PROFILE DE COMPORTAMENT DEZADAPTATIV

Unitatea de învăţare 3.
TULBURĂRILE OBSESIV-COMPULSIVE ȘI ALTE TULBURĂRI ÎNRUDITE

Studiu de caz
Doamna A. este o mamă căsătorită, în vârstă de 32 de ani, a doi copii care petrece, cel puțin 4
ore în fiecare zi, făcând curățenie și asigurându-se că totul în casa ei este la locul perfect. Dacă
doamna A. vede sau aude cuvinte legate de moarte, începe imediat să repete Tatăl nostru în mintea ei
de 100 de ori. Ea crede că neîndeplinirea acestui ritual va duce la moartea prematură a copiilor ei
(Greenberg, 2010).

Simptomele obsesive și compulsive, cum ar fi cele experimentate de doamna A., pot fi extrem de
chinuitoare și debilitante. În această secțiune vom afla mai multe despre tulburările obsesiv-compulsive
și cele relaționate, inclusiv tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburarea de tezaurizare compulsivă,
tulburarea dismorfică corporală, tulburarea de smulgere a părului (tricotilomania) și tulburarea de
dermatilomanie (jupuire a pielii). Aceste tulburări sunt grupate pentru că au simptome similare, cum ar fi
gânduri tulburătoare repetitive și impulsuri irezistibile și se crede că au cauze neurobiologice similare.
De asemenea, au multe în comun cu tulburările de anxietate (Mathews & Grados, 2011).

3.1. TULBURAREA OBSESIV-COMPULSIVĂ

Simptomele primare în tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) sunt obsesiile, care sunt gânduri
sau imagini persistente, producătoare de anxietate (de exemplu, preocuparea doamnei A. că și-ar putea
pierde copiii) și compulsiile, care implică o nevoie copleșitoare de a se angaja în activități sau acte
mintale pentru a contracara anxietatea sau a preveni apariția unui eveniment temut (de ex., repetarea
mentală a rugăciunii Tatăl nostru). Obsesiile și compulsiile consumă cel puțin o oră pe zi și provoacă
suferință sau afectare semnificativă a activităților de viață. Probabil vă puteți imagina cât de supărător
trebuie să fie să fii incapabil să-ți controlezi gândurile tulburătoare sau să te abții de la efectuarea unor
acte ritualice. Persoanelor care experimentează gânduri sau imagini intruzive și adesea iraționale
asociate obsesiilor le este greu să-și controleze gândirea. Deși pot încerca să ignore obsesia sau să
și-o scoată din minte, gândurile persistă (Leisure, 2013). Temele comune asociate cu obsesiile includ:
- contaminarea, inclusiv îngrijorarea cu privire la murdărie, germeni, deșeuri corporale sau secreții și
teama de a fi poluat prin contactul cu obiecte, locuri sau persoane considerate neigienice sau
dăunătoare (Cisler, Adams și colab., 2011);
- erori sau incertitudine, inclusiv a cântări obsesiv deciziile sau anxietatea cu privire la comportamentele
zilnice, cum ar fi închiderea ușii sau oprirea aparatelor;
- impulsuri nedorite, cum ar fi gânduri despre acte sexuale sau rănirea propriei persoane sau a celorlalți;
- ordinea, inclusiv eforturile pentru o ordine sau o simetrie perfectă (Yadin & Foa, 2009).
Compulsiile implică acțiuni repetitive, spre deosebire de gândurile recurente sau de imaginile în
suferință asociate cu obsesiile. Compulsiile se referă adesea la comportamente observabile, cum ar fi
spălarea mâinilor, verificarea sau ordonarea obiectelor. De asemenea, pot implica acte mentale precum
rugăciunea, numărarea sau repetarea cuvintelor în tăcere. Distresul sau anxietatea apare dacă
comportamentul nu este efectuat sau dacă nu este efectuat „corect”. Deși obsesiile și compulsiile apar
uneori separat, acestea apar frecvent împreună; de fapt, doar 25 la sută dintre cei cu TOC raportează
obsesii tulburătoare, fără comportamente compulsive (Markarian și colab., 2010). Compulsiile sunt
efectuate frecvent pentru a neutraliza sau contracara o obsesie specifică. De exemplu, persoanele cu o
obsesie cu privire la contaminare își pot spăla compulsiv mâinile.
Indivizii cu TOC descriu adesea gândurile și acțiunile lor obsesive sau compulsive ca fiind
necaracteristice pentru ei și ca nefiind sub controlul lor voluntar. Cei mai mulți recunosc că gândurile și

