GRUPUL DE DEZVOLTARE PERSONALĂ oferă posibilitatea
persoanelor ce se menţin în limita normalului de a-şi dezvolta capacităţile de
relaţionare cu alţii. Acest tip de grup este mai degrabă orientat înspre dezvoltarea
personală, spre rezolvarea de probleme ce apar ca urmare a trecerii prin diferite
etape ale vieţii, decât pe terapia unor tulburări psihice, emoţionale. Scopul acestor
grupuri este de a oferi suport persoanelor astfel încât ele să reuşească pe parcurs
să facă autoevaluări care să-i ajute să găsească noi modalităţi de rezolvare de
probleme, să fie deci capabili să-şi modifice într-o manieră constructivă
modalitatea de gândire şi acţiune. Participanţii pot să profite pentru dezvoltarea
personală de pe urma feed-back-urilor oferite de ceilalţi membrii ai grupului. Ele
sunt considerate ca fiind grupuri deschise în care participanţii pot da direcţia de
dezvoltare ulterioară a grupului, prin focalizarea pe probleme specifice care intră
în sfera lor de interes. în general aceste grupuri se focalizează pe scopuri precum:
a. să ajute persoanele să dezvolte atitudini pozitive şi abilităţi de relaţionare;
b. să faciliteze schimbarea;
c. să ajute membrii grupului să transfere abilităţile dezvoltate în cadrul grupului la
nivelul relaţiilor din afara acestuia.
D. GRUPURILE DE FORMARE SAU DE ANTRENAMENT. Nu este greu
să observăm în viaţa cotidiană că sunt unii oameni care nu pot sau nu ştiu cum să
comunice, cum să stabilească şi să întreţină relaţii cu alţii, când şi cum să
intervină în cadrul grupului; alţii nu se cunosc suficient de bine, nu-şi pot aprecia
posibilităţile de care dispun; în sfârşit, unii oameni se tem de a-şi exprima deschis
sentimentele şi atitudinile reale, de a se comporta aşa cum ar dori, conform
structurii lor de personalitate şi, ca urmare, ei se închid în sine, precum melcul în
cochilia sa, îşi pun o mască sau o platoşă de fier greu de răspuns, se implică
superficial sau chiar deloc în planul vieţii sociale. Cum i-am putea ajuta pe aceşti
oameni să se cunoască mai bine pe ei însăşi, pe alţii şi chiar grupul din care fac
parte? Cum i-am putea ajuta să sesizeze şi să înveţe care sunt comportamentele
sociale cele mai adecvate în cadrul grupului? Cum am putea determina creşterea
colaborării dintre ei? Cum am putea facilita inserţia mai rapidă şi mai organică a
individului în grup şi în societate? Nenumăraţi cercetători consideră că formula
muncii în grup ar răspunde suficient de bine tuturor acestor întrebări. Ca urmare,
s-a încercat găsirea unor tipuri şi forme variate de grupuri care să realizeze
dezideratele formării psihosociale a omului. Noi ne vom referi, cu titlu
exemplificativ, doar la trei dintre acestea şi anume: T-Group-ul, grupul de
întâlnire, grupul de lucru.
a. T-group-ul (Training-Group, grupul de învăţare sau de formare, în engleză;
grupul de bază sau de diagnostic, în franceză) s-a constituit treptat, prin încercări
şi tatonări succesive, din dorinţa cercetătorilor de a înţelege mai bine ce se

28
petrece în grup, care este dinamica lui, cum se realizează o comunicare autentică
între membrii acestuia.
Grupurile “T” sau grupurile laborator (antrenament/training), numite şi
educaţionale, au ca scop dezvoltarea abilităţilor necesare pentru buna funcţionare
a indivizilor în cadrul unui serviciu social/organizaţi/agent economic etc. în acest
tip de grupuri se deprind modalităţi de ajustare (coping) la stres în condiţii de
laborator în care unele variabile sunt controlate, unde datele obişnuite pot fi
analizate iar modalităţile eficiente de ajustare sunt încurajate şi dezvoltate. Fiind
grupuri orientate pe sarcină se dezvoltă modalităţi eficiente de rezolvare de
probleme dând prioritate proceselor de grup mai degrabă decât dezvoltării
personale.
Obiectivele T-Group-ului au fost formulate încă de K.Lewin: de a oferi
participanţilor posibilitatea de a trăi experienţe existenţiale în interiorul
grupului, singurul cadru în care relaţiile dintre oameni se pot stabili pe o bază
interpersonală; de a le da acestora posibilitatea unor experienţe de grup centrate
asupra comunicării şi exigenţelor ei de autenticitate; de a le oferi experienţe de
grup în cursul cărora raporturile de “autoritate” evoluează permanent, până la a
deveni autonome. T-Group-ul nu are o structură internă, o autoritate recunoscută
sau o anume sarcină de îndeplinit; el nu este un grup de muncă centrat pe
realizarea a ceva anume, nici un grup de discuţie centrat pe analiza, dezbaterea
unei teme, pe soluţionarea ei. Dimpotrivă, în el trebuie să existe un climat de
libertate şi spontaneitate în exprimarea expresiilor, în comunicarea de la om la
om. T-Group-ul este, după cum consideră unii autori, o invenţie pedagogică,
deoarece presupune constituirea unui grup care este, concomitent, atât subiect cât
şi obiect de experienţă, fiecare participant formându-se pe sine, învăţând să
diagnosticheze funcţionarea grupurilor mici in vivo, în chiar grupul din care face
parte, în sfârşit, achziţionând capacitatea de a se autoanaliza. Obiectivul
pedagogic revoluţionar al unui asemenea grup este de “a-i învăţa pe membrii
grupului să înveţe”. Ca tehnică, T-Group-ul constă în următoarele:
- constituirea unor grupuri mici, formate din 10-12 persoane, de preferinţă
care nu se cunosc încă între ele, de sexe, vârste, pregătiri şi profesiuni
diferite;
- înmânarea unor consemne acestora, în care sunt notate pe scurt câteva
instrucţiuni în legătură cu ceea ce vor avea de făcut.
-

- instruirea observatorilor în legătură cu activitatea lor (de a redacta un

“proces-verbal” sau un “raport de observaţie”, în care să consemneze tot
ceea ce se petrece în grup); dispunerea lor în formă de cerc în jurul
membrilor din cadrul grupului de discuţie;
- analiza referatelor observatorilor după terminarea şedinţelor de discuţie;
- analiza referatelor observatorilor după terminarea şedinţelor de discuţie în
grup.
Practicarea unei asemenea tehnici se soldează cu o serie de efecte pozitive atât
asupra membrilor grupului de discuţie, cât şi asupra observatorilor. Primii pot
învăţa o serie de lucruri în legătură cu: ei înşişi (care sunt comportamentele lor
29
personale în grup şi care este impactul lor asupra altora); alţii (în ce constau
comportamentele altora în grup şi care sunt efectele lor asupra grupului);
grupurile sociale (cum funcţionează grupurile, care sunt condiţiile în care ele pot
funcţiona cel mai bine); procesele de formare (cum pot învăţa pornind de la
experienţa personală, cum pot “învăţa să învăţ”). La rândul lor, observatorii îşi
pot dezvolta capacitatea de a sesiza fenomenele autentice de dinamică a
grupurilor sociale.
În vederea educării acestei capacităţi se poate proceda în două feluri:
- Discutarea în comun a rapoartelor individuale redactate în urma observării
aceluiaşi grup compararea lor;
- împărţirea conţinutului rapoartelor de observaţie în unităţi informaţionale
semnificative, care mai apoi sunt valorizate astfel:
- observaţii false sau falsificate de implicarea afectivă a observatorului în
conţinut (aprecieri şi evaluări pro sau contra unui participant, iritări personale
etc.);
- observaţii obiective, tip reportaj, fără nici o implicaţie afectivă, care ratează
însă semnificaţia psihosocială a ceea ce se întâmplă în grup;
- observaţii veritabile asupra dinamicii de grup;
- observaţii care deformează realitatea ca urmare a “interpretării” ei subiective
de către observator.
Pe măsură ce în rapoartele de observaţiei creşte numărul observaţiilor autentice
cu privire la dinamica de grup şi scade cel a celorlalte categorii putem considera
că s-a format capacitatea dea observa.
T-Group-ul are largi aplicaţii în diverse domenii, cum ar fi:
- procesul instructiv-educativ bazat pe considerarea grupului ca mediu sau ca
mijloc de formare;
- conducerea reuniunilor (simpozioane, mese rotunde, întâlniri şi şedinţe), în care
un rol important revine animatorilor acestora;
- terapia de grup, care reeducă, în principal, capacitatea de a comunica cu alţii
grav afectată, ca şi cea de relaţionare interumană, sursă importantă a
dezadaptărilor.
Nu trebuie să pierdem din vedere şi unele limite ale T-Group-ului, care este în
mare măsură un grup experimental, deci artificial, în el nefiind reproduse încă de
la început contextul şi condiţiile reale din cadrul grupurilor sociale (statute, roluri,
sisteme de relaţii, norme sociale etc.), ce influenţează în mare măsură
comportamentul direct. Experienţa existenţială trăită în T-Group nu se potriveşte,
cel mai adeseori, cu experienţele reale ale oamenilor; de aceea şi posibilitatea
transferării ei în contextele sociale este limitată. în ciuda acestor limite, T-Group-
ul continuă să rămână unul dintre instrumentele valoroase de antrenare a
oamenilor la viaţa de grup, de implicare activă în ea şi mai ales în propriul său
proces de formare psihosocială.
b. GRUPUL DE ÎNTÂLNIRE sau grupul intensiv constituie, după părerea lui
Carl Rogers, iniţiatorul lui, cea mai importantă invenţie socială a secolului nostru,
cu o expansiune extrem de rapidă, puternică şi fecundă. El s-a născut aproximativ
în acelaşi timp cu T-Group-ul, prin 1946 - 1947, la Universitatea di Chicago, unde
Rogers şi colegii săi organizau programe scurte de formare intensivă a unor
30
consilieri în relaţii umane. Cu acest prilej, cursanţii se întâlneau de mai multe ori
pentru a comunica între ei cu scopul realizării unei mai bune cunoaşteri atât a
lor,cât şi a altora, pentru a-şi conştientiza atitudinile ce ar putea deveni frustrante
în viitoarele lor relaţii de consiliere. Grupul era orientat asupra cunoaşterii şi
intercunoaşterii autentice, asupra dezvoltării şi ameliorării comunicării şi relaţiilor
interpersonale, deci atât asupra dezvoltării personale, cât şi asupra terapiei,
toate acestea vizând, în final, formarea adecvată pentru relaţii umane. în urma
acestor antrenamente rezultatele obţinute au fost bune, şi astfel grupul de
întâlnire şi-a început glorioasa dar şi controversata sa carieră. Spre deosebire de
T-Gruop, centrat pe dezvoltarea capacităţii de comunicare în grup, pe înţelegerea
a ceea ce se petrece în grup, a funcţionalităţii lui, membrii grupului trebuind să
descifreze natura interrelaţiilor şi procesele de evoluţie a grupului, grupul de
întâlnire este centrat pe dezvoltarea personală, pe înţelegerea sine-lui şi a altuia,
pe înţelegerea propriilor comportamente desfăşurate în grup, a efectelor acestora
asupra altora, pe dezvoltarea capacităţii de exteriorizare autentică a sentimentelor.
Grupul de întâlnire îl pune pe individ faţă în faţă cu propriile lui sentimente, îi
facilitează întâlnirea cu sine prin intermediul altora.
Participanţii la un asemenea grup sunt invitaţi de către animatorul grupului (sau
“facilitatorul” grupului, după cum îl denumeşte Rogers) să-şi exprime deschis,
sincer, spontan, într-un climat psihologic de totală securitate şi libertate, toate
sentimentele pe care le-a trăit sau le trăieşte, să se dezvăluie în faţa celorlalţi, să-
şi analizeze reciproc, cu înţelegere şi încredere, sentimentele şi comportamentele
descrise sau manifestate în grup, să acţioneze aşa cum sunt în realitate,nu aşa cum
sunt împinşi să se comporte în cadrele formale ale relaţiilor sociale, să se
comporte, deci, aşa cum doresc, cum sunt, conform eu-lui lor profund, autentic.
Desigur că membrilor grupului, la început, o asemenea cerinţă li se pare a fi greu,
dacă nu chiar imposibil de realizat. Pe măsură însă ce întâlnirile se derulează,
temerile şi frica de ridicol a indivizilor cedează, în locul lor apărând tendinţa şi
dorinţa de dezvăluire către ceilalţi, de acceptare a lor aşa cum sunt în realitate, nu
aşa cum ar dori să fie sau lasă să se înţeleagă că sunt, dorinţa expresă de a învăţa
de la alţii şi chiar cea de a-şi schimba atitudinile, concepţiile, comportamentelor
proprii.
Rogers prezintă fazele şi procesele prin care trece un asemenea grup de întâlnire:
I. Confuzia iniţială, apărută ca urmare a anunţului făcut de animatorul grupului
privitor la ceea ce se urmăreşte, la faptul că grupul are o libertate deplină, că el
însuşi nu reprezintă de fapt un conducător sau o autoritate a grupului, şi
manifestată prin tăceri jenante, conversaţie de salon, schimburi politicoase şi
superficiale de informaţii, sentimente de frustrare, teama de ceea ce va urma;
II. Rezistenţa faţă de autoexplorarea şi de tăinuire personală, manifestată prin
teama, uneori mărturisită cu voce tare, de a se dezvălui, de consecinţele unui
asemenea act, prin neîncrederea în grup; când unii membri ai grupului îşi exprimă
unele atitudini şi sentimente personale se instalează în grup o derută generală,
apar sentimente ambivalente;
III. Descrierea sentimentelor trecute apare ca o modalitate de ieşire din impas,
de evaziune spre trecut, spre ceea ce s-a întâmplat “acolo” şi “atunci”, “altădată”,

31
trecutul fiind mai puţin presant psihologic mai uşor de justificat chiar prin faptul
că “a trecut”;
IV. Exprimarea sentimentelor negative reprezintă prima manifestare a unor
sentimente autentice ce se exprimă în grup, de regulă fie cu unii dintre membrii
grupului care tac, nu se implică încă în discuţie, fie faţă de animatorul grupului
care nu-i ajută suficient să iasă din impas;
V. Exprimarea şi explorarea unor materiale ce au semnificaţii personale se
realizează pe măsură ce în grup apare un climat de încredere, reciprocă, indivizii
dându-şi seama că pot exprima fără frică, fără urmări grave unele aspecte mai
profunde despre ei: unul vorbeşte despre izolarea sa penibilă, despre faptul că nu
are nici un prieten, deşi deţine funcţii de conducere; altul despre sentimentul de
vinovăţie pe care îl trăieşte pentru un fapt întâmplat mai demult, deşi el nu a fost
implicat direct; altul despre relaţiile proaste cu soţia etc.; începe să se producă
“voiajul” sau “călătoria” către “centrul” fiecăruia.
VI. Exprimarea sentimentelor interpersonale prezente în grup (“îmi amintiţi de
mama mea, cu care viaţa nu era deloc uşoară”; “încă de la început am simţit faţă
de dv. o antipatie puternică”; “îmi place căldura şi surâsul dv.”), atitudini ce vor fi
aprofundate mai apoi ca urmare a climatului de încredere ce se instalează treptat
în grup;
VII. Dezvoltarea capacităţii terapeutice a grupului, concretizată în manifestarea
naturală şi spontană a capacităţii de a-i ajuta pe alţii, de a trata într-o manieră
eficace necazurile şi suferinţa altora;
VIII. Acceptarea de sine şi începutul schimbării se exprimă prin recunoaşterea
deschisă a unor aspecte ascunse, profunde; persoanele se află în curs de a se
înţelege reciproc, de a se accepta aşa cum sunt în realitate; se dezvăluie, încetul
cu încetul, eu-l fiecăruia.
IX. Faţada se fisurează, adică cochilia care ascunde adevărata personalitate a
omului se sparge, individul acceptă sau este forţat de grup să se dezvăluie aşa
cum este, să fie el însuşi;
X. Oglinda socială sau feed-back-ul constă în faptul că individul îşi dă seama de
felul în care este perceput, interpretat, valorizat de către ceilalţi membri ai
grupului;
XI. Relaţia de ajutor în afara şedinţelor, stabilită cu cei care ar dori să se
dezvăluie dar nu pot încă, cu cei care sunt preocupaţi de probleme foarte
personale, cu cei care suferă profund de descoperirile penibile făcute în legătură
cu ei;
XII. întâlnirea esenţială, concretizată în contactele strânse, directe, autentice
între participanţi, în dezvoltarea sentimentului de înţelegere a altora, în
manifestarea unor stări empatice;
XIII. Expresia sentimentelor pozitive şi de apropiere, de căldură, prietenie sau
chiar iubire faţă de unii dintre participanţi, apariţia unui veritabil spirit de grup;
XIV. Schimbarea comportamentului în grup constă în modificarea gesturilor, a
modului de a vorbi, de a gândi, de a se comporta a participanţilor în grup, dar şi
în afara lui, după terminarea şedinţelor.
Experienţa trăită într-un asemenea grup de întâlnire se termină cu efecte pozitive:

32
- schimbări la nivel individ (în concepţia despre el însuşi, care devine mai reală;
în capacitatea de exteriorizare, înţelegere şi acceptare a lui şi a altora, care capătă
flexibilitate şi fineţe; în realizarea unei mari concordanţe între intenţiile lui,
comportamentele manifestate şi interpretarea acestora de către alţii; în
cunoaşterea propriilor sale disponibilităţi; în alegerea unor noi modalităţi
comportamentale în viaţa cotidiană, profesională, spirituală);
- schimbări în relaţiile dintre indivizi (cresc capacităţile de comunicare, de
sociabilitate, adaptare la diferite situaţii interpersonale; se amplifică aria şi
profunzimea acestor relaţii; se refac cuplurile maritale, părinţii îşi înţeleg mai bine
copiii, profesorii stabilesc relaţii mai personale cu elevii lor);
- schimbări organizaţionale (se renunţă la unele canale şi reţele de comunicare şi
se înlocuiesc cu altele mai eficiente, organizarea foarte “administrativă” este
înlocuită cu o organizare mai “umană”; se schimbă stilurile de conducere).
Grupurile de întâlnire au avut o audienţă şi o răspândire extrem de mare în cultura
şi civilizaţia americană atât în planul practic, al vieţii sociale (Rogers povesteşte
că peste 8000 de persoane au participat la grupurile de întâlnire din timpul
weekend-urilor, cu ocazia punerii la punct a unui program de formare a
animatorilor de grup, iar în cursul anului 1970 peste 750000 de persoane doreau
să participe la asemenea grupuri), cât şi în planul cercetării ştiinţifice.
Expansiunea mare a grupurilor de întâlnire în cele mai diverse domenii (industrie,
învăţământ, familie, administraţie etc.) are ca explicaţie (cf.Rogers):
dezumanizarea crescândă a civilizaţiei americane, în care omul aproape că nu
contează, el nefiind decât un “nume” sau un “număr” în serviciul securităţii
sociale; caracterul impersonal al relaţiilor dintre oameni regăsit în toate
instituţiile; fuga către experienţe ce nu pot fi trăite în mediul profesional, în
şcoală, în universităţi, în familie, la care am mai putea adăuga: individualismul şi
egoismul societăţii americane; prezenţa relaţiilor de exploatare; accentuarea
competiţiei şi concurenţei, procese în care omul vede în celălalt un rival etc., sunt
tot atâţia factori care au favorizat dezvoltarea mişcării grupurilor de întâlnire. Dar,
aceste grupuri nu sunt specifice numai societăţii americane sau capitaliste. O serie
de fenomene, cum ar fi: înstrăinarea produsă de ritmul trepidant al vieţii moderne,
solitudinea generală de unele disfuncţionalităţi apărute în procesul construcţiei
sociale, trebuinţa oamenilor de a întreţine relaţii autentice şi profunde, de a-şi
manifesta deschis, fără reticenţe sentimentele sunt mai generale, într-un fel proprii
fiinţei umane, de aceea folosirea grupurilor de întâlnire şi în alte tipuri de societăţi
nu poate fi decât bine venită.
c. Grupurile structurate se concentrează pe teme specifice, tema abordată
variază în funcţie de interesele membrilor grupului( exemplu:managementul
stresului, dezvoltarea unui tip de comportament asertiv, copii cu părinţi alcoolici,
dezvoltarea unor abilităţi de interrelaţionare, sprijinirea victimelor oricărei forme
de abuz etc.), scopul fiind acela de a mări gradul de conştientizare asupra unor
tipuri de probleme şi de a oferi modalităţi eficiente de rezolvare a acestora.
şedinţele au o frecvenţă de o întâlnire pe săptămână timp de 4-15 săptămâni şi pot
dura între două ore şi 30-45 de minute, în funcţie de specificul membrilor
(persoanele care nu-şi pot menţine atenţia asupra unei sarcini de lucru timp
îndelungat/copii).
33
E. GRUPURILE DE AJUTOR RECIPROC/DE SPRIJIN(suport) servesc
anumite categorii de populaţie, acestea neavând nevoie de un lider profesionist.
Aceste grupuri, compuse din persoane care au interese comune, oferă membrilor
sprijin, fapt ce diminuează stresul psihologic şi încurajează spre realizarea de
schimbări necesare în viaţa lor. Grupul de ajutor reciproc pune accentul, mai mult
decât alte tipuri de grupuri, pe asemănarea problemelor de viaţă ale membrilor
săi. Membrii grupului îşi împărtăşesc experienţa, învaţă din aceasta şi din
sugestiile oferite de ceilalţi legate de modul de rezolvare a problemelor fiecăruia.
De asemenea situaţia de a nu fi singura persoană preocupată de o anumită
problemă de viaţă, încurajează membrii grupului şi le dă speranţa unei rezolvări în
viitor a problemelor cu care au venit în grup.
Pentru a vorbi de psihoterapie de grup este necesar să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
 Comunicarea verbală să devină o asociaţie liberă a grupului în sensul că
discuţiile să se desfăşoare liber şi fără cenzură. în felul acesta discuţia
devine identică cu asociaţia liberă de idei din psihanaliză.
 Materialul produs de grup reprezentat prin mesaje, acţiuni şi
interacţiuni între membrii trebuie să fie analizat şi interpretat de către
grup. Operaţiunea terapeutică este reprezentată nu numai de procesul
dinamicii de grup ci şi de analiza şi interpretarea de către grup a acestor
procese. Obiectivul discuţiei (mesajul verbal) este tratat atât pentru
conţinutul său manifest cât şi pentru semnificaţia sa latentă, pentru
conţinutul său inconştient.
 Dirijarea dinamici procesului de grup şi atitudinea liderului diferă în
psihoterapia de grup faţă de celelalte grupuri terapeutice.
Factorii care intervin în formarea unui grup bun şi eficient, care să permită
ameliorarea situaţiei sunt:
a. capacitatea animatorului/terapeutului de a influenţa direct/indirect fiecare
membru, în scopul participării lui active la problema grupului;
b. capacitatea animatorului de a favoriza, dezvolta şi restabili un climat de
toleranţă mutuală (câmp psihosocial) favorabil discuţiilor şi rezolvării
conflictelor care pot să apară între membrii grupului. în acest fel creşte
capacitatea grupului de a-şi cunoaşte dificultăţile interne şi de a accepta
responsabilitatea asupra lor;
c. transferarea, pe parcursul activităţii, a funcţiilor animatorului asupra
grupului care trebuie să devină progresiv capabil să-şi asume
responsabilitatea asupra dinamicii sale interne. Un grup terapeutic bun îşi
descoperă singur abilităţile şi defectele. Factorul terapeutic determinant în
acest grup este însăşi grupul şi dinamica sa.
Psihoterapia de grup nu este o metodă universală de tratament şi nu este lipsită de
riscuri. Eficacitatea ei depinde de selecţia, pregătirea membrilor şi de calităţile
şi vocaţia terapeutului:
A. În selectarea membrilor grupului trebuie avute în vedere criterii privind:
a. Gradul de motivare a subiectului (intensitatea dorinţei de participare), el
putându-se prezenta din proprie iniţiativă, sub presiunea familiei sau la

34
 sugestia unor persoane competente (asistent social, terapeut ocupațional,
psiholog, medic etc.);
b. Posibilitatea de comunicarea verbală să fie intactă. Subiectul pentru a
beneficia şi participa la psihoterapia de grup trebuie să înţeleagă şi să se
poată exprima în limbajul grupului şi al terapeutului. Tulburări de exprimare
precum bâlbâiala sunt o contra indicaţie relativă sau pot participa la grupuri
speciale;
c. Capacitatea intelectuală să fie nealterată, insuficienţa dezvoltării cognitive sau
deteriorarea fiind contraindicate;
d. Capacitatea subiectului de a tolera psihic şi somatic (nevoia de spaţiu vital)
situaţia de grup şi regulile grupului cu momente de tensiune şi destindere;
e. Condiţiile rezidenţiale, profesionale şi familiale să permită membrilor
participarea la grup un timp mai îndelungat;
f. Vârsta - în grup trebuie să fie subiecţi tineri cât şi adulţi. Pentru grupuri
heterogene, în general, se selecţionează membrii care să asigure
reprezentarea mai multor genuri;
g. Sexul subiecţilor - este indicat să se facă grupuri heterogene. în grupuri
omogene ca sex există tendinţa de a se discuta strict problemele specifice
sexului respectiv. De aceea un grup heterogen reprezintă mai adecvat
societatea în esenţă;
h. Criteriile diagnostice sunt deosebit de importante.
La fiecare caz atât aspectul clinic (evoluţia bolii, calitatea şi durata remisiunilor)
cât şi aspectele legate de structura personalităţii sunt importante pentru
rezolvarea problemelor relaţiilor interpersonale şi reinserţia socio-profesională a
individului. Psihoterapia de grup este indicată:
a. în tulburări nevrotice primare, cele obsesive şi fobice;
b. în tulburări psihopatice (dizarmonie a structurii de personalitate) cu
modificări de caracter uşoare care nu au consecinţă asupra vieţii de
relaţie;
c. în tulburările Borderline (la limita între nevroză şi psihoză);
d. în psihozele remise fără defecte majore;
e. în alcoolemii şi toxicomanii se fac grupuri omogene ca diagnostic;
f. în tulburările sexuale se fac grupuri omogene şi închise;
g. în tulburări funcţionale ale copilului indiferent dacă sunt de natură
nevrotică sau comportamentală se poate începe terapia de grup de la 7-8
ani.
Contraindicaţii: Nu se indică terapia de grup pentru un grup alcătuit numai din
isterici (simptomele sunt imaginare).

B. Pregătirea prealabilă a membrilor pentru grup. ROTTER şi BERNE

stabilesc nişte criterii de pregătire prealabilă a membrilor.
a. Informarea subiectului asupra principalelor aspecte ale psihoterapiei de grup;
b. identificarea experienţei subiectului care poate deveni ulterior motiv de
discuţie, analiză şi interpretare;

35
c. dezvoltarea capacităţii de introspecţie şi interpretare a subiectului care să-i
faciliteze acestuia o racordare a influentelor ce le deţine cu experienţa de
viaţă şi afectivă.
Pregătirea se face individual, pe parcursul a 2-3 şedinţe în cursul cărora
terapeutul trebuie să aibă o atitudine activă. Subiectul îşi exprimă temerile şi
rezervele faţă de psihoterapia de grup. Deseori apare frica de a se confesa faţă de
străini, de a-şi etala public problemele sau teama de a se divulga aspectele spuse
în grup altor persoane.
C. Terapeutul trebuie să aibă o bună formaţie teoretică (psihologică şi
psihosociologică) pentru a putea tolera transferul negativ fără a fi lezat. Prin
atitudinea sa directivă şi nondirectivă el încurajează transferul pozitiv periclitând
refularea conflictelor existente. Psihoterapeutul trebuie să dozeze gratificaţiile şi
frustrările folositoare grupului ca si colaborator. El returnează grupului întrebările
care i se pun direct făcându-i pe membrii grupului în acest sens să-şi rezolve
problemele existente. Procesul dinamic astfel folosit are un efect terapeutic ce se
traduce prin diminuarea anxietăţii, revalorizarea personalităţii, corecţia tendinţelor
negative prin confruntarea cu realitatea. Liderul trebuie să aibă grijă să
amelioreze relaţiile personale în grup şi să fie corectate relaţiile eronate.