341
IRINA CRUMPEI-TANASĂ
 

impulsurile lor sunt lipsite de sens, și totuși se simt incapabili să le controleze. Dacă încearcă să evite
implicarea în ritualurile lor, se simt din ce în ce mai anxioși. După cum a menționat un individ, „Motivul
pentru care recurg la aceste tipuri de ritualuri și obsesii este acela că am o teamă că cineva va muri.
Aceasta nu este o gândire rațională pentru mine. Știu că nu pot împiedica pe cineva să moară punând 5
cuburi de gheață într-un pahar în loc de 4” (Jenike, 2001). În fiecare an, aproximativ 1 la sută din
populația adultă din SUA prezintă simptome de TOC suficient de semnificative pentru a constitui o
tulburare. TOC începe de obicei în copilărie sau adolescență și este la fel de frecventă la bărbați și
femei (Yadin & Foa, 2009). Multe persoane cu această tulburare sunt depresive și pot abuza de
substanțe, posibil din cauza stresului emoțional asociat cu simptomele TOC (Canavera, Ollendick, May
și Pincus, 2010).
Cât de comune sunt gândurile și impulsurile intruzive, inacceptabile? Mulți oameni raportează
faptul că experimentează idei intruzive sau impulsuri de a se comporta într-o manieră necaracteristică
ocazional. De fapt, aproximativ o pătrime din populația generală raportează simptome obsesiv-
compulsive, dar fără gravitatea necesară pentru a se îndeplini criteriile de diagnostic pentru TOC
(Fullana și colab., 2009). În TOC, obsesiile durează mai mult, sunt mai intense, produc mai mult
disconfort și sunt mai dificil de eliminat (Morillo, Belloch și Garcia-Soriano, 2007). Compulsiile sunt de
asemenea frecvente în populația generală (Muris, Merckelbach și Clavan, 1997). Se pare că există un
continuum între ritualurile „normale” și compulsiile „patologice”. Compulsiile ușoare includ superstiții,
cum ar fi refuzul de a merge pe sub o scară, aruncarea de sare peste umăr sau lovirea lemnului. La
indivizii cu TOC, compulsiile sunt mult mai frecvente și mai intense și produc mai mult disconfort. În
plus, comportamentele sunt repetitive și sunt adesea executate în mod mecanic; dacă actele
compulsive nu sunt efectuate într-o anumită manieră sau de un număr specific de ori, individul este
inundat de anxietate.

3.2. TULBURAREA DE TEZAURIZARE COMPULSIVĂ

Studiu de caz
Viorica, o femeie de 39 de ani, cu doi copii, a venit la tratament pentru tezaurizare compulsivă.
Peste 75 la sută din casa ei era inaccesibilă din cauza mormanelor de cutii, electrocasnice mici, articole
alimentare, conserve și haine. Sufrageria era inutilizabilă, deoarece scaunele, mesele și podeaua erau
acoperite cu obiecte și cutii. Nu și-a putut folosi soba din cauza tuturor articolelor îngrămădite deasupra.
Chiar și o porțiune din patul ei era acoperită cu haine și cutii. Nu a reușit să renunțe la articole pentru că
se gândea: „Poate că voi avea nevoie de acest articol în viitor” și „Dacă îl voi arunca, voi regreta” (după
St-Pierre-Delorme, și colab, 2011).