36
 CAPITOLUL III
CUNOAŞTEREA ŞI ACTIVAREA GRUPURILOR SOCIALE

3.1.Necesitatea cunoaşterii şi activării grupurilor sociale

Deşi în ultimii ani au apărut în ţară şi în străinătate mai multe studii, cărţi,
manuale, tratate, dicţionare de psihologie socială, acestea abordează cu precădere
problemele metodologiei specifice a cercetărilor de teren, fără a oferi date şi
strategii de aplicare a unora dintre metodele folosite. Iată de ce prezentul curs
oferă nu numai informaţii generale despre metodele de cunoaştere şi influenţare a
grupurilor sociale, ci şi conţinutul operaţional propriu-zis al acestor metode, ca şi
algoritmii concreţi de utilizare a lor, sperând ca în acest fel să ofere tuturor celor
care coordonează sau conduc diferite colective umane un instrument ştiinţific de
investigare şi acţiune practică. Când vorbim de cunoaşterea şi activarea grupurilor
sociale avem în vedere doar cunoaşterea şi activarea psihologică şi mai ales
psihosocială în legătură cu care se ridică două probleme: ce înţelegem prin
cunoaştere şi activare psihologică şi psihosocială a grupului; o asemenea
cunoaştere şi activare sunt posibile?
La prima întrebare/problemă am putea răspunde făcând apel la informaţiile cu
privire la cunoaşterea şi activarea psihologică a individului.
Corespunzător cu activarea psihologică a individului, care presupune
intensificarea ponderii acţiunilor proprii în procesul formării, învăţării, executării
activităţilor, prin activarea psihologică şi psihosocială a grupului înţelegem
antrenarea şi mobilizarea tuturor membrilor grupului în vederea participării la
realizarea obiectivelor acestuia, implicarea activă şi directă a lor în viaţa de grup.
Dacă în cazul activării unui individ ne bazăm pe resursele sale psihologice
personale (pe capacităţile sale motivaţional-acţionale, pe trăsăturile lui de
personalitate etc.), în cazul activării grupurilor sociale accentul cade pe însuşi
grupul social, pe forţele sale interne, el apărând ca mijloc de influenţare, formare
şi schimbare. Deşi cunoaşterea şi activarea grupului sunt mai dificile decât cea a
unui individ, ele sunt totuşi posibile. Aplicarea unui set de metode adecvate
facilitează colectarea, interpretarea şi prelucrarea rezultatelor obţinute, ca şi
formularea unor concluzii menite a contribui la optimizarea activităţii grupului.
Fără a fi o cunoaştere completă, deoarece trăirile psihice ale membrilor grupului
sunt într-o permanentă devenire, şi însuşi grupul evoluează de al un stadiu la altul,
cunoaşterea psihologică a grupului păstrează caracterul de predictibilitate, ceea ce
îi acordă un caracter ştiinţific, o face capabilă de a fi utilă în asigurarea
funcţionalităţii optime a grupului. Cunoaşterea psihologică şi psihosocială a
grupului este subordonată utilizării ei în vederea obţinerii evoluţiei şi progresului
grupurilor sociale, a armoniei dintre membrii acestora, a creşterii eficienţei lor.
Nu este suficient să cunosc faptul că într-un grup există relaţii interpersonale
negative, de antipatie, o atmosferă şi un climat psihosocial nefavorabile, un moral
scăzut etc., că în altul s-a ajuns la un stadiu de stagnare, de lâncezeală, de
automulţumire, care împiedică grupul să obţină noi succese pentru a se
autodepăşi.
Dimpotrivă, cunoaşterea concretă, corectă şi adecvată a grupului trebuie să ne
conducă spre acţiune, spre intervenţia în grup pentru ameliorarea activităţii lui,
37
pentru antrenarea membrilor în rezolvarea propriilor lor probleme, ştiut fiind că
participarea tuturor membrilor, şi nu doar a câtorva dintre ei, îndeosebi a
coordonatorilor şi conducătorilor grupului, la realizarea tuturor secvenţelor
activităţii, începând cu adoptarea scopurilor, cu luarea deciziilor şi terminând cu
îndeplinirea lor constituie condiţia sine qua non a existenţei grupului şi a sporirii
eficienţei sale sociale şi umane. Astfel, cunoaşterea caracteristicilor şi
problemelor grupului reprezintă o premisă necesară pentru intervenţia
psihosocială în structura grupului, în dinamica şi comportamentul său ca grup. Cu
cât se cunoaşte mai bine potenţialul grupului şi al fiecărui membru în parte, cu
atât se va putea pregăti mai temeinic acţiunea de intervenţie în grup, desfăşurată
gradat, pentru a preîntâmpina fenomenele de rezistenţă din partea grupului supus
intervenţiei şi schimbării. Cunoaşterea, activarea şi intervenţia în grupurile
sociale apar ca o necesitate obiectivă în vederea optimizării funcţionalităţii lor.
Ele conduc spre realizarea unei triple finalităţi:
a. praxiologică, prin contribuţia adusă la sporirea eficienţei, a randamentului
şi productivităţii grupurilor sociale;
b. organizatorică, din perspectiva teoriei organizării atât a structurilor
organizaţionale, cât şi a fenomenelor psihologice;
c. diagnostică şi prognostică, înscriindu-se pe de o parte pe linia uşurării
înţelegerii, explicării şi interpretării stărilor actuale ale grupului, iar pe de
altă parte pe cea a anticipării dinamicii lui viitoare.
3.1. Metode şi tehnici de cunoaştere a grupurilor
Dacă în cazul studierii personalităţii individului una dintre problemele care se
ridică în faţa cercetătorilor este aceea de a alege metodele cele mai potrivite de
investigaţie, dată fiind multitudinea şi varietatea lor, nu acelaşi lucru s-ar putea
spune şi despre investigarea grupului. Problema cu care se confruntă cercetătorii
este alta: lipsa sau insuficienţa metodelor de investigaţie a grupului. Deşi
contribuţiilor de ordin teoretico-metodologic aduse în legătură cu caracterizarea
grupurilor sociale sunt foarte ample, cele referitoare la inventarul metodelor de
cunoaştere a grupului sunt mai limitate. în afara câtorva tehnici şi metode de
cercetare care au tins spre investigarea directă a grupului, cele mai multe dintre
ele sunt adaptări ale unor metode folosite în investigaţia de tip psihoindividual.
Problema găsirii unor metode proprii de cercetare a grupurilor sociale în vederea
cunoaşterii lor rămâne în continuare deschisă. în aceste condiţii, apelul la
literatura de specialitate dedicată analizării conţinutului, structurii şi dinamicii
personalităţii, ca şi a metodelor folosite în cunoaşterea ei, nu poate fi decât
binevenită, oferind nenumărate sugestii fie pentru adaptarea unor tehnici în
vederea realizării noilor obiective, fie pentru elaborarea unor metode şi tehnici
noi. Pentru a studia grupurile s-a recurs la modele experimentale sau la observaţia
pe teren.
Metodele experimentale constau în a crea în mod artificial situaţii, a izola
anumite variabile şi a analiza influenţele mutuale dintre ele. în funcţie de
obiectivele cercetării, artificialitatea grupului experimental este mai mult sau mai
puţin mic.
Observaţia directă se poate efectua fie integrându-ne efectiv în grupul pe care
vrem să-l studiem şi raportând experienţele trăite, fie integrând membrii grupului
38
în cazul unor întâlniri individuale sau folosind chestionare standardizate sau teste
sociometrice.
În general, metodele experimentale sunt utilizate de psihologi, iar cele de
observaţie pe teren de către sociologi. Sociologii reproşează psihologilor că
lucrează asupra unor ficţiuni, iar psihologii reproşează sociologilor că adoptă un
demers al cercetărilor care nu este capabil niciodată de o verificare riguroasă.
În ultimii ani se consideră că aceste opoziţii sunt sterile şi se propune ca
observaţia să se facă înaintea şi după terminarea unui experiment. Observaţia de
dinaintea experimentului trebuie să sesizeze toate aspectele semnificative ale unui
grup şi să formuleze ipoteze. Plecând de la elementele stabilite astfel se pot
construi studii experimentale iar observaţia postexperiment, realizată pe teren,
trebuie să valideze concluziile obţinute cu ocazia cercetării experimentale.
Metodele şi tehnicile de cunoaştere a grupurilor sociale au fost elaborate fie
direct în psihologia socială, fie împrumutate de la alte ştiinţe învecinate şi
adaptate la ea. Selectarea acestora s-a făcut după gradul lor de accesibilitate în
studierea grupului şi mai ales după nevoile practice ale cunoaşterii grupurilor
sociale în vederea ameliorării activităţii lor.
Deşi autobiografia grupului este prin excelenţă o metodă liberă/nondirectivă, în
sensul că subiecţii o construiesc aşa cum cred ei de cuviinţă, pornind de la câteva
indicaţii generale, ea ar putea fi şi dirijată astfel încât să permită nu doar
obţinerea unor informaţii cât mai numeroase despre grup, care nu sunt utile la un
anumit moment dat. în acest sens, ar putea fi stabilite câteva repere care să-i
orienteze, să-i ghideze pe membri grupului în construirea autobigrafiei grupului.
Un asemenea ghid l-ar putea constitui, de exemplu, următorul:
a. date referitoare la compoziţia grupului (număr de membri, vârstă, sex,
pregătire profesională, mediu de provenienţă al fiecăruia dintre membrii
grupului), din care să reiasă omogenitatea sau eterogenitatea grupului.
b. indicarea momentelor mai semnificative din evoluţia grupului (cele de început,
de consolidare, de eventuale zdruncinări sau chiar de destrămări ale
grupului);
c. particularităţile interacţiunii şi comunicării dintre membrii grupului (limitată,
îngustă sau foarte largă, extinsă; cu caracter reciproc sau unilateral; reţelele
şi structurile de comunicare folosite mai des în cadrul grupului, influenţa şi
eficacitatea comunicării; forme de perturbare a comunicării);
d. scopurile membrilor grupului şi ale grupului ca întreg (scopuri tranzitive sau
intranzitive, de sarcină sau de menţinere, socioafective, individuale sau de
grup; complexitatea, precizia şi forţa lor; acceptarea şi angajarea membrilor
grupului în îndeplinirea acestora);
e. particularităţile normelor de grup (valoarea lor, dacă sunt bune sau rele,
preferate sau nepreferate de membrii grupului; gradul de acceptare şi
aprobare a lor de către grup; fenomene mai importante provocate de
respectarea sau nerespectarea lor - conformism sau nonconformism,
satisfacţie sau insatisfacţie, devianţe etc.);
f. principalele fenomene de grup ce au avut loc sau sunt anticipate a avea loc în
viitorul imediat sau îndepărtat al grupului (solidarizarea membrilor; coeziune
şi consens; împărţirea grupului în mai multe subgrupuri; tensiuni; conflicte;
39
 frustrare etc.; reacţiile generate de ele, toleranţă, acceptare şi adaptare;
ostilitate şi agresivitate; pasivitate, apatie, retragere, contagiune, evaziune
etc.);
g. conducerea grupului, stilul de conducere practicat de conducătorii grupului
(dacă grupul are lideri formali sau informali, deveniţi prin voinţa sa formali;
efectele asupra activităţii din grup a stilului de conducere al liderului
grupului);
h. structura grupului (sistemul de statute şi roluri ale membrilor grupului;
interacţiunea şi ierarhizarea lor; fenomene de „echilibrare” sau de „conflicte
de rol”; prezenţa structurilor centralizate sau descentralizate în cadrul
grupului; relaţiile grupului cu alte grupuri);
i. proprietăţi ale grupului care îi acordă o personalitate, o „sintalitate” -
proprie, distinctă (grup cooperator sau refractar la cooperare, individualist;
grup centrat pe realizarea obiectivelor sau preocupat mai ales de satisfacerea
nevoilor afective ale membrilor grupului; grup unitar sau dezbinat etc.).
Aceste repere pot servi ca repere-ghid în elaborarea şi redactarea autobiografiei
grupului sau pot fi utilizate în decodificarea, clasificarea şi interpretarea
psihosocială a informaţiilor cuprinse în autobiografiile grupurilor, care contribuie
la formarea unei imagini unitare şi concrete asupra unui grup dat, asupra dinamicii
şi evoluţiei acestuia, unităţile ei informaţionale putând fi transformate în date
ştiinţifice.
Observaţia este una dintre metodele cel mai des utilizate în cercetările de tip
psihosocial, dat fiind faptul că este relativ uşor de organizat şi aplicat, poate fi
rapid adaptată şi folosită în cele mai diverse situaţii din evoluţia grupurilor,
permite folosirea unor forme variate şi suple, în dependenţă nu numai de
obiectivul investigaţiei, dar şi de natura grupului, dispune de nenumărate valenţe
pozitive şi avantaje. Ea presupune urmărirea şi consemnarea manifestărilor de
comportament (individual sau psihosocial, interacţional) în diferite situaţii sociale,
ca şi analiza particularităţilor psihologice ale individului sau ale grupului.
De obicei, grupul trece, în evoluţia sa, prin următoarele faze: debutează asupra
dificultăţilor/problemelor ce urmează a fi rezolvate; continuă cu răspunsul la
aceste dificultăţi şi se încheie fie cu reacţii afective/pozitive, de satisfacţie sau
negative, de insatisfacţie, în funcţie de natura şi valoarea răspunsurilor date.
Plasarea observatorului în grup într-o astfel de poziţie încât aceasta să-i
permită perceperea fie din faţă, fie din profil a tuturor membrilor grupului.
Observatorul trebuie să înregistreze nu doar expresiile verbale ale participanţilor,
ci şi expresiile nonverbale (mimica şi pantomima); de aceea, el trebuie să dispună
de posibilitatea de a vedea pe fiecare membru al grupului. Pentru a se evita
instalarea stărilor de stânjeneală la membrii grupului la ideea că sunt observaţi, s-
ar putea organiza o observare mascată, cu observatorul „ascuns” sau „invizibil”.
Cel mai bun procedeu este însă cel al observatorului „uitat”, deci a folosirii în
calitate de observator a unei persoane atât familiară grupului, încât acesteia nu i
se mai acordă o atenţie deosebită.
Crearea tuturor condiţiilor care să permită observatorului cunoaşterea tuturor
membrilor grupului în vederea identificării rapide a fiecăruia în procesul
interacţional. Acest lucru poate fi asigurat fie printr-o cunoaştere anticipată a
40
membrilor de către observator, fie prin plasarea în dreptul fiecărei persoane din
grup a unui cartonaş pe care este scris numele/un număr de identificare a
participantului.
Abilitarea observatorului în mânuirea cu uşurinţă a unor instrumente
ajutătoare în vederea observării în cât mai bune condiţii a discuţiilor în cadrul
grupului. Este vorba de stăpânirea tehnicii de codificare a discuţiilor şi de cea a
completării unor foi de întabelare a observaţiilor efectuate.
Ce este important de observat la un grup. în toate interacţiunile umane există
două elemente esenţiale: conţinuturi şi procese.
A. Conţinutul priveşte sarcina de realizat. în cazul unui grup conţinutul
interacţiunilor este dat de problema/sarcina sau scopul de realizat. S-a constatat o
tendinţă de concentrare a atenţiei asupra conţinutului interacţiunilor, în
detrimentul proceselor de grup.
B. Procesul de interacţiune are în vedere ceea ce se întâmplă între participanţii la
interacţiune şi aceasta în timpul desfăşurării activităţilor respective. Dinamica sau
procesul de grup se va referi deci la morală, sentimente, atmosferă, influenţă,
participare, stiluri de influenţă, lupta pentru putere, conflict, competiţie,
cooperare etc. în cele mai multe interacţiuni, foarte puţină atenţie este acordată
proceselor de grup, dinamicii, şi aceasta chiar şi atunci când aceasta este o cauză
majoră a ineficienţei activităţii de grup. Atenţia, sensibilitatea la procesele de grup
vă oferă posibilitatea de a diagnostica la timp problemele grupului şi de a le putea
face faţă. De vreme ce aceste procese sunt prezente în toate grupurile,
cunoaşterea lor va putea îmbunătăţi calitatea şi cantitatea participării în grup, deci
eficienţa grupului.
Iată în continuarea câteva elemente care vă vor ajuta să realizaţi o analiză a
comportamentului unui grup şi să luaţi decizii corecte.
A. Participarea verbală, ca prim indicator al implicării membrilor.
B. Influenţa. în cadrul unui grup, unii membri pot vorbi foarte puţin şi totuşi pot
să capteze atenţia întregului grup. Alţii, dimpotrivă, pot vorbi foarte mult şi să nu
fie ascultaţi de ceilalţi.
C. Stiluri de influenţă
1. Autocratic
2. Împăciuitor
3. Laissez faire
4. Democratic
D. Proceduri de luare a deciziilor
în grup se iau de multe ori decizii fără a lua în considerare efectele acestor decizii
asupra altor membri. Unii încearcă să-şi impună propriile decizii, în timp ce alţii
doresc ca toţi membri să participe la luarea deciziilor.
E. Funcţiile de sarcină
F. Funcţiile de menţinere
Menţinerea funcţionării grupului este foarte importantă, relaţiile armonioase şi o
atmosferă de lucru degajată fiind un deziderat necesar eficienţei grupului.
G. Atmosfera de grup. Atmosfera de grup poate fi uşor evaluată ca impresie
generală asupra activităţii grupului. Putem distinge caracteristicile atmosferei de
grup prin găsirea cuvintelor care descriu impresia generală a membrilor grupului.
41
H. Participarea membrilor. Un element de importanţă majoră este gradul de
acceptare şi de coeziune al grupului.
I. Sentimente. în timpul oricărei interacţiuni de grup, sentimentele îşi fac simţită
prezenţa. Aceste sentimente, chiar dacă nu sunt discutate întotdeauna, pot fi
discriminate prin tonul vocii, expresia facială, gesturi şi alte forme nonverbale.
J. Norme. Orice grup dezvoltă standarde de comportament. Aceste norme
exprimă în general credinţele şi dorinţele majorităţii membrilor în legătură cu ce
este permis şi ce nu este permis în grup. Aceste norme pot fi clare, explicite, sau
operând la un nivel de conştientizare inferior tuturor membrilor grupului. Unele
norme facilitează procesele de grup iar altele încetinesc aceste procese.
3.2.Metode şi tehnici de activare a grupurilor
Una dintre caracteristicile esenţiale ale grupurilor sociale o constituie
interacţiunea membrilor acestora, fapt care asigură mişcarea, evoluţia, progresul,
altfel spus, dinamica grupurilor. Cu cât într-un grup social interacţiunea dintre
membri va fi mai frecventă, mai bogată în conţinut şi plină de semnificaţii sociale,
cu atât grupul va cunoaşte o dinamică mai accentuată. Desigur însă că nu este
vorba de interacţiunea în sine, în gol, a membrilor grupului, ci de interacţiunea
clar finalizată, deci de interacţiunea orientată şi centrată pe realizarea scopurilor
grupurilor. Cu cât membrii grupului social vor fi mai activi, cu cât se vor implica
mai direct, conştient şi responsabil în viaţa de grup, cu cât activitatea grupului va
fi mai eficientă.
Cum am putea însă determina membrii grupurilor sociale să ia parte activă şi
nemijlocită la viaţa de grup, la discutarea şi dezbaterea în comun a problemelor
ivite, la soluţionarea colectivă a acestora? Cu alte cuvinte, cum am putea spori
gradul de activare şi participare a membrilor grupurilor sociale la viaţa de grup şi,
într-un plan mai larg, la însăşi viaţa socială?
Metodele şi tehnicile de activare a membrilor grupurilor în vederea creşterii
participării lor eficiente fiind numeroase, am selectat câteva, pe care le-am
repartizat în trei categorii: metode de stimulare a analizei problemelor
grupurilor sociale în vederea cunoaşterii lor, a înţelegerii autentice a ceea ce se
petrece în grupuri, chiar a legităţilor de funcţionare a grupurilor sociale; metode
de stimulare a discuţiilor în grupuri, a dezbaterii celor mai diverse, actuale sau
stringente probleme cu care se confruntă grupurile la un anumit moment dat;
metode de stimulare a creativităţii grupurilor, a implicării productive a
membrilor în rezolvarea sarcinilor şi scopurilor pe care le au.
A. Metoda cazului sau studiu de caz. Născută în jurul anului 1908 metoda
cazului a cunoscut o largă răspândire şi utilizare sistematică de la acea dată şi
până astăzi, în cele mai diverse domenii. ”Harvard Business School” posedă o
casetotecă de 26000 de cazuri - mai ales din domeniul dreptului şi legislaţiei -
folosită în pregătirea studenţilor în vederea formării la aceştia a unei viziuni
concrete asupra vieţii economice, pentru a lega cunoştinţele teoretice de cele
practice şi mai ales pentru a le face utilizabile în cele mai diverse domenii ale
vieţii sociale (administraţie, contabilitate, personal, tehnică, producţie, vânzări,
relaţii umane etc.).
La ora actuală aproape că nu există un program de formare şi perfecţionare a
cadrelor de conducere, seminar în învăţământul superior (juridic, economic,
42
medical, tehnic, psihologic), cursuri de reciclare sau postuniversitare care să nu
folosească pe scară largă în pregătirea cursanţilor metoda cazului.
În literatura de specialitate, abundentă în ultima vreme în lucrări pe această temă,
se tratează nu doar despre implicaţiile practice şi teoretice ale metodei cazului,
dar se prezintă şi nenumărate exemple sau chiar culegeri de cazuri în diferite
domenii.
Ideea utilizării cazului, ca material de analiză şi reflexie în cadrul procesului
învăţării, îşi are originea atât în practica învăţământului unde se dau exemple, se
fac concretizări, cât şi în unele teorii ale pedagogiei şi psihologiei sociale (în
teoria dinamicii grupului, formulată de Kurt Lewin).
Metoda cazului este prin excelenţă o metodă activă pentru că antrenează spiritul
fiecărui participant, dar şi o metodă de grup, pentru că se bazează pe
interacţiunea membrilor grupului în vederea rezolvării cazului respectiv.
“Caz” poate deveni orice situaţie concretă, trecută sau prezentă, în care este
vorba de contexte, detalii reale, personaje, fapte şi evenimente, opinii şi atitudini
înlănţuite între ele astfel încât să dea naştere la o problemă ce se cere a fi
analizată, înţeleasă, diagnosticată sau rezolvată. Astfel, pot constitui tipuri de
cazuri:
- diversele incidente semnificative din viaţa unui individ sau grup care deschid o
problemă (conflictul dintre conducătorul grupului şi un alt membru al acestuia,
care dă naştere la o situaţie dramatică, generalizată, ce afectează nu doar moralul
grupului dar şi productivitatea muncii sale);
- derularea şi acumularea unor evenimente în decursul timpului (măsurile luate
de un părinte în vederea educării sau reeducării propriului său copil care duc
totuşi la eşec);
- situaţiile tensionale dramatice sau chiar limită, în care se află un individ sau un
grup la un anumit moment dat (un accident mortal produs din vina unui membru
al grupului, o prăbuşire a unor galerii dintr-o mină care a surprins un grup de
oameni, rămaşi multă vreme sub pământ, dar salvaţi în cele din urmă etc.);
- anumite momente de suspans profesional din viaţa grupurilor (situaţiile de
promovarea, gratificarea sau pedepsirea unor membri ai grupului, reconstrucţia
sau chiar desfiinţarea unor grupuri sociale etc.).
Dar nu orice situaţie ar putea constitui un caz. ROGER MUCCHIELLI consideră
că un caz bun trebuie să îndeplinească câteva condiţii care să exprime validitatea
cazului:
- să fie autentic, adică situaţia să fie concretă, luată din realitate, din viaţa
profesională, familială, socială, economică etc., aşa cum s-a petrecut ea, cu toate
detaliile; situaţiile abstracte, imaginare sau care comportă detalii imaginare, sub
pretextul că ar fi tipice, conduc la eşec;
- să presupună urgenţa intervenţiei, adică să fie realmente o situaţie-problemă,
un incident cu caracter dramatic, care să necesite analiză, diagnostic sau
rezolvare, deoarece cele care sunt comune, banale, indiferente nu suscită
interesul, nu pot fi analizate;
- să fie centrat pe preocupările subiecţilor, adică să conţină probleme ale
mediului de viaţă sau profesional bine cunoscute subiecţilor, în legătură cu care ei
să deţină informaţii şi mijloace de acţiune; în caz contrar, discutarea unor situaţii
43
depărtate sau străine de preocupările celor care participă la studiul cazului nu
favorizează activismul discuţiei şi nu duce la efecte formative;
- să fie complet, total, adică să conţină absolut toate informaţiile de care este
nevoie pentru rezolvarea lui; aşa-zisele cazuri proiective, care lasă la libera
alegere a participanţilor anumite aspecte, evenimente, particularităţi ce nu sunt
date, nu contribuie la angajarea subiecţilor sau se soldează cu multiplicarea
perspectivelor de analiză, fapt care duce la soluţionarea inadecvată a cazului.
Studiul unuia sau mai multor cazuri în cadrul microgrupurilor, fie naturale fie
special constituite în acest scop, tinde spre realizarea următoarele obiective:
• comprehensiunea sau înţelegerea cazului, a caracteristicilor lui generale şi
particulare, a semnificaţiei elementelor, contextelor, întâmplărilor şi personajelor
lui. Este cunoscut faptul că situaţiile umane, indiferent de locul unde se petrec,
sunt foarte complexe, deoarece conţin diferite tipuri de elemente: psihologice,
sociologice, morale, tehnice, psihosociale, organizaţionale, formale sau informale
etc. Toate acestea nu se prezintă izolat, ci integrate într-o configuraţie specifică,
ce nu întotdeauna poate fi uşor descifrată şi înţeleasă. La acest fapt se adaugă şi
un altul: intervenţia unor stereotipii, obişnuinţe, clişee în perceperea şi
interpretarea situaţiilor.
De exemplu, deşi întreprinderile industriale sunt atât sisteme tehnice cât şi
sisteme sociale, umane, un inginer sau un tehnician va fi tentat să absolutizeze
rolul elementelor sistemului tehnic, în timp ce un specialist în ştiinţele şi relaţiile
umane rolul elementelor sistemului socio-uman. Iată de ce prezentarea şi
analizarea unor cazuri complexe, care să-i sensibilizeze pe primii la semnificaţia
elementelor sistemului socio-uman iar pe ceilalţi la cea a elementelor sistemului
tehnic pentru a înţelege unitatea, interdependenţa lor, nu poate fi decât utilă,
binevenită.
• diagnosticarea cazului,adică identificarea, determinarea şi definitivarea lui
concretă în vederea stabilirii unor măsuri de intervenţie pe direcţia ameliorării sau
rezolvării situaţiei respective (este el un grup în formare sau deja format, cu
început de coeziune sau cu coeziune mare, se află într-o stare de constanţă, de
echilibru sau de schimbare şi transformare, se caracterizează prin consensul
membrilor sau prin divergenţa lor, este eficient sau ineficient? etc.). Simpla
informare sau cunoaştere a datelor cazului nu este suficientă pentru a putea
diagnostica prezenţa sau absenţa anumitor fenomene. Dimpotrivă, este necesar să
descoperim mai întâi faptele semnificative/cheie ale cazului, cu privire la situaţie,
personaje, ambianţa în care se desfăşoară activitatea şi apoi să relaţionăm aceste
fapte între ele pentru a determina ceea ce este semnificativ, pentru a detaşa
esenţialul de neesenţial, necesarul de întâmplător. Anumite caracteristici de
personalitate ale personajelor (tendinţa spre dominare sau supunere, conformism
sau nonconformism, sociabilitate sau izolare etc.) şi ale contextelor socioculturale
ale acestora (de tip tradiţional sau modern, deschis sau nu spre înnoire şi
schimbare,valori, norme statute şi roluri, atitudini), corelate între ele, ar putea
evidenţia specificul situaţiei, logica ei internă, semnificaţiile comporta-mantelor
interpersonale şi de grup, pe baza cărora am putea pune un diagnostic sau altul.
Altfel datele şi informaţiile culese rămân goale şi neeficiente. Studiu de caz ajută
aşadar la formarea capacităţii de diagnostic a membrilor grupurilor.
44
• alegerea, optarea pentru o alternativă sau alta de acţiune, de rezolvare a
cazului deci intervenţia deciziei. în viaţa personală sau în cea a grupurilor sociale
intervin suficient de multe momente când este necesară optarea pentru o variantă
de acţiune din mai multe posibile; cu cât problema este mai complexă, cu cât
detaliile pe care le avem la dispoziţie sunt mai numeroase, cu atât decizia este
îngreunată. Optarea pentru o anumită variantă acţională sau rezolutivă presupune
nu doar înţelegerea sau diagnosticarea cu exactitate a situaţiei respective, ci şi
judecarea şi evaluarea aspectelor pozitive şi negative ale fiecărei alternative şi
mai ales anticiparea consecinţelor fiecărei alternative şi mai ales anticiparea
consecinţelor aplicării ei. Studiul diferitelor cazuri contribuie mult la formarea
capacităţii de decizie a membrilor grupurilor.
• conceptualizarea cazului, adică extragerea unor concluzii generale, a unor
învăţăminte sau teze cu caracter de mare generalitate, care pot fi utilizate în
explicarea sau în rezolvarea şi a altor situaţii, a altor cazuri, mai mult sau mai
puţin asemănătoare cu cel discutat, întâlnite î viaţa curentă, cotidiană, cât şi în
înţelegerea mai exactă a dinamicii şi evoluţiei generale a grupurilor. Aceste
obiective pot fi prezente şi realizate toate sau doar unele dintre ele în analiza
fiecărui caz.
De exemplu, sunt programe de formare a cadrelor de conducere în care prin
studiu de caz se urmăreşte doar dezvoltarea capacităţii de înţelegere a situaţiilor
umane, de sensibilizare pentru problematica psihosocială a grupului, în timp ce
altele se centrează asupra formării şi dezvoltării capacităţii de decizie a
cursanţilor. în aceste condiţii, chiar derularea desfăşurării şedinţelor de studiu a
cazului diferă.
Studiul de caz clasic, centrat pe înţelegere şi diagnosticare, realizat în grupuri
mici de 5-6 sau 10-12 persoane, presupune parcurgerea mai multor faze.
Faza 1: Prezentarea cazului scris, înregistrat sau filmat. Cazul scris are
avantajul că poate sta sub ochii participantului tot timpul, el putând să-l parcurgă
în ritmul său propriu sau să revină asupra unor aspecte mai puţin înţelese; cazul
înregistrat dă posibilitatea perceperii vocii personajelor, a intensităţii, intonaţiilor
ei, a pauzelor, a ezitărilor etc.; cazul filmat permite perceperea atât vizuală cât şi
auditivă completă a situaţiei respective.
Faza 2: Suscitarea de către animatorul discuţiei a opiniilor, impresiilor,
judecăţilor din partea participanţilor. Aceasta se face prin fraza: “Voi aţi luat
cunoştinţă cu cazul; ce credeţi despre el, ce părere aveţi despre personaje, cum l-
am putea rezolva?” Prima opinie dată de un membru al grupului este reformulată
de animatorul discuţiei, apoi se solicită alte opinii. Este faza în care participanţii,
fără o analiză detaliată a elementelor cazului, se grăbesc să formuleze soluţiile,
să-şi exprime părerea asupra diferitelor laturi ale cazului. Cum însă elementele
cazului sunt foarte numeroase şi complexe, fiecare le interpretează prin propria sa
subiectivitate şi experienţă de viaţă, ceea ce face ca părerile exprimate să difere
mult unele de altele, adeseori fiind chiar contradictorii. în această fază rolul
animatorului este de a conştientiza membrilor grupului multitudinea punctelor de
vedere, caracterul lor foarte personal şi adeseori ireconciliabil, datorat
complexităţii reale a problemei şi mai ales neconsiderării tuturor aspectelor ei.

45
Faza 3: Revenirea la faptele şi la informaţiile disponibile pentru analiza lor
propriu-zisă. “Propun să revenim la faptele pe care le cunoaştem şi să studiem
semnificaţia lor”, anunţă animatorul discuţiei.
La întrebarea: “Ce ştim despre grupul respectiv?”, participanţii au tendinţa de a
repeta datele cazului aşa cum le-au fost furnizate. Este necesar însă ca ele să fie
conceptualizate şi categorisite.
De exemplu, despre un grup trebuie să se precizeze: natura lui, mărimea,
particularităţile socio-demografice şi socio-profesionale ale membrilor grupului
(vârstă, sex, pregătire profesională, vechime în muncă etc.), caracteristicile
activităţii pe care o realizează (natura muncii, conţinutul, caracterul, condiţiile,
finalitatea ei), organizarea formală, administrativă a grupului, organizarea lui
informală (sistemul de norme, atitudini şi relaţii prezente în grup).
Totodată, se stabilesc semnificaţiile acestor informaţii şi se formulează ipoteze în
legătură cu influenţa probabilă a unora dintre aceste caracteristici asupra planului
relaţional şi productiv al grupului, asupra coeziunii lui etc.
De exemplu, eterogenitatea particularităţilor socio-demografice ale membrilor
grupului (vârstă, sex, pregătire profesională diferite) influenţează pozitiv sau
negativ dinamica grupului; faptul că o persoană din grup are o anumită poziţie în
structura formală a grupului, că este mai dotată decât celelalte, că lucrează în
condiţii de muncă diferite de ale celorlalte persoane din grup va influenţa
performanţele sale în muncă sau poziţia în structura informală a grupului?
Ipotezele formulate sunt reţinute şi urmează a fi verificate sau infirmate, rând pe
rând, în analiza propriu-zisă a cazului. Se procedează în felul acesta până la
epuizarea tuturor informaţiilor de care dispunem şi până la stabilirea
diagnosticului.
Faza 4: Extragerea unor concluzii generale, cu valabilitate şi în alte situaţii de
viaţă. “Cu ocazia analizei făcute, am putea desprinde câteva principii mai
generale, care ar putea fi utile şi în alte situaţii” - anunţă animatorul discuţiei.
De exemplu, constatarea că o structură formală bazată pe organizarea în formaţii
distincte de muncă a membrilor grupului antrenează după sine subdividerea
grupului în două subgrupuri informale ar putea atenţiona asupra funcţionalităţii
viitoare şi a altor grupuri, ar putea sugera chiar măsurile ce pot fi luate pentru
evitarea apariţiei fenomenului subgrupării.
în 1961, F. PIGORS, propun o nouă formulă de studiu în grup a unui caz, dintr-o
perspectivă centrată asupra deciziei. Este vorba de metoda “incidentului critic”, a
cărei derulare cuprinde următoarele faze:
Faza 1: Distribuirea membrilor grupului a textului incidentului critic brut.
Acesta nu este altceva decât descrierea contextului, a condiţiilor şi protagoniştilor
unei situaţii critice, dramatice, care se termină cu formularea: “Dacă ar fi trebuit
să arbitraţi acest conflict, cum aţi fi procedat?”; “Dacă aţi fi fost în locul (se
trece numele personajului din text), ce aţi fi făcut?”; “Date fiind condiţiile şi
circumstanţele arătate, ce decizie credeţi că trebuie luată?”. Toate aceste
formulării implică profund pe fiecare participant în analiza cazului.
Faza 2: Formularea de întrebări de către membrii grupului. Se solicită
informaţii suplimentare (când, cine, unde, cum, de ce?). specific pentru
“incidentul critic” este şi faptul că el cuprinde date sumare, unele informaţii fiind
46
intenţionat lăsate deoparte, pentru a se vedea în ce măsură fiecare participant se
raportează la ele. Animatorul discuţiei deţine dosarul complet al cazului şi, în
funcţie de solicitările care i se adresează, furnizează informaţii scrise sau orale.
Faza 3: Organizarea discuţiilor în vederea deliberării. Animatorul discuţiei se
comportă ca în fazele 2 şi 3 ale metodei clasice de studiere a cazului. El are grijă
să sublinieze de fiecare dată argumentele pro şi contra. Această fază se încheie cu
notarea pe o foaie de hârtie (de către fiecare participant) a deciziei sale personale,
care este înmânată mai apoi conducătorului discuţiei. Acesta acordă o mică pauză
participanţilor la discuţiei, timp în care clasează răspunsurile date în funcţie de
tipul de decizie luat sau de soluţiile date, constituind aşa-numitele “grupuri
nominative” grupul celor care au optat pentru o alta sau chiar pentru decizia
opusă):
Faza 4: Subgruparea participanţilor în funcţie de tipul de decizie dat, stabilirea
unui conducător al acestor subgrupuri, organizarea în cadrul lor o unor scurte
dezbateri în vederea stabilirii argumentelor care justifică decizia luată. Fiecare
conducător de subgrup prezintă în faţa întregului grup argumentele care susţin
decizia propusă de subgrupul său. Soluţiile sau deciziile sunt notate pe o tablă.
Faza 5: Discuţia generală cu toţi cu membrii grupului în vederea stabilirii
soluţiei (deciziei) optime, eficace.
Faza 6: Conceptualizarea. Se realizează la fel ca în faza 4 din metoda clasică a
studiului de caz. “Ce am putea învaţă din discuţia acestui caz?” - sunt întrebaţi
membrii grupului. Discuţiile sunt orientate în funcţie de patru direcţii:
- “priveşte în urmă”, asupra condiţiilor şi contextului în care s-a produs
incidentul;
- “priveşte dedesubt”, asupra principiilor operaţionale ce pot fi
generalizate;
- “priveşte în jur”, asupra tuturor situaţiilor analoage;
- “priveşte înainte” asupra necesităţii modificării atitudinilor noastre
personale dacă vrem să rezolvăm astfel de cazuri într-o manieră eficientă.
Practicarea în cadrul grupurilor sociale a metodei cazului sau studiului de caz
ridică o serie de probleme legate de:
- selectarea cazului (de regulă sunt selectate prin interviuri, studiul dosarelor
referitoare la incidente sau accidente tehnice, greşeli, litigii, probleme de
reorganizare, analiza scrisorilor, sesizărilor, autobiografiilor, confesiunilor,
observarea unor situaţii etc.);
- redactarea cazului (să fie vie, sobră, situaţia să aibă un caracter dramatic, să
cuprindă dificultăţi gradate);
- numărul de şedinţe în care urmează a fi discutat cazul (se stabileşte în funcţie
de scopul propus: dacă este vorba de un program de formare, de instruire
prelungită, atunci vor fi programate mai multe şedinţe; dacă studiul de caz
vizează doar asimilarea, întărirea sau exemplificarea unor cunoştinţe predate la
curs, numărul de şedinţe poate fi mai mic);
- compoziţia grupului care discută cazul (cu cât grupul are o compoziţie mai
eterogenă - vârstă, sex, pregătire diferită - cu atât se creează posibilitatea unor
discuţii mai aprinse; dacă grupul este omogen, membrii lui vor fi “prizonierii”

47
propriilor lor stereotipuri, fapt care duce la obţinerea aproape imediată a
acordului unanim);
- condiţiile materiale (spaţiu suficient, tablă, cartonaşe pe care să fie scrise
numele participanţilor dacă aceştia nu se cunosc, ora convenabilă de întâlnire
etc.);
- condiţiile psihologice (asigurarea condiţiilor de confort psihologic pentru
membrii grupului).
Pentru a se asigura reuşita discutării unui caz este necesar ca organizatorii să fie
preocupaţi dinainte de rezolvarea tuturor acestor probleme. Practicarea metodei
cazului, fie în grupurile de instruire, fie în cele de formare psihosocială,
favorizează însuşirea unor noi cunoştinţe sau concretizare şi întărirea celor pe
care membrii grupului le deţin deja, permite implicarea directă şi activă în
dezbateri, îi obişnuieşte pe membrii grupului să analizeze, să pună un diagnostic,
să ia o decizie, să se asculte reciproc, să se facă înţeleşi, să-şi argumenteze
punctele de vedere, să-şi formuleze concis şi corect părerile, dezvoltă şi ascute
spiritul critic fundamentat, ca şi capacitatea de a gândi şi a se exprima corect şi
într-o manieră personală.
Prin toate acestea, metoda cazului este de un real folos nu numai în procesele de
formare, dar şi în analiza propriilor probleme ale grupurilor sociale. O situaţie mai
dificilă apărută la un moment dat într-un grup poate fi considerată un “caz”,
analiza ei după rigorile impuse de metoda cazului conducând la conştientizarea
cauzelor care au determinat-o şi, implicit, la formularea unor măsuri de
soluţionare, de depăşire a ei.
B. Jocul de rol. Cel puţin două împrejurări din viaţa socială reală implică cu
necesitate apelul la jocul de rol, ca instrument de sondare nu doar a capacităţii de
transpunere a unui individ în “pilea” unor personaje diverse, dar şi a celei de
relaţionare interumană.
Prima derivă din acea că deşi numărul virtual al rolurilor pe care le-am putea juca
este foarte mare, practic nelimitat, numărul rolurilor pe care jucăm efectiv este
mai restrâns, practic limitat. De multe ori omul ar vrea să fie ceea ce nu este, să
joace roluri care nu-i aparţin, cel puţin până la un anumit moment dat. Această
tendinţă este prezentă într-un foarte mare grad la copil, jocurile lui “de-a
doctorul”, “de-a şcoala”, “de-a mama sau tata” etc. fiind expresia directă a unei
asemenea tendinţe, dar se întâlneşte destul de des şi la adulţi, concretizată în
aspiraţiile şi dorinţele acestora către comportamente, atitudini şi “personaje” care
nu le aparţin. Jocul de rol dă posibilitatea intrării mai devreme, mai repede în
posesia diferitelor roluri sociale, ca şi pe cea a satisfacerii dorinţelor adulţilor de a
se comporta într-un anumit fel, determinat.
Cea de-a doua împrejurare constă în aceea că uneori, datorită lipsei unor
informaţii corespunzătoare despre anumite roluri, apare, fie temporar, ori tendinţa
de blamare sau de subapreciere, ori cea de exagerare, de supraapreciere a
semnificaţiilor rolurilor sociale. De obicei, subapreciem sau chiar blamăm rolurile
care se plasează foarte jos pe scara ierarhică a rolurilor sociale promovate de o
societate şi supraapreciem rolurile care sunt prea depărtate faţă de posibilităţile
de care dispunem. Alteori, omul îndeplineşte cu mare rigurozitate anumite
prescripţii ale propriului său rol, devine prizonierul lor şi, ca urmare, incapabil să
48
înţeleagă şi să traducă în comportamentul său şi alte prescripţii ale aceluiaşi rol
social. Un profesor care se comportă rigid, dogmatic, autoritar, rece, distant, nu
va putea înţelege, cu atât mai puţin accepta, alte prescripţii ale rolului de profesor,
cum ar fi: flexibilitatea, căldura comportamentului, apropierea şi cooperarea
relaţională etc. Jocul de rol ar putea facilita înţelegerea corectă şi a altor roluri
sociale decât cele pe care le deţinem. De asemenea, el ne-ar putea scoate din
“chingile” prescripţiilor rolului interpretat adeseori greşit sau unilateral, dându-se
posibilitatea să achiziţionăm noi modalităţi comportamentale.
Ca tehnică de investigare, jocul de rol îşi are obârşia în psihodrama inventată de
J. L. Moreno în 1921 şi reprezintă o formă de utilizare a ei. Spre deosebire însă
de psihodramă, unde subiectul îşi joacă propriul său rol, propria sa experienţă
existenţială, descărcându-se de emoţii şi tensiuni interne, conştientizând
comportamentele sale nevrotice, cauzele şi expresiile lor, în jocul de rol subiectul
joacă un rol străin sau foarte diferit de experienţa sa existenţială, cu scopul de a
învăţa un rol social necunoscut încă, de a conştientiza dificultăţile unor situaţii
sociale sau pentru a-şi dezvolta gradul său de spontaneitate şi adaptabilitate
socială. “Jocul de rol - scrie Moreno - este personificarea unei forme de
existenţă străine cu ajutorul jocului...Este o formă particulară de joc....El
constă în a pune indivizii(actorii) în diverse situaţii, în roluri străine de eul lor
şi de viaţa lor particulară”.
Moreno analizează jocul de rol sub două aspecte: ca metodă experimentală, de
diagnostic, de apreciere cantitativă şi calitativă a comportamentelor desfăşurate
în raport cu o cultură dată, relevând gradul de diferenţiere la care a ajuns o
cultură determinată la un individ şi interpretarea dată de el culturii respective; ca
metodă terapeutică, tinzând spre ameliorarea relaţiilor dintre oameni, spre
schimbarea formulei sociometrice a unui individ în urma jucării rolurilor, spre
creşterea gradului de adaptabilitate la viaţa socială a grupului.
Mai apoi jocul de rol îşi dezvăluie şi alte virtuţi, îndeosebi ca metodă de formare
psihologică sau psihosocială a membrilor grupurilor, cu largi aplicaţii în cele
mai diverse domenii ale vieţii sociale (industriale, comerciale, pedagogice etc.) şi
cu finalităţi de ordin educativ (sensibilizarea şi pregătirea oamenilor pentru viaţa
de grup, educarea lor pe direcţia înţelegerii altora, facilitarea contactelor
interpersonale etc.).
Jocul de rol se poate desfăşura atât în varianta individuală, cât şi în varianta de
grup. în primul caz, individul este pus să interpreteze succesiv o multitudine de
roluri determinate (medic, profesor, judecător, ziarist, strungar, fotbalist etc.) sau
unul şi acelaşi rol însă în situaţii foarte diferite (de exemplu, rolul de şcolar în
clasă, în situaţii de predare, de verificare orală, de examen scris etc. şi în afara
clasei, în situaţia unui concurs sau serbări şcolare, a unei excursii, la o petrecere,
în tramvai, pe stradă etc.). În cel de-al doilea caz, mai mulţi indivizi care nu se
cunosc între ei sunt plasaţi într-o situaţie care urmează să-i pună în relaţie unii cu
alţii sau mai multor indivizi li se repartizează roluri distincte, ce trebuie jucate
într-o situaţie dată. Jocul de rol desfăşurat în grup se caracterizează printr-o
structură complexă şi presupune parcurgerea mai multor etape:
I. încălzirea sau dezgheţarea grupului în vederea acceptării jocului de rol şi a
angajării în el. încă înainte de a lansa ideea jocului de rol, conţinutul său,
49
animatorul grupului trebuie să trezească interesul participanţilor pentru noua
formă de activitate ce urmează a fi desfăşurată şi să capete acordul lor. Pentru
aceasta este bine ca el să le vorbească membrilor grupului cu căldură despre
avantajele unei asemenea metode, să anticipeze eventualele situaţii hazlii care s-
ar naşte în procesul de jucare a unor roluri, să trezească dorinţa fiecărui membru
al grupului pentru a juca un rol. Dacă grupul nu răspunde pozitiv la aceste
solicitări, dacă rămâne pasiv, indiferent, se renunţă la aplicarea jocului de rol şi se
utilizează o altă metodă dorită şi acceptată de grup.
II. Delimitarea situaţiei şi a personajelor situaţiei problematice. Este momentul
în care se prezintă grupului acele date sau informaţii pe care trebuie să le deţină
toţi membrii, adică: locul unde se derulează acţiunea, cadrul cu particularităţile
sale de ordin fizic şi psihologic, momentul acţiunii, condiţiile semnificative de
bază ale situaţiei, personajele acţiunii cu caracteristicile lor privind statutul,
rolurile presupuse de situaţie, tipurile de raporturi sociale dintre ele. Se prezintă,
de fapt, “cazul” ce urmează a fi rezolvat ca urmare a interacţiunii personajelor în
procesul jucării rolurilor.
III. Organizarea grupului în vederea desfăşurării jocului de rol. Animatorul
poate proceda în maniere diverse în legătură cu alegerea actorilor: fie că îi
desemnează, fie că aşteaptă ca aceştia să se angajeze voluntar. Ceilalţi membri ai
grupului joacă rolul de observatori a ceea ce urmează să se întâmple. Odată
stabiliţi actorii şi observatorii, animatorul distribuie fiecărui actor câte o foaie de
hârtie pe care sunt notate consemnele particulare ale rolului ce trebuie jucat şi îi
roagă pe aceştia să părăsească încăperea. Apoi este introdus primul actor, cu care
se poartă o mică conversaţie în faţa observatorilor asupra datelor rolului său;
după ce acesta părăseşte încăperea este introdus al doilea actor pentru a se
discuta asupra rolului său; se procedează la fel cu toţi ceilalţi. (în tot acest timp
actorii nu au voie să comunice între ei). Imediat ce această operaţiune a fost
terminată, actorii sunt introduşi în sală, iau loc la o masă în formă de semicerc, cu
faţa spre observatori, în dreptul unui cartonaş pe care scrie numele fiecăruia din
situaţia pe care o au de interpretat, pentru a şti fiecare cui se adresează. Jocul
începe.
IV. Derularea jocului de rol. Durata jocului poate fi variabilă, în funcţie atât de
conţinutul cazului ce trebuie rezolvat, cât şi a posibilităţilor de improvizaţie ale
actorilor. Dacă în această fază un actor nu poate intra în rol, se blochează, acuză
caracterul artificial al jocului, el este înlocuit cu un alt actor ales din rândul
observatorilor.
V. Analiza jocului de rol. Presupune parcurgerea a două momente importante:
A. cel al intervievării actorilor în legătură cu ceea ce s-a petrecut în ei şi pentru
ei în timpul jocului de rol şi a observatorilor în legătură cu ce au observat şi ce au
gândit în timpul desfăşurării jocului de rol;
B. cel al analizei propriu-zise a jocului de rol, a cea ce s-a întâmplat în grup pe
tot parcursul desfăşurării interacţiunii dintre actori.
Această analiză trebuie să evidenţieze câteva momente mai importante în legătură
cu:

50
- dinamica de grup (cum a debutat interacţiunea, care au fost momentele mai
dificile, greu de depăşit, cum au fost ele depăşite, ce relaţii s-au stabilit între
membrii grupului de actori etc.);
- rolurile jucate (originalitatea şi eficienţa improvizării rolului, conştientizarea
semnificaţiilor diferite date de fiecare personaj atât situaţiei cât şi atitudinilor
partenerilor lor, evidenţierea altor maniere posibile de interpretare a rolului,
stabilirea elementelor tipice pentru fiecare rol în parte etc.);
- eficienţa interacţiunii dintre membrii grupului de actori (dacă grupul a ajuns la
o soluţie eficientă sau măcar acceptabilă).
Analiza este făcută îndeosebi de acea parte a membrilor grupului care au jucat
rolul de observatori, însă cu sprijinul actorilor, care îşi pot dezvălui cu această
ocazie intenţiile unor comportamente sau justificarea lor. în felul acesta nu numai
că se asigură o participare activă la discuţii a tuturor membrilor grupului, chiar o
mare efervescenţă în grup, dar şi învăţarea activă a diferitelor comportamente de
grup eficiente, sesizarea unor fenomene de grup cărora nu li se acordase o prea
mare importanţă până atunci.
Totodată, fenomenele psihosociale apărute în cadrul grupului, cum ar fi
fenomenele influenţei, dependenţei, puterii, conducerii, sociabilităţii, creativităţii
etc. sunt urmărite “pe viu”, fapt care permite înţelegerea şi reţinerea lor mai
facilă. în urma unei asemenea analize se pot propune măsuri de optimizare a
funcţionalităţii grupului, ca şi diferite variante de soluţii la cazul dat, chiar şi altele
decât cele găsite de grupul de actori.
Jocul de rol se poate desfăşura în cadrul grupului sub mai multe forme, în funcţie
de felul cum se prezintă rolul:
a. Jocul bazat pe rol prescris, dat prin scenariu. Materialul unui asemenea joc de
rol poate fi constituit din două părţi: o primă parte care redă în puţine cuvinte
esenţa situaţiei problematice, deci “cazul” respectiv, şi cea de a doua parte,
scenariul propriu-zis, care redă discuţia dintre două sau mai multe persoane în
legătură cu situaţia creată. Doi membri ai grupului “interpretează” (de fapt citesc)
rolurile. După lectura scenariului, ceilalţi membri ai grupului sunt rugaţi să se
identifice cu personajele, să se pună în locul lor sau în situaţia lor şi să găsească o
rezolvare cât mai grabnică. în continuare, grupul discută până când ajunge la o
soluţie.
b. Jocul bazat pe rol improvizat, creat de cel ce joacă rolul, pornind de la câteva
informaţii vagi furnizate fiecărui membru ce urmează a juca un rol despre
personajul ce trebuie interpretat. Se recomandă actorilor să improvizeze în funcţie
de consemnele înmânate, de evoluţia globală a situaţiei, iar dacă ar apare
evenimente necuprinse în instrucţiuni să se comporte aşa cum ar face-o în viaţa
obişnuită într-un caz analog. “Improvizarea”rolului este mult mai complexă decât
simpla lui lecturare dintr-un scenariu, ea presupunând un grad mai mare de
spontaneitate din partea interpretului. Ceea ce se întâmplă în timpul derulării
jocului de rol devine un “caz”, care face mai apoi obiectul discuţiilor ulterioare.
c. Joc bazat pe rol mixt, cu treceri de la joc bazat pe scenariu, la joc bazat pe
improvizaţie. Jocul de rol prezentat mai înainte, care făcea apel la scenariu într-o
primă etapă a sa, ar putea fi continuat cu improvizarea rolurilor. Poate fi urmărit

51
modul de improvizare a acestor roluri şi mai ales soluţiile la care se ajunge în
final.
d. Joc bazat pe inversarea rolurilor. în această formă a jocului de rol “eu” devin
“tu”, iar “tu” devii “eu”, tatăl devine fiu, iar fiul devine tată. Moreno dă un
exemplu sugestiv în acest sens: un copil care are tendinţa de a se opune la tot şi la
toate. în această situaţie mama preia rolul copilului şi spune mereu: “nu”, iar
copilul, preluând rolul mamei întreabă curios: “De ce spui tu mereu «nu»?”. se
constată că aceste comportamente de opoziţie sistematică a copilului s-au
corectat în urma inversării rolurilor. Graţie inversării rolurilor copiii îi pot înţelege
mai uşor pe adulţi, se diminuează dependenţa lor faţă de părinţi, creşte
sensibilitatea lor pentru viaţa interioară a altora, devin mai inventivi,
achiziţionează obişnuinţa precoce de utilizare a relaţiilor interpersonale.
Jocul de rol, cu toate formele şi variantele sale, şi-a câştigat foarte curând un loc
important în rândul metodelor de formare psihosocială şi de creştere a eficienţei
diferitelor tipuri de activităţi umane.
În activităţile educative, jocul de rol se foloseşte pentru facilitarea socializării,
ameliorarea comportamentelor non-sociale, familiarizarea cu diferite tipuri de
relaţii sociale, tratamentul stărilor de anxietate, frustrare etc.
Astfel, jocul de rol “contribuie la adaptarea reciprocă a membrilor grupului şi
la ameliorarea climatului social al acestuia, reintegrând în continuare
comportamente sau sentimente perturbatoare” şi-şi dovedeşte utilitatea atât ca
metodă de activare a grupului, cât şi ca metodă de conştientizare şi studiere a
problematicii acestuia. El poate fi utilizat ca atare, singur sau integral altor
metode (studiului de caz sau diferitelor tipuri de discuţii în grup). Acel “pune-te
în locul meu” sau “ce-ai face dacă” ar trebui să-i tulbure mai profund, să-i
determine spre a lua considerare şi alte modalităţi comportamentale, şi alte
perspective psihologice şi interpersonale decât cele care le sunt proprii fiecăruia
în parte, orientându-i şi deschizându-i, astfel, spre implicarea activă şi diferenţiată
în viaţa grupurilor şi a societăţii.

52
 CAPITOLUL IV
INTERVENŢIE ŞI SCHIMBARE ÎN
GRUPURILE SOCIALE

4.1. Intervenţia pentru sensibilizarea psihosocială a membrilor

În viaţa grupurilor sociale nu există doar momente de constanţă, de bună

funcţionare sau de evoluţie progresivă, ci şi momente de disfuncţionalitate, de
stagnare sau chiar de regres; nu doar stări sau situaţii de echilibrare a
potenţialelor şi forţelor grupurilor, ci şi de tulburare sau de rupere a echilibrului.
Când aceste fenomene negative ating un nivel critic la membrii grupului, fiind
puternic conştientizate, intervenţia în vederea depăşirii lor, a reechilibrării,
ameliorării şi optimizării funcţionalităţii grupurilor este resimţită ca o necesitate.
Numai că o asemenea intervenţie ridică nenumărate probleme: Cine să intervină?
Cu ce finalitate? Când? Cum? în ce condiţii? Cu ce mijloace?
Intervenţia în grupurile sociale, dat fiind faptul că se aplică asupra oamenilor, a
relaţiilor dintre ei, asupra sistemelor de valori, norme, atitudini şi opinii ale
acestora, implică nu doar probleme de ordin metodologic specifice oricărui tip de
intervenţie, ci şi importante probleme de ordin etic, deontologic. Mai mult, dat
fiind faptul că sistemul de valori al membrilor grupurilor sociale condensează
influenţa nenumăraţilor factori economici, politici şi socioculturali asupra
oamenilor, a concepţiilor filozofice, a mentalităţilor, prejudecăţilor şi tradiţiilor
acestora, intervenţia psihosocială implică şi realizarea unor opţiuni explicite sau
implicite de ordin filozofic, moral, social. Ea nu este deci neutră în raport cu
specificul şi necesităţile unui anumit sistem social ci, dimpotrivă, este maximal
determinată şi influenţată de acestea. Intervenţia în grupurile sociale apare, pe de
altă parte, ca fiind un autentic fenomen psihosocial, cu o excepţională dinamică,
cuprinzând faze de pregătire, introducere în grup, desfăşurare, finalizare, cu
procese de reacţie şi contra-reacţie , cu capacitatea de a se transfera, de a prinde
viaţă sau de a se singulariza şi muri. Iată de ce cunoaşterea particularităţilor unui
asemenea important fenomen trebuie să suscite interesul organizatorilor şi
conducătorilor grupurilor sociale. Nu întâmplător problematica intervenţiei
psihosociale a captat tot mai asiduu interesul cercetătorilor. Există, fără îndoială
nenumărate tipuri de intervenţie psihosocială în cadrul grupurilor şi organizaţiilor
sociale. Nu problema în sine a clasificării acestora ne interesează, ci aceea a
stabilirii câtorva forme cu finalitate psihosocială diferită. Dintre acestea, mai
semnificative ni se par a fi următoarele:
A. Intervenţia pentru a cunoaşte, a ne informa, a şti prin ce se caracterizează şi
mai ales ce se întâmplă în cadrul grupurilor. Deşi ea este în principal în beneficiul
celui care intervine în grup, nu trebuie să pierdem din vedere şi efectele asupra
celor care suportă intervenţia. Aceştia îşi pot pune o sumedenie de întrebări: De
ce tocmai pe noi ne-a ales? De ce ne întreabă acest lucru? Cu ce scop? Eu cu ce
mă aleg dacă răspund? etc. O asemenea formă de intervenţie în grup trebuie
pregătită şi gândită cu mult discernământ. Există o serie de restricţii ce se impun a
fi luate şi respectate în legătură cu aplicarea oricăreia dintre metodele de
53
cunoaştere a grupurilor sociale. De exemplu, este mai puţin indicat ca în testul
sociometric să se folosească formula directă “pe cine respingi?”, şi mult mai
indicată utilizarea unei formule indirecte, cum ar fi: “ cu cine nu ţi-ar place?”,
“cu cine îţi place mai puţin să..?”. Orice intervenţie de acest tip produce în grup
o serie de modificări asupra persoanelor supuse ei. Acestea pot reflecta asupra
unor chestiuni ignorate sau minimalizate înainte de intervenţie, pot conştientiza
relaţii nesesizate înainte, îşi pot restructura comportamentul ca urmare a relaţiei
cu experimentatorul şi mai ales a problematicii vehiculată de el.
B. Intervenţia pentru a sensibiliza membrii grupurilor sociale în raport cu un
anumit gen de problematică insuficient considerată sau pentru a le creşte gradul
de “sensibilitate”, altfel spus, de receptivitate faţă de o anumită problematică.
Este un gen de intervenţie care îşi propune să “deschidă” spiritul membrilor
grupurilor, să-i facă doritori şi receptivi faţă de problemele sau aspectele pe care
le cunosc mai puţin, cu care sunt insuficient familiarizaţi, să-i scoată din propria
lor carapace sau închistare, determinându-i să se apropie de potenţialul lor
maxim. De obicei, sensibilizarea se face pentru alte domenii decât cele care
corespund pregătirii de bază a membrilor grupurilor. Pe măsură ce membrii
grupurilor sociale, îndeosebi organizatorii şi conducătorii acestora, sunt
sensibilizaţi în legătură cu o serie de aspecte pe care nu le cunoşteau şi mai ales
cu semnificaţia lor pentru buna desfăşurare a activităţii, pentru creşterea eficienţei
grupurilor şi organizaţiilor sociale, vor tinde să-şi modifice comportamentul, să şi-
l ajusteze şi adapteze cât mai bine celor aflate sau învăţate.
C. Intervenţia pentru a forma vizează transmiterea de cunoştinţe, procedee
mentale de prelucrare a acestora, achiziţia unor priceperi şi deprinderi menite a
antrena modificări intelectuale globale şi profunde, afective, de personalitate,
crescând, în final, capacităţile de adaptare la solicitările vieţii sociale. “Se poate
defini formarea (pregătirea), în sensul cel mai general, ca o transformare a
individului (acumularea de cunoştinţe, adoptarea unor atitudini sau deprinderea
unor manifestări) determinată de transmiterea unor conţinuturi noi de idei, a
unor noi principii de judecată sau a unor noi moduri de acţiune”. Aşadar,
specific formării este dezvoltarea unor capacităţi noi, neexistente înaintea
intervenţiei de acest tip. Ea se referă la pregătirea iniţială sau de bază a membrilor
grupurilor (cu ocazia parcurgerii diferitelor forme de învăţământ), dar şi la
pregătirea ulterioară, determinată de trecerea dintr-un domeniu de activitate în
altul, de progresul social şi tehnic, de nevoia de dezvoltare personală resimţită de
om sau de cea de promovare. Există mai multe feluri de formare: lentă, dirijată şi
manipulată (după procesualitatea şi intenţionalitatea ei); de lungă sau de scurtă
durată (după durata ei); bazată pe program standard sau pe programe adaptate
trebuinţelor participanţilor (după desfăşurarea ei); profesională sau psihosocială
(după conţinutul şi finalitatea ei); impusă - când organizatorii aleg şi propun
programe pe care le consideră ei bune pentru cei care se formează - şi liberă -
când cei care urmează a fi formaţi sunt puşi în situaţia de a percepe ei înşişi
necesităţile formării (după gradul de implicare personală în alegerea programului
de formare); în interiorul sau în exteriorul unităţilor sociale din care fac parte
indivizii (după locul de realizare) etc. Indiferent însă de felul sau forma în care se
face, orie intervenţie de formare se soldează cu creşterea nivelului intelectual, cu
54
îmbunătăţirea capacităţilor de adaptare a indivizilor, a celor de control asupra
propriului lor comportament şi asupra comportamentului altora.
D. Intervenţia pentru a perfecţiona vizează îmbunătăţirea sau dezvoltarea,
amplificarea capacităţilor existente la indivizi, lărgirea cunoştinţelor şi a
modalităţilor lor comportamentale, remedierea unor lacune în domeniul
cunoştinţelor, concepţiilor, comportamentului. Spre deosebire de formare, care
presupune achiziţionarea a ceva nou, perfecţionarea porneşte de la ceea ce există
pentru a-l şlefui, îmbogăţi, remodela, constituind, din această perspectivă, o
continuare a formării, o ridicare la un nivel calitativ nou, superior a acesteia.
E. Intervenţia pentru a schimba vizează înlăturarea sau înlocuirea a ceva ce
există deja format, însă prost, necorespunzător format. Când un elev şi-a însuşit
în mod greşit o serie de cunoştinţe sau procedee mintale este necesară intervenţia
pentru corectarea lor, pentru înlocuirea lor cu cele corespunzătoare; când într-un
grup există atitudini nefavorabile referitoare la activitate, şefi, organizaţie, care se
dovedesc a fi o piedică în calea progresului, intervenţia pentru schimbarea
acestora se instituie ca o necesitate. Schimbarea psihosocială implică modificări
psihologice mult mai profunde şi adeseori mai greu de realizat decât toate
celelalte; ea antrenează întreaga personalitate şi cu deosebire “concentratele”
relaţionale ale acesteia. Formele de intervenţie la care ne-am referit cunosc o
extrem de mare relaţionare reciprocă. Ele pot fi: faze sau momente ce se înlănţuie
într-un proces mai îndelungat (sensibilizarea poate fi, de exemplu, o fază iniţială a
formării, la fel cum cunoaşterea este o fază iniţială pentru toate celelalte);
premise sau condiţii, bune sau rele, unele în raport cu altele (formarea este o
premisă a perfecţionării); continuării fireşti sau reveniri la etape depăşite
(schimbarea este o re-formare). Adeseori, din această cauză, în literatura de
specialitate nici nu se mai insistă asupra diferenţierii lor, preferându-se termenul
general de formare. Totuşi, o asemenea diferenţiere există şi poate fi constatată
mai ales în conţinutul, metodele şi finalitatea intervenţiei.
Intervenţia îndeplineşte două categorii de funcţii: primare şi secundare. Primele
se înscriu pe trei axe:
- pentru conducerea întreprinderii, organizaţiei, instituţiei este un instrument de
conducere pentru reorganizare, de pregătire a schimbărilor, a reflexiilor
prospective, de a ajuta la definirea obiectivelor şi priorităţilor;
- pentru indivizii izolaţi de funcţionarea sistemului birocratic, este un instrument
de legătură, o ocazie de a reflecta şi de a trăi împreună, de a se întâlni, de a lega
şi reînoda relaţii;
- pentru sistemul socio-tehnic, care constituie toată organizaţia, este un
instrument de cercetare şi dezvoltare a cestuia, o unealtă care permite integrarea
schimbării, expresia şi recuperarea devianţelor latente.
Funcţiile secundare, derivate din primele, sunt: răspunde aşteptărilor sau
trebuinţelor conştiente ale organizaţiei şi indivizilor; dezvoltă aşteptări şi trebuinţe
inconştiente menite a învinge rezistenţa la dezvoltare; creează trebuinţe noi, surse
ale eventualului progres viitor.
Sensibilizarea sau educarea sensibilităţii membrilor grupurilor şi organizaţiilor
sociale se întemeiază pe o legitate mai generală descoperită în psihologie. Astfel,
este cunoscut faptul că pentru a apare o senzaţie, fenomen psihic elementar,
55
stimulul care acţionează asupra organelor noastre de simţ trebuie să dispună de o
anumită cantitate de intensitate. Dacă însă individul deţine o experienţă anterioară
de nenumărate ori şi mai ales în condiţii variate cu acesta, va reuşi să-l perceapă
la fel de bine chiar dacă stimulul are o intensitate mai mică sau chiar dacă el
acţionează în condiţii nefavorabile. O persoană care a lucrat multă vreme în
condiţii naturale dificile (ceaţă, fum, zgomot etc.) Va sesiza mai uşor un stimul
vizual sau auditiv decât o alta care nu a lucrat niciodată în astfel de condiţii.
Experienţa anterioară bogată, amplă, acţiunea multiplă ci obiectele ne
sensibilizează, adică ne creşte pragul de receptivitate, ne permite elaborarea unor
reacţii rapide şi adecvate în raport cu stimulii care acţionează asupra noastră. A
sensibiliza un om, a-i educa sensibilitatea înseamnă, de aceea, a acţiona în aşa fel
asupra lui, încât să se obţină, în final, creşterea gradului de receptivitate şi
acuitate faţă de unele aspecte ale realităţii obiective înconjurătoare sau ale celei
interumane, interpsihologice ignorate înainte sau insuficient luate în considerare.
De asemenea, a sensibiliza un om înseamnă a-i favoriza descoperirea şi
achiziţionarea unor noi cunoştinţe, implicaţii, semnificaţii menite a-i intensifica şi
motiva activitatea ulterioară de căutare independentă a unor noi cunoştinţe de
acelaşi fel şi mai ales de aplicare a lor în practică.
Cei mai mulţi dintre oameni (exceptându-i, poate, pe cei care au parcurs unele
cursuri de ştiinţe umane: psihologie, sociologie, pedagogie etică etc. sunt mai
puţin sensibilizaţi pentru problemele umane, pentru latura inter relaţională,
psihosocială. Un inginer cunoaşte multe lucruri despre necesităţile şi nevoile
sistemului tehnic şi mai puţine despre cele ale oamenilor; el ştie ce semnificaţie
are proiectarea corectă a unei maşini,dar nu şi semnificaţia pe care o are
proiectarea grupurilor umane, a relaţiilor dintre acestea; el cunoaşte bine
complexitatea tehnică a maşinilor şi instalaţiilor tehnice, dar nu şi complexitatea
cognitivă, afectiv-vocaţională a omului; el cunoaşte posibilităţile şi limitele
tehnice ale unei maşini, dar nu are suficiente cunoştinţe despre posibilităţile şi
limitele psihofizilogice ale omului; el nu ştie suficient de multe lucruri despre
semnificaţia propriului său comportament, stil de conducere în raport cu oamenii
(Ce stil este mai bun?, Ce anume a contribuit la cristalizarea unui stil de
conducere?, Poate fi el schimbat?, Care dintre stilurile de conducere sunt
dezirabile din punct de vedere social?, Care stil dezirabil este eficient în condiţiile
date? etc.). Tocmai de aceea, sensibilizarea psihosocială a oamenilor, îndeosebi a
organizatorilor şi conducătorilor grupurilor sociale, are o mare importanţă. Ea
vizează în principal realizarea următoarelor obiective: îmbunătăţirea capacităţii de
cunoaştere a oamenilor şi de autocunoaştere, deci creşterea gradului de înţelegere
şi apreciere a propriului comportament şi a comportamentului altora, a nevoilor şi
sentimentelor, proprii, dar şi a nevoilor şi sentimentelor altora; favorizarea
sesizării semnificaţiei relaţiilor dintre oameni, cu deosebire a celor de ordin
psihologic; dezvoltarea priceperii de a comunica, d a se implica în grup, de a
rezolva probleme; amplificarea posibilităţilor de mântuire a unor metode colective
de muncă şi conducere în vederea creşterii eficienţei activităţii.
Educarea sensibilităţii membrilor grupurilor sociale, a organizatorilor şi
conducătorilor acestora se face, de obicei, în “sesiuni” sau “stagii” de
sensibilizare organizate fie în afara unităţii din care aceştia fac parte, fie în
56
interiorul unităţii respective. Programele de sensibilizare cuprind o alternanţă de
expuneri pe diferite teme referitoare la relaţiile umane, dezbateri în grup, analize
de caz, jocuri de rol etc., prin toate acestea urmărindu-se conştientizarea unor
probleme mai puţin luate în considerare, dar cu mare importanţă în realizarea
eficienţei activităţii. O persoană “sensibilizată” pentru relaţii umane va tinde să
acorde o mai mare semnificaţie unor probleme psihosociale, va percepe, înţelege
şi rezolva mai bine şi mai repede dificultăţile de ordin inter relaţional decât o alta,
a cărei sensibilitate nu a fost educată în acest sens.