Conform DSM-5, tulburarea de tezaurizare compulsivă este diagnosticată atunci când există (a) o
incapacitate de a arunca obiectele indiferent de valoarea lor, (b) o nevoie percepută față de articole și
distres la gândul de a le da sau de a le arunca și (c) o acumulare de articole care produce congestie și
aglomerare în zona de locuit. Tezaurizarea compulsivă are ca efect distresul sau afectarea activităților
de viață sau afectează siguranța în casă. De exemplu, Viorica nu putea să efectueze activități zilnice,
deoarece aproximativ 75 la sută din casa ei era inaccesibilă, iar obiectele acumulate reprezintă un
pericol de incendiu. De asemenea, a evitat invitarea prietenilor și a familiei în casa ei din cauza
aglomerării și pentru că a crezut că ar putea încerca să o convingă să renunțe, să vândă sau să arunce
o parte din bunurile ei. Presiunea socială de a arunca bunurile sau de a înceta tezaurizarea compulsivă
este deranjantă pentru persoanele cu tulburarea de tezaurizare compulsivă din cauza atașamentului lor
emoțional irațional față de obiecte (Rachman, Elliott, Shafran și Radomsky, 2009). Prevalența tulburării
de tezaurizare compulsivă variază de la 2% la 5% dintre adulți (Lervolino și colab., 2009; Mueller,
Mitchell, Crosby, Glaesmer și de Zwaan, 2009); până la 25 la sută dintre indivizii cu tulburări de

342
 
PROFILE DE COMPORTAMENT DEZADAPTATIV

anxietate raportează simptome de tezaurizare compulsivă semnificative (Tolin, Meunier, Frost și

Steketee, 2011).

3.3. TULBURAREA DISMORFICĂ CORPORALĂ

Studiu de caz
O fată de 14 ani s-a plâns de cearcănele întunecate de sub ochi și de sprâncenele prea mari,
care, a spus ea, au făcut-o să arate „moartă” sau „lovită în ambii ochi”. Era preocupată și de culoarea
neuniformă a pielii și de pete. Își petrecea între 5 și 9 ore pe zi pensându-și sprâncenele și aplicând
machiaj pentru a-și acoperi defectele percepute. Pentru a putea ajunge la școală la timp, trebuia să se
trezească la 1 dimineața pentru a începe această rutină și a refuzat să plece de acasă decât atunci
când a simțit că „defectele” ei erau acoperite în mod adecvat (Burrows, Slavec, Nangle și O'Grady ,
2013).
Criteriile DSM-5 pentru tulburarea dismorfică corporală (TDC) includ (a) preocupare pentru un
defect fizic perceput la o persoană care arată normal sau îngrijorare excesivă pentru un defect fizic
ușor; (b) comportamente repetitive, cum ar fi verificarea aspectului în oglinzi, aplicarea machiajului
pentru a masca „defectele” și compararea aspectului cu cel al altora; și (c) suferință sau afectare
semnificativă în activitățile de viață din cauza acestor simptome. Preocuparea poate fi subdiagnosticată,
deoarece persoanele nu doresc să atragă atenția asupra „problemei” lor (Bjornsson, Didie și Phillips,
2010). Deși unele persoane cu TDC recunosc că credințele lor sunt neadevărate, majoritatea păstrează
convingeri delirante puternice (convingeri false) despre corpul lor (Reese, McNally și Wilhelm, 2011).
Persoanele cu TDC își privesc „defectul” cu jenă și dezgust și sunt îngrijorați că alții ar putea privi sau
s-ar putea gândi la acest defect. Unii solicită frecvent chirurgie cosmetică. Îngrijorarea se concentrează
în mod obișnuit asupra caracteristicilor corporale, cum ar fi părul excesiv, lipsa părului sau dimensiunea
sau forma nasului, feței sau a ochilor. Prevalența TDC variază de la 0,7% la 2,4% din eșantioanele
comunitare, dar s-a dovedit a fi mai mare de 13% în rândul persoanelor care suferă spitalizare
psihiatrică. Șaizeci la sută dintre persoanele cu TDC sufereau de o tulburare de anxietate, inclusiv 38%
la sută care au anxietate socială (Mufaddel, Osman, Almugaddam și Jafferany, 2013). TDC tinde să fie
cronică și greu de tratat. La o monitorizare de un an a 183 de persoane cu BDD, doar 9 la sută au avut
parte de remisie completă și 21 la sută au avut parte de o remisie parțială a simptomelor (Phillips,
Pagano, Menard & Stout, 2006). Cu toate acestea, un alt studiu a prezentat un rezultat mai favorabil,
76% la sută fiind recuperați după o perioadă de 8 ani (Bjornsson, Dyck și colab., 2011).
Dismorfia musculară, convingerea că propriul trup este prea mic sau insuficient de musculos,
este un tip de TDC (Ahmed, Cook, Genen și Schwartz, 2014). Unii culturiști care prezintă o preocupare
patologică pentru musculatura lor suferă, de asemenea, de TDC; acești indivizi au o nemulțumire
corporală ridicată și cred în mod eronat că sunt „mici”, chiar dacă sunt mari și foarte musculoși (Babusa
& Túry, 2011).