4.2. Intervenţia pentru ameliorarea structurilor socioafective ale

grupurilor
În literatura de specialitate există nenumărate exemple care arată nu numai căile
şi mijloacele ce pot fi utilizate în vederea ameliorării structurilor socioafective ale
grupurilor, dar şi efectele în plan productiv şi relaţional al unor asemenea
ameliorări. Astfel, reorganizarea întregului grup pe baza criteriilor psihosociale;
eliminarea din grup a persoanelor conflictuale, a celor care se dovedesc a fi surse
permanente de tensiuni şi dezbinări afective între membrii grupului şi înlocuirea
lor cu persoane ce fac parte din alte grupuri; rotarea interioară a subgrupurilor
între ele atunci când munca este organizată pe subgrupuri; trecerea unui membru
al unui subgrup într-un alt subgrup, pentru a facilita chiar spaţial “apropierea” sau
“distanţarea” afectivă, sunt căi ce pot fi folosite în scopul ameliorării relaţiilor
socioafective dintre membrii grupurilor, soldate cu creştere productivităţii muncii,
a moralului şi cooperării lucrătorilor, cu scăderea absenteismului, a fluctuaţiei şi
mobilităţii profesionale, cu creşterea satisfacţiei în muncă.
Prima modalitate de înlăturarea şi înlocuirea persoanelor tensionate şi
conflictuale din grup implică întâi depistarea unor asemenea persoane care
colectează foarte multe dintre respingerile emise de membrii grupului. El nu
primeşte nici o preferinţă, în schimb primeşte respingeri, fapt care face ca indicele
lui de statut preferenţial să fie nu numai scăzut, dar şi negativ. Se poate, de
asemenea, observa din sociometrice că subiectul este respins de toţi membri
primului subgrup, de unii dintre membrii celui de-al doilea subgrup şi de unul
dintre membrii propriului său subgrup. într-o asemenea situaţie, poziţia
subiectului în cadrul acestui subgrup este sau devine din ce în ce mai critică, atât
pentru el însuşi cât şi pentru grupul în întregul său. Scoaterea lui din cadrul
grupului s-ar solda cu îmbunătăţirea simţitoare a structurii socioafective a
întregului grup, dar şi a subgrupului în care el este inclus.
Astfel, la nivelul întregului grup, indicele de putere preferenţială al grupului ar
creşte; la fel cel de stabilitate preferenţială şi cel de coeziune grupală.
îmbunătăţirea structurii socioafective a grupului va fi în măsură să schimbe
atmosfera grupului, în cele din urmă, la creşterea randamentului muncii.
Scoaterea unui membru şi înlocuirea lui cu un altul, dintr-un alt grup, implică şi o
serie de riscuri, cum ar fi:
- riscul pierderii de timp necesar profesionalizării persoanei care este adusă
în grup pentru a face faţă noilor sarcini de muncă, îndeosebi când locul
de muncă cere o altă pregătire decât cea deţinută anterior, fapt care face
ca cel puţin temporar productivitatea muncii grupului să scadă;
57
 - riscul “noului venit”, care aduce cu sine alte comportamente, alte
mentalităţi, tradiţii şi atitudini decât cele ale grupului în care pătrunde,
fapt care ar putea duce la subdividerea grupului (unii îl apără, îl susţin,
alţii îl critică, îl resping) sau la forme violente de respingere în bloc a
acestuia;
- riscul compromiterii persoanei care este mutată dintr-un grup în altul,
ceea ce s-ar răsfrânge negativ asupra persoanei în cauză, asupra
moralului său, a satisfacţiei în muncă etc.;
- riscul afectării şi perturbării relaţiilor socioafective şi ale altui grup,
adică ale celui în care persoana conflictuală este mutată.
Din aceste considerente măsura la care ne referim trebuie utilizată cu grijă, în
cazuri extreme, grave, când mutarea dintr-un grup în altul apare ca o necesitate.
Pentru societatea noastră, care este preocupată de om, de fericirea sa, mult mai
indicate sunt măsurile de ordin educativ, care să ducă la ameliorarea planului
relaţional-afectiv.
Cea de-a doua modalitate de îmbunătăţire a structurilor socioafective - rotarea
interioară a membrilor de la un grup la altul - ar putea fi mult mai productivă
decât prima, evitând unele dintre riscurile presupuse de aceasta. în vederea
traducerii ei în fapt este necesar să parcurgem câteva faze:
- Determinarea punctelor nevralgice, a poziţiilor critice în cadrul fiecărui
subgrup. Dacă am analiza cu atenţie cele trei microsociograme prezentate în
Figura nr.8, am constata cu uşurinţă că asemenea poziţii critice au subiecţii 2 şi 5
în cadrul primului subgrup (2 fiind respins iar 5 total izolat), subiectul 9 în cadrul
celui de-al doilea subgrup (el fiind respins de toţi ceilalţi membri ai subgrupului
respectiv), subiecţii 11 şi 12 din cadrul celui de-al treilea subgrup (fără nici o
preferinţă, în schimb cu câte o respingere). Mutarea acestor subiecţi din
subgrupurile lor de apartenenţă în subgrupurile învecinate ar schimba radical
situaţia. Dacă, spre exemplu, din primul subgrup ar pleca subiecţii 2 şi 5, ar
dispare orice relaţie de respingere, îmbunătăţindu-se simţitor în felul acesta şi
poziţia subiecţilor 3 şi 4 în reţeaua socioafectivă a subgrupului. Unde am putea
însă să-i mutăm pe aceşti subiecţi? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie
să efectuăm o nouă operaţie.
- Stabilirea locului unde subiecţii cu poziţii dificile, critice s-ar simţi mai bine. Va
trebui să vedem care sunt ceilalţi membri ai grupului cu care subiecţii cu poziţii
critice în subgrupul lor întreţin relaţii socioafective pozitive. Datele cuprinse în
sociometrice şi în sociograma colectivă liberă ne sunt de mare folos în acest sens,
însă insuficiente. De aceea, este necesară construirea unei noi sociograme în
spaţiul funcţional al grupului. Pornind de la această sociogramă, putem observa că
subiectul 2 din primul subgrup este în relaţii de preferinţă reciprocă cu
subiectul13 din cel de-al treilea grup; subiectul 5, tot din primul subgrup, întreţine
relaţii de reciprocitate afectivă pozitivă cu subiecţii 7 şi 8 din cel de-al doilea
subgrup; subiectul 9 din al doilea subgrup se află în relaţii preferenţiale reciproce
cu subiecţii 10,11 şi13 din cel de-al treilea subgrup; subiectul 11 din al treilea
subgrup este în relaţie de reciprocitate preferenţială cu subiectul 3 din primul
subgrup, poziţia subiectului 12 rămâne în continuare dificilă, deoarece două dintre
preferinţele lui sunt întâmpinate de respingeri, iar una dintre ele rămâne fără nici
58
un ecou. Toate aceste date ne-ar putea sugera unde anume i-am putea muta pe
subiecţii ce deţin poziţii critice în propriile lor subgrupuri.
- Elaborarea variantelor de rotare interioară membrilor de la un subgrup la
altul. Raţiunea psihologică a unei asemenea rotări constă în “apropierea”
individului cu o poziţie dificilă într-un subgrup de acei indivizi din alte subgrupuri
în compania cărora el se simte bine şi, concomitent, “îndepărtarea” lui (chiar
spaţială) de aceia cu care se află în relaţii de respingere afectivă. îndepărtarea din
câmpul vizual a persoanei cu care te afli în conflict trece adeseori conflictul
afectiv pe plan secund, conştiinţa individului fiind mai mult preocupată de
persoana preferată. Calcularea indicilor sociometrici de putere şi stabilitate
preferenţială, ca şi a celui de coeziune al subgrupurilor noi formate. Aceasta arată
care anume dintre variate dispune de valenţe pozitive mai numeroase.
- Aprecierea calităţii variantelor propuse şi reţinerea celei mai bune pentru a fi
introdusă în practică. Se poate remarca faptul că aproape toate variantele duc la
îmbunătăţirea simţitoare a structurilor socioafective, concretizată în pozitivarea
valorilor unor indici, ca şi în creşterea constantă a valorilor majorităţii indicilor.
De aceea, fiecare dintre ele ar putea fi reţinută în vederea aplicării practice.
O nouă testare sociometrică, efectuată după o perioadă mai îndelungată de lucru
în noua “formulă”, va fi în măsură să confirme sau să infirme presupoziţiile
făcute. Rotarea interioară a membrilor grupului de la un subgrup la altul este un
exemplu de intervenţie, care prin optimizarea structurilor socioafective ale
grupului, ale atmosferei afective a cestuia, deci prin mijloace psihologice şi nu
materiale, tehnice, financiare sau administrative poate duce la creşterea
randamentului activităţii de muncă.

4.3. Intervenţia pentru schimbarea atitudinilor şi opiniilor membrilor

grupurilor
Atitudinile sunt formaţiuni sau structuri psihice relativ stabile, un fel de blocuri,
aliaje sau mixturi psihice în care se întâlnesc, se intersectează şi mai ales se
sintetizează toate laturile vieţii psihice (cognitive, afective, volitive, motivaţionale
etc.) Pentru a condiţiona şi determina comportamentul individului, poziţia sa faţă
de oameni, realitate, împrejurări, evenimente, situaţii. Ele reprezintă dispoziţii
latente ale individului de a răspunde sau acţiona într-o manieră sau alta la o
stimulare a mediului natural sau social, ce preced percepţia, acţiunea, judecata,
fiind de aceea, o pre-percepţie, pre-acţiune, pre-judecată. Hilgard preferă să le
denumească “variabile ascunse”, care pot fi reactualizate numai dacă luăm în
considerare comportamentul concret al individului. Prin faptul că atitudinile
“reprezintă un principiu unificator al raporturilor noastre cu lumea, cu mediul
nostru, cu alţii”, ele îndeplinesc un rol extrem de important atât în cadrul
psihologiei individuale, cât şi în cadrul psihologiei colective. De aceea, numeroşi
autori au stăruit asupra “funcţiilor” lor.
Unii dintre ei arată că atitudinile, odată formate, determină sensul faptelor (unul
şi acelaşi fapt este interpretat diferit, favorabil sau nefavorabil, tocmai în funcţie
de conţinutul şi specificul atitudinii), contribuie la organizarea faptelor (introduce
în ele date pe care în mod obiectiv nu le conţin, justifică faptele), selectează
faptele (le reţine pe cele care sunt în acord cu ele).
59
Nu întotdeauna însă atitudinile sunt corespunzătoare, pozitive, tonifiante,
facilitatoare şi susţinătoare ale comportamentului. Există suficient de multe ocazii
şi suficient de mulţi factori care contribuie la formarea şi consolidarea unor
atitudini negative, nefavorabile, cu rol frenator şi dezorganizator al vieţii sociale.
Apar atitudini negative faţă de organizaţiile sociale, de conducătorii lor, de
succesele obţinute, de procesele înnoitoare care au contribuit la progresul
grupului şi organizaţiei, care, odată manifestate, sădesc neîncredere, suspiciuni în
oameni, îi îndeamnă spre comportamente nonconformiste, chiar reprobabile din
punct de vedere social. De aceea, în acest caz, problema ameliorării unor
asemenea atitudini sau chiar schimbarea lor capătă o mare semnificaţie.
Atât ameliorarea cât şi schimbarea atitudinilor nefavorabile este însă un proces
complex şi complicat totodată, presupunând îndemânare, pricepere şi mai ales
ştiinţă. Această operaţie realizată la întâmplare, fără măsurarea unora dintre
caracteristicile esenţiale ale atitudinilor (orientare, întindere, intensitate, coerenţă
etc.) fără sondarea prealabilă a cauzelor care au favorizat apariţia lor ar putea fi
mai periculoasă decât dacă nu s-ar interveni deloc. S-ar putea, astfel, ca
atitudinile “zgândărite” şi conştientizate prin ancheta de opinie să fie din nou
surescitate ca urmare a unei intervenţii nedibace şi, în consecinţă, întărite,
stabilizate.
Printre problemele pe care coordonatorii şi conducătorii grupurilor sociale ar
trebui să şi le pună, ar fi: Care sunt factorii de care depinde ameliorarea sau
schimbarea atitudinilor? O atitudine poate fi schimbată în oricare alta?
Schimbarea atitudinilor se realizează brusc sau lent? Ce metode şi mijloace s-ar
putea utiliza în vederea schimbării atitudinilor?
O primă problemă este aceea a condiţiilor, a factorilor care permit sau nu
schimbarea atitudinilor. Se precizează faptul că o atitudine nu poate fi schimbată
în oricare alta, schimbarea nu se realizează independent de factorii care au
condiţionat şi întreţinut formarea ei, că schimbarea ei depinde nu doar de
schimbarea cauzelor generatoare, ci şi de gradul de organizare la care a ajuns, de
locul ocupat în sistemul atitudinilor individului, de forţa pe care o capătă ele în
procesul funcţional concret. Fără o interpretare complexă a atitudinilor, încercarea
de schimbare s-ar putea împotmoli, s-ar putea opri la jumătatea drumului, solda
cu eşecuri. Care sunt însă factorii de care depind ameliorarea şi schimbarea
atitudinilor?
Un prim factor care condiţionează schimbarea atitudinilor l-ar putea constitui
gradul lor de organizare, structurare, profunzime. Atitudinile nu se constituie şi nu
funcţionează nediferenţiat în personalitatea individului, ci, dimpotrivă, unele
dintre ele sunt mai profunde, mai intim legate de particularităţile fiecărui individ,
altele, din contra, sunt mai puţin profunde, mai superficiale şi fluctuante, legate
mai puţin de trăsăturile de personalitate şi mai mult de particularităţile situaţiei în
care apar. Semnificativă din acest punct de vedere ni se pare a fi clasificarea
făcută atitudinilor de către H. Eysenck, care a distins patru grade de profunzime
în structurarea atitudinilor. Astfel:
- la un nivel foarte jos avem de a face cu declaraţii izolate, hazardate, care nu
reprezintă întotdeauna punctul de vedere exact al individului asupra unor
probleme, ele putând ţine de starea lui de moment fiziologică sau psihologică;
60
- la un nivel avem de-a face cu aceeaşi declaraţie însă repetată, exprimată de
mai multe ori, ceea ce denotă că ea este altceva decât o fantezie pasageră şi că
poate deveni stabilă;
- la un alt nivel întâlnim declaraţii distincte între ele, dar cu o mare corelaţie
interioară;
- la un ultim nivel întâlnim declaraţii atât de legate între ele, încât formează un
concept de ordin superior (militarism, naţionalism, antisemitism etc.).
Primele două niveluri sunt mai mult opinii decât veritabile atitudini, în timp ce
celelalte două constituie atitudini sociale primare. Dar şi într-un caz şi în altul
Eysenck pune un accent deosebit pe factorii individuali, care au condus spre
formarea acestor atitudini, referindu-se practic la atitudini individuale ce sunt
structurate şi funcţionează la cele patru niveluri.
Ultimele două categorii de atitudini sunt mai vulnerabile la schimbare, lăsându-se
mai uşor manevrate. Desigur că şi ele au diverse grade de profunzime. Astfel, atât
unele cât şi altele pot fi provocate de factori cărora le-am putea spune într-adevăr
situaţionali, mai mult întâmplători, pasageri, ce apar cu totul neintenţionat, dar şi
de factori situaţionali ce dispun de o anumită stabilitate, constanţă şi consistenţă.
Ele apar fie ca reacţii verbale efemere, spuse şi repede uitate, dar şi ca reacţii
verbale mai stabile, repetate, legate de alte atitudini şi comportamente. Dar
schimbarea primelor este mai uşoară decât a acestora din urmă.
Repetarea situaţiilor care le dau naştere duce la întărirea lor interioară, la
căpătarea unui anumit grad de profunzime ce se supune mai greu intervenţiilor.
Alături de aceste atitudini, precum atitudinilor individuale generate de factori
situaţionali, organizaţionali, putem desprinde şi categoria atitudinilor colective,
grupale. Aceste atitudini sunt legate de particularităţile situaţiei în care se lucrează
de situaţia actuală a grupurilor.
Dintre cele trei categorii de atitudini: individuale, generate de factori individuali,
individuale generate de factori situaţionali şi colective - fără îndoială că prima
categorie se schimbă mai greu, originea ei găsindu-se în străfundurile
motivaţionale ale individului, în experienţa sa individuală de viaţă. Când
atitudinile membrilor unui grup, fie ele indviduale, fie de grup, sunt determinate
de condiţii comune de existenţă, deci de aceiaşi factori organizaţionali, este inutil
să încercăm schimbarea individuală a atitudinilor membrilor grupului, mult mai
eficace fiind, în acest caz, acţiunea asupra întregului grup, considerarea lui ca un
tot, ca un întreg. Din moment ce atitudinile sunt colective, generate de situaţia în
care se află grupul, este neeficient să ne raportăm pe rând la fiecare individ în
parte. Dimpotrivă, atacul frontal asupra întregului grup este mult mai nimerit. Se
câştigă astfel timp, iar schimbarea obţinută, prin faptul că a fost acceptată de toţi
membrii grupului, este mai durabilă. într-un cadru organizaţional dat, psihologul
se întâlneşte mai ales cu atitudinile individuale generate de factori organizaţionali
şi cu atitudinile de grup, de aceea atenţia sa trebuie orientată şi centrată asupra
acestor categorii, şi mai puţin asupra celor strict individuale. Dar nici acestea din
urmă nu trebuie subestimate, deoarece nu de puţine ori la crearea unui climat sau
cadru organizaţional adecvat sau inadecvat contribuie nu organizaţia însăşi, ci
unul sau altul dintre membrii ei în virtutea atitudinilor lor individuale.