3.4. TULBURARE DE SMULGERE A PĂRULUI (TRICOTILOMANIA)

Tricotilomania implică tragerea recurentă și compulsivă a părului, în ciuda încercărilor repetate de

a opri comportamentul. Tricotilomania are ca rezultat căderea părului și suferință semnificativă.
Smulgerea părului poate apărea sporadic în timpul zilei sau poate continua ore în șir (Neal-Barnett și
colab., 2010). Există o prevalență pe viață de 4%, femeile având o probabilitate de 10 ori mai mare de a
dezvolta tulburarea. Simptomele încep de obicei înainte de vârsta de 17 ani; cu toate acestea, mulți
copii mai mici depășesc comportamentul (D.J. Stein și colab., 2010).

343
IRINA CRUMPEI-TANASĂ
 

3.5. DERMATILOMANIA (JUPUIREA PIELII)

Studiu de caz
O femeie a inițiat terapia datorită istoricului de 3 ani de jupuire a pielii care a dus la leziuni în jurul
buzelor, obrajilor, bărbiei și nasului. Nevoia de jupuire apărea de mai multe ori în timpul zilei și era
urmată de sentimente de ușurare imediat ce se angaja în comportament. Această activitate era
frecventă, dura ore întregi și era precedată de stres emoțional. Încercările de a rezista impulsului au fost
extrem de stresante (Luca, Vecchio, Luca și Calandra, 2012).

Dermatilomania (jupuirea pielii) implică o jupuire repetitivă și recurentă pielii care are ca rezultat
leziuni ale pielii (Snorrason, Smari și Olafsson, 2011). Persoanele cu dermatilomanie petrec o oră sau
mai mult pe zi gândindu-se, rezistând sau jupuindu-și efectiv pielea. Episoadele sunt precedate de
creșterea tensiunii; jupuirea are ca rezultat sentimente de ușurare sau plăcere (Tucker, Woods,
Flessner, Franklin și Franklin, 2011). Conform DSM-5, un diagnostic de dermatilomanie se pune numai
atunci când comportamentul provoacă stres sau afectare semnificativă din punct de vedere clinic și
când există repetate încercări nereușite de a reduce sau de a opri comportamentul. Prevalența pe viață
a tulburării de jupuire a pielii este de aproximativ 1,5% la adulți și este cea mai frecventă în perioada
adolescenței. Aproximativ trei sferturi dintre indivizii cu această tulburare sunt femei (APA, 2013). Este
deseori comorbidă cu tulburarea dismorfică corporală sau tricotilomania. Ca și în cazul tricotilomaniei,
persoanele cu dermatilomanie raportează o deficiență psihosocială și o calitate a vieții afectată (Odlaug,
Kim & Grant, 2010).