61
Un alt factor de care depinde schimbarea atitudinilor, asemănător într-un fel cu
cel dinainte, se referă nu atât la profunzimea atitudinilor, cât la intensitatea şi
existenţa lor. Nu toate atitudinile sunt la fel de intense, nu toate sunt legate între
ele. Dar, de cele mai multe ori, puternice, intense sunt tocmai cele cărora
individul le acordă o semnificaţie deosebită, cele care sunt legate organic de
altele, cele la care se vor raporta unele noi, care sunt în curs de formare, în sfârşit,
cele acceptate de individ.
Un alt factor de care depinde schimbarea atitudinilor îl constituie structura
psihologică internă a acestora, interacţiunea funcţională a elementelor cognitive,
afective, voliţionale, motivaţionale ale atitudinilor, poziţia ocupată şi rolul jucat
de ele în diferitele momente şi situaţii interacţionare.
Atitudinile se formează în raport cu un anumit obiect, indiferent dacă acesta este
un obiect fizic, o persoană, un grup, o normă, o valoare. Dar pentru a se putea
forma, atitudinile trebuie să cuprindă un număr minim de informaţii despre
obiectul respectiv. Tocmai cantitatea de informaţii de care dispune individul la un
moment dar despre un obiect oarecare poate condiţiona schimbarea atitudinii
sale.
O deosebită importanţă în schimbarea atitudinilor o au apoi şi particularităţile
noilor informaţii pe care le recepţionează individul. Dacă el va recepta informaţii
care se potrivesc vechilor atitudini, aceasta va favoriza întărirea, stabilizarea şi
nicidecum schimbarea lor; dacă, dimpotrivă, individul receptează informaţii
contrare atitudinilor sale, deci informaţii care îi contrazic mai mult sau mai puţin
atitudinea, fie în sens pozitiv fie negativ, probabilitatea schimbării atitudinilor
creşte mult. De exemplu, dacă un grup are o atitudine favorabilă despre şeful său
şi la un moment dat capătă o serie de informaţii negative despre comportamentul
şefului în raport cu grupul, el va tinde spre revizuirea atitudinilor, spre schimbarea
lor. Dacă grupul are o atitudine nefavorabilă despre şef şi află că acesta sprijină
grupul şi membrii lui în orice situaţie din afara grupului, va apare tendinţa de
ameliorare a atitudinilor negative faţă de acesta, poate chiar schimbarea lor într-
unele pozitive. Particularitatea la care ne referim poate fi utilizată şi ca mijloc de
acţiune, ca procedeu tehnic în procesul schimbării atitudinilor. Furnizarea de
informaţii contrare celor pe care le furnizează atitudinile contribuie la
zdruncinarea vechii atitudini şi la transformarea ei într-una nouă.
Planul afectiv este mai mult implicat în procesul schimbării atitudinilor. Faptul
acesta l-am văzut din cele prezentate mai sus. Reiese clar că cu cât atitudinile
sunt mai puţin tranşante, mai labile din punct de vedere afectiv, cu atât vor fi
schimbate mai uşor, şi invers, cu cât ele sunt mai intim şi mai adânc înfipte în
afectivitatea individului, deci cu cât sunt mai marcante şi extreme, cu atât
posibilitatea schimbării lor este mai mică. Una este să avem de-a face în cadrul
organizaţiilor cu opinii fundate pe simple emoţii (curente sau chiar complexe, cum
sunt dispoziţiile), şi alta cu opinii fundate pe stările afective superioare, cum sunt
sentimentele şi pasiunile, stabile şi generalizate la nivelul întregii personalităţi.
Dacă într-o stare de spirit oarecare, bazată pe dispoziţii emoţionale, un individ se
poate înfuria, într-o altă stare de spirit el poate şterge cu buretele tot ce a spus sau
a făcut. Nu acelaşi lucru s întâmplă atunci când opiniile exprimate au la bază
stările afective superioare. Schimbarea lor este cu atât mai dificil de realizat, cu
62
cât la acest nivel întâlnim o “logică afectivă”, care, deşi raţionalizată, se supune
mai greu argumentelor raţionale.
Planul afectiv are implicaţii şi asupra celui motivaţional. Obiectele atitudinilor
noastre sunt mai apropiate sau mai îndepărtate de scopurile, trebuinţele,
motivaţiile momentane sau de durată care ne animă. Unele obiecte ale atitudinilor
individului sau grupului sunt mai apropiate de sfera noastră motivaţională,
pătrund mai uşor în universul nostru psihic, se leagă trainic şi profund de anumite
trebuinţe, în timp ce altele se plasează undeva la periferia stărilor noastre
motivaţionale sau au o slabă legătură cu ele. De aceea, schimbarea atitudinilor va
depinde şi de această centralizate sau periferialitate psihică a obiectului
atitudinilor. Dacă la Mucchielli vorbeam de caracterul central sau periferic al
unor atitudini în raport cu altele, de data aceasta este vorba de caracterul central
sau periferic al obiectului atitudinilor, de rezonanţa lui în psihicul nostru, de
legăturile multiple ce se stabilesc între ele şi alte trăiri psihice. Astfel, de regulă,
obiectul psihic central înmagazinează în el o mare cantitate de informaţii
adecvate, structurate, informaţii care sunt valorizate, apreciate, legate deci de
planul afectiv şi motivaţional, în fine, informaţii care conţin în ele disponibilităţi
suficiente spre acţiune. Desigur că schimbarea atitudinilor referitoare la aceste
obiecte central-psihice se realizează mai greoi decât în cazul obiectelor periferic-
psihice. Toate acestea demonstrează faptul că schimbarea atitudinilor nu este
deloc uşoară, la îndemâna oricui şi mai ales că ea nu poate fi realizată fără
cunoştinţe de specialitate precise.
O a doua problemă este cea a procedeelor, a tehnicilor ce pot fi utilizate în
vederea schimbării atitudinilor. Din multitudinea acestora le vom prezenta, cu
titlu exemplificativ, pe cele mai des întâlnite în practică.
Prima dintre ele o constituie aşa-numita metodă a schimbării situaţiei sau a
semnificaţiilor ei. Atitudinile se formează în strânsă dependenţă de situaţii, de
particularităţile lor. Dacă situaţia va fi pozitivă, gratificată, va permite constituirea
unor opinii favorabile; dacă însă situaţia va fi negativă, cu elemente care nu
satisfac nici măcar parţial diversele tipuri de trebuinţe ale individului sau grupului,
atunci ea va favoriza apariţia la membrii grupurilor sociale a unor atitudini
negative, nefavorabile. în acest din urmă caz, tehnica cea mai sigură de schimbare
a atitudinilor nefavorabile este cea a schimbării situaţiei, a particularităţilor ei.
Modificând cauza vom obţine şi modificarea efectului. De exemplu, dacă într-un
grup de muncă membrii lui au atitudini nefavorabile faţă de liderul grupului, dat
fiind faptul că în nenumărate ocazii acesta s-a dovedit a fi incompetent,
schimbarea liderului, înlocuirea lui cu un altul competent sau recalificarea lui
(dacă este vorba doar despre incompetenţa profesională, nu şi psihosocială) va fi
singura cale de schimbare a atitudinilor negative existente în grup. Dacă într-un
grup de muncă există insatisfacţii, nemulţumiri, moral scăzut datorită unor
condiţii grele de muncă, se generează atitudini negative faţă de întreprindere, iar
ameliorarea condiţiilor muncii ar putea fi însoţită de schimbarea atitudinilor. Dacă
într-un grup un individ/mai mulţi îşi formează atitudini negative faţă de grup, dată
fiind predominanţa relaţiilor neprincipiale, conflictuale dintre membrii lui, atunci
rezolvarea principală a acestor relaţii de tip conflictual ar putea duce şi la
schimbarea atitudinilor. Deşi relaţia dintre particularităţile situaţiei şi schimbarea
63
atitudinilor nu este simplă, schimbarea situaţiei ducând automat la schimbarea
atitudinilor, se consideră că ea rămâne cea mai sigură tehnică de schimbare a
atitudinilor. Schimbând situaţia, prin eliminarea aspectelor negative, forţăm
individul/grupul să se adapteze noilor condiţii, să-şi schimbe vechile atitudini.
Alteori, atitudinile negative se datorează nu atât unor particularităţi obiective ale
situaţiei, cât mai ales perceperii ei incomplete, înţelegerii limitate de către individ
sau grup a unor fenomene ce se desfăşoară în situaţie. în astfel de cazuri,
individul sau grupul acordă o anumită semnificaţie situaţiei, diverselor ei
caracteristici, semnificaţii care nu corespund total sau parţial realităţii. De aceea,
una dintre tehnicile de schimbare care poate fi folosită cu succes în asemenea
cazuri este cea a schimbării semnificaţiei situaţiei, faptelor, acordate acestora
de către individ. Dacă, spre exemplu, individul îşi formează o atitudine negativă
faţă de întreprindere bazată pe insuficienta ei cunoaştere, a scopurilor, a sarcinilor
ce-i stau în faţă sau pe interpretarea eronată a cestora, simpla favorizare a
întâlnirii individului cu informaţii referitoare la trecutul, prezentul şi viitorul
întreprinderii poate contribui la schimbarea atitudinilor sale. Noile informaţii,
odată pătrunse în conştiinţa individului, îi permit acestuia să-şi reevalueze
anumite păreri, să-şi descopere unele erori, cu alte cuvinte, îl pun în situaţia de a
elabora un efort de reinterpretare, reajustare. Utilă în acest sens poate fi nu numai
furnizarea unor informaţii despre fapte necunoscute.
Din aceste exemple reiese faptul că insuficienta cunoaştere a faptelor este una
dintre cauzele importante ale formării atitudinilor negative, de aceea asigurarea
informării exacte a membrilor grupurilor sociale asupra problemelor organizaţiei
este absolut necesară. Numai că această informare nu trebuie s se facă la
întâmplare, ci pe cât posibil ţinându-se seama de unele indicaţii de ordin
psihologic.
Una este, de exemplu, ca un individ refractar la viaţa de grup să afle întâmplător
că grupul său sau unitatea sa a primit o distincţie şi alta este ca această informaţie
s-o capete într-un cadru festiv, organizat, sărbătoresc, capabil a-i crea stări
emoţionale.
Noua informaţie “căzută” pe un fond emoţional puternic poate contribui mai mult
la schimbarea semnificaţiilor acordate până atunci vieţii de grup.
Sugestia este o altă tehnică de schimbare a atitudinilor, care presupune multă
acurateţe şi fineţe în aplicarea ei. Natura psihologică a sugestiei este departe de a
fi pe deplin lămurită, ea apărând a fi confundată, de multe ori, fie cu imitaţia, fie
cu hipnoza. W. Stern consideră că sugestia necesită un oarecare grad de
interpretare din partea individului, în timp ce F. H. Allport o consideră ca fiind
iraţională. Cert este însă faptul că sugestia ar putea fi interpretată ca reprezentând
o formă a comunicării interpersonale sau intergrupal cu valenţe formative şi
transformative în plan comportamental. Unele dintre particularităţile sugestiei ar
putea fi utilizate şi în procesul schimbării atitudinilor. Ea se caracterizează şi prin
faptul că în actul interpersonal este posibilă datorită încrederii nelimitate pe care
un partener o are în altul, iar la nivel grupal, prin încrederea nelimitată în opinia
grupului, a majorităţii membrilor grupului. Aceasta este aşa-numita “sugestie de
prestigiu”, care depinde de raporturile interpersonale. Astfel, în schimbarea

64
atitudinilor negative ale unor indivizi/grupuri se folosesc, ca instrumente de
transformare, persoanele/grupurile în care se are încredere nelimitată.
O idee expusă de aceste persoane, un anumit comportament manifestat de ele pot
fi mult mai eficiente decât alte tehnici de schimbare. Utilizarea deliberată a
“sugestiei de prestigiu” ca tehnică de schimbare trebuie să se facă însă cu grijă,
pentru că sunt posibile şi o serie de erori. Astfel, ea devine periculoasă atunci
când opinia unui individ competent înt-un domeniu dat este considerată ca fiind
valabilă şi în alte domenii, pentru care ele nu mai are însă competenţa necesară.
Asistăm, în acest caz, la o iradiere nepermisă a prestigiului, care ar putea deveni
dăunătoare. în folosirea sugestiei, ca tehnică de schimbare, trebuie să se ţină
seama şi de faptul că unele trăsături caracteriale favorizează sugestia, iar altele
nu. Cohen desprinde două categorii de oameni: unii care dispun de autoaprecierii
slabe, şi de aceea sunt permeabili la influenţele externe; alţii care dispun de
autoaprecieri forte, şi apar ca fiind mai puţin permeabil la influenţele externe.
Totuşi, şi unii şi alţii pot fi influenţaţi, însă prin mijloace diferite. Astfel, după unii
autori, primii sunt influenţabili prin tot ceea ce este anxiogen (ameninţare, teroare,
prejudecăţi, predicţii pesimiste), în timp ce ceilalţi, prin tot ceea ce este
dinamogen (entuziasm, speranţă, proiecte optimiste). Dacă aceste două tipuri de
influenţe vin din partea persoanelor sau grupurilor cu prestigiu în ochii celor care
suportă influenţa, este evident că transformarea atitudinilor lor negative se va
realiza şi mai uşor. Sugestia este deci o formă de comunicare unidirecţională, în
care nu se emit presiuni pe direcţia schimbării comportamentului, deşi acestea se
obţin relativ uşor. Ea se realizează prin utilizarea stărilor afective în care se află
subiecţii, deci prin apelul la latura dinamogenă a personalităţii.
Persuasiunea este o altă tehnică de schimbare a atitudinilor, de data aceasta
bilateral direcţionată, implicând conştientizarea ambilor parteneri şi utilizarea
unor argumente logice, a demonstraţiilor raţionale. Este vorba deci de schimbarea
atitudini negative prin demonstrarea logică a neconcordanţei lor cu realitatea, a
ineficienţei lor etc. în realizarea concretă a persuasiunii o importanţă deosebită o
au câteva elemente:
- Particularităţile celor care intră în interacţiune. Din acest punct de vedere
putem avea o interacţiune de la persoană sau de la grup la grup. în ambele cazuri
însă una dintre părţi (agentul persuasiv) este cea care acţionează pe direcţia
schimbării, în timp ce cealaltă trebuie să se schimbe. Efectele persuasiunii vor fi,
fără îndoială, în funcţie de unele particularităţi ale agentului persuasiv. Contează,
astfel, prestigiul lui, statutul ocupat în grup sau în organizaţie, încrederea care i se
acordă, acceptarea sau nu a autorităţii lui etc. Dacă agentul persuasiv este un
grup, atunci se iau în considerare: poziţia lui în raport cu grupul asupra căruia se
acţionează (supraordonată), apropierea sau depărtarea lui de conducerea
organizaţiei, rezultatele obţinute de grupul respectiv în activitatea sa, relaţiile
dintre membrii grupului şi cele dintre el, ca grup, şi alte grupuri etc. Persuasiunea
nu se realizează independent de particularităţile agentului care suportă influenţa.
Dacă avem de-a face cu o persoană, atunci va trebui să cunoaştem unele atribute
psihosociale ale ei (statutul, rolul, nivelul de aspiraţii), dar mai ales unele atribute
psihoindividuale (trăsături de caracter, aptitudini, atitudini, temperament,
motivaţii etc.). dacă agentul care suportă influenţa este un grup, este bine să
65
deţinem date despre particularităţile obiective ale grupului (mărimea lui - într-un
fel se vorbeşte la un grup de 10 persoane, în alt fel la altul de 100 de persoane;
stadiul şi felul relaţiilor dintre membrii grupului; compoziţia; circumstanţele
generale şi speciale în care are loc întâlnirea), dar şi date despre viaţa psihică sau
psihosocială a grupului (modul de a gândi, acţiona, comunica al grupului, tradiţiile
şi obiceiurile lui, normele de grup, sistemele de valori, aşteptările, gradul de
coeziune sau de tensiune grupală). Fără cunoaşterea acestor date persuasiunea s-
ar putea solda cu eşec.
- Natura şi conţinutul mesajului transmis, prin intermediul căruia se intenţionează
schimbarea atitudinii. Din acest punct de vedere, foarte necesară este asigurarea
credibilităţii informaţiilor transmise. MUCCHIELLI consideră că informaţiile sunt
credibile atunci când:
a. se mulează, se încadrează în credinţele, aşteptările persoanelor sau grupurilor;
b. aduc cu ele probe (obiecte, fotografii, scrisori, filme);
c. se referă la un domeniu total necunoscut auditoriului;
d. au o funcţie de “explicare logică” faţă de un fapt sau grup de fapte
problematice.
Mesajul trebuie astfel ales, încât să fie pertinent în raport cu zona centrală sau cu
cea de acceptare a opiniilor. “Nimerirea” lui în zona de respingere este bine să
fie, pe cât posibil, evitată. Mesajul conţine însă şi o organizare internă, el fiind
compus din mai multe argumente şi contraargumente. De aceea, o importanţă
deosebită în procesul persuasiv o are şi ceea ce se numeşte de obicei strategia
de argumentare. Acest aspect a fost mult cercetat în literatura de specialitate. Se
discută astfel despre importanţa ordinii de prezentare a argumentelor în diverse
tipuri de situaţii. în legătură cu aceasta se pot pune o serie de întrebări: Care
argumente sunt mai puternice şi influenţează schimbarea atitudinilor, cele
prezentate la început sau la sfârşit? Prezentarea argumentelor tari sau slabe este
bine să se facă la început sau la sfârşit? Când este mai eficientă prezentarea
unilaterală (fără argumente adverse) şi când cea multilaterală (conţinând şi
argumente adverse)?
Referitor la primul aspect s-au formulat două legi opuse. Astfel, se formulează
legea de prioritate potrivit căreia ideea prezentată prima este mai avantajoasă şi
determină mai repede schimbarea atitudinilor, în timp ce conform legii de
recenţă, teza ultimă are un mai mare rol în schimbarea atitudinilor. Cercetările
efectuate au arătat că aceste efecte nu se obţin independent de particularităţile
situaţiei. De exemplu, când problema tratată este familiară auditoriului şi când
acesta este conştient de intenţia de a i se influenţa opiniile şi atitudinile, atunci
probabilitatea că opinia să se schimbe în direcţia primei dintre cele două teze
opuse este mai mare. Dimpotrivă, când auditoriului nu este familiarizat cu o
problemă, când el nu bănuia intenţia de a i se influenţa opiniile, schimbarea
acestora va avea loc în direcţia ultimei teze expuse. Uneori, efectul legii de
prioritate poate fi contracarat prin simpla avertizare a auditoriului de a nu se lăsa
condus după primele impresii. şi răspunsul la cea de-a doua întrebare formulată
este în funcţie de particularităţile situaţiei. Gradarea (trecerea de la argumentele
slabe la cele puternice) este superioară atunci când auditoriul este interesat, atent,