3.6. ETIOLOGIA TULBURĂRILOR OBSESIV-COMPULSIVE ȘI ATULBURĂRILOR ASOCIATE

În această secțiune examinăm factorii biologici, psihologici, sociali și socioculturali asociați cu

tulburările obsesiv-compulsive și tulburările asociate. Cauzele acestor tulburări rămân speculative. TOC
în sine poate implica tulburări distincte, cu factori declanșatori și etiologii diferite (Thorpe, Barnett,
Friend & Nottingham, 2011).

Dimensiuni biologice
Explicațiile biologice pentru tulburările obsesiv-compulsive și asociate se bazează pe concluziile
obținute din studii genetice și neurologice. Cercetările genetice sugerează că ereditatea este implicată
în TOC, incluzând un risc de patru ori crescut de TOC în rândul rudelor apropiate ale celor cu această
tulburare (Bloch & Pittenger, 2010). Riscul de TOC este cel mai mare pentru rudele de gradul întâi, deși
influențele de mediu neîmpărtășite sunt la fel de importante (Mataix-Cols și colab., 2013). Factorii
genetici sunt de asemenea implicați în tulburările dismorfice corporale (Ahmed și colab., 2014),
tezaurizarea compulsivă (Lervolino și colab., 2009) și tulburarea jupuirii pielii (Monzani și colab., 2012b),
deși factorii de mediu joacă un rol mai mare în etiologia lor în comparație cu TOC. TOC poate rezulta
din afectarea funcționării circuitelor și structurilor creierului care ajută la medierea emoțiilor puternice și
a reacțiilor comportamentale la aceste emoții. Neuroimagistica a dezvăluit că unele persoane cu TOC
manifestă o activitate metabolică crescută în lobul frontal al emisferei stângi a creierului, ceea ce
sugerează că această zonă - cortexul orbitofrontal - și rețelele neuronale conexe sunt asociate cu
comportamente obsesiv-compulsive (Beucke et al., 2013). Cortexul orbitofrontal avertizează restul
creierului când ceva nu este în regulă. Când este hiperactiv, s-ar putea să nu declanșeze doar
sentimentul că ceva nu este corect, dar, de asemenea, să producă senzația că ceva este „foarte greșit”.
Se presupune că TOC este asociată cu anomalii ale disponibilității serotoninei pe baza descoperirilor că
inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei, medicamente care cresc disponibilitatea serotoninei în creier,
sunt eficiente în tratarea multor persoane cu TOC. În plus, medicamentele care sunt eficiente în alte
tulburări de anxietate, dar care nu cresc disponibilitatea de serotonină nu sunt eficiente în cazul

344
 
PROFILE DE COMPORTAMENT DEZADAPTATIV

simptomelor TOC (Zohar și colab., 2007). De asemenea, cercetările recente sugerează că transmiterea
perturbată a glutamatului (un neurotransmițător excitator care activează transmiterea de impulsuri de
către neuroni) poate influența dezvoltarea TOC (Kariuki-Nyuthe, Gomez-Mancilla & Stein, 2014).