66
motivat, în timp ce antigradarea (trecerea de la argumentele forte la cele slabe)
este superioară doar atunci când auditoriul este mai puţin interesat şi motivat.
Prezentarea doar a argumentelor “pro” (fără cele adverse) s-a dovedit a fi mai
eficientă la subiecţii mai puţin inteligenţi sau foarte frustraţi, în timp ce
prezentarea ambelor categorii şi argumente (“pro” şi “contra”) este mai eficientă
la cei mai evoluaţi.
Desigur că toate aceste informaţii sunt sugestive pentru organizarea procesului
persuasiv în vederea schimbării atitudinilor. Este bine însă ca, în timpul
desfăşurării lui, intenţia agentului persuasiv să nu fie descoperită. Oamenii par a fi
mai receptivi, mai sensibili la argumentele care aparent nu le sunt adresate (apare
în acest caz aşa-numitul efect placebo), decât atunci când sunt influenţaţi, împinşi
spre un anumit comportament. Descoperirea intenţiei agentului persuasiv de către
cei care suportă influenţa îi face, adeseori, să manifeste un comportament exact
opus celui dorit şi aşteptat de agentul persuasiv (acesta fiind aşa-numitul efect
bumerang). Procesul de schimbare a atitudinilor are valoare numai în raport cu
finalităţile urmărite, cu ceea ce trebuie pus în locul atitudinilor înlăturate.
Semnificaţia lui creşte cu atât mai mult, cu cât schimbarea atitudinilor trebuie să
fie începutul sau premisa formării unor noi atitudini pozitive, favorabile, care să
influenţeze în bine funcţionalitatea concretă a vieţii productive şi relaţionale a
grupurilor şi organizaţiilor sociale.
În stabilirea şi aplicarea programelor de intervenţie în grupurile sociale trebuie
considerate următoarele probleme:
a. Facilitarea instalării şi acţionării normale a proceselor formative, ştiut fiind
că există o adevărată dinamică socială a formării, concretizată într-o serie de
conflicte ce pot apărea (conflictul dintre cei formaţi şi cei care formează; conflicte
generatede programele de formare; conflicte apărute ca urmare a tendinţelor
formatorilor de a îndoctrina sau manipula oamenii; conflicte între generaţiile
supuse formării), dar şi o dinamică personală, psihoindividuală a formării,
concretizată într-o multitudine de faze ce sunt parcurse de cel supus formării (faza
de “dezgheţ”, faza modificării propriu-zise; faza de “reîngheţ”, adică de integrare
în personalitate a noii atitudini achiziţionate);
b. Alegerea celui mai bun mod de intervenţie în grup, ştiut fiind faptul că într-un
fel se intervine într-un grup care se află într-o stare de dezechilibru dar dispune de
mijloace şi de soluţii pentru refacerea echilibrului şi în alt fel într-un grup aflat în
stare de dezechilibru dar care nu dispune încă de câteva tipuri de soluţii pentru
refacerea lui. în acest din urmă caz, există trei tendinţe de intervenţie în grup:
tendinţa ortopedică, care are ca scop reajustarea, rectificarea, schimbarea
metodic planificată; tendinţa de tip demiurgic, mai aventuroasă şi mai ambiţioasă
decât prima, se concentrează voluntar asupra perioadei de dezechilibru vizând
accentuarea ei, afectarea proceselor relaţionale, favorizarea a tot ceea ce este
împotriva organizaţiei, exacerbarea momentelor de critică, accentul căzând pe
spontaneitate, inspiraţie şi improvizaţie; tendinţa de tip maieutic, centrată pe
facilitarea transreglării, adică a dezvoltării persoanelor şi grupurilor privind
elucidarea raporturilor lor în cursul situaţiilor în care se confruntă (tensiuni,
dileme, constrângeri instituţionale), prin explicarea conflictelor dintre dorinţe şi
interzicerea lor; cel ce intervine nu este neutru, ci contribuie la elucidarea cazului,
67
a sensului de evoluţie, recurge la operaţiile disponibile pentru a întări dinamica
grupului, aduce informaţii, susţine, interpretează, apreciază; rolul lui este mai
mult de clinician, terapeut, consultant sau de socio-analist, după cum îl denumea
Elliot Jacques cu mai mulţi ani în urmă;
c. Evitarea riscurilor formării, ştiut fiind faptul că nu orice formare este bună sau
se soldează cu efecte pozitive. Două riscuri sunt mai importante şi mai frecvente:
riscul de sterilitate (când formarea reprezintă aproape un scop în sine, când ea
abuzează de formule rigide şi standardizate care nu se potrivesc şi nu răspund
necesităţilor reale); riscul de nocivitate (când intervenţia nu este suficient de bine
pregătită, când se introduce prematur, când nu există încă posibilitatea de a
controla tensiunile latente reactivate);
d. Urmărirea a ceea ce se întâmplă după întoarcerea la formare sau
perfecţionare, ştiut fiind faptul că o atitudine binevoitoare, încurajatoare ar putea
facilita transferul şi transpunerea în practică a celor învăţate, în timp ce atitudinile
de ignorare sau de persiflare ar rata obiectivele formării, ar duce la apariţia unor
tensiuni între cel format şi ceilalţi.
Cunoaşterea, cât şi găsirea celor mai bune mijloace de preîntâmpinare a apariţiei
unora dintre dificultăţile semnalate sau de ameliorare a lor, odată apărute, sunt
absolut necesare.
4.4. Intervenţie şi manipulare
În ultimul timp problema dirijării şi controlării comportamentului uman în
vederea realizării unor obiective dinainte stabilite se pune din ce în ce mai asiduu.
Observarea grupurilor şi organizaţiilor sociale, ca şi cercetările întreprinse în
acest sens au condus spre conturarea câtorva idei valoroase. Se consideră, astfel,
că individul şi grupurile umane au nu numai dreptul, dar şi datoria de a participa
la construirea propriului lor comportament; schimbarea comportamentului poate fi
făcută nu oricum, la întâmplare, ci în mod controlabil şi sistematic, a refuza un
control asupra persoanei umane şi asupra grupurilor sociale înseamnă a lăsa
dezvoltarea acestora în voia unor părţi ale mediului social şi nonsocial, înseamnă,
cu alte cuvinte, a lăsa persoana şi grupul la dispoziţia unor “controlori” fortuiţi;
omul şi grupul nu trebuie eliberaţi de control, ci trebuie analizate şi schimbate
tipurile de control la care sunt supuşi. Asemenea teze sunt corecte şi seducătoare
la prima vedere. Ele nu sunt însă întotdeauna interpretate cu discernământ, nu li
se acordă acelaşi conţinut şi aceeaşi finalitate socială, fapt care permite să se
ajungă la teorii aproape total opuse.
Pornind de la aceleaşi idei, alţi autori ajung la susţinerea necesităţii
controlabilităţii ascunse, mascate a comportamentului uman, la manipularea sau
manevrarea acestuia. A manipula înseamnă a ascunde ceva partenerilor pe care
dacă aceştia l-ar cunoaşte ar simţi, gândi, acţiona diferit: a nu atrage atenţia, a nu
informa asupra unor aspecte, a reduce în mod deliberat câmpul de investigaţie şi
explorare. Manipularea este un “proces care se desfăşoară uneori dincolo de
limitele interacţiunii conştiente ale părţilor aflate în interacţiune”. Manipularea
este, de fapt, o înşelare a oamenilor şi grupurilor sociale, o sacrificare a
tendinţelor şi năzuinţelor nobile ale oamenilor în vederea realizării unor scopuri
personale, meschine, o realizare cu orice preţ, pe orice cale, prin orice mijloace a
intenţiilor şi planurilor ascunse celorlalţi. Nu întâmplător cărţile de căpătâi ale
68
susţinătorilor acestei teorii sunt cele ale lui Nicollo Machiaveli (“Principele”,
“Discursurile”), deviza manipulatorului fiind “scopul scuză mijloacele”.
Doctrina manipulării a fost denumită, de aceea, machiavelism.
Pentru a sesiza mai bine specificul acestui tip de intervenţie în plan interpersonal,
dar şi social, intervenţia pentru a manipula, să ne referim foarte pe scurt la câteva
direcţii de cercetare. Printre problemele care au suscitat cea mai mare atenţie
enumerăm:
- particularităţile de personalitate ale celor care excită controlul asupra celorlalţi
(ale manipulatorului), printre care esenţiale s-au dovedit a fi: lipsa de afecţiune în
relaţiile interpersonale, oamenii trebuind să fie consideraţi mai mult ca obiecte ce
pot fi manipulate decât ca indivizi cu care există relaţii empatice; lipsa de
consideraţie faţă de morala convenţională, în relaţia cu alţii manipulatorul având o
perspectivă utilitară şi nu morală; scăzută angajare ideologică mai ales faţă de
scopurile pe termen lung;
- tipologia manipulatorilor: coincidenţa mai multora dintre caracteristicile de mai
sus la una şi aceeaşi persoană, ca şi tendinţa şi capacitatea crescute de manipulare
a acesteia;
- corelaţia dintre machiavelism şi diferite particularităţi şi capacităţi
psihologice: s-au descoperit corelaţii negative între machiavelism şi abilităţile
intelectuale, preferinţele politice şi ideologice şi corelaţii pozitive între
machiavelism şi ostilitate;
- mijloacele de manipulare folosite atât la nivel personal, cât şi la nivel
interpersonal şi grupal. Foarte cunoscute sunt cele pe care Mucchielli le prezintă
sub titlul de “tehnici de schimbare forţată” (tehnici de “spălare a creierului”, de
informare tendenţioasă,campanii de informare duse până la intoxicare psihică), iar
Gouguelin sub denumirea de “niveluri ale manipulării”: nivelul definirii scopurilor
(nespecificarea şi trunchierea lor); nivelul informării (voluntar parţială); nivelul
stabilirii planului de muncă (tendenţios); nivelul reuniunii participanţilor (se
profită de lipsa unui participant, se reduce la tăcere un altul); nivelul
conducătorului reuniunii (care face interpretări despre care el ştie că sunt false),
nivelul deciziei (nu se expun toate consecinţele) etc.;
- extinderea manipulării de la nivel interpersonal şi grupal la nivelul întregii
societăţi prin intermediul mijloacelor de mass-media. Robert Cirino expune într-
o lucrare a sa nenumărate asemenea procedee: influenţare la sursa ştirilor (încă
înainte ca acestea să ajungă pe masa crainicului); influenţare prin selectarea
ştirilor; prin omiterea lor; prin plasarea ştirilor; prin plasarea “coincidentală” a
ştirilor; influenţe implantate prin titluri; prin alegerea cuvintelor; prin imaginile
create de ştiri; prin selecţia fotografiilor; prin explicaţiile care însoţesc fotografiile
etc.
Teoria manipulării interpersonale şi sociale bazată pe principii machiavelice este
specifică societăţii capitaliste, relaţiilor contradictorii şi conflictuale ale acesteia.
Fiind vorba de societatea împărţită în clase antagoniste, nu este greu să ne dăm
seama că manipularea şi manevrarea oamenilor şi grupurilor sociale capătă un
pronunţat caracter de clasă, fiind net în favoarea celor care deţin puterea
economică şi politică. Ea este o expresie vie a ideologiei şi moralei capitaliste,
elaborată în spiritul şi în sprijinul acestora. Ea vizează obţinerea unor efecte
69
pozitive prin orice fel de mijloace, prin sacrificarea fiinţei umane, prin minciună,
ostilitate. Intervenţia pentru a manipula este străină societăţii socialiste, bazată pe
alte tipuri de relaţii, pe altă ideologie. Fără a respinge necesitatea dirijării şi
controlării dinamicii interioare a grupurilor şi organizaţiilor sociale, considerăm
că intervenţia în grup trebuie făcută cu grijă, cu tact, prin prisma opţiunilor
filozofice, morale, sociale, ale finalităţilor societăţii socialiste, prin considerarea
oamenilor ca parteneri egali în procesul schimbării, care îşi conştientizează
singuri propriile lor probleme, scopuri şi mai ales mijloace necesare rezolvării lor.
Oamenii sunt subiecţi activi şi conştienţi, implicaţi direct, cu întreaga lor
personalitate, în propriul lor proces de formare, perfecţionare şi schimbare. Noua
condiţie socială a oamenilor le conferă acestora un nou loc, un nou rol în procesul
continuu al formării şi dezvoltării lor personale şi sociale.

70
 Anexa 1
Planificarea în munca cu grupul

71
 Anexa 2
Exerciții, aplicații, comentarii

1. Pornind de la ideea că, pentru a forma grup, este necesar ca persoanele să

interacţioneze și să aibă sentimentul de apartenenţă la grup (sentimentul de «
noi »), căutați cel puțin cinci exemple de situaţii în care două sau mai multe
persoane aflate împreună nu formează un grup social. Pentru fiecare dintre aceste
situații, găsiţi exemple de evenimente care ar putea transforma acea sumă de
persoane într-un grup social.
2. În fiecare dintre situaţiile de mai jos, indicați ce ar putea să se întâmple astfel
încât acele persoane să ajungă să formeze un grup social:
- Persoanele aflate într-un mijloc de transport în comun
- Pacienţii din sala de aşteptare a unui medic
- Persoanele aflate într-un anumit moment într-o sală de testare
- Persoanele aflate pe o pârtie de schi
- Persoanele aflate pe un patinoar
- Clienţii dintr-un magazin
- Persoanele aflate pe o plajă
- Persoanele aflate într-o sală de teatru
- Persoanele venite la prezentarea unui produs
3. Credeţi că este corect construită sintagma „grup de prizonieri”? Dar „grup de
credincioşi care a participat la slujbă”? Dar „grup de vizitatori” dintr-un obiectiv
de interes public (muzeu, peşteră etc.)? Ajung persoanele din astfel de grupuri să
interacționeze? Dar să-și construiască un sentiment de apartenență la grup?
4. În ce situaţie următoarele persoane pot forma un grup?
- Clienţii dintr-un restaurant
- Persoanele aflate la un moment dat pe stradă
- Cititorii unei reviste
- Persoanele care se scaldă într-un anumit moment într-o piscină
5. În ce situaţie următoarele persoane nu pot forma un grup?
- Persoanele dintr-o sală de conferinţe
- Locatarii unui bloc
- Participanţii la o petrecere
- Persoanele aflate într-o sală de operaţie
- Deţinuţii dintr-un penitenciar
6. Împărţiţi-vă aleator în 6 grupuri de lucru, în care veți avea de îndeplinit câte o
sarcină în condiţii diferite:
- primul grup îşi va desemna liderul prin deliberări și alegere democratică înainte
de aflarea sarcinii;
- al doilea grup îşi va desemna liderul prin deliberări și alegere democratică după
aflarea sarcinii;
- al treilea grup va avea un lider auto-desemnat înainte de aflarea sarcinii;
- al patrulea grup va avea un lider auto-desemnat după aflarea sarcinii;
- al cincilea grup va lucra fără să desemneze un lider, având sarcina de a observa
emergenţa unuia;

72
- al şaselea grup va lucra fără să desemneze un lider, având sarcina de a nu
permite emergenţa unuia.
Sarcinile pot fi: organizarea unei nunți, realizarea unei campanii electorale,
implementarea unui proiect de evaluare a unei companii etc.
Observaţi şi comentaţi procesele de grup și funcționarea liderului.
7. Ai nevoie de un psiholog
Este un joc interesant dar necesita mai multa atenție.
Toți jucătorii, cu excepția unuia, iau rolul unor pacienți dintr-un spital și trebuie să
se respecte câteva reguli știute de toata lumea și anume:
- psihologul poate întreba pe cine ce vrea, se răspunde numai cu da sau nu,
toată lumea trebuie să spună adevărul, iar atunci când cineva dă un
răspuns greșit, altcineva care știe răspunsul strigă “ai nevoie de un
psiholog”.
Exista însă și o regulă secretă, cea pe care o știu numai pacienții și care trebuie
descoperită de psiholog prin întrebările puse.
Regula secretă poate să fie ca fiecare să răspundă pentru persoana din dreapta sa,
fiecare fată pentru băiat și invers sau să se răspundă pentru cel care întreabă.
Poate părea puțin ciudat la început însă, eu un joc care vă va pune pe gânduri și
vă va face să descoperiți foarte multe lucruri despre cei din jur.

8. Inițialele calităților
Mărimea grupului: 10-30 participanți
Timp: 15 minute
Materiale: nimic -
OBIECTIVE A permite cunoaşterea numelor participanților şi a crea de la început
o atmosferă plăcută.
PROCEDURĂ Fiecare își spune numele şi două calități pozitive ce îl
caracterizează a căror denumire cărora începe cu aceleaşi inițiale ca şi numele.
De exemplu: Petru Anghel — plăcut şi amabil. Fiecare vorbeşte când îi vine
rândul, nu prea repede, pentru ca ceilalți să aibă timp să-i memorizeze numele.
EVALUARE Se poate începe de exemplu cu întrebarea: Cum v-ați simțit fiind
"obligați" de a găsi şi de a prezenta două calități de-ale voastre?

73
 Bibliografie

1. Baciu, A. C., Moisă, F., Metode de lucru în cadrul grupului, Cluj Napoca,
1997
2. Buzducea, Doru (coordonator), Asistenta sociala a grupurilor de risc, Ed.
Polirom, Iași, 2010
3. Cojocaru S., Metode apreciative în asistența socială. Ed. Polirom, Iași, 2005
4. Cojocaru S., Evaluarea Programelor de Asistență Socială, Ed. Polirom, Iaşi,
2010
5. Chelcea, S., Psihosociologia cooperării şi întrajutorării umane, Ed.
Militară, Bucureşti, 1990
6. Golu, P., Psihologia socială, E.D.P., București, 1974
7. Kruger Richars A., Metoda Focus grup, Ed. Polirom, Iași 2005
8. Ferroy, Gilles, Practica muncii în grupuri, E.D.P., Bucureşti, 1975
9. Luduşan M., Ghid terminologic în Asistență Socială, Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2007
10.Miftode, V., Teorie şi metodă în asistența socială, Ed. Fundației Axis, Iaşi,
1995
11.Neamțu, G., Tratat de Asistență socială, Ediția a II-a revizuită, Ed. Polirom,
Iași, 2011
12.Neamțu, George (coord.), Enciclopedia Asistenței sociale, Ed. Polirom, Iaşi,
2016
13.Neculau, A., Psihologie socială, Ed. Polirom, Iaşi, 1996
14.Neculau A., Pierre de Visscher, Dinamica grupurilor. Texte de bază, Ed.
Polirom, 2001
15.Rada C., Peltea B. B., Psihologie sociala-dinamica grupurilor, teorii,
cercetări, aplicații, Ed. Universitară, București, 2014
16.Radu,I., Iluț, P., Psihologia socială, Ed.Exe, Cluj, 1994,

74