Dimensiunea psihologică
Unii cercetători susțin că comportamentele obsesiv-compulsive se dezvoltă deoarece reduc
anxietatea. Teoria condiționării clasice oferă o posibilă explicație pentru această conexiune. Dacă
anumite gânduri sau comportamente devin asociate cu un eveniment neplăcut, ele pot deveni un stimul
condiționat. Deoarece aceste acțiuni sau gânduri sunt neplăcute, indivizii pot dezvolta comportamente
sau gânduri care îi ajută să evite evenimentul neplăcut inițial. Aceste comportamente de evitare reduc
anxietatea și fiind astfel întărite. De exemplu, este posibil să vă angajați în activități de evadare, cum ar
fi reorganizarea repetată a hainelor pentru a vă proteja de anxietate față de examenele ce urmează.
Dacă acest lucru apare frecvent, s-ar putea dezvolta un comportament compulsiv. Psihologii au studiat
de asemenea factori cognitivi care duc la îndoielile severe asociate comportamentului obsesiv-
compulsiv. După cum am discutat, persoanele cu TOC consideră că, dacă nu acționează într-un anumit
fel, vor apărea consecințe negative (Ghisi, Chiri, Marchetti, Sanavio și Sica, 2010). Persoanele cu TOC
prezintă anumite caracteristici cognitive, inclusiv gândirea distorsionată în următoarele domenii:
- Estimări exagerate cu privire la probabilitatea de vătămare - „Dacă ușa nu este blocată, voi fi ucis de
un intrus.”
- Control - „Dacă nu sunt în stare să-mi controlez gândurile, voi fi copleșit de anxietate.”
- Intoleranță la incertitudine - „Trebuie să fiu absolut sigur că am oprit calculatorul.”
Persoanele cu TOC au adesea o prejudecată infirmativă - caută dovezi care ar putea arăta că nu
au reușit să îndeplinească ritualul corect. Compulsiile apar pentru că nu sunt în măsură să aibă
încredere în propriile lor amintiri sau judecată și simt nevoia să stabilească dacă au efectuat de fapt
comportamentul sau l-au efectuat „corect”. Mai mult, poate fi nevoie să repete ritualul de mai multe ori
până când este „exact cum trebuie”. Astfel, persoanele cu o nevoie compulsivă de a verifica lucrurile pot
încuia în mod repetat ușile lor (chiar dacă au văzut și au auzit cum se blochează încuietoarea),
deoarece nu sunt în măsură să se convingă că ușa este într-adevăr încuiată. Influențele sau
convingerile cognitive joacă, de asemenea, un rol important în tulburarea de tezaurizare compulsivă.
Persoanele cu această tulburare par să aibă convingerea că obiectele pe care le-au colectat sunt
extensii ale lor înșiși. Ei simt un sentiment de responsabilitate față de obiecte și au sentimente de
vinovăție la gândul de a le arunca.
Persoanele care tezaurizează compulsiv cred că „am putea avea nevoie de asta într-o zi” (St-
Pierre-Delorme et al., 2011). Astfel de prejudecăți cognitive mențin comportamentul de tezaurizare
compulsivă.

Dimensiunile sociale și socioculturale

Variabilele legate de familie, cum ar fi un stil de control parental, excesiv de critic, căldura
parentală minimă și descurajarea autonomiei sunt asociate cu dezvoltarea simptomelor TOC
(Challacombe și Salkovskis, 2009). Persoanele crescute în medii adverse pot dezvolta credințe
dezadaptive legate de responsabilitatea personală; ei ar putea crede că le revine lor responsabilitatea
să prevină rănirea lor sau a celorlalți și să supraestimează amenințările și sentimentul de obligație
(Briggs & Price, 2009). Persoanele cu TOC care le percep pe rudele lor ca fiind critice sau ostile tind să
aibă simptome mai severe (Van Noppen & Steketee, 2009).
TOC este mai frecventă în rândul tinerilor și în rândul persoanelor divorțate, separate sau șomere
(Karno și Golding, 1991). Afro-americanii și americanii latino-hispanicii sunt mai puțin susceptibili să
primească un diagnostic de TOC decât sunt americanii europeni (A.Y. Zhang & Snowden, 1999).
Cultura poate afecta modul de exprimare a simptomelor TOC. De exemplu, afro-americanii arată o
îngrijorare mai mare pentru animale și pentru contaminare decât europenii americani (M.T. Williams,
Abramowitz și Olatunji, 2012).

345
IRINA CRUMPEI-TANASĂ
 

3.7. TRATAMENTUL TULBURĂRILOR OBSESIV-COMPULSIVE ȘI A TULBURĂRILOR ASOCIATE

Principalele metode de tratament pentru tulburările obsesiv-compulsive și tulburările asociate

sunt fie de natură biologică, fie cognitiv-comportamentală. Terapiile comportamentale au fost utilizate cu
succes de mulți ani, dar tratamentul medicamentos devine tot mai frecvent.

Tratamente biologice
Medicamentele antidepresive care cresc disponibilitatea serotoninei (ISRS) sunt adesea utilizate
pentru a trata TOC și tulburările asociate. Din păcate, doar aproximativ 60 la sută dintre persoanele cu
TOC răspund la ISRS și, de cele mai multe ori, ameliorarea este doar parțială (Brandl, Muller și Richter,
2012). Într-un grup de indivizi cu simptome TOC moderate tratate cu ISRS, mulți au avut simptome
reduse în mod semnificativ după 2 ani, deși aproximativ o treime au prezentat o recurență a
simptomelor în perioada de urmărire de 5 ani; probabilitatea de recidivă a fost cea mai mică pentru cei
ale căror simptome au dispărut total (Cherian, Math, Kandavel & Reddy, 2014). O mai bună
îmbunătățire este obținută în tratarea TOC atunci când intervențiile comportamentale sunt combinate cu
ISRS (Simpson și colab., 2013).

Tratamente comportamentale
Tratamentul recomandat pentru TOC este o combinație de expunere și prevenire a răspunsului
(McKay & Storch, 2014). În tratarea TOC, terapia prin expunere implică o expunere continuă reală sau
imaginată la o situație care provoacă frică; poate implica o expunere treptată la un stimul stresant sau
flooding, care este prezentarea imediată a celor mai înspăimântători stimuli. Prevenirea răspunsului
presupune să nu se permită persoanei cu TOC să efectueze comportamentul compulsiv. Etapele
terapiei prin expunere cu prevenirea răspunsului includ în general (Simpson și colab., 2013):
1. educația despre TOC și motivele pentru expunere și prevenirea răspunsului;
2. dezvoltarea unei ierarhii de expunere (de la situații de care se teme într-o oarecare măsură la cele
mai temute situații);
3. expunerea la situațiile temute până la diminuarea anxietății;
4. prevenirea executării ritualurilor compulsive, cum ar fi spălarea mâinilor.

Terapia cognitiv-comportamentală, care se concentrează pe corectarea convingerilor

disfuncționale, poate ajuta, de asemenea, în cazul simptomele TOC; din păcate, până la 30 la sută
dintre cei tratați cu TCC pentru TOC nu obțin ameliorarea simptomelor (Murphy & Perera-Delcourt,
2014). Terapia cognitiv-comportamentală a produs, de asemenea, rezultate promițătoare în tratamentul
tulburărilor dismorfice corporale (Wilhelm, Phillips, Fama, Greenberg și Steketee, 2011) și tezaurizării
compulsive (St-Pierre-Delorme et al., 2011), deși mulți clienți întrerup terapia (Mancebo, Eisen, Sibrava,
Dyck și Rasmussen, 2011). De fapt, aproximativ jumătate dintre indivizii tratați pentru tulburare de
tezaurizare compulsivă nu finalizează tratamentul datorită distresului lor extrem la ideea de a se
despărți de bunurile lor (Steketee, Frost, Tolin, Rasmussen și Brown, 2010).

AUTOEVALUARE
1. Descrieți caracteristicile TOC și ale tulburărilor asociate.
2. Care sunt câteva dintre explicațiile despre etiologia TOC și a tulburărilor asociate?
3. Descrieți tratamentele biologice și comportamentale pentru TOC și tulburările asociate.

